Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
NU S-AR CUVENI O GREVĂ A GÂNDIRII? Se întreabă Liviu ANTONESEI
FARSE ALE GUVERNARILOR DE STÂNGA CU PLUSĂRI DIN PATRIMONIUL ROMÂNESC
DESPRE PERSONALITATEA LUI Karl Friedrich, prinţ moştenitor al Casei de Hohenzollern
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare II
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare III
Marian PETCU: “PHILOBIBLON” – CEA MAI MARE REVISTĂ DIN ROMÂNIA
Tiberiu COSOVAN: „BUCOVINA ÎNARIPATĂ” SE ÎNALŢĂ SPRE CER
Anca GOJA: TEATRUL ARARAT
Lucreţia BERZINTU -INTERVIU CU LUIZA CALA
SFERICITATEA ETERNĂ A GENIULUI, EMINESCU - Magdalena ALBU
IMAGINEA SATULUI ROMANESC IN CREATIA LITERARA DIN DIN VOIVODINA
CRITICUL DE POEZIE - UN PARAZIT AL SENTIMENTULUI UMAN? eseu de Al. Florin ŢENE
ACCESUL ELEVILOR LA MAREA LITERATURĂ - Prof. Carmen CĂTUNESCU
INTERVIU CU „UN MARE EVADAT” -SCRIITORUL AUSTRALIAN DE ORIGINE ROMÂNĂ, V. NICHOLS - George ROCA
ASASINAREA POETULUI NICOLAE NEAGU - George ANCA:
Catedrala mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova – ctitorie a Domnitorului Matei Basarab - Dan LUPESCU
Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H. îşi avea locul în centrul României de azi- Dr. Napoleon SĂVESCU
SEMNUL CRUCII - Adina Livia CHIRILA
NAŞTEREA FILMULUI, ARE EA O DATĂ CUNOSCUTĂ ? - Vlad LEU
Cum staţi cu inima? - Ionuţ CARAGEA

 FRAGMENTE DIN ROMANUL:


“FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”

- continuare

VI

Când fereastra aceea de sus, de la casele din fundul curţii, se lumină de flacăra unei lămpi, el luă o bucată de carton mai tare nimerind cu ea direct în geamul luminat şi zicând băiatului de la corectură care voise să-i pună o cafea:
- Acuma fă-o. Mare şi amară că avem multă alergătură astăzi.
            Şi continuă să citească şpaltul hotărârii despre organizarea gărzii civice în care chiar dacă nu se spunea, el intuia nişte măsuri mai ascunse, cu iz conspirativ sau de organizare de dedesubturi politice purtând pecetea de neconfundat a minţii lucide cu care Rosetti aranja întotdeauna lucrurile, cu previziuni şi ţeluri nu prea evidente altora, dar întotdeauna mergând pe o direcţie ascensivă, asigurând succes scopurilor perseverent urmărite de către cel pe care inamicii  îl numeau cu un fel de respectuoasă teamă şi nevoie de avertizare „tartorul”.  
 Da, era tartorul concepţiilor radicale care-i legaseră şi-i uneau, a cărui palmă osoasă o simţea acum pe umăr, întorcându-l spre pletele tunse scurt peste urechi, ca şi ale lui, dar încadrând o figură fioroasă, care-i confirma şi mai mult porecla.
             - Am reuşit s-o trec prin Adunare, repede, cu fonduri cu tot ca să-i înarmez pe civili, să nu depindem doar de armată la eventuale ciocniri – înţelese Rosetti dintr-o privire sensurile pe care le descifra Brătianu în şpaltul acela şi, cu scânteieri de diabolică satisfacţie în ochii săi bulbucaţi, simţi nevoia să-i confirme acest lucru înainte de a-l îmbrăţişa acolo, printre mesele cu materie de plumb ce pregăteau ziarul. Afectuos, cu sinceră căldură şi bucurie, dar scurt, ca-ntre gărzi ce se unesc pentru a duce împreună, mai departe, atacul. Şi, păstrându-şi strînsura numai în mână, îl trase înspre rama unei pagini ce păstra deocamdată doar capul ziarului, aşteptând: Am ţinut pagina întâia goală, ca să publicăm o proclamaţie aşa cum o să vrei tu.
- Când putem întîlni locotenenţa?
            - Vrei să zici „Când se deschide la Palat”! Păi pe la opt- nouă, c-acolo-i cu protocol... Până se bărbieresc, până ridică steagul... Dar mergem mai înainte la Haralamb. Că el e militar şi chiar când întîrzie la Madam Creţescu, tot intră fix pe poartă la regiment! La el e sfântă  şi iubirea de pat şi iubirea de cazarmă.
 - Să-nţeleg că pe Golescu l-ai pregătit?
 - Ne va susţine. Cu Catargiu-i mai nu ştiu cum, fiindcă ăia fac mişcări la Iaşi. Chiar l-am convins pe Stefan Golescu să se ducă acolo prefect, să pună ceva ordine.
 - Ce vorbeşti? Vodă Tefan a acceptat măruntul post de prefect?... Mare om pe care poţi pune bază! - Si, pentru că Rosetti îi arăta un şpalt în care se vorbea despre olucrătură a conservatorilor lui Catargiu, îl linişti: Am eu un ac pentru cojocul lui Catargiu; m-am gândit pe drum.
 - Una-i pe drum şi alta-i aici. Uite cum stau lucrurile – nu mai avu răbdare Rosetti demonstrând că aceeaşi precipitare cu care Brătianu alergase încoace, o trăia şi el aici, aşteptându-l. Şi înşiră repede tot: Turcii au adus trupe la Dunăre; Iaşiul e nesigur, cneazul Moruzi atrăgându-l şi pe mitropolitul Calinic spre separaţiune şi ruşi; Adunarea au păstrat-o cât au făcut Legea învoielilor, pentru moşiile lor. Conservatorii vor alta, cu vot sigur în caz de prinţ pământean. Abia am reuşit să trec şi eu  Legea asta a Gărzii civice şi, gata: Pe 30 martie i-au dizolvat pe deputaţii rămaşi de la Cuza şi pe senatorii din Corpul ponderator. Pe urmă a venit şi vestea de la Paris că a învins propunerea turcească. Asta e grav. Desigur, i-au susţinut şi englezii şi austriecii. Dar, spune-mi: Napoleon?!...
 - Napoleon... – îşi aminti Brătianu marea indignare - Tiran, frate. N-a vrut el să ne vândă Habsburgilor pe Veneţia?!... Tiranu-i tot tiran! Modernizat, dar tiran; dictează acum şi-n masonerie. Avem altele acum, dar eu sunt tare dezamăgit: Dacă ni se fură şi organizaţia de la care porneşte chiar lupta împotriva tiranilor, noi ce facem? Ne prostim, ne minţim idealurile?!
