Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
- GRUPUL SINODAL DE REZISTENŢĂ ANTICOMUNISTĂ DIN ORTODOXIA ROMÂNĂ
SUPRIMAREA IERARHULUI SI ANIHILAREA ÎNTREGII EPARHII
FAMILIA SI PERSONALITATEA EPISCOPULUI GRIGORIE
ARTICOLUL: “EPISCOPUL MARTIR” PUBLICAT DE PATRIARHUL TEOCTIST IN REVISTA “MAGAZIN ISTORIC”1994
ARTICOLUL PĂRINTELUI GALERIU PUBLICAT ÎN “ROMANIA LIBERA” ÎN 1993
ÎNCHEIERE
ADDENDA
PROBLEME ACTUALE ALE BUNULUI COMUN CA PROPRIETATE A TUTUROR CETÃŢENILOR ROMÂNIEI ŞI UNELE DIRECŢII DE DEZVOLTARE A PRODUCŢIEI ALIMENTARE
BUGETUL CETÃŢEANULUI ŞI ABUZURILE FACTURÃRILOR MONOPOLISTE – SEMNALARE PRIVIND UNELE DIRECŢII DE BLOCARE A PIEŢII LIBERE ŞI OFERTEI CONCURENŢIALE
APEL PENTRU ÎNGRÃDIREA ORICÃREI ÎNCERCÃRI DE AGRESARE MONOPOLISTÃ A DREPTULUI DE OPŢIUNE PE O PIAŢÃ LIBERÃ
DE LA APOGEUL POETULUI, LA APOGEUL POEZIEI
40 DE POEME DIN OPERA CONSACRATĂ A LUI PETRE STOICA
Vă prezentăm: Liga scriitorilor din România
PAMFLETUL CA GEN LITERAR
NOI APARIŢII EDITORIALE
AL. PAPIU-ILARIAN
ACŢIUNI ILEGALE DE INTERZICERE A ACCESULUI IN REPUBLICA MOLDOVA
Un reportaj la Ohrid
CALVARUL ROMANILOR DIN SERBIA DINTRE TIMOC SI MORAVA
INTERVIU CU UN LINGVIST BASARABEAN DESPRE LIMBA ROMÂNĂ
Ileana Graţiana Pop ne aduce o veste bună
COVÂRŞITOAREA VALORE ROMÂNEASCĂ REPREZENTATĂ LUMII DE BRÂNCUŞI
Un interviu cu Brâncuşi luat tot de Marcel Iancu
ALBUM Brâncuşi
VIATA CĂRŢILOR – VIAŢA LITERARĂ 
NOI APARIŢII EDITORIALE
 
 CINCI MILENII DE ISTORIE, ARTĂ ŞI CULTURĂ IRANIANĂ
 
Recent, la Editura SEDAN din Cluj-Napoca, a apărut lucrarea „DE LA IMPERIUL ELAMIT LA REVOLUŢIA ISLAMICĂ. CINCI MILENII DE ISTORIE, ARTĂ ŞI CULTURĂ IRANIANĂ”. Aşa cum precizează prof. dr. Dan BRUDAŞCU, cel care a făcut selecţia şi traducerea textelor şi a semnat Prefaţa, cartea este consacrată cunoaşterii de către cititorii români de azi a istoriei străvechi şi frământate, precum şi a culturii şi spiritualităţii iraniene, bogate şi profunde, cu o incontestabilă contribuţie la tezaurul civilizaţiei universale. Dan BRUDAŞCU a selectat o serie de texte relevante, semnate de cercetători, istorici, arheologi, istorici de artă şi cadre universitare, atât din Iran, cât şi din alte ţări ale lumii, mai ales din Olanda şi Statele Unite ale Americii, precum şi texte din alte surse sau propriile sale mărturii din perioada desfăşurării, în urmă cu 30 de ani, a revoluţiei islamice.
 Fiecare text este însoţit de un aparat ştiinţific amplu, care oferă celor interesaţi posibilitatea aprofundării diverselor domenii sau perioade istorice cuprinse în acest volum.
 Dan Brudaşcu ne propune, de asemenea, pertinente note şi observaţii, încercând să sublinieze similitudini, apropieri sau cooperări dintre popoarele noastre de-a lungul veacurilor.
