Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
NU S-AR CUVENI O GREVĂ A GÂNDIRII? Se întreabă Liviu ANTONESEI
FARSE ALE GUVERNARILOR DE STÂNGA CU PLUSĂRI DIN PATRIMONIUL ROMÂNESC
DESPRE PERSONALITATEA LUI Karl Friedrich, prinţ moştenitor al Casei de Hohenzollern
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare II
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare III
Marian PETCU: “PHILOBIBLON” – CEA MAI MARE REVISTĂ DIN ROMÂNIA
Tiberiu COSOVAN: „BUCOVINA ÎNARIPATĂ” SE ÎNALŢĂ SPRE CER
Anca GOJA: TEATRUL ARARAT
Lucreţia BERZINTU -INTERVIU CU LUIZA CALA
SFERICITATEA ETERNĂ A GENIULUI, EMINESCU - Magdalena ALBU
IMAGINEA SATULUI ROMANESC IN CREATIA LITERARA DIN DIN VOIVODINA
CRITICUL DE POEZIE - UN PARAZIT AL SENTIMENTULUI UMAN? eseu de Al. Florin ŢENE
ACCESUL ELEVILOR LA MAREA LITERATURĂ - Prof. Carmen CĂTUNESCU
INTERVIU CU „UN MARE EVADAT” -SCRIITORUL AUSTRALIAN DE ORIGINE ROMÂNĂ, V. NICHOLS - George ROCA
ASASINAREA POETULUI NICOLAE NEAGU - George ANCA:
Catedrala mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova – ctitorie a Domnitorului Matei Basarab - Dan LUPESCU
Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H. îşi avea locul în centrul României de azi- Dr. Napoleon SĂVESCU
SEMNUL CRUCII - Adina Livia CHIRILA
NAŞTEREA FILMULUI, ARE EA O DATĂ CUNOSCUTĂ ? - Vlad LEU
Cum staţi cu inima? - Ionuţ CARAGEA

 

 

 

CORNELIU LEU

 la

77 ANI

 

  

FRAGMENTE DIN ROMANUL:

“FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”