 - Deci am simţit bine sfidându-l când a furat revoluţia şi s-a proclamat împărat!
 - Din păcate, interesele lui sunt singurele care ne sprijină, frate al meu! Închidem ochii, că suntem ţară mică; nu ne pasă că ni-l schimbă pe Filip cu Carol, că noi tot nu credem în capetele încoronate, decât că asta-i conjunctura; strângem din dinţi, înjurăm şi aducem pe oricine pe tron, numai să nu se spargă Unirea!... Prin noi înşine, cum ai spus tu. Nimeni nu ne va ajuta de bunăvoie. Noi trebuie să-i obligăm.
 - Ca la 24 ianuarie!
 - Exact. Dacă nu-mi telegrafiai asta, poate că n-aş fi avut toată îndârjirea. Aşa, l-am obligat pe neamţ să-mi spună „da” şi am venit în fugă.
 - Să-l proclamăm înainte de-a se trezi alţii, cu alte piedici! – adăugă Rosetti în continuarea gândului celuilalt, aproape ca-ntotdeauna în demersurile radicale pentru care se sprijineau unul pe altul şi, deseori, doar unul cu altul, stând spate-n spate.
 - Absolut, dacă ai totul pregătit aici.
 Rosetti zâmbi înfrumuseţându-şi oarecum chipul hirsut cu un sentiment de rară sinceritate pentru un rar om care o merita şi spuse cu dulce glas autoironic:
            - Pe tine n-am să te mint, cum l-am minţit pe Haralamb să scoată armata contra lui Cuza, zicând că aduc şi eu mii de mahalagii. Cum era s-aduc? Însemna să mă deconspir dinainte. Eu i-am pregătit pentru „după”, dar a tăiat Beldiman funiile clopotelor şi n-am mai avut cu ce da zvon. Sunt multe de povestit de când nu ne-am văzut, dar nu acuma. A ţipat Haralamb la mine că l-am minţit, dar mişcarea ne reuşise!... Pe tine n-am să te mint. Nu pot spune c-am pregătit totul. Sunt destule necunoscute, dar te-ntreb ca de obicei: Riscăm?
- Riscăm.
            - Atunci, uite care-i avantajul: Adunarea e desfiinţată. Ei au făcut-o, dar noi profităm. A rămas numai Locotenenţa domnească depozitând puterea de deliberare. Pe Golescu l-am convins. Mergem la Haralamb şi avem doi. Îl izolăm pe Lascăr Catargiu – sticliră bulbucăturile alea ale ochilor săi de conspirator - şi-l proclamăm pe ăsta, neamţul... cum îi vom spune?
- Carol întâi.
            - Carol întâi să fie! Important e... – îi sticliră şi mai mult privirile acelea ca-ntotdeauna când întâlneau confidenţa deplină a bărbatului frumos, dar la fel de agresiv pe care şi-l avea prieten – important e să-l proclamăm pe tronul lăsat liber de Cuza, brusc şi imediat, aşa cum ştim noi s-o facem până se trezesc ceilalţi. Că, pe urmă, cu Guvernul mă descurc eu să punem ordine şi să nu vină vreo lovitură... Carol întâi, zici?... N-are şi un nume aşa... ca să sune mai româneşte?
 - N-are. Îl cheamă Karl-Eithel-Friederich-Zephirinus-Ludvig. Alege care-i mai românesc
 - Deci, nu era hărăzit nicium din leagăn pentru noi.
- Am convenit să nu semneze cu kappa, ci cu „C”: Carol întâi de Hohenzollern-Siegmaringen. Siegmaringen, asta din câte-am înţeles, e latura mai sărăntoacă  a Hohenzollernilor; dar nu contează atâta vreme cât şeful dinastiei e chiar regele Prusiei; iar mama lui e o Beauharnais fapt ce-l gâdilă pe Napoleon al treilea. Urmărim să facem plăcerea cât mai multor tirani, frate, că altă şansă n-avem, oricât de republican ar fi sângele nostru!
 - Fie!... – rosi hirsutul şi, ca şi cum s-ar fi convins pe sine -  Asta-i situaţia: doar un cur nobil pe tron salvează Unirea. Înghiţim  hapul, numai ca să nu iasă pe-a turcilor şi pe-a Habsburgilor!... E, măcar, ceva de capul lui, cum se comportă? – mai întrebă  de sub lumina abajurului simplu al lămpii de tipografie, în mirosul acela de cerneală şi de hîrtie udă care pătrundea şi-n îngustul birou unde ei puneau la cale politicile ce implicau mari imperii.
 Iar Brătianu, de sub lumina aceluiaş abajur, răspunse convins:
            - E un dobitoc, mai degrabă crispat decât îngânfat! Eu, de fapt, am tratat cu tat-so, care-nvârte gheşefturile. – pentru a adăuga liniştitor la adresa ambiţiilor lor republicane:  Dar asta n-are acum nici o importanţă faţă de faptul împlinit în faţa căruia vrem să-i punem pe toţi. Noi  servim doar interesul naţional, nu?!... - Îi trase o palmă prietenoasă peste palma lui cu falange mari şi spuse hâtru, ca şi cum l-ar fi linştit: Să ştii că, în ciuda respectului pe care-l arată făţarnic Habsburgilor, tatăl care-şi negocia fiul cu mine n-a dat înapoi nici de la perspectiva alipirii Ardealului, când i-am spus că acolo se află minele de aur.
- Te-a-ntrebat de minele de aur?
            - Dar ce, crezi că-l interesa fluierul ciobanului sau... hora lui Alecsandri?!... Pe 30 martie, când voi desfiinţaţi aici Adunarea, eu mă anunţasem la el, la Dusseldorf unde ia o leafă de şef al garnizoanei, după ce s-a băgat prea mult în afaceri ca prim-ministru. Ei, ce crezi? Bătrânul studiase tot. Ştia şi de sare, de miere, de păduri cu fierăstraie mecanice, de păcură şi  pivele de postav; îl interesa cu cât pot fi mai ieftine vitele decât în Germania; învăţase bine lecţia cu navigaţia pe Dunăre, cu schelele pentru grâne chilipir şi cu ieşirea la mare; l-a bucurat foarte mult că n-am mai păstrat contractul de căi ferate cu englezii; a strâmbat din nas la numele bancherilor austrieci şi nu s-a sfiit să-mi spună că ne ajută el cu soluţii mai bune; ştia de lipsa de numerar, de camătă, numai treaba cu poziţionarea minelor de aur l-a cam încurcat; dar n-a dat înapoi de la perspectiva venirii lor sub sceptrul lui fiu-său... Da, da: E un neamţ arogant dar cam stingherit de nevoi, fără umor sau imaginaţie, perseverent în întrebări şi-n idei fixe, încercând mereu să ceară pe titlul său nobiliar mai mult decât face.