 Volumul, o premieră în oferta de lectură a editurilor româneşti în ultimii 50 de ani, este extrem de interesant. Dan BRUDAŞCU subliniază, pe bună dreptate, că: „Din păcate, cititorului (român – n.n.) de azi îi lipsesc, de ani buni, lucrările care, cu onestitate, fără partis-pris-uri sau interese propagandistice conjuncturale, să prezinte date şi informaţii de larg interes şi de mare utilitate despre istoria şi civilizaţia iraniană. Mai mult, mass media, fie ea scrisă sau audio vizuală, din România, ca şi cea externă, acordă prea puţin spaţiu aspectelor fundamentale ce ţin de istoria şi patrimoniul cultural-spiritual al poporului iranian, insistând de obicei pe diverse acţiuni, declaraţii, măsuri sau poziţii de natură politică, militară, doctrinară sau diplomatică. Nu întotdeauna cu necesara şi  minima obiectivitate ce se cere”.
 Dan BRUDAŞCU ţine să mai precizeze în Prefaţa cărţii că: „Ideea acestei cărţi nu a fost motivată de nevoia de a explica sau justifica oricare din poziţiile liderilor de la Teheran. În realitate, pe noi nu ne-au şi nu ne interesează. Este dreptul acestei ţări de a avea comportamentul pe care îl doreşte în context regional şi internaţional, atâta vreme cât nu prejudiciază interesele proprii, dar şi pacea şi stabilitatea în zonă şi în întreaga lume”.
 Lucru extrem de interesant, lucrarea „DE LA IMPERIUL ELAMIT LA REVOLUŢIA ISLAMICĂ”, perioadă ce acoperă aproape cinci milenii de istorie, pe lângă prezentarea principalelor momente şi evenimente istorice, regatele şi imperiile ce s-au succedat, luptele, războaiele ce au avut loc etc., oferă cititorului român şi abordări pertinente şi obiective referitoare la arta – mai ales cea elamită şi partă -, religiile populaţiilor care au trăit pe teritoriul de azi al Iranului – politeismul antic, maniheismul, mazdakismul, mitraismul, creştinismul şi creştinismul, dar şi despre evoluţia literaturii persane şi iraniene.
 Circa 50 de pagini din carte sunt consacrate perioadei cuprinse între anii 1921 şi 1979, între care au domnit reprezentanţii ultimei dinastii imperiale din istoria acestei ţări – dinastia Pahlavi -, extrem de grăitoare şi în ceea ce priveşte lupta poporului iranian de a lua în stăpânire resursele energetice şi întreaga avuţie naţională, dorinţa sa de a scăpa de orice amestec străin şi de a-şi croi un nou destin. Sunt, astfel, oferite detalii puţin sau insuficient cunoscute cititorilor români privind naţionalizarea petrolului, avatarurile luptei lui Mosaddeq, revoluţia albă a şahului Mohamad Reza Pahlavi, prăbuşirea regimului imperial, revoluţia islamică şi tensiunile din viaţa politică şi religioasă a Iranului în anii ce au urmat, dar şi devastatorul război irakiano-iranian, cauzator al unor uriaşe distrugeri şi pierderi materiale, dar şi a sute de mii de morţi şi răniţi.
 Lectura acestei cărţi aruncă o altă lumină, nouă, pertinentă şi obiectivă atât asupra acestei ultime perioade, cât şi asupra altor momente majore din istoria poporului iranian. Cartea umple o parte din golul imens de informaţii cu caracter ştiinţific, nu propagandistic sau denigrator, privind această ţară, trecutul şi valorile ei cultural-spirituale, într-o perioadă de intensă şi adesea excesiv de subiectivă mediatizare a unor declaraţii incendiare, politicianiste, exagerate sau lipsite de temei ale unora din actualii lideri de la Teheran.
 Pentru a descoperi adevăratul Iran şi locul pe care îl are această ţară în istoria universală, în arta şi cultura acestei lumi, lucrarea „DE LA IMPERIUL ELAMIT LA REVOLUŢIA ISLAMICĂ. CINCI MILENII DE ISTORIE, ARTĂ ŞI CULTURĂ IRANIANĂ” este un ghid esenţial şi onest.
 
Arhimandrit Timotei Aioanei, Aduceri aminte despre oameni şi locuri din ţinutul Fălticenilor, Ed. Muşatinii, 2008

 
Cartea Arhimandritului Timotei Aioanei, „Aduceri aminte despre oameni şi locuri din ţinutul Fălticenilor” (Ed. Muşatinii, Suceava,  2008), apărută cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, este o bijuterie şi o minune editorială, un obiect de artă de colecţie şi o operă  de literatură  memorialistică de ţinută. La reuşita sa a participat cu grafică sora Simona Bucan de la Mănăstirea Stavropoleos, iar coperta este furnizată de pictorul Vasile Ilucă – Vedere generală cu biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – la Rădăşeni, 2001.