I

 Trecuta de cei doi cinci, adică atât cel care-i marca jumătatea de veac la vârstă, cât şi cel care-i mai adauga pe deasupra alţi ani, plina de spirit gazdă a  celui mai monden salon parizian, conştientă atât de autoritatea cât şi de atracţia pe care-o exercita asupra lumii ideilor şi artelor din cel de al doilea imperiu, era conştientă şi de vârsta sa; lucru mai rar la femeile răsfăţate, oricât de inteligente ar fi ele. Înafară de foşnetul mătăsurilor scumpe şi de ostentaţia fardurilor a căror folosire cu insistenţă era de acceptat la o soţie de pictor căutat pentru decorul construcţiilor somptuoase, somptuoasă şi ea atât prin maniere cât şi prin libertatea ideilor pe care nu se sfia să le afirme public, ştia să fie şi să se păstreze ca o doamnă ajunsă la vârsta şi la influenţele ei politice. Nu întrecea niciodată măsura şi nu-şi permitea cochetării ieftine, ca frivolele băbuţe pofticioase ce uită că nu mai sunt copile şi se lasă împinse spre speranţe de amor în acel Paris atotpromiţător care, cu înalta ştiinţă a frivolităţii,  ajunsese să ridice  mult peste cutumele obişnuite baremurile vârstelor amoroase. Parisul acela lipsit de prejudecăţi, oferind midinete drăgăstoase pentru moşnegii aproape damblagii, dar importând şi italienescul termen de gigolo pentru băieţii arătoşi care nu se sinchiseau de cărnurile vlăguite ale celor care, în ciuda vârstei, încă mai voiau s-o facă pe curtezanele.
 Era o adevărată regină în salonul ei plin de marile celebrităţi ale vremii, dar şi de ideile înaintate care adoptau şi nu se sfiau să le cultive chiar pe cele mai revoluţionare, fapt ce-i dăduse tăria să refuze cele patru milioane de franci pe care, tocmai spre a-i confirma împăcarea deplină, împăratul Napoleon al treilea i-i oferise. Unii spuneau că erau fraţi de lapte, mama ei fiind doica actualului împărat. Alţii se îndoiau de aceasta, diferenţa dintre ei fiind de vreun an şi ceva. Un singur lucru era clar: Actualul împărat, fusese consemnat ca naş când familia lui Louis Bonaparte, regele Olandei, hotărâse să o boteze pe fiica servitorilor lor.  Aşa că, pus în copilărie să-i fie naş, când mama sa îi dăduse propriul ei nume, de Hortense, fetiţei născute de slujnica pe care şi-o alesese cameristă, ajutat la tinereţe de ea şi de soţul ei, pictorul Cornu, în perioada când Louis Philippe îl condamnase la închisoare pe viaţă, supărat pe ea, mai târziu, când se amestecase cu cei care-l huleau pentru că, din preşedinte de republică se proclamase împărat - spre a-i confirma, deci, împăcarea prin care o atrăsese ca să-i fie scânteietoare doamnă de anturaj şi sprijin intelectual la curte, Napoleon se oferise să-i subvenţioneze cheltuielile elitistului salon. Pentru că şi imperiul, căpătand importanţa europeană ce-i dădea stabilitate, îi făcea  pe mulţi revoluţionari de la 1848 să vrea să se apropie din nou de fostul lor combatant care se încoronase trădându-i, dar şi Napoleon al III-lea avea ambiţii de autor, îşi publicase tratatul despre artilerie al cărui limbaj tot această distinsă literată i-l corectase, iar acum voia să scrie şi o carte despre Iulius Caesar, pesemne, tocmai pentru a se compara cu acela. Avea, deci, nevoie de verbul talentat al doamnei Hortense Cornu sau, poate, prin ea, chiar al altor scriitori mai mari, de la care să împrumute un stil de geniu sub semnatura sa imperiala şi să-l combată pe Victor Hugo care, din exilul de la Londra, nu-l ierta nicdecum de sub tirul pamfletelor în care-l numea  Napoleon cel mic .
 Hortense Cornu, născuta Lacroix de servanta mamei sale, regina Hortense a lui Louis Bonaparte pus de Napoleon I pe tronul Olandei,  moştenind inteligenţa naturală şi setea de ascensiune a familiei simple din care provenea, iar, peste aceasta, beneficiind şi de educaţie alături de copiii familiilor princiare, de talentul literar şi inteligenţa politică pe care şi le dovedise, putea să-i fie de mare folos. Ca o bonapartistă de cel puţin două generaţii, ne fiindu-i indiferente onorurile de curte, ea acceptase să-l ajute pe Napoleon să scrie cartea, dar calculase un şi mai mare câştig, atât moral cât şi material, faţă de suma oferită. Aşa că o refuză, răspunzându-i împăratului cu o maliţiozitate convingătoare: « Vreau să fiu liberă, majestate, tocmai ca să vă pot spune adevărurile de care aveti nevoie »... Fiind cândva copii care se jucasera împreună, apoi tineri antiregalişti sub restauraţie, mai apoi susţinători ai libertatilor de la 1848, au găsit destule elemente de conciliere şi împăratul şi cea care-i devenea sfetnic de influenţă, căpătând prestanţă la Tuilleries şi crescând prestanţa propriului ei salon literar.
 Demnă, inteligentă, având mai puternic simţul femeiesc al relaţiilor bine aranjate decât cel al cochetăriilor superficiale care nici nu stau bine la o anumită vârstă, putându-se să spui despre ea nu că ar fi doar superioară femeilor din jur, ci chiar că bărbaţii o simţeau mai mult decât egală, ştia să se implice în aranjamentele politice nu ca o curtezană, ci ca un adevărat sforar, feminin doar prin delicateţea gesturilor parfumate cu care trata afaceri uneori complicate, de la marile comenzi de pictură oficială pentru soţul ei, până la influenţa celui de al doilea imperiu asupra altor ţări şi case domnitoare.
 Într-un asemenea sens, pesemne, îi spuse celui care stătea pe pretenţiosul fotoliu din faţă, aşezat şi lejer, fără crispare, dar şi politicos, fără nepăsarea acelor nonşalanţi de salon care ştiu să-şi expună mai mult eleganţa decât bunul simţ:
 - E bine!... E bine că rezolv şi problema unei ţări ca a voastre, dar îi rezolv şi bietei mele prietene Josefina situaţia de prinţi scăpătaţi. Că prinţul, bărbatu-său, Karl- Anton e la fel cu numele lui ce pare făcut din doua beţe rigide! E zgârcit, poate din nevoia că provine dintr-o ramură mai săracă; nu e chiar atât de capabil ca dovadă că n-a rezistat ca prim-ministru, fiind înlocuit de Bismark; e avid în afaceri şi slugarnic cu vărul său regele Wilhelm, ca să-i dea câte-o funcţioară cum e asta de la Dusseldorf, dar ciupeşte nişte bani vânzându-i secrete şi lui Napoleon;  încearcă afaceri cu căi ferate dar nu vrea sau nu le poate da băieţilor un venit demn de rangul lor. Că de asta, Carol, despre care-i vorba, mi-a plâns tânjind după Anna Murat care s-a căsătorit cu ducele de Noailles, iar biata Josefina, care e o Beauharnais, fiindcă mama ei, Stephanie, se trage de la Josephina lui Napoleon cel Mare, nu reşeşte să-l vindece de amorul păgubos, în care cad bărbaţii lipsiţi de imaginaţie. Asta-i trăsătura nemţilor şi eu de asta am tradus Suferinţele tânărului Werther: Se zbuciumă de parcă n-ar exista altă femeie!...Dar Goethe era genial şi a dat multă poezie dramei, în vreme ce ăştia, banalii pofticioşi de bani de la Siegmaringen, au coborât-o la nivel de afaceri meschine: Carol, îndrăgostitul, a jucat la bursă ca să se-mbogăţească şi a pierdut vreo cincinzecişicinci de  mii de franci; Anton, tatăl zgârcit, a făcut o criză şi l-a consemnat în domiciliu obligator, cu un paznic-contabil obligându-l să scoată bani din piatră seacă; totul s-a redus, după firea lor uscată, la bani şi la afaceri, fără nimic din înaltele trăiri ale lui Goethe! Nemţi proşti, meschini şi afacerişti; că şi ăla tânăru s-a speriat de pierderea banilor şi nu-i mai arde de amor.