  - Atunci e bine. Trebuie să-i ţinem la nas mirosul de bani româneşti, măcar până ne facem interesul şi obţinem dreptul de a ni-i bate noi! – răspunse cu umor Rosetti - Hai să bem cafeaua până vine Carada să-l las aici cu toate treburile şi mergem la Haralamb. Că, dacă i te duc pe tine, mă iartă cu ce i-am făcut în piaţă acum... uite că e exact: acum exact două luni. – Şi, cu toate funcţiile naţionale pe care le îndeplinise sau le îndeplinea, acolo, pe singurul scaun sigur, cel de la biroul lui din fundul tipografiei, deveni mai îngândurat, dispărându-i lucirile diavoleşti din bulbucătura ochilor şi pocnindu-şi falangele prelungi ale degetelor osoase: Au trecut două luni, domnule, iar lucrurile se-ncurcă fără să avansăm deloc.
 - Le descurcăm pe scurt. Aşa cum ştii tu să le-ntorci fără ezitări şi fără scrupule. Nu eşti tu tartorul!?
 - Mersi!... Mersi că-mi susţii metoda. Dar ţie nu-ţi afirm că nu mă tem. Ţi-am repetat că turcii au adus trupe la Dunăre, iar ruşii şi austriecii agită. Ambasadorii puterilor garante nici nu mai lucrează prin locotenenţă, cel francez e nou. La Paris, ştii doar, Bălăceanu l-a înlocuit pe Alecsandri, dar Alecsandri are mai multe informaţii şi, supărat, nu ni le dă... S-ar putea să contăm pe Kogălniceanu care vrea să revină în politică dar i se pun beţe-n roate; unii conservatori se pregătesc să devină domnitori. Cât de mici, dar domnitori!
 Şi continuă a-i amănunţi situaţia, stând amîndoi de-o parte şi de alta a biroului, cu pletele aplecate unele către altele, cu bărbile ţinute-n pumn şi cu aburul cafelei  făcând să nu li se mai distingă obrazele: Unul mai obosit, cu frumoasă întindere pe trăsături distinse, altul, parcă mai odihnit, dar chinuit de figura care i se potrivea cu porecla: Tartorul, cu toate că, de fapt, era doar un dârz om încăpăţânat pe convingerile sale.


VII

La colonelul Haralamb care, becher fiind, stătea în gazdă pe strada Berzei, Rosetti adoptă o atitudine de om mai sigur decât îşi permisese în sinceritatea faţă de Brătianu.
            - Domnule colonel, - îi spuse mizând pe vechea admiraţie pe care i-o purta militarul – iată că mă revanşez: Nu mai depindem de funiile clopotelor pentru care m-ai mustrat în februarie, ci ţi-l aduc aici pe Brătianu care vine cu toate garanţiile; şi a principelui care a acceptat, şi a lui Napoleon al treilea care-l agreează pe acest principe. Nu-ţi ascundem că întârzie încă Wilhelm al Prusiei să-şi dea acordul; nu ezită, ci doar întârzie fiindcă a auzit de manevra turcilor susţinută de englezi care au interese cu ei si de Habsburgi care au interese împotriva noastră. Dar manevra turcilor, noi trebuie să o înfrângem; doar ăsta-i rostul nostru, nu?
             Ca locotenent domnesc, Haralamb purta o uniformă de gală foarte arătoasă pentru mobila burgheză din încăpere sau pentru ora aceea la care nici nu se deznoptase bine; şi nu putu să nu observe curiozitatea cu care i-o studia Brătianu.
              - Îţi place uniforma mea? – îl întrebă el arătându-i prin îmbrăţişare mai multă afecţiune decât lui Rosetti pe care, încă mai voia să-l pedepsească – Am îmbrăcat-o ca să fiu gata să mergem la Palat dacă ne-aduci vestea cea bună... Şi dacă ne dai certitudini, nu promisiuni – preciză după aceea, iarăşi înţepându-l pe Rosetti.
               - V-a confirmat Bălăceanu, care e trimisul vostru oficial, despre acordul lui Napoleon al treilea. Eu precizez că e mai mult decât un acord,  este chiar o dorinţă a împăratului, după cum mi s-a transmis prin Madam Cornu, iar ministrul Drouin de Lhuys m-a asigurat că va transmite aceasta prin nou ambasador. De asemenea, Bălăceanu v-a informat şi despre acordul principelui şi a tatălui său cu care am tratat la 30 martie. Acum, după ce la puterile garante şi-au băgat turcii coada, eu am trecut din nou pe la principe şi aduc acordul lui reconfirmat!
 - Reconfirmat! – exclamă cu bucurie colonelul, sensibil la fraza plină de conţinut, aproape ca un raport militar, prin care Brătianu formulase legitimarea situaţiei tocmai pentru unul ca el, punând şi concluzia:
 - Aşa că putem acţiona.
 - Vom acţiona, domnule Brătianu, că ăsta este singurul rost al locotenenţei domneşti; eu am mai spus-o.
 - A spus-o ferm, când i-au propus să fie domnitor şi a refuzat – întăreşte Rosetti.
 - Ei, domnitor! – refuză şi acum ideea colonelul – Au vrut să mă pună să sparg unirea, adică să mă pună pe mine  domnitor aici şi să-l trimitem pe Cuza înapoi la Iaşi.
 - Păi, ăsta-i pericolul, domnule colonel. Ei se prevalează de faptul că nu au aprobat unirea, ci doar dubla alegere a lui Cuza, pe care le-am impus-o noi...
 - Iar acum, - îi luă Rosetti vorba – cât vom mai putea ţine cu dinţii de locotenenţa care e numită doar de Cuza, prin predarea către ea a prerogativelor lui, şi de Adunarea care-i desfiinţată?... Oricine poate spune că locotenenţa nu mai e legală.  Dacă nu-l proclamăm repede pe Carol  întîi tot pe tronul lui Cuza, tronul acesta dispare rămânând iarăşi cele două despărţite!
 - „Carol întâi”... repetă onestul militar numele, ca şi cum ar fi apreciat simbolul pentru care era pregătit să lupte. Iar Brătianu găsi repede argumentul:
 - Locotenent de artilerie. Artilerist ca şi dumneata. De asta-ţi priveam uniforma, cercetându-ţi insemnele artileriei...
 Arată încântat de acest atu în plus, dar de unde să ştie că, tocmai prin asta, îl provoca pe acel  om onest să-şi explice nehotărârea?!