Prin această carte, şi aproape că fără o intenţie literară, ci mai mult enciclopedist localist-cronicărească, s-a născut, totuşi, un scriitor veritabil, ce vine pe filonul tradiţiei marilor povestitori şi cronicari moldavi. E o certitudine că la anul două mii nouă, în ziua de cincisprezece al lui ianuarie, un condeier hăruit, exersat deocamdată în hamurile prozei scurte, izbucneşte la Lumină, trăgând mai departe către glorie ţinutul predestinat al Fălticenilor, ce îi dăduse culturii române, înainte, pe Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu, Vasile Lovinescu, Anton Holban şi încă atâţia alţii. Miza evocatoare a ţinutului rădăcinilor este una morală, scriitorului potrivindu-i-se hlamida abordării est-etice a încleştării cu literatura:  „Fălticenii, cu ani în urmă, era un loc în care oamenii trăiau frumos, comunicau, se cunoşteau, vorbeau între ei şi se bucurau măcar la o simplă întâlnire” (p.215). Menţionând aceasta, situăm de fapt, prin perspectiva dualităţii etic-estetic, atitudinea autorului faţă de civilizaţia contemporană ce este dominată de consumerism şi post-modernitate, sinonime cu disoluţia omului spiritual şi îndepărtarea omenirii de Dumnezeu.
Lansarea cărţii a avut loc pe 15 ianuarie 2009, în Sala de Arte „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei „I.G.Sbiera” din Suceava. A fost un eveniment de spiritualitate românească autentică, situându-se în epicentrul unui moment istoric remarcabil ce se construieşte în ultimele luni. Astfel, la Crăciun, am organizat împreună cu Parohia Romano-Catolică a Bucovinei din Suceava o lansare a volumului „Fratelui meu din exil - Perioada stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir”, Ed. Galaxia Gutenberg, 2008 (carte susţinută de Institutul Cultural Român prin Proiectul Cantemir), celebrând şi 135 de ani de la naşterea Msg. Ghika şi susţinând conferinţa „In Memoriam Vladimir Ghika – 135”. Msg. Ghika, se ştie, a fost botezat creştin-ortodox, după care a trecut la catolicism „pentru a deveni un mai bun ortodox”, iar Vaticanul derulează în prezent procesul de beatificare a sa. Tot anul trecut, s-au celebrat 200 de ani de la naşterea Arhiepiscopului Andrei Şaguna, şi se împlinesc 145 de ani, în 2009, de la înscăunarea sa ca Arhiepiscop al Mitropoliei Ardealului, ambele evenimente fiind celebrate şi de către noi. Născut catolic, dar trecând ulterior la ordodoxie şi hirotonit ortodox, Andrei Şaguna s-a dovedit a fi, repede, un întemeietor, un ctitor de şcoli ortodoxe şi un protector al învăţământului în limba română, „un dangăt de clopot care a trezit din amorţire conştiinţe şi destine, a redat speranţe şi vigoare, a pus plugul în brazdă şi a desţelenit ceea ce ameninţa să devină pârloagă”. Un simpozion dedicat lui Andrei Şaguna în ziua de 23 ianuarie pune în discuţie, prin prezenţa multor oameni de cultură,  importanţa scolastică a acestei personalităţi, ca şi amorsarea unei teme necesare societăţii civile: „învăţământul românesc, între tradiţie şi înnoire”, printr-un work-shop axat pe felul cum va reînvia cultura română în proiecţia europeană a diversităţii şi multiculturalităţii, prin modele demne de urmat şi care trebuie să fie predate tinerelor generaţii.
Bucovina este, astfel, prin lucrul numeroaselor personalităţi ce dăruiesc cultură şi susţin cultura, un domeniu privilegiat, în care România şi românismul se construiesc şi printr-o spiritualitate iudeo-creştină înfloritoare, centripetă spre inima sa profundă, ca un summum de exiluri interioare şi exterioare ce culeg şi readuc acasă, ca pe izvoare vindecătoare, numeroase conştiinţe de creatori şi de fii risipitori.