 - Iar cea care suferă, e prietena dumneavoastră Josefina de Hohenzollern-Siegmaringen. - intui Brătianu lucrurile, sau avu inteligenţa să-i ofere o scuză partenerei sale de discuţie
 - Bine-nţeles; doar ea e o Beauharnais!... Cred că s-a căsătorit cu neamţul de nevoie, iar primul ei fiu seamănă destul de bine cu împăratul nostru. Ştii, între veri se mai întâmplă, iar familia asta a Bonaparţilor e amestecată, uite-aşa, cu progenituri de la Josefina lui Napoleon cel mare. Păi regele Louis, tatăl lui Napoleon al treilea, îi era frate lui Napoleon întâi dar, în acelaşi timp îi era şi ginere, pentru că Hortense, naşa mea, era fiica din prima căsătorie a Josefinei, înfiată legal de Napoleon !...
 - Aha! – rosti Brătianu această interjecţie mai puţin controlată şi dându-şi seama, se corectă rapid: Adică, voiam să spun, stimată doamnă, că încep să înţeleg raţiunile imperiale.
 Iar ea, fără a se arăta deranjată, renunţă la comportamentul controlat, întrebând ca la piaţă:
 - Şi ce, nu crezi că ăsta e un avantaj pentru sprijinul de care are nevoie ţara voastră?!
 Perfect cavaler al jocului politic, Brătianu preferă să tacă şi să-i sărute afectuos mâna. Distinsei doamne nu-i displace. Îi face cu degetul bărbatului frumuşel, sanguin după aparenţele şi figura îndrăzneaţă, completată frumos prin gesturile de bun simţ ale unui om sigur pe el şi experimentat în relaţii - şi precizează:
- Ai, deci, o sarcină dublă, domnule Brătianu, ca să duci în spate un asemenea rege, care îţi va fi recunoscător!... Fiindcă îi vei prezenta şi secretele noii lui ţări, dar, poate, şi secretele vreunei femei care să-l facă să iasă din melancolia asta bleagă a bărbatului care cade la primul şoc amoros şi crede că nu mai exista o a doua femeie pe lume... Ei, ce zici?...Nu se poate să nu găseşti vreo româncuţă plină de foc; ar prinde bine politicii dumitale de om dedicat ţării !
 Brătianu e politicos, foarte echilibrat în mişcările lui sigure şi în aerul de om care ştie ce vrea, încercându-şi împotrivirea doar pe departe:
- Cu tot respectul, Doamnă, vă informez că noi, de zece ani am propus prinţ străin, tocmai ca să nu-l încuscrească vreo familie de-a noastră şi să poată rămâne  obiectiv, ca domnitor al tuturor românilor, fără preferinţe pentru unii sau pentru alţii.
             - Frumos, foarte frumos ca realism politic! – nu-şi ascunde deloc admiraţia acea femeie care încă e frumoasă, cercetându-l pe bărbatul mai tânăr cu plăcute priviri – Şi îşi reformulează tactica: Ei, o să găsim. Ce, femei nu se găsesc pe lumea asta?!... El să fie în stare! – şi, iarăşi, îşi declină convingerile, ori experienţele pariziencei dispreţuitoare de bărbaţi nevolnici: Numai, să nu fie prea neamţ! Ştii, eu cred că este la fel de rigid şi de încuiat ca taică-său; aşa-i soarta bărbaţilor neîndemânateci la femei!... – Pentru a adăuga repede : Dar asta nu poate fi considerat defect pentru un principe domnitor, ci dimpotrivă! Vei aduce pe tron un garant sobru care, fiind si cavaler, deschide porţi spre alte case regale care va vor avantaja. De asta, n-avea grijă, mă ocup eu şi Josephina care, ţi-am spus: e o Beauharnais şi compensează insipidul prusac. Mama ei, Stephanie, a fost verişoara naşei mele înfiate de  marele Bonaparte
 Politicos, bărbatul cu priviri drepte şi gest reţinut, sigur pe sine, lipsit de orice neîndemânare, cu obraz plăcut, sănătos, ca la copiii pe care îţi vine să-i săruţi, îşi permite, cu un mod foarte specific, acela de a-ţi demonstra că nu se teme de sinceritate, să întrebe ceea ce, de fapt, îl chinuia mai demult.
- Să înţeleg, deci, Doamnă şi distinsă protectoare, că, în legătură cu Filip de Flandra, lucrurile sunt...
 - Nici nu poate fi vorba. I s-a pus în vedere să-şi ia orice gând.
 - I “s-a pus”?
 - Da; i “s-a pus”.
 - Impăratul?
 - Poate mai mult decât împăratul!
 - Ar putea fi vorba de ce se spune despre Loji?
 - Şi ce se spune despre Loji? – întreabă ea amuzată, cercetându-i chipul de bărbat în vigoare tot cu aceleaşi plăcute priviri care-l îndemnau să îndrăznească - Ce se spune despre aceste Loji?
 - Că ascultă de el; că e singurul cap încoronat care are influenţă şi în Loji.
 - Posibil – răspunse ea arătând că nu-i displăcea o asemenea afirmaţie – posibil ca toate aceste schimbări din Europa să impună şi aşa ceva. Dar să nu uităm de ritul scoţian  şi de faptul că există o casă regală care este şi a Scoţiei!
 - Bine, dar…
Cochetând, poate dintr-un impuls lăuntric, poate spre a schimba vorba, ea îi atinse uşor mâna într-o mângâiere nu lipsită de sens:
- Dragul meu, pe tema asta, nu ştiu nimic în plus. Eu sunt femeie; ştii că n-am acces la loji. – Şi făcu un joc de cuvinte: Europa descoperă abia acum « virtuţile minţii feminine »...  Eu pot să-ţi spun doar un lucru: Că regele Belgiei e înrudit cu Casa de Orleans, duşmana pe care noi am alungat-o de la tron, aşa că împăratul nu vi-l recomandă pe fratele lui.
             - Şi, atunci, e ma recomandabil unul provenind din familia lui Wilhelm al Prusiei, cu care Napoleon a fost şi va fi în conflict ?
              - Dar de ce te gândeşti numai la insipidul de prinţ patern care, zgârie-brânză fiind, nu e indiferent la ce-i poate pica de la Napoleon contra unor servicii? De ce nu te gândeşti la Josephine, al cărei sânge strigă Vive la France?!... Sau, măcar gândeşte-te la tânărul prinţ, c-a făcut o pasiune zguduitoare pentru nepoata celui care a fost gloriosul nostru Murat şi, dacă nu-l oprea, tot fricosul de taică-său care, imediat i-a spus că n-are destui bani ca să trăiască la Paris cu o femeie de lume mare, ar fi fost imediat dispus să devină cetăţean francez!
             - Chiar aşa?
             - Chiar aşa, mon petit! – răspunse veselă distinsa doamnă nemairezistând tentaţiei şi mângîindu-i uşor, cu unghiile, obrazul acela de bărbat sănătos, crescut cum cresc pomii din livezile însorite. – Dă-ţi seama: regele, vrem-nu vrem să-i luăm în consideraţie pe regi dar, dacă ţi-l alegi, trebuie să-ţi fie o şansă, nu o piedică. Ăsta i-a căzut cu tronc lui Napoleon a cărui mamă, Hortense căreia îi port numele, era o Beauharnais. Josephine e tot o Beauharnais, un fel de verişoară... Ba, chiar ţi-am zis: se spune că l’Empereur, care nu-i uşă de biserică... Ei, să lăsăm asta, hai mai bine să-ţi spun una veselă, mon petit : Împăratul, fostul nostru paşoptist, are o vorbă: « Eu nu cuceresc femeile; eu mă apăr de ele dar, uneori, capitulez! »... Ha, ha! Ce zici?...
         - Întotdeauna am apreciat spiritul francez; ba, chiar pot spune că îl iubesc, e pe sufletul meu ! – răspunse  bărbatul fără sfiala de a arăta că reacţiona cochetând, aşa cum trebuie reacţionat omeneşte la aprecierile pe care ţi le adresează o doamnă distinsă.
Şi, cu perfectă îndemânare politică, atacă prin tot ce era la el francheţe şi sinceritate:
        - Distinsa mea protectoare, fiindcă aţi rostit gândul acela cu « vrem-nu vrem să-i luăm în consideraţie pe regi », n-am să vă ascund faptul pe care-l ştiţi de multă vreme, de când am conspirat pe acolo pe unde era şi soţul dumneavoastră, că eu, în tot sufletul meu, sunt un republican.
         - Ştiu ; ştiu prea bine şi nici eu nu sunt departe. Tocmai de asta mi-am spus despre dumneata: Iată-l pe acest frumos republican, care caută un rege pentru ţara lui!
          - Sunt şi un pragmatic, doamnă, şi ştiu că asta e situaţia acum: Fiindcă nu avem tăria s-o facem republică, adică să riscăm ca la dumneavoastră, să pună unul mâna pe vot şi apoi să se declare împărat şi dictator pe viaţă. E mai înţelept s-o facem monarhie constituţională. Am acest sentiment acum,   exact cum am avut sentimentul de indignare atunci când republica dumneavoastră s-a transformat în imperiu. Cred că asta mi-a fost o lecţie între ce vrea omul pe lumea asta şi ce e posibil pe lumea asta.
 - Iar eu cred că ţi-am găsit exact omul de care ai nevoie; adică, hai să vorbim ca între noi, republicanii, un om căruia să i te supui, făcându-l pendinte de partidul dumitale şi de ideile avansate pe care le aveţi.
 - Credeţi ?
 - Cunosc bine familia: E ramura cea mai nevoiaşă a Hohenzollernilor şi ar face orice ca să-şi poată ţine coada sus. Karl Anton, n-o fi el nici prea bărbat, nici prea scânteietor, dar negustor perseverent este! 
 - Şi, totuşi, stimată Doamnă, faţă de acest spirit prusac, chiar al sărăciei perseverente, ce n-are legătură cu efervescenţa noastră latină, la fel de săracă, poate, dar oricum, generoasă, caldă, entuziastă în spirit revoluţionar, nu numai familia regală belgiană, ci Belgia, ca atare, ne e mult mai apropiată; e mult mai apropiată de spiritul nostru; afirmarea ei naţională e un recent exemplu pentru ce vrem noi !
 - Mi-ar părea rău să te las să te-nflăcărezi degeaba – îşi întinse ea din nou mâna înmănuşată-n parfumată muselină de mătase, ca şi cum i-ar fi mângâiat tremurătoarele plete ce-i subliniau împătimitul aer leonin.
 Dar el se-nflăcăra:
- Belgia, doamnă, şi-a rezolvat situaţia pe care noi o vrem rezolvată acuma, cu doar treizecişicinci de ani în urmă. A fost sub dominaţie austriacă, aşa cum unii dintre ai noştri mai sunt şi astăzi. Când ei se eliberau, în 1830, am fi făcut-o şi noi, fiindcă porniserăm revoluţia încă de la 1821, iar ecoul revoltei din Paris împotriva lui Carol al zecelea, ajunsese şi la noi. Dar n-am putut, fiindcă ne ocupaseră ruşii care ne-au dat un Regulament Organic pe măsura absolutismului lor şi nu a speranţelor noastre liberale care veneau de la Paris, unde se cerea libertatea presei!... Am încercat din nou la 1848, dar dumneavoastră, susţinătorii noştri, aţi devenit imperiu iar pe noi nu ne-au mai lăsat turcii. Un principe care a cunoscut aspiraţiile Belgiei, ne va ajuta mai mult să trecem peste acest hiatus de trei decenii, decât un ofiţer prusac, educat în regimentele care au îngenuncheat revoluţia de la 1848. Germanii au cedat în faţa Habsburgilor şi nu şi-au realizat visul de a deveni un stat unitar; în vreme ce Belgia este, aşa cum vrem şi noi să fim!... Ai mei, în ţară, tocmai de aceea s-au şi grăbit să-l proclame pe Filip: Ca duce de Flandra ce este, mai mult decât ca vlăstar al Casei de Saxa-Coburg, cum rămâne regele Leopold!
Ea nu făcu decât să-şi desăvârşească gestul de mai înainte, ajungând să-i atingă pletele şi fruntea spre a-l alinta cum merita:
- Mon petit – grand revolutionnaire!... Eşti de-a dreptul fascinant, dar nu poţi decât să mă faci să-mi pară şi mai rău. Înţelege că nu se poate:  Regele Leopold nu e numai de Saxa-Coburg, ci e şi căsătorit cu Luisa-Maria de Orleans, care nu e alta decât fiica lui Ludovic Filip, cel împotriva căruia s-a ridicat Napoleon, care l-a condamnat pe Napoleon, a fost alungat de Napoleon; e familia cea mai duşmană Bonaparţilor !
- Inţeleg că nu se poate, doamnă; asta înţeleg şi vă dau cuvântul meu că voi respecta. Altceva nu înţeleg, însă, şi vă mărturisesc dumneavoastră care aţi recunoscut că, neavând dreptul ca femeie să vă implicaţi în loji, aveţi dreptul ca minte mai grozavă decât a oricărui bărbat să comentaţi decăderea acestora şi a speranţelor pe care le-au adus!
 - Decăderea ?
 - Da: decăderea. V-o spune un iniţiat...
 - Ştiu: până la rangul de maestru în La rose du parfait silence!
 - Ştiam că ştiţi; nu se putea să nu ştiţi. Ceea ce nu ştiţi, însă, e că maestrul acesta a început a se îndoi... – şi, ridicându-şi deodată fruntea sa cea mare, proclamă: Masoneria poate avea legi, dar nu tirani. Napoleon le petit, al dumneavoastră, vrea să dicteze şi-n masoneria care l-a onorat cu marile ei grade. El i-a transmis lui Filip de Flandra ordinul să ne refuze, ca mason şi nu ca relaţii între casele lor monarhice. De asta principele nu mai vrea să stea de vorbă cu noi!... Sunt indignat, stimată doamnă şi, vă rog să fiţi convinsă că am îngropat în mine această indignare, dar în faţa dumneavoastră  o recunosc: Nu se poate ca o organizaţie care are legi, legi mari ce urmăresc stabilizarea omenirii, să fie încălecată de acelaşi om care a încălecat şi cea de a doua republică proclamându-se împărat, tocmai pentru că legile democraţiei nu-i mai permiteau să candideze ca preşedinte... Mă dezamăgeşte, doamnă, şi-mi pun întrebări, dacă nu cumva şi legile noastre iniţiatice se-ncearcă a fi trădate la fel! Masoneria e o idee mare, o cale de perfecţionare umană; dar dacă încape pe mâna tiranilor care îi schimbă sensul...
              Femeia rămase perplexă; cu toată marea ei inteligenţă, la aşa ceva nu se aşteptase. Si nici nu-i trecuse prin minte că s-ar fi putut aştepta. Bărbatul acesta, de-o maturitate interesantă fiindcă-şi păstra entuziasmul tineresc, se dovedea atât de experimentat, cu fibra atât de intens lucrată în decenii de iniţiative şi perseverenţă revoluţionară, încât o uimea. Ea, prietena lui Victor Hugo, opozantul de geniu, a lui Ernest Renan ce revoluţiona termenii credinţei, a liber cugetătorilor de la Revue des deux mondes şi a celor mai originali scriitori, de la venerabilul Dumas la atât de originala Georges Sand şi la fascinantul, încă tînăr, Gustave Flaubert, plus seria celor mai noi publicişti, împătimiţi ai ideilor novatoare, care nu mai dădeau doi bani nici pe nobilimea tradiţională, dară-mi-te pe sforţările bonapartiste de a fi familie serenissimă, era obişnuită cu orice se rostea protestatar în salonul ei. Dar nu-i trecuse prin minte că al doilea imperiu se baza şi pe frâiele masonice acaparate treptat de acest Napoleon, ce se dovedea a fi mai mult şi decât abilul aventurier din tinereţe şi decât lipsitul de scrupule autocrat de după 1848. Se uită altfel la Brătianu, îi mângâie fără jenă fruntea aceea lăţită între nişte tâmple mari, depărtate, pe care numai pletele scurte le acopereau într-o sugestie de romantism şi rosti în şoaptă cu regret, ca şi cum şi-ar fi spus sieşi:
-Ce păcat; ce păcat că mintea asta de mare politică, serveşte doar o ţară mică!
- Am greşit cu ceva? – întrebă el mai degrabă glumeţ, ca să-şi ascundă flatarea.
Dar ea îi răspunse cu totul altceva:
             - Intuiţia dumitale cu perfidia dictatorului care, după ce şi-a supus republica, încearcă să-şi supună şi masoneria, a pus degetul pe punctul nevralgic al liberalismului nostru. Ştii bine că eu sunt o republicană; ştii bine că, de la 1848 şi până la 1856 nici n-am vrut să am de-a face cu acest individ despre care se spune că a supt laptele mamei mele. Contesa Walewska m-a dus la Tuileries reintroducându-mă în lumea lui; şi i-am văzut din nou faţa când devenise mai umană, adică muiase teroarea din prima parte a absolutismului sângeros şi venea spre ceea ce vrea să numească astăzi Imperiul liberal. 
             - Vreţi să spuneţi că el şi-a slăbit absolutismul oficial, doar pentru că şi-a întărit între timp puterile subterane?
             - Dumneata ai spus-o. Eu mi-am explicat, doar, nişte lucruri despre care nu vorbesc nici cei mai extremişti din salonul meu.
              Brătianu o privi drept fără să se jeneze de a cuprinde cu  palmele umerii ei dar, în loc de-a o trage la piept, păstră distanţa braţelor întinse spunând un lucru grav cu convingerea că-i face cadou cel mai mare secret al său:
              - Eu v-am făcut mărturisirea unică a unui fapt pe care vreau să-l uit şi pentru mine: Mă pune pe gânduri această masonerie franceză care, în loc să reprezinte marile deziderate ale unei întregi societăţi, se lasă dirijată de interesele unei persoane; şi, cu atât mai rău cu cât această persoană este împăratul. Masoneria are legi stricte, tocmai pentru a-şi îndeplini îndatoririle sociale pe care şi le-a asumat, tocmai pentru a asigura progresul cizelând fiinţa umană şi întărind solidaritatea între oameni.Nu uitaţi că eu m-am opus lui ca împărat.
               - Ai fost chiar printre conspiratori, împreună cu soţul meu.
               - Atunci n-aveam tot dreptul. Trădarea lui îi privea pe francezi. Acum, însă: Să încerce a profita de rangurile înalte ale masoneriei...Asta e indignarea mea, nu principele german.
- Şi ce ai e gând să faci?
               - Nu ştiu; am datoria să mă sfătuiesc mai întâi cu cei din loja mea; da, înainte de-a lua o decizie. Oricum, voi fi loaial ordinului de a-l lua pe prinţul prusac, dar decizia negativă în privinţa Comitelui de Flandra nu se poate amesteca cu legile masoneriei. Dacă acceptăm asta, înseamnă că le punem în slujba altor interese. Iar, dacă le punem în slujba altor interese, nu ne mai poate cere nimeni să le respectăm cu încredere-n ele!
               Bucurându-se măcar de acea îmbrăţişare distantă, care-i transmitea căldura  palmelor bărbatului îndârjit de nedreptatea ce se făcuse credinţelor lui, distinsa doamnă deveni femeie şi rosti sincer, nu ca o aluzie, ci muiată sentimental,  în ecoul unui infinit regret:
                - Ce păcat !... Ce păcat că nu sunt mai tânără, să am dreptul moral de-a mă-ndrăgosti de dumneata!... - Şi-l întrebă cu grijă: Te chinuie, nu? Simţi că ţi s-a făcut o nedreptate.
         - Urăsc totalitarismul, doamnă; nu vreau nici să ni se dicteze şi nici să dictăm noi, ci vreau să ne supunem fiecare aceluiaş statut.
         - Uită-l pe Ducele de Flandra, aşa cum şi eu voi uita clipa nepermisă când am vorbit de dragoste.
          - Dar nu e nepermisă, Doamnă!... - o făcu el fericită ciar lăsându-i mâna în mâna ei, dar ducându-şi gândul mai departe:
Cât, despre Duce, nu mă leagă nimic de el. Pe mine m-a indignat procedeul autocrat prin care se schimbă sensurile carbonarismului pe care l-am iubit cândva. Dar, convingându-mă că preferatul dumneavoastră are întâietate, voi încerca să-l servsc tot pentru scopurile ţării mele.
          - Nu e neapărat preferatul meu. E cea mai bună soluţie pentru voi, crede-mă. Dacă tot vreţi cap încoronat, aveţi nevoie de un om care să fie agreat la cât mai multe curţi. –Şi schimbă tonul redevenind maliţioasa pariziancă: Eu, despre nemţi am impresie proastă ca bărbaţi, nu ca principi; îl agreez pentru tron, nu pentru pat!
          - Aveţi dreptate; e important să fie bine văzut de Napoleon.
          - În vreme ce dumneata, ca om ce-ai conspirat împotriva lui, nu vei avea niciodată uşa deschisă la Napoleon. Gândeşte-te la asta: vreau să fiu sinceră, tocmai pentru că nu-mi eşti deloc indiferent.          
          Eliberându-se de cele ce-i treziseră fierberea indignată a îndepărtării sale de un legământ pe care-l considera ferm, Brătianu redeveni galant:
          - Stimată doamnă, scumpă doamnă, fiindcă mi-aţi făcut onoarea unei mari sincerităţi în privinţa capetelor încoronate, am să vă răspund la ce mi-ati spus înainte despre butada impăratului privind capitularea către femei: La doamne atât de frumoase, cum sunteţi dumneavoastră, aş capitula şi eu!
           Ştrengăria prinse; atmosfera de intimitate se accentuă; distinsa femeie găsi modalitatea elegantă a unei apostrofări fără sens de respingere şi-l umili exact cât trebuia ca să-l încurajeze:
             - Te pricepi. Am văzut eu cum îmi apreciai subreta când servea ceaiul. Nu te gândeşti că un revoluţionar tenace ca dumneata, şi cunoscut şi evident în gesturi ca om de acţiune, o singură privire dacă scapă-n plus din ochii aceia înflăcăraţi, tulbură viaţa bietelor copile?!
              - Sunt un naiv, doamnă - se alintă el – nu-mi atribuiţi atâtea...
              - Ţi le-a atribuit viaţa... şi experienţa. Voi, bărbaţii ăştia care începeţi să încărunţiţi după ce aţi avut o tinereţe zbuciumată şi plină de voinţă...
              - Ar merita să avem dreptul şi la puţin alin, nu-i aşa?
              - Ştiţi voi să vi-l luaţi. Ştiţi şi să-l provocaţi, sau aveţi asta în instinct – spuse ea cunoscătoare şi ca femeie încercând să-l atragă către ea, dar şi ca scriitoare atentă să se întoarcă la subiectul ei:  O să aibă ce-nvăţa de la dumneata prusacul ăla care-i mult mai mult lipsit de imaginaţie decât lipsit de bani, cum a moştenit complexele lui taică-său; şi e mai mult plângăreţ decât sentimental, cum... Da, m-am hotărât; am să-ţi dezvălui un secret, lucru pe care n-ar fi trebuit să-l fac. Dar aşa se obişnuieşte între conspiratori, iar eu mă scuz prin faptul că noi conspirăm un lucru frumos pentru ţara dumitale... Şi, da, de ce n-aş spune-o?!... Chiar pentru ambiţiile dumitale de revoluţionar cu plete frumoase...
          Se ridicase în acest timp atingându-şi o clipă genunchii de ai lui şi, căpătându-şi statura elegantă de femeie care ştie ce trebuie să-şi pună în valoare, se duse la un scrin cercetând nişte pachete cu scrisori, dar ne ascunzându-şi curiozitatea de a-i spiona privirile, ca să vadă dacă o cântăreau cu aceleaşi criterii de apreciere acordate mişcărilor subretei.
          - Sunteţi mai distinsă decât în portretul  pe care vi l-a făcut soţul dumneavoastră! - îi spuse Brătianu ca şi cum i-ar fi demonstrat că înţelegea tot.
Dar ea devenise atentă la partea gravă a lucrurilor:
         - Sper să nu mă faci să-mi pară rău pentru acest secret care rămâne al nostru. Indiferent din ce aluat, dacă noi doi facem un rege, trebuie să iasă ca lumea! ... Citeşte şi o să vezi că dumneata trebuie să-i dai ceva din fibra asta voluntară şi bărbătescă pe care o ai !
         Scrisoarea era datata în urmă cu mai bine de doi ani, mai precis, la 2 decembrie 1863 :