            - Uniforma asta, domnilor, - spuse el ca şi cum şi-ar fi recunoscut grav ruşinea – mi-a făcut-o cadou Vodă Cuza cu trei săptămâni înainte ca eu să-l trădez. Adică, mi-a comandat-o din banii lui remarcând într-o zi, la masă, că cea veche mi se cam uzase şi pricepând că nu strânsesem încă bani pentru una nouă. Iar eu, v-o spun ruşinat, l-am trădat fiindcă am încredere în domnul Rosseti şi, dintre toţi conspiranţii, el m-a convins cu puternice argumente patriotice. Nu-mi pare rău – rosti el ca un dureros oftat – dar pentru cariera mea bazată pe loialitate militară, asta va rămâne o pată...
             - Păi Beldiman, care ţi-a fost dumitale coleg de liceu, a poruncit poliţiştilor să taie funiile clopotelor – se grăbi Rosetti într-un mod nu prea bărbătesc să se justifice – şi n-am pututu aduna oamenii decât mai tîrziu.
 - Dar mie mi-ai spus că poporul va fi adunat acolo când ajunge armata!
 Rosetti ştia lecţia şi, poate, chiar îi fu ruşine pentru tonul dinainte. Se aplecă şi, până să-şi dea seama Haralamb ca să şi-o retragă, îi sărută mâna:
 - Te-am minţit; recunosc; pentru cauză am făcut-o. Aveam nevoie de armată. De armata unde se păstrează secretul. Populaţia nu puteam s-o anunţ dinainte; am adus-o pe urmă, după ce nu mai era riscul deconspirării.
 - Asta este: Dumneavoastră sunteţi conspiratori şi n-aveţi nimic sfânt în afara conspiraţiei dumneavoastră; iar eu sunt soldat şi n-am nimic sfânt înafara jurământului de loialitate pe care l-am depus!
 - Aşa-i! – recunoscu Rosetti – şi să nu crezi că n-am trăit ruşinea când ai strigat la mine acolo, în faţa palatului: „unde ţi-e poporul?!”... Ştiam că aveai dreptul să mă urăşti. Am fost şi eu militar... Dar şi cu această ruşine, fapt e că am învins! Am reuşit – vorbi el convingător – ceea ce înseamnă că ăsta a fost un sacrificiu!... – Şi nu-l lăsă să-şi retragă mâna dintr-a lui ci, chiar emoţionat repetă, mai mult explicându-i lui Brătianu: Aveai tot dreptul să mă urăşti!... Da, Ioane, avea tot dreptul iar el, acest om dintr-o bucată ştii ce-a făcut?... M-a făcut ministru!... Da, fiindcă eu nu mai eram pe lista guvernului. Se pusese de-a curmezişul consulul austriac care-a ameninţat prin Başibuzucul Creţulescu, prin Mitiţă Sturdza şi, cine ştie, poate că nici beyul Ion Ghica n-a zis nu. Numai Haralamb a zis nu!... El a observat că-i venise la semnat lista fără mine şi l-a tăiat pe Bălăceanu, da, Bălăceanu al tău de la Paris, că aşa a ajuns acolo: Mâna asta l-a tăiat şi a scris numele meu!
 - Păi, dacă aşa se convenise de la început, aşa trebuia să fie! – răspunse cu modestie colonelul în faţa gestului demonstrativ  al celui poreclit Tartorul.
 - Poate. Dar dacă nu erai dumneata, nu era aşa! – şi-i explică lui Brătianu. Într-o oră de când le condusesem conjuraţia, mă şi lucraseră băieţii!... Iar el, în două ore de când ţipase la mine pe bună dreptate, îmi făcea mie dreptate.
 - Nu dumitale, - preciză obstinat Haralamb - ci pentru a-mi păstra cuvântul dat când am intrat în conjuraţie.
 Privindu-l cu alţi ochi, ca pe un exemplar uman întra-adevăr rar, Brătianu nu-şi mai permise un ton de pledoarie, ca înainte, ci sincer impresionat, rosti:
 - Atunci, vom reuşi. Pentru că şi acum, tot despre asta e vorba: Să ne ţinem cuvântul pe care ni l-am dat şi noi încă din divanele ad-hoc, şi l-a dat şi Cuza când a spus că este numai un îngrijitor al depozitului sacru; şi să îndeplinim legământul cu principele străin. Dumneata, domnule colonel, crezi că se poate altfel?
La care, colonelul îi răspunse fără ezitare:
            - Domnule Brătianu, eu ştiu prea bine că n-am fost pus la locotenenţa domnească pentru capacitatea mea, ci pentru lealitatea mea.
            - Iar acestă lealitate nu poate fii decât faţă de domnul străin pe care ni l-am dorit cu toţii! – spuse Rosetti logic şi deosebit de ritos – dar, faţă de caracterul atât de frumos pe care şi-l arătase omul acela căruia-i sărutase mâna, sentimentul de iertare cerută îl obligă să precizeze pentru a fi cât mai exact şi cât mai lipsit de neadevăr: Sau, măcar, am căzut cu toţii de acord că e singura formulă prin care putem salva tronul nou, care încă ne mai garantează unirea!
 - Cum  arată principele... ce garanţii ne dă Napoleon? – întrebă Haralamb după o oarecare tăcere meditativă sau chiar îngândurată.
 - Arată... chipeş... am spus: are uniformă de artilerist... a făcut războiul din Danemarca... serveşte chiar la curtea regelui Wilhelm... e în graţiile lui Bismark... – Brătianu îşi mişcă greu privirile plecate, ridicându-le cam  vinovat spre Rosetti, ca şi cum n-ar fi avut tupeul aceluia să-şi spună că face orice pentru triumful cauzei; şi adăugă repede: E bun; e bine şcolit, tatăl său face parte din familia regală a Prusiei şi, nefiind căsătorit - încercă el cât de cât să spună şi lucruri pe care le credea - se va putea aranja un mariaj care să ne lege şi de alte familii europene importante... - De cealaltă întrebare, însă, scăpă mai repede, fără să mai aibă nevoie de improvizaţii: Napoleon ţine la el ca la o adevărată rudă ce îii este... - zise el scurt dar, simţindu-se vinovat, încheie cu un amănunt în care putea fi sincer: Mai ales că tatăl lui mai câştigă un ban de la împărat dându-i din când în când informaţii din secretele Prusiei!...
 Nu-şi dădu seama dacă pe sobrul colonel îl amuza un asemenea amănunt, dar imediat avu motiv să devină bucuros, când Haralamb recunoscu nevoia imperioasă de a-l proclama pe prinţ şi le promise că va trece doar pe la regiment ca să primească raportul şi va grăbi spre Palat ca să-i primească oficial împreună cu ceilalţi doi membri ai locotenenţei.