Celebrând aceste figuri ilustre ale spiritualităţii româneşti, Biblioteca Bucovinei adaugă în peisajul bucovinean o dimensiune de românism blând şi ziditor, ancorat în universalitate. Acesta este şi contextul evenimenţial în care se înscrie, precum în acel edenic ţinut natal, „ţinut al livezilor nesfârşite”, lansarea cărţii Arhimandritului Timotei Aioanei.
Desemnat de Grigore Ilisei, prefaţatorul cărţii, ca „un cronicar al inimii”, autorul dovedeşte că vocaţia isihastă este profundă la un vizionar ce investighează, într-o proză bântuită de o tahicardie jurnalistică angelică,  toposuri ale sacralităţii: natura-leagăn, şlefuită de ochiul interior purificat, sufletul omenesc ars de focul rugăciunii pentru a fi apoi încrustat cu podoabe, inima îndumnezeită de meditaţia sacră, mintea purificată de bucurie, inima domolită de mângâierea Cuvântului sacru, descoperirea oamenilor blânzi de altădată, care, precum pietrele îndelung şlefuite de o apă curgătoare, au dat la iveală, după o evoluţie personală aproape isihastă, icoane şi nestemate.
Motorul acestei cărţi  nu este alimentat cu combustibilul unui înger căzut, nici cu cel al trăirilor deznădăjduite alcătuite din miez de Ecleziast (şi nu e, oare, Ecleziastul, singura carte permisă din Biblie, prin care se pune în ecuaţie Omul  înainte de a-L descoperi pe Dumnezeu?), fiind totuşi alimentat de o nostalgie primordială: nostalgia după Paradisul pierdut. E, mai întâi, dorul de Rai părintesc, dorul de Tatăl, ca sentiment religios fundamental, iar după aceea este şi dorul după copilăria pierdută, după inocenţa risipită prin cunoaştere şi prin capitalizarea durerii de a fi viu. Marii scriitori pot exprima durerea de a fi viu prin hlamida bucuriei pe care o aruncă peste cuvinte, ca pentru a le ocroti. Şi Timotei Aioanei îmbracă omenescul cu starea de extaz blajin ce transpare din cuvinte de binevieţuire creştină. E, în toate, meşteşugul artistului dăruit, căruia îi prevedem un destin literar remarcabil.
Această carte este gândită ca un jurnal şi este scrisă intimist-moralizator, pentru a dilua prin exerciţii mnezice o energie auctorială ieşită din comun, şi tocmai de aceea este plină de portrete de oameni şi de sfinţi, de tablouri votive biografice sau imaginare ori ilustru evocative, fiind mai înainte de toate o regăsire a inocenţei ab initio din jurul unui ţinut mirific, al Fălticenilor, asupra căruia autorul proiectează o viziune coerentă tămăduitoare, un biografism reţinut,  o autoreferenţialitate structurantă şi o întreagă mitologie iniţiatică. Toate acestea sunt ingrediente psihanalitice bine administrate realului evocat, dozate cu scopul de a recupera starea paradisiacă. Niciun barometru  constructivist nu i-a lipsit autorului, pentru a genera prin text şi un efect pilduitor, didactic, proiectiv. „Avem nădejdea că într-o zi va fi din nou ca în vremea copilăriei, când toate ni se păreau frumoase şi bune foarte”(p.214), spune Timotei Aioanei, precum fântânarul care ştie că acolo unde sapă este miezul şi că acolo unde este miezul este şi adevărul. Regăsim aici, plasat în axul lumii şi al credinţelor religioase ale adultului, mitul reîntoarcerii la Itaca biografică, după trudă şi multă răbdare, după cazne şi exorcizări, care sunt în egală măsură vindecări şi primeniri ale minţii, ale trupului, ale spiritului şi ale sufletului: un Ulise cu textură monahală se dovedeşte a fi un excelent personaj narator la persoana întâi, iar scenele din viaţa şi luptele sale cu destinul şi cu chemările, din Alaska până la Athos, şi mai ales de la un sfânt la altul, de-a lungul  salbei de podoabe ale ortodoxiei moldave sunt înconjurate de halouri de iluminare şi revelaţie cristică. De altfel, scenele cele mai intense din carte sunt furnizate de relatarea cu dichis a ritualurilor de sărbătoare creştină din viaţa satului de altădată, sau relatarea şi înfăţişarea personalităţii, momentelor şi rolului unor oameni providenţiali. Nevoia de ritualuri şi de laude caracterizează şi apodicticele trăiri ce reiterează cultul pentru armonie şi blândeţe, ducând neîncetat oamenii locului pe drumul şerpuitor ritual dintre casă, biserică şi ţărână: „Aşa era atmosfera în zilele marilor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei. Oamenii se vizitau şi era, parcă, mai multă bucurie. Odată cu trecerea anilor lucrurile s-au schimbat. Foarte mulţi din vatra satului se află departe de casă, printre străini. Armonia de odinioară pe alocuri nu se mai întâlneşte.”