Scumpă şi bună Hortense,
Întors de curând la Berlin, mă grabesc să vă exprim mulţumirile mele cele mai sincere pentru marea amabilitate care aţi avut-o faţă de mine în ultima zi a şederii mele la Paris. Este frumoasa amintirea pentru mine de a fi fost primit cu atâta bunăvoinţă de către draga mea Hortense. Această ultima zi, ultimele ore la Paris, au decis multe. Cunoaşteţi proverbul german: Zarurile au fost aruncate...
         
         - Ăsta, sau e bolnav de mândrie gotică, sau n-a prea citit cum stau lucrurile cu Rubiconul – se amuză Brătianu dar, fluturând încă o scrisoare, ea îi făcu semn să continue:
- Citeşte, că de la mine s-a dus la Anna Murat, dar n-a fost în stare să se poarte bărbăteşte. Ehe, de asta nemţoaicelor le sticlesc ochii în cap după bărbaţi! O să se căpătuiască până la urmă cu una ca alea şi-o s-o anunţe protocolar, cu două săptămâni înainte, că a programat o partidă de sex. Aşa râd eu cu Josephine de taică-său.

...După ce v-am părăsit, m-am dus, dupa cum ştiţi, în avenue Montaigne, pentru a-mi lua ramas bun. Gândul ca sunt obligat sa parasesc Parisul îmi era greu de suportat. V-am relatat, dragă Hortense, modul în care prinţesa Anna s-a despărţit de mine, tulburându-mă într-atât că la un moment dat am fost cu totul zăpăcit, Ea mi-a strâns mâna spunându-mi: Sper ca ne vom revedea curând, nu-i asa? Va veţi întoarce în curând  - şi cu greu m-a lăsat să plec...

        - Auzi: ea cu greu l-a lăsat să plece, iar el... – se amuzară amândoi găsind prilej de şi mai multă intimitate în acest amuzament  care ducea direct la îmbrăţişare.

Plecând de acolo, mă gândeam să o revăd curând spre a fi unit cu ea pentru totdeauna. Am fost foarte fericit sa pot petrece o zi la Düsseldorf alaturi de parintii mei, cărora le-am spus totul: mama este încântata, iar tata, dupa cum se pare, nu are nimic împotrivă... Acum trebuie făcute demersurile. Dacă aşteptăm prea mult, prinţesa Anna va crede ca nu mi-a facut nici o impresie, cu atât mai mult cu cât am fost destul de rezervat faţa de ea la Compiègne... V-am spus, draga Hortense, o iubesc din toata inima şi ea este singura care mă poate face fericit. "


         - Ei, ce zici: Anna îl va face fericit, dar ea nu ştie nimic. Pentru că, în loc să aibă curajul să-i spună ei, bietul băiat îmi spune mie, fiindcă sunt prietena mamei lui; te-ai lămurit!? – întrebă ea apropiindu-şi de el parfumul şi schimbându-i hărtiile din mână -  Uite dincoace cum nu are "nimic împotrivă" prinţul-tată, prusacul bine calculat. Vezi, eu sunt sinceră, ţi-i arăt aşa cum sunt: Fiul un timid sentimental, cam lipsit de personalitate, ceea ce nu e rău deloc pentru un monarh constituţional dirijat de un politician deştept ca dumneata, iar tatăl, un paria al marii familii, care caută şi el un gheşeft  mai bun decât ca fiu-său să cheltuiască banii cu o pariziancă pretenţioasă; ceea ce, iarăşi vă poate fi convenabil vouă, bărbaţilor care vreţi un viitor pentru ţara voastră.