 Suindu-se-n trăsura lor, Brătianu nu se putu abţine să nu-i mărturisească lui Rosetti:
 - Ce soartă la acest frumos caracter de om onest!... Tocmai când tu îţi ceri iertare pentru că l-ai minţit cu Cuza, eu trebuie să-l mint cu poveşti frumoase despre Carol!...
 - Interesul cauzei şi nimic altceva! - răspunse căuzaşul Rosetti cam neatent, mintea lui rumegând mişcarea următoare – dacă-i convingem în trei ore de acum încolo, proclamaţia mai poate să apară azi, iar mâine obligăm guvernul să organizeze plebiscit!.. Mergem la telegraf  acuma. Cât mai avem timp până la Palat, bătem depeşe-n ţară, să pregătim oamenii!
 Ziua care de-abia se dezmeticea deasupra Bucureştilor, începuse pentru ei de mult, iar primele  rezultate le înteţea îndârjirea ca-ntr-o alergare contra cronometru. Reajungând a fi împreună, cunoscându-şi bine mişcările prin care se completau unul pe altul, deveneau din ce în ce mai crispaţi asupra frâielor prin care trebuiau să le-o ia înainte mai multor duşmani, care ar fi avut motiv să-i împiedice din mai multe direcţii de interese.

IX

- Direct cu Napoleon al treilea  şi cu ministrul său de externe, fără alţi intermediari, eu am tratat prin două canale diplomatice obişnuite la Tuilleries, două importante doamne care asigură şi relaţiile familiei Hohenzollern-Siegmaringen: Madam Cornu către împărat şi baroneasa Franque către ministrul  Drouyn de Lhuys cu care m-am şi întâlnit primind depline asigurări. Am rugat să vă fie transmise şi oficial prin noul consul francez numit aici. Pentru că e un moment propice. Şi nu ştiu dacă de lungă durată, fiindcă împăratul poate reveni oricând la vechile tratative cu Viena, dându-ne pe noi răsplată pentru teritoriile italiene, care-i sunt mai aproape şi mai de interes. Tiranii sunt imprevizibili, domnilor. Cu cât ne mişcăm mai repede, cu atât ne rezolvăm problema şi, obţinându-le acordul, depindem mai puţin de ei. Acum avem acest acord de care trebuie să profităm chiar azi!
             Brătianu îi măsură bine pe cei trei membri ai locotenenţei, ca şi cum i-ar fi asigurat că, vor-nu vor, trebuie să aibă încredere în raţionamentul său. Constată, pe chipul uşor de citit al lui Haralamb, că putea conta pe promisiunea ce i-o obţinuseră, căută să afle, parcă, în expresia prin care încă nu se pronunţa generalul Golescu, dacă aceluia îi mai rămăseseră simpaticele trăsături de om de curte care ar fi putut şi sluji dar şi domni, un anume fler princiar datorită căruia, dintre ei, fusese primul observator autentic al defectelor lui Cuza. Şi, trecând de la acesta, întâlni un fel de avidă neîndestulare pe obrazul boieresc al lui Lascăr Catargiu. Era cu câţiva ani mai tânăr decât ei, dar moştenea dragostea de funcţie şi putere a marilor boieri pe care-i servea fără să fie prea atras de valul schimbărilor; mustaţa groasă îi făcea mai încăpăţânat chipul cuprins într-un dreptunghi mare, vădit nebinevoitor nu neapărat cu cei de faţă, ci cu lumea în general, parcă atrăgând atenţia că era conservator tocmai pentru că avea temeiuri vechi, pe care se putea baza oricând. Se vedea la el plăcerea de a nu se clinti din ceea ce voia, venind nu din mediul lor care cunoscuse boema revoluţionară pariziană, ci dintr-un clan de boieri aranjaţi din juneţe cu funcţii de ispravnici şi pârcălabi, implicaţi în a administra ţara pentru ei, foarte atenţi la creşterea în slujbe, lefuri sau onoruri ce puteau ajunge până la a-i sui pe tron. Cu şanse pentru oricare, ca-n republică; dar turciţi fără obligaţii faţă de naţie ci faţă de Înalta Poartă. Erau ca pe o moşie de pe care dădeau haraci, dar nu iertau să nu le fie îndeplinit ceea ce porunceau. Iar, dacă prin schimbările din ultima vreme, care aduseseră elecţiuni, dorinţele nu-i erau la fel îndeplinite în cercuri mai largi, unde nu depindea numai de ai săi, cum se-ntâmplase cu mai multe încercări ale Catargiului de a ajunge la domnie, asemenea eşecuri nu-l făceau decât ca, odată cu vârsta, să obstineze şi mai mult într-un mod necooperant, ferm pe câteva interese care erau ale tuturor conservatorilor, ceea ce îi dădea multă autoritate în partida sa.
            - De fapt - încercă Rosetti să le explice ceea ce, discret, stabiliseră cu Haralamb – însuşi rostul locotenenţei ăsta este: să aducă principele străin şi să-l aşeze pe tronul unirii până nu reuşesc marile puteri să despartă din nou principatele pe principiul sferelor lor de influenţă. Ce, pe Filip de Flandra, nu s-au grăbit să-l proclame încă din prima zi?! Să procedeze la fel de repede şi cu acest al doilea candidat, ca să nu le pară rău apoi că au acţionat prea târziu!
            - Şi, dacă în cazul lui Filip am procedat prompt, dar nu ne-a  ajutat conjunctura, ce-am realizat?! Suntem supuşi capriciilor celor mari; recunoaşte şi tu asta, că doar vii de la Paris!...
 Întrebarea n-o punea Catargiu ci, spre surprinderea lor, generalul Golescu, a cărui apartenenţă era, totuşi, muntenească şi liberală. Brătianu simţi semnul aproape invizibil  pe care-l făcea Rosetti c-o anumită ridicare nemulţumită a bărbiei. Spre satisfacţia lui Catargiu de a constata disensiunile dintre liberali, tartorul nu ierta dubiile şi împotrivirile moderaţilor din propriul lor partid, tocmai pentru că radicalismul său, cel mai adesea, de asemenea reacţii se lovea.
           -Ce-am realizat? - repetă Golescu întrebarea, aţâţând nemulţumirea pe care i-o trezise ursuzului revoluţionar.
- Am realizat că noi, care suntem radicali, care am renunţat la ranguri şi visăm  republica, am ajuns să dorim acum asiduu prinţul pe tron; în vreme ce voi, care v-aţi păstrat nobleţea, vă puneţi asemenea întrebări! – răspunse acela tăios, ca şi cum i-ar fi atras atenţia că nu se-aştepta la aşa ceva; şi porunci: Să-ţi spună el de ce n-am realizat. Fiindcă Napoleon a ajuns să dicteze şi-n masonerie!