Acest fel de a scrie îi va fi benefic Arhimandritului Timotei Aioanei pentru următoarele sale cărţi, de a căror apariţie nu ne îndoim, pe parcursul unui destin de scriitor veritabil şi prolific. De altfel, cu această carte, ce urmează altor colecţii personale de amintiri, cronici şi meditaţii, Timotei Aioanei se anunţă a fi unul din cei mai interesanţi prozatori cu har, apăruţi în ultimii douăzeci de ani în zona duhovnicească a literaţilor nativi moldoveni. El este un veritabil zugrav al meditaţiei şi al stării de linişte întemeietoare de gânduri bune şi de pace; un mesager în adevăratul sens al cuvântului, pentru că îi aduce cititorului în atenţie faptul că nu poţi aprecia darul prezentului fără a te raporta la trecut şi la uimirea descoperirii Divinităţii în Tot; un pasager ce nu rămâne singur pe calea purificării, ci ţine să ia cu sine martori la iluminarea sa; un spiritus rector printre monahii ce pun ca pavăză oamenilor, dinaintea Răului, cuvântul bine scris şi încărcat de duh. Era nevoie de un condei cult, religios prin vocaţie şi profesie, îmbrăţişând şi scrisul cu o sobră religiozitate descendentă din fascinaţia pentru clasicitate, obsedat de micro-cosmogonia omului ce îl întâlneşte pe Dumnezeu la tot pasul, iar toate acestea să vină în întâmpinarea respectului pentru construirea portretului, pentru alegerea vitraliilor existenţiale zugrăvite, ca şi pentru toarcerea firului narativ. Aş spune că Arhimandritul Timotei Aioanei a sosit la timp în literatura română.

Angela Furtună
15 ianuarie 2009


           Melania Cuc – cenuşa condiţiei umane contemporane
Melanjul dintre inteligenţa pirotehnică şi fantezia suculentă, constituie specificul stilului Melaniei Cuc. Raţiunea ordonează imaginaţia într-o broderie întreţesută cu umor negru. Rama pe care este întins tabloul, este placată cu o vibrantă sensibilitate umanistă. Rezultă aşadar un roman tragi-comic, MIERCUREA DIN CENUŞĂ /1/ care reprezintă alegoria condiţiei umane contemporane în marşul ei triumfal spre apocalipsă.
Cel puţin trei nivele ale imaginarului se împletesc în acest roman:
- primul porneşte de la realitatea imediată: condiţiile din spitalul în care eroina se zbate între viaţă şi moarte, în urma unui infarc; amintirile din copilărie; situaţia familiară; incendiul catedralei din oraş etc;
- al doilea cuprinde dialogurile cu moartea care apare ca o femeie cumsecade, înţelegătoare şi chiar cochetă;
- ultimul reprezintă un realism fantastic în care personaje legendare, mitologice ori de basm - demitizate cu tandreţe -,  apar în naraţiune,  într-o stare precară, postmodernistă,.
Să urmărim succint aceste nivele, pornind de la întregul pe care îl reprezintă.
Personajul principal simbolizează destinului omului simplu, onest, în lumea strivitoare contemporană condusă de puternicii zilei, lipsiţi de scrupule: „Mă simt prinsă ca un peşte în acvariu. Sunt un peştişor atipic şi antipatic, care face degeaba giumbuşlucuri dinaintea unui cârd de rechini flămânzi.”
După ce îşi revine după un infarct, eroina vrea să evadeze din realitatea angoasantă şi pătrunde în timpul fabulos, al basmelor, distruse apoi de luciditate. Devine Cenuşăreasa unei Contese agonizante, stăpâna unui munte despre care legenda afirmă că ascunde un mare zăcământ aurifer – să fie doar o iluzie?