«  ...Îmi fac chiar anumite reproşuri de a-l fi ascultat pe Carol » - îi scria Karl-Anton doamnei Cornu. « Tânara persoana (Anna Murat), obişnuită să trăiască în centrul luxului şi al lumii celei mai stralucitoare, se va putea ea mulţumi cu ceea ce poate sa-i ofere Carol, care este fire pur germanică şi, mai presus de orice, germană? ...Va şti ea să aprecieze ceea ce noi preţuim cel mai mult pe lume, viaţa de familie? Va dori ea să-şi petreacă cea mai mare parte a vieţii la ţară, pentru a-şi crea acolo un mic centru de ocupaţii subordonate?...
Carol nu poate dispune decât de 50 000 de franci venit anual, pe care eu nu-l pot mări din cauza celorlalţi copii şi a marilor impozite pe care le suport... Se spune că prinţesa este foarte bogată şi înzestrată, dar averea ei nu are nimic de-a face cu ceea ce îmi dictează mândria mea, că soţia trebuie să trăiasca din veniturile soţului... Averea lui Carol nu-i va putea permite nicicând asa ceva; ea nu-i va permite nici chiar să traiască însurat la Berlin sau în vreun alt mare oraş, el n-ar putea să trăiască decât la ţară, cu excepţia călătoriilor şi a vizitelor..."

           - « Fire pur germanică şi, mai presus de orice, germană » - cită Brătianu cu amuzament făcând-o să râdă pe doamna căreia începuse să-i sărute mâinile într-un mod şi mai intim, ba chiar insistent; cu o insistenţă care, ei, îi făcea din ce în ce mai multă plăcere – Ha, ha, ha !... Doamna mea, scumpa mea doamnă Hortense, caracterizarea dumneavoastră e genială ! Da, ăştia sunt: Se căsătoresc pentru a-şi anunţa soţia că, în virtutea angajamentelor conjugale, peste două săptămâni, la o anumită oră, vor face puţin amor…
           - Îţi place, nu? – îi mângâie ea obrajii lăsându-se legănată în tot amuzamentul ce-i înveselea şi-i apropia. Pentru ca deodată să-l şi sărute, să se şi desprindă de el atentă la ceea ce aveau mai întâi de finalizat: Atunci, hai să punem lucrurile la punct, că de-ndată va sosi Bălăceanu şi trebuie să-l trimitem la Napoleon cu lecţia bine învăţată!...

            - Îl trimitem - spuse Brătianu cu înţeles complice - de cum vine, îl instruim bine şi-l trimitem; scăpăm de el!