Atenţi, locotenenţii domneşti se traseră mai aproape, ca şi cum n-ar fi vrut să lase loc unei provocări. Dar nici Brătianu nu se lăsă surprins fără gardă.
          - Asta, n-o discutăm acum şi aici. E o frământare a mea, pe care n-am s-o ascund, pentru că, atunci când ai un ideal, nu-ţi convine ca un tiran să ţi-l confişte pentru interesele lui. Acum avem de salvat tronul unirii şi, da, aşa cu spune Rosetti, noi republicanii vrem să grăbim aducerea prinţului străin; s-o facem chiar mâine, fiindcă altfel ni se surpă unirea!... Nu-mi mai pasă că din pricina lui Napoleon, Filip, cel proclamt de noi, a refuzat. Asta arată slăbiciunea lor!... Pe mine mă interesează că Napoleon, cel pe care ca persoană-l desfiid, îl susţine pe Carol; deci nu se va opune dacă ni-l instalăm pe tron cât mai repede. În felul acesta le-o luăm înainte duşmanilor unirii şi vom avea susţinută strategia noastră, a faptului implinit.
          Se uită la cei trei drept, pentru că nu vorbise cu niciun ascunziş; iar ei, ca români, trebuiau să înţeleagă aceasta. Dar îl văzu pe Rosetti zâmbind. Cu zâmbetul său maliţios, poate chiar răutăcios atunci când se lovea de oameni ce-i considerau idealurile radicale doar o strategie de politician considerat „cel mai priceput la conjuraţii”, adică acea viziune superficială care făcea din el tartorele şi nu omul fermităţii doctrinare.
         - Fii atent, Ioane, că avem în faţa noastră doi boieri care candidau în 1859, aşa că nu se ştie în ce măsură le-a convenit „faptul împlinit atunci”, prin alegerea lui Cuza pe ambele tronuri - spuse el cu un anume scop.
Care, aşa cum mizase, i se şi îndeplini.
         - Şi, chiar dacă am candidat şi noi atunci, îndrăzneşti să crezi că n-am fi buni români?! – îl apostrofă Catargiu dur, simţindu-se solidar cu Golescu.
 Generalul scoase o scrisoare arătând-o.
            - Tocmai o discutam cu Lascăr care pleacă şi el într-acolo. E de la fratele meu Ştefan, care a acceptat să fie prefect la Iaşi.
            - A acceptat Vodă Tefan asta? - folosi Brătianu denumirea familiala a celui mai mare dintre Goleşti doar spre a provoca făcându-se că nu ştia ce făceau conservatorii la Iaşi.
            - Anume ca să împiedice mişcările ce vin dinspre ruşi, dar nu sunt  străini nici Habsburgii, prin baronul Eder... Ha – reacţionă cel de al doilea Golescu plăcut impresionat – tot îi mai spui fratelui meu „Vodă Tefan”!
             - Pe amândoi, ştiţi că vă respect, iar cu Radu am învăţat la Piteşti! Dar el, fiind cel mai mare al Goleştilor, pentru mine e Vodă. Sper că l-aţi ajutat şi cu ceva armată. Acolo Prutu-i aproape!
            - Şi cu armată. Iar Catargiu se pregătea să se ducă să întărească autoritatea, fiindcă şi el a fost prefect acolo.
            - Poate se duce ca să fie pus el domn, înfipse pumnalul şi mai mult Rosetti făcându-l pe acelasă riposteze, exact cum îi fusese scopul:
            - Sunt mai tânăr decât toţi cei de faţă, dar nu permit! Niciun boier din partida noastră nu agreează manevrele cneazului Moruzi, cu o rupere în interes rusesc, austriac, sau turcesc!
            Iar Rosetti, care pricepea prea bine ce urmărise Brătianu, în deplină concordanţă de mişcări cu acela, i-o servi pedagogic adversarului lor politic:
           - Dovediţi-o. Este exact un moment când situaţia vă cere aşa ceva!
          Urmă  oarecare tăcere în jurul mesii aceleia de intim înalt consiliu ale cărei scaune rămăseseră neocupate, doi bărbaţi îndârjiţi stând într-o parte cu câte-o palmă ferm sprijinită pe marginea ei, alţi trei, autoritari în obligaţiile lor oficiale, privind la fel de serios lucrurile, dar ca unii care ar fi putut să aibă şi de pierdut ceva. Dintre aceştia, în uniforma sa atât de elegantă pentru care plătise preţul chinurilor de om al datoriei, dar şi singurul care-şi simţea mai degrabă îndatoririle decât puterea, până la urmă Haralamb fu cel care spuse:
        - De fapt, locoteneţa, ce înseamnă ea altceva, decât să ţină locul pregătit pentru cel care va veni?!
        - În cazul nostru e mai mult, pentru că avem şi de ales pe cel care va veni! –îl corectă Golescu.
        - Dacă nici unul dintre noi nu e bine venit pe acest tron! – rosti Catargiu  fără să ştii dacă era un regret sau o confirmare a angajamentului luat.
        Spre admiraţia lui Rosetti, care-şi simţise întotdeauna, chiar şi când au conspirat împotriva lui Cuza, impulsul ireconciliabil faţă de acel urmaş de Catargii, bărbat încă  tânăr, dar prea marcat de acea trăsătură desuetă a mândriei prin rang care-l făcea  bătrânicios în precepte fundamentaliste. Dar Brătianu se dovedi până la urmă a fi ce de neînvins. În ciuda oboselii lungului drum pe care-l făcuse, în ciuda crispării care-l obliga să fie cât mai concis şi cât mai convingător prin sinceritatea dezideratelor sale, găsi în neruşinarea pragmatismului, acea undă de tratativă ca o gluma cinică şi rosti cam cu acelaşi ton cu care ar fi oferit cozonac în loc de pâine:
       - Pe tron, domnule Catargiu; ca simplu simbol, adică. Dar nu ca prim -ministru, în mâna căruia noi, ca radicali, vedem adevărata putere!
       - V-aţi şi gândit; aţi şi calculat-o; aţi şi trasat limitele monarhiei constituţionale! – răspunse acela morocănos, ca şi cum le-ar fi spus de la obraz că le ştia el planurile.
            Şi, tocmai când tonul său nebinevoitor îl arăta destul e hotărât să-i împiedice, Brătianu jonglă cu marea artă îndelung exersată în zeci de nuanţe, prin care-ţi lăsai  preopinentul descoperit:
       - Da, ca să-ţi facem dumitale un scaun bine aşezat de prim-ministru!
       - Mie?