În clipele grele ale suferinţei, Moartea pare chiar o salvare: „Moartea, o da, ea este Liniştea, este Tihna; o femeie, nici tânără nici bătrână, cu rochie roşie, şorţ alb şi ilic adunat în nasturi de argint peste splină. (...) Priveşte în stânga, în dreapta, - pipăie, ascultă respiraţia, ia pulsul ... pune diagnosticul fără să greşească planeta, ţara, spitalul, patul, pacientul...” 
Romanul, citit din această perspectivă, constituie un continuu dialog cu Moartea care se arată numai muribunzilor sau celor extrem de sensibili. Amuzându-se de goana după celebritate  practicată astăzi de toţi neaveniţii Cenuşăreasa încearcă să profite de pe urma dialogului ei cu Femeia cu coasa: „Ce mai paşi desenează pe gresia pardoselii, cu talpa-i subţire! Operă cu adevărat postmodernă. O, de nu ar tăbărâ taman azi femeia de serviciu cu mop-ul! Mâine am să chem aici, la faţa locului, toate televiziunile, radioul, ziariştii, preoţii, vracii, primarul şi pe cei de la situaţii de urgenţă. Îi voi prinde, lua, cu siguranţă amprenta.”
Extrem de originală este partea romanului în care se împletesc personaje reale, legendare şi de basm: convalescenta, Rasputin, Contesa, lutierul Eros D avani, meşterul Manole şi soţia sa Ana, Arap Alb, Împăratul Roşu,  Împăratul Verde, Crai, Frate, cei trei ciobani din Mioriţa, Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana etc. De tot hazul sunt conversaţiile dintre aceste personaje în care trimiterile la realitate sunt dezabuzante. Iată ce solicită contesei,  ciobanii mioritici pentru angajare: :” – D apoi cum ţi-e voia, cucuoană. Dacă ne plăteşti salariul mediu pe economie, ne dai spor de toxicitate prima de Crăciun ... ne plăteşti şi asigurarea de sănătate... Poate ajungem la o înţelegere, că de, turma nu o mai aveam...  – Mioriţa???  – Pastramă, kebab...A plecat cu vaporu .  – Deci, voi sunteţi ăia care i-aţi redat libertatea nababului de Haisam. Fain?”
Cotropirea poveştilor de real simbolizează cruzimea cotidianului în care nu mai au loc visele.
Şi totuşi mai dăinuie legenda că muntele ascunde un mare zăcământ aurifer, pretext pentru descrierea manifestărilor venale de acaparare a acestuia de puternicii zilei.
Se organizează o mare vânătoare cu arme noi, sofisticate, la care sunt invitaţi virtualii cumpărători ai muntelui, urmată de banchetul la care contesa urma să semneze vânzarea/donaţia muntelui. La festin este prezentă, desigur, şi Moartea. La momentul mult aşteptat, când contesa scrie actul de vânzare, izbucneşte vulcanul care va distruge tot Muntele lui Crai şi întreaga lume. Moartea satisfăcută îşi scrie şi ea lista cu cei care vor dispărea: „Sub picioarele noastre fierbe cazanul cu lavă. Suflul teluric rupe, desfiinţează faliile. Continentele se re-alcătuiesc în ceea ce va fi fost Mama Geea cea adevărată. În condiţiile date, durerea mea de cord nu mai are sens. Hapul de nitroglicerină, pe care îl aşez din inerţie sub limbă, nu mai are efect. Ori, ori!”
În finalul pertinentei prefeţe a cărţii, Aureliu Goci remarcă: „Melania Cuc susţine, în acest timp de criză a literaturii, narativa deborandantă, în formula postmodernistă a operei-bazar. Critica tradiţionalistă ar defini-o, cu vechile concepte, drept o creaţie fantezistă, performantă în zona detaliilor, a imprevizibilităţii cursului narativ, nu şi în sensul construcţiei. Proză de imaginaţie şi nu operă de cunoaştere, text de virtuozitate stilistică şi nu de artificialitale divagaţii filosofice, MIERCUREA DIN CENUŞĂ pare să deţină rara distincţie de a satisface atât cititorul dornic de senzaţional şi pitoresc, cât şi criticul atent la universul ficţional şi semnificaţiile de profunzime.”
                                                                    Lucian Gruia
Liviu Jianu: Exerciţii de proză cugetată
             

 „Există fapte şi oameni care în particular n-au nimic care să atragă ca inspiraţie epică. Totuşi, un spirit ce lecturează cotidianul cu o privire scrutătoare, sub aparenţa de platitudine şi în cuprinsul banalităţii, găseşte semnificaţii desfătătoare. Acestea sunt coordonatele universului epic al cărţii de proze scurte „Lumea are cele mai bune intenţii!” (Craiova, Editura Contrafort, 2008) de Liviu Jianu.