V


 De unde-l lăsă poştalionul, pe lângă hanurile Episcopiei, era foarte aproape strada Academiei, aşa că Brătianu îşi luă un bagaj uşor, lăsându-le pe celelalte şefului poştei spre a i le trimite la Piteşti şi porni pe jos respirând nesăţios aerul Bucureştilor cu grădini înecate-n noapte şi fluiere de vardişti dialogând sub lună la intervale fixe. Asta, ca şi rotirea felinarelor din turnuri, marca ordinea noptatecă a oraşului, în vreme ce mirosul florilor de cireş, ori de măr văratec şi dialogul celălalt, al câinilor peste mahalale, avea valuri haotice, când discrete, când intempestive, poate răspunzând unor semnale de la stelele ce clipeau deasupra oraşului cu cer jos, de câmpie, rămânând fixe doar când, de mai aproape, de pe Podul Mogoşoaiei ce se simţea peste străduţele mărginite de garduri cu vegetaţia înmugurită, se auzeau voci de trecători, uşi de stabilimente sau tropotul tacticos al cailor de la vreo trăsură ce ducea chefliii cuminţi acasă, iar pe cei întărâtaţi spre locuri şi mai de pierzanie decât cele în care petrecuseră până atunci.
 Oricât venise de grăbit şi de precipitat,călcând pavajul acesta, parcă înota în familiaritatea atmosferei care era a sa şi a oraşului său. Numai a sa şi a oraşului acestuia în care făcuse şi afaceri şi chefuri şi politicale şi revoluţii, ţinuse discursuri grave despre libertate, îndeplinise funcţii de răspundere şi atenţie sporită, suportase jigniri, acuze şi chiar arestări, sau se amuzase cu confraţii ieşind voioşi de la petreceri şi provocând muscalii ce stăteau pe capre, la rând, ca să câştige un ban mai bun noaptea:
- Birjar, eşti liber?
- Da, conaşule.
- Trăiască libertatea!
Asta, pentru că la ei totul gravita în jurul ideii de libertate şi nici glumele nu trebuiau să facă uitat dezideratul vital iar, din acest motiv, modificaseră puţin obişnuita glumă a miticilor:
- Birjar, eşti gol?... Du-te şi te-mbracă!
Revenea acasa, adică în această atmosferă dâmboviţeană şi, chiar în precipitarea care-l aducea, se bucura să guste din noaptea acestui „acasă”: mai molcomă, mai lipsită de spectaculos, dar nu mai prejos ca foială de oameni, de plăceri şi de interese decât cea pariziană. Aşa că nici nu se sfia să bată la ora aceea în poarta lui Rosetti, ştiind că în atelierele din faţă tipografii lucrau mai abitir ca ziua, ca să scoată gazeta şi că nu era departe ora de trezire nici pentru patronul care veghea ca un cerber la mişcările politice ale oraşului, mereu dezamăgit de unii căuzaşi şi mereu sigur pe cauza care era unică; mereu neiertător şi cu adversarii şi cu fugarii, dar mereu devotat celor pe care-i reprezenta generic sub numele acesta de „cauză”.
Ca şi cum ar fi fost în continuare acolo şi n-ar fi lipsit toată iarna aceea, le făcu semn negativ lucrătorilor care, în timpul liber, îi vindeau şi lui vinul lui adus de la Drăgăşani şi Ştefăneşti; semn înspre ferestrele de sus, din fundul curţii, ca să nu-l trezească pe jupân.  Şi începu a citi prin şpalte şi chiar prin aşezarea pe dos a titlurilor de plumb, ca să-şi împlinească imaginea despre oraşul ce-l primise ascunzându-şi în noapte mişcările, pe care el, însă, le ştia, le ghicea şi voia, doar, să le descifreze mai bine pentru scopurile care-l aduseseră atât de repede.
Pentru că, din ziua în care la Paris se auzise de înclinaţia celor şapte puteri garante de a da turcilor dreptul de a resepara principatele şi a nu mai admite decât domnitor pământean, adică a reîncepe zâzania, el nu mai avusese stare. Bătuse în grabă toate cabinetele pariziene unde avea acces încercând să-şi găsească aliaţi ca să împiedice un asemenea lucru. Comunicase, cât permitea telegraful, cu cei de-aici, dintre care numai Rosetti îi răspunsese ferm, pe faţă între ei doi, adică, chiar dacă limbajul era încifrat, el să înţeleagă nevoia de radicală soluţie şi, instigat de acel „e frig ca şi-n ianuarie '59, când numai noi şi prin noi...”, ceea ce, în metafora conspirativă  a limbajului lui Rosetti, însemna că apăruseră atâtea împotriviri încât trebuia acţionat ca la 24 ianuarie 1859, când, fentând toate restricţiile, au procedat cum nu se-aştepta nimeni, adică l-au ales pe Cuza şi la Bucureşti, punându-i pe toţi duşmanii în faţa faptului împlinit. Şi-au confirmat astfel unul altuia că se prefigurau situaţii atât de grave încât trebuiau să acţioneze cu  picioru-n prag prin punerea din nou a duşmaniilor imperiale din jur  în faţa faptului împlinit doar prin ei înşişi. Iar el a fugit din nou în Germania, la principele tânăr care, cu o săptămână în urmă îi confirmase cu încântare, ba chiar şi nerăbdare, recunoştinţa pentru oferta ce i se făcea:
- Alteţă, mergem în România şi vă aşezăm pe tron; n-avem timp de pierdut!
            - Dar tata spune că eu trebuie să aştept aprobarea regelui – răspunsese  Carol mecanic, fără personalitate, ba chiar demonstrându-şi cu îngânfare lipsa de personalitate prin comoditatea pseudodisciplinată a aşteptării ordinului.
 - Alteţă, n-avem timp de aşteptat!
 - Eu trebuie să am – răspunsese rigid acela, mai mult pentru altcineva care de undeva, din umbră, îi dădea o notă, decât pentru Brătianu.
 Iar Brătianu fierbea:
- Să înţeleg că nu mai agreaţi propunerea care v-a încântat săptămâna trecută?
 - Săptămâna trecută nu se pronunţaseră încă reprezentanţii marilor puteri.
 Bărbatului care gonise-n noapte tocmai de la Paris, îi colcăiau toate sentimentele şi resentimentele produse de acel mare pericol prezentat recent de acceptarea propunerii turceşti. Interesele opuse ale marilor puteri îi făcuseră pe reprezentanţii acestora să accepte redespărţirea principatelor :
            - Alteţă, dar asta distruge unirea noastră, ne distruge unitatea de guvernare pe care de-abia am căpătat-o! – folosi el cu sinceritate argumentele supreme ale unui vis pentru care luptase o viaţă şi a cărui dreptate era evidentă pentru oricine.
  Nu însă şi pentru acel locotenent prusac timorat, complexat şi ascuns pe care, de fapt, el îl cumpărase de la tatăl său, bătrânul prinţ avar şi apucător cu care tratase afacerea în termeni destul de comerciali; aşa că răspunsul fu pe măsura lipsei de simţire:
 -Asta, vă priveşte pe dumneavoastră; e interesul dumneavoastră.
 - E un interes naţional pe care aţi acceptat să-l serviţi, alteţă! – răspunsese Brătianu cu un ton, pesemne, atât de ameninţător, încât îl umili pe acela şi îl făcu să bâiguie, să se explice fără vreo încredere-n sine:
 - Eu, bine-nţeles că doresc... eu v-am dat acordul meu, dar...
 Brătianu deveni lucid, îşi redresă starea sincerei indignări şi solicită ferm jucându-şi singura carte:
- ...Dar nu vreţi să-mi daţi cuvântul de onoare  că veţi respecta acest acord.
           Miza era prea mare pentru ca tânărul locotenent, care era mai mult uniformă exterioară decât persoană cu voinţă în interiorul acesteia, să poată face caz, fără comentariu, de ordinele care-l manevrau. Miza era prea mare, iar, de cealaltă parte a ei, se afla un bărbat deosebit de ferm, care-l domina:
 - Eu, ştiţi prea bine, domnule Brătianu, doresc... doresc şi v-am dat cuvântul, dar...
 - Opriţi-vă aici, alteţă! – porunci celălalt fără drept de apel – Opriţi-vă la dorinţă şi la cuvântul dat. De rest ne ocupăm noi. Vă opriţi?!
 Şi era atât de imperativă întrebarea, subliniind atât de ferm alternativa închiderii oricărei porţi, încât instinctul la ordin reacţionă aşa cum trebuie în complexatul ofiţeraş prusac ce tocmai voia să se plângă spunând cum a vorbit şi cu kronprinţul şi cu fratele regelui care, fiecare, îi dăduse alte sfaturi. Dar astea le spuse după; mai mult ca o justificarea poziţiei sale de minge trimisă de la unul la altul.
            - Ja vohl! – rosti el şi, abia după strângerea de mână la care-l obligă Brătianu, continuă cu celelalte: Eu... numai fiindcă... mă înţelegeţi: Regele Wilhelm nu spune nimic, fratele lui zice una, kronprinţul zice alta...
 - Considerati-mă ministrul vostru şi lăsa-ţi-mă pe mine să tratez cu ceilalţi – îl linişti Brătianu devenind şi el mai calm. - Dacă-mi daţi cuvântul că acceptul e accept, mai pot prinde trenul de Viena care pleacă-n treizecişicinci de minute. Mi-l daţi?
 - Vi-l dau .
 Răspundea acela complet dominat, chiar dacă un anumit complex de ciudă că nu putea să iasă de sub această dominare, se simţea în privirile-i piezişe.
 Dar lui Brătianu nu-i mai păsa. El grăbea către confratele său Rosetti, omul cu care împreună, voinţele puternice împletindu-şi, ştiuseră nu o dată să facă prin ei înşişi pasul hotărâtor cu care-şi surclasau adversarii punându-i în faţa faptului împlinit. Politica faptului împlinit era arma lor neiertătoare care, chiar dacă nu ţinea seama nici de obraz, nici de angajamentele politice, nici de obligaţiile în  faţa celor cărora îi supuneau jocurile diplomatice, nici chiar de cuvântul de onoare, făcea din ei conspiratorii cei mai abili, cărora nu le păsa decât de cuvântul de onoare dat propriilor lor idealuri. 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971