      Atunci Brătianu dădu şi o a doua lovitură, părând îndreptată spre partizanul lor liberal Nicolae Golescu:
     - Da, iartă-mă coane Nicule, - vorbi el familiar, dar cu respectul de vârstă şi rang pe care-l acorda fraţilor Goleşti - noi liberalii trebuie neapărat să  fim mai în umbră. Sunt cunoscute preferinţele noastre republicane. Un rege nou, cu un prim ministru conservator e mult mai credibil pentru continuitatea unor trăsături româneşti bine conservate. Nu-i aşa, domnilor?...
Lovitura era dată. Generalul Golescu ridica mâinile cu palme demonstrativ rotite, ca şi cum ar fi recunoscut că altă soluţie nu exista şi, în vreme ce Rosetti punea pe masă textul proclamaţiei prin care locoteneţa propunea aducerea pe tron a acelui nume care nu spunea încă nimic, Brătianu îi dădea părinteşte asigurări rivalului său cu doar doi ani mai tânăr, dar mai vanitos şi mai lipsit de scânteierile umorului:
         - Ce, crezi că m-am gândit vreo clipă să conduc guvernul protejatului său, când am o condamnare de doi ani pentru conspiraţie împotriva lui Napoleon al treilea?!... Şi-apoi, prinţul ăsta vine dintr-o ţară unde Bismark este cel mai puternic conservator!... Vreau să fim, împreună cu conservatorii, la înălţimea acestui moment naţional şi să-l servim cum e mai bine pentru ţară. Asigură-i de asta!
           - Am s-o fac. Am s-o fac chiar la Iaşi. Am să-l împiedic pe Roznovanu care vrea să candideze împins de ruşi prin cneaz – spuse acela dovedindu-se cel puţin mai bine informat, dacă nu chiar familiar cu ce se pregătea în Moldova.
 Îi întrerupseră ceilalţi trei fiindcă apăruse o problemă: Adunarea fiind desfiinţată, nu avea cine să voteze  propunerea locotenenţei, aşa că-l chemau pe Ion Ghica,  pentru ca ministerul să facă în cîteva zile plebiscit. Aşa că Lascăr Catargiu semnă documentul Locotenenţei Domneşti şi grăbi în călătoria  spre Iaşi tocmai ca, în drum, să-şi asigure partizanii că obţinuse pentru partidul lor prioritate în faţa principelui străin, spre a se alinia cu cancelarul conservator Bismark al Prusiei, ţară de unde venea ocupantul tronului.
 Exact lucrul acesta le spuse Rosetti celor rămaşi, felicitându-l pe Brătianu cu stilul lor camaraderesc de a-şi bate palma, păstrat din tinereţea de căuzaşi:
 - Băiatul nu e prost şi ştie să arate boierilor ălora bătrâni că-i serveşte în funcţia pe care şi-a câştigat-o printre încăpăţânaţii vechilor  privilegii.
            - Dar i-am dat şi noi prilej s-o facă. Bravo Ioane! – se devoală pentru prima oară generalul Golescu.
 Mai precaut, Brătianu aşteptă ca Haralamb să ia documentul spre a-l meremetisi la Cancelaria Domnească în aşa fel încât la venirea lui Ghica să fie gata. Şi abia pe urmă-i spuse:
            - Dar şi dumneata, coane Nicule, păreai atât de-ndrăgostit de belgian, încât mă temeam să nu ni-l respingi pe neamţ!
          Galantul militar şi omul de spirit vesel, iubitor de artă şi de femei frumoase, care era acest al doilea fiu dăruit lui Dinicu Golescu de frageda Zoe, luată la nici treisprezece ani din neamul Pârşcovenilor, nu era însă altul decât cel care-i adusese pe Brătieni la Florica, făcându-şii vecini mai în sus de Goleşti. El recunoscu glumeţ că se-nţelesese dinainte cu Rosetti, iar vehemenţa aceluia fusese un joc:
         - Păi nu ştiu eu lecţia de la 24 ianuarie?!... Eu candidam la tron şi toţi erau convişi că liberalii vor vota cu mine. N-a făcut Vlădăianu faţa prelungă când te-a-ntrebat „Care este candidatul vostru, Golescu?”...Iar tu, pentru prima dată i-ai spus: „Nu; cel ales la Iaşi”!...  - Şi, mare boier comsecade fiind, îi consolă el pe ei pentru un regret care ar fi trebuit să fie al lui: Lăsaţi, fraţii mei; e bine! Soarta mea e căimăcămia; a fost să fiu locotenent domnesc la 1848, a fost să fiu şi acuma!...
       - Şi a mea, - fu cinstit Brătianu, a fost să stau la  balamucul doctorului Blanche, ca să scap de ghlotina lui Napoleon, aşa că, pe cinstite i-am dat locul de prim-ministru lui Lascăr!
       - Ha, băiatu ăsta al lui Catargi e perseverent, roade la carieră. Ai văzut ce grav a devenit când l-ai comparat cu Bismark!... Eşti mare, Ioane, sunt ferice că te am vecin în Muscel!
        Şi se bucurară toţi trei, ca-n tinereţe, de sforile politicale pe care, imbatabili, le-au tras:
      - Dar matale îl trimiseseşi la Iaşi, să-l pună la punct pe cneaz!
      - O să-l pună acuma. Dacă i-ai dat postu lui Bismark, sigur îl pune!...
      Brătianu devine însă mai grav:
    -Culmea e că, perseverent cum s-arăta de tânăr, o să se-nţeleagă bine cu neamţu, care tot un căpos cu ifose  mi se pare a fi!     Conservatorismul prinde la tron şi s-ar putea să ne joace festa; să fim atenţi. V-am spus că eu am căzut pe gânduri cu masoneria. Eu o văd în slujba republicilor, nu dominată de Napoleon. Rămâne-ntre noi şi va trebui să punem odată piciorul în prag.
      - La Paris, ai găsit un sprijin în direcţia asta?
      - Tot salonul lui Madam Cornu, oricât ar fi ea apropiată de împărat, îl sfidează. Marii intelectuali sunt toţi republicani, Hugo scrie diatribe de la Londra; lojile nu pot să nu-şi dea seama că strada atâta aşteaptă!
      - Nu pot să nu-şi dea seama, sau îşi dau seama? Spui asta ca o dorinţă, sau...
      - Ca o dorinţă, recunosc din păcate – răspunse Brătianu întrebării lui Rosetti – n-am îndrăznit să agit lucrurile. Am încercat să stau de vorbă şi cu principele Filip, dar am fost refuzat. Mai mult nu puteam face fiindcă aş fi compromis acţiunea asta, care era mai importantă. Dacă aş fi alertat vreo lojă, ar fi putut ajunge la urechile împăratului şi aş fi compromis misia principală. Aşa că am tăcut. Dar vouă vă spun: Ceea ce se-ntâmplă nu corespunde idealurilor noastre!