Autor de volume de poezie şi de informatică, concitadinul nostru Liviu Jianu debutează în ordinea epicului, arătându-se un bun narator. Cartea acoperă un interval tematic tridimensional şi se dezvoltă în trei tonalităţi distincte. Se individualizează mai întâi un stil al reflecţiei ce urcă de la concret la general, fabulos şi umoristic. Este vorba de o meditaţie ce se investeşte într-un registru grav, insinuant liric şi cu o marcată deschidere spre simbol. Se înscriu pe această dimensiune schiţe precum „Buzunarele”, „Gradaţie de merit”, „Educatoarea” şi „Dicţionar de război”. Pecetea acestora este, dincolo de stil, centrarea pe evenimente şi împrejurări de mare semnificanţă existenţială. Faptele se impun împotriva povestirii. Acest lucru ne dă senzaţia că avem de a face cu naraţiuni fără epic, mizând probabilistic pe o bine controlată transparenţă a fisiunii simbolurilor. Între acestea, „Buzunarele” şi „Gradaţie de merit” sunt antologice şi, parcă, de nerepovestit.
Pe o a doua dimensiune întâlnim un stil jurnalistic anticalofil şi plin de vervă, un stil al reţinerii unor vieţi aflate în plină viteză, unul al oralităţii accelerate, al vorbirii naturale atrasă în proză de exigenţele prinderii în literar a ceea ce este domestic şi cotidian. Aici se încadrează schiţe precum „Sfântul Mitică Le Grand”, „Ceaiul rusesc”, „Mătura” sau „Moneda de 10 cenţi”. În  această zonă, Liviu Jianu face proba resurselor sale lingvistice şi capacităţii de a fixa idei şi trăiri în armătura unui dialog polifonic. Izbuteşte să configureze biografii şi să înrămeze limbajual portrete. Reuşeşte să concretizeze o elegantă dinamică a naraţiunii, să scoată în evidenţă autenticitatea reacţiilor comportamentale şi să le păstreze acestora o nuanţă de fidelitate a transcrierii.
 Un al treilea stil ce aduce cu el şi un registru specific este acela de autoinvestigare religios-teologică. Pe această  zonă se configurează chipuri şi oameni strălucitori aşezaţi în locuri unde se întâmplă lucruri de rezonanţă esenţială. Scena este învăluită în cuvinte evocatoare şi purtătoare de conotaţii de plecăciune şi smerenie. Acum prozatorul dovedeşte o remarcabilă capabilitate de a păstra sfiala adresării şi ispitirea rugăciunii în limitele literaturităţii. Intervenţii narative, precum „Vânduţi pe doi Hristoşi”, „Rugăciune”, „Preotul de familie” sau „O ursitoare a Sfântului Scaun” ilustrează potenţialitatea de a face din smerenie şi modestie o experienţă estetică.
 Cele trei stiluri nu se află în competiţie. Ele sunt complementare, instanţa epică reuşind să nu le amestece şi a produce buimăcire. Un stil de exclusivitate se profilează în fiecare povestire. Ele sunt, de asemenea, echivalente valoric şi fac ca volumul să fie pe fiecare zonă tematico-stilistică unitar.
 Propensiunea şi înzestrarea prozatorului  sunt spre literatura de comportament cu inflexiuni simbolice. Proza prinde agreabil mişcarea sentimentelor, observă bine trăirile complexe şi notează pertinent situaţiile existenţiale. În plus, izbuteşte să ţină în concordanţă desfăşurarea evenimentelor şi „filmarea” lor narativă. Momentele statice sunt investite cu semnificaţii reflexive, precum nişte pauze pentru intervenţia gândirii. Conflictele, intrigile sunt rare, căci mişcarea este supravegheată de sus şi de departe. Prozatorul este un bun constructor de imagini în mişcare. Sigur, curgând pe trei braţe, volumul nu are coerenţă şi coeziune decât la nivelul instanţei narative, dar lectura nu este afectată de fragmentarism. Se observă o lipsă de aperenţă pentru descriere şi discursivitate în favoarea unei plăceri elegante a povestirii ce caută, dincolo de aparenţe, sensuri şi semnificaţii profunde ale existenţei.
 Cu lumea interioară a povestirilor sale, Liviu Jianu are delicate şi generoase intenţii bune, iar lumea la rândul ei are cu ea însăşi o înţelegere de nezdruncinat. Am spune că aceasta este proza lumii celor mai bune, confirmate şi realizate intenţii. Vedem în acest volum o probă de teme şi de stiluri. Marele efort de-abia începe pentru a alege să fii ceea ce talentul îţi permite şi a scrie coeziv, unitar şi coerent pe spaţii mari.”
                                                                                                                                                            Ştefan Vlăduţescu
Armonia Snack – Bar
Scriitorul Radu Igna revine cu volumul de schiţe şi nuvele „ ARMONIA SNACK-BAR „  la editura Agerpress, 2008, într-o nouă ediţie, de altfel o carte interesantă despre viaţa de veşnică tranziţie de la superficialitatea de fiecare zi la viaţa fără orizont, a individului clasic, aflat pe hol. Atmosfera din spatele scrierilor este cea a României de astăzi în căutarea unei identităţi pierdute, a oamenilor în cătarea timpului pierdut şi a viitorului iluzoriu. Deşi cartea este una de umor în felul de a scrie a autorului şi pare a avea o undă de tristeţe, ea lasă loc optimismului, adică astăzi e bine, mâine va fi altfel …
Cartea reia scrierile mai vechi ale prozatorului pe care le prelucrează prin filtrul lucidităţii şi a necesităţilor structurale ale unei opere bine scrise, o reevaluare a temelor, ideilor, a personajelor care îşi caută locul într-o lume tot mai abruptă . De fapt volumul are trei părţi: I. Paznic la nuntă ; II. Armonia Snack Bar; III. Lazăr nu mai vine. Aceste părţi pun în lumină universul scriitorului, temele sale principale, curgerea cuvintele din frază în dialog, apoi în luciditatea celui care stă în spatele personajelor şi care ştie că viaţa lor nu are ieşire la mare …
Umorul, care trece dincolo de simpla povestire, începe cu titlurile alese de prozator: O emoţionată poveste cu un borcan de vopsea, Paznic la nuntă, Sacoşa de vinilin maro, Vă trecem pe listă, Ori mori, ori rămâi tâmpit… Titlurile sugerează mari drame ale derizoriului în care personajele sunt implicate prin superficialitate, vorbe spuse din automatismul zilnic, cuvinte care se rătăcesc în hol, personaje duse de valul tranziţiei, a  trecerii prin secol şi prin viaţă …
Este o anumită plăcere în interiorul lecturii textelor, dar se vede puterea de a cuprinde esenţa gestului de fiecare zi, focalizarea pe firea persoanelor care devin personaje prin excesul de idei prinse în zbor de la televizor, din ziare, de la vecin, de la şef, din subconştientul social care apasă omul modern în mare viteză după banalităţi, consumatorul care este deschis la vorba subţire  … Întâmplări cotidiene care par fără însemnătate devin teme de război major, autorul găseşte supra-mesajul, ideea care ar ucide derizoriul şi arată spre o lume mai bună.…
Umorul este unul de calitate având în el demnitatea celui care scrie şi a celui care este personaj, o demnitate care susţine istoria contemporană … Puterea autorului de aduna în text bogăţia vieţii, cu umor, cu trimitere spre alte posibilităţi ale dinamicii sociale sunt motive de a considera volumul ca o un eveniment important în viaţa literară, pentru că sunt puţini prozatori care rezistă în vreme aşa cum rezistă Radu Igna prin seriozitate, prin echilibru, prin armonia textului cu supra-text, cu o tuşă de ironie, o tuşă de umor  …
În toate cele trei părţi ale volumului scriitorul pune şi ceva din viaţa sa, în prima parte se simte tristeţea după vremuri care puteau fi mai bune, ceva din tinereţea sa, ceva din viaţa de profesor, ceva din viaţa de familist, întâmplări care au greutatea trăirii, a speranţei de dincolo de întâmplarea cu zugravii care zguduie viaţa unei familii cu inconştienţa celor care cred că fac binele, sau elevii aflaţi la culesul recoltei într-o toamnă socialistă, sub presiune sarcinilor de partid şi a şefului de CAP …
În secţiunea „ Armonia Snack – Bar „ scriitorul pare să-şi închidă personajele într-un bar pentru a putea naviga în linişte în facil, în neantul necesar al fiecărei zile, o lume flămândă după gloria capitalismului sub presiunea interioară a conştiinţei