      - Nu trebuie! – îl susţinu şi generalul – Noi , când am făcut la 1840, în casele tatii, „Societatea” – asta aveam în ideal: Că va ajunge să pună pe gânduri tirania.
      - Şi, atunci, ce ne facem? Iată că istoria se repetă şi de asta noi depindem de familiile princiare: Răsturnăm tirania, punem aleşii mulţimii, iar aceştia reinstaurează tirania, pătrunzând şi-n resoartele intime ale minţilor luminate, precum lojile şi societăţile secrete!
      - Vom avertiza – spuse Rosetti – dar nu e acum momentul; trebuie să ne concentrăm pe ce avem aici de făcut. Zici că n-ai prea mare-ncredere-n neamţ, a?
      - E banal. Afişează o disciplină prusacă, dar încolo e nesigur pe el. Pare greu de influenţat fiindcă prea execută ordinele date de tatăl său.
      - Pentru disciplină, trebuie să-l încorsetăm cu o Constituţie care să-l oblige; ordinele tatălui i le-am putea contracara dacă-i găsim o nevastă pe care s-o putem influenţa. – stabili tratamentul doctorul în ştiinţe politice care era Rosetti. La care afirmaţie generalul se amuză:
      - Cu toate că am cincizecişişase de ani, la partea cu influenţarea domniţei încă mă ofer. Când eram maior, făceam asta cu multă voluptate! – Şi, dându-i un ghiont lui Rosetti: Păcat că nu i-o putem oferi odată cu tronul şi pe Maria Obrenovici; va trebui să-i povestim lui Ion cum o-mbrăcau ofiţerii când Cuza semna abdicarea!...
       - Maria e neam cu Catargiu. Ştiţi ce emoţii am avut când am auzit în noaptea aia că venise la palat! Credeam c-a aflat ceva şi-l va avertiza pe Cuza. – preciză Rosetti făcându-l pe Brătianu să întrebe:
       - Deci, Catargiu a fost de cuvânt în conspiraţie?    
       - N-aş putea spune că nu. Am mizat pe asta fiindcă îl invidia pe Cuza de mult.
       - Adică, - pricepură Brătianu şi generalul – te temi că, pe Carol, neinvidiindu-l, l-ar putea ajuta într-un sens în care să nu ne convină?
       -Vedeţi: De asta va trebui să veghem. Eu nu te-am contrazis când i-ai promis lui Catargi guvernul. Dar, dacă, sprijinit de el, principele ăsta neamţ se transformă-n tiran?!
       Rosetti, cu gândirea sa foarte exact calculată, era cu un pas înainte faţă de veselia momentului.
      - Atunci îl radem! Îl detronăm şi facem republică. Dar va fi o republică în locul tronului lui recunoscut de tiranii europeni. Adică nepericlitând unirea!
       Demonstrând că nici mintea lui nu stătuse degeaba, iar asemenea calcule erau făcute, Brătianu răspunsese lucid, cu glas egal, în termeni limpezi, ca şi cum l-ar fi executat pe cel în cauză. Şi se justifică:
      - Trebuie luată în calcul şi acestă variantă pentru că, nu trebuie să fii prea deştept ca să devii tiran, atunci când ai  poziţia care-ţi permite. Noi nu trebuie să-i oferim niciodată această poziţie, nici să-l lăsăm să ajungă la ea prin vreo altă cale.
      - Şi nici Catargiului ca să-l încurajeze! – preciză Rosetti.
     - Compromisul, fraţii mei! – ridică Brătianu mâinile ca-nspre destin. – Va trebui vegheat. Aici, coane Nicule, baza ne este la dumneavoastră. Matale şi Vodă Tefan trebuie să staţi pregătiţi să-l schimbăm pe Catargiu la nevoie, dar şi să-i punem piciorun-n prag neamţului, dacă se va voi ca susţinătorul lui de la Paris. Tirania-i tiranie. Uitaţi-vă cum şi-a găsit masoni care să-l susţină!... Va trebui ca, la noi...
      Tăcură toţi, pentru că uşa se deschise şi Haralamb, însoţit de funcţionarul cancelariei aducând hârtiile parafate, îi făcea loc  lui Ion Ghica să intre.
            - Să vedem tronul apăsat de o persoană pe care s-o ştim de neclintit de pe el; sau să-i impunem noi să fie de neclintit.  Asta-i! – mai spuse Brătianu văzând proclamaţia a cărei copie se află în mâna lui Ghica.
           - Şi, nu uitaţi: Ca să fie apăsarea mai puternică, trebuie să-i alegem un fund de principesă pe placul nostru; m-am oferit! – le aminti generalul pentru ca apoi, cu bonomia lui glumeaţă să devină mai concesiv: Sau, mă rog, pentru raţiuni superioare putem încerca fiecare. Orice român patriot trebuie să tindă să fie cât mai aproape de tron!
          Cu toate că era minat de sentimente grave, care-l făceau să aibă emoţii în faţa hârtiilor întinse pe masa de înalt consiliu, Brătianu nu putea să nu fie emoţionat de căldura camaraderească prin care acel om, şi mai în vârstă şi mult mai înalt în ranguri, le arăta încrederea sinceră de a fi mereu aproape de ei, de la treburile cele mai grave până la glumă. Şi, cu toată graba lui Rosetti care se arăta precipitat de a ajunge cu documentele în tipografie, mai sacrifică un moment pentru a-l tachina pe acela şi a răspunde cu aceeaşi monetă a prieteniei dezinvolte:
        - Femeia, fie ea regină, tot femeie rămâne! La principesă m-aş angaja şi eu şi, cred că şi domnul Haralamb. Aşa cum l-am găsit pe prinţ, ne vom sacrifica patriotic să-i găsim şi să-i cercăm una ca lumea, care să fie şi-n serviciul nostru!... Numai pe Rosetti să nu contaţi, fiindcă el e singurul dintre noi care şi-a găsit femeia unică!
       Pesemne că încă ne având cunoştinţă de tot sensul discuţiei lor, Ion Ghica spuse foarte serios:
       - Ştiţi pe cine mai putem conta? Pe Kogălniceanu care dă semne a vrea să reintre în politică.
       Ceea ce, cunoscut fiind apetitul amoros al marelui cărturar, îi făcu pe toţi să izbucneacă în râs.
       - Nu uitaţi că, dintre toate bogăţiile noastre, în legătură cu care a avut taică-său grijă să mă chestioneze amănunţit, neamţul n-are voie să se atingă de femei! – preciză Brătianu simţind şi el  abia atunci valurile mari în care i setopea încordarea  ultimelor săptămâni.

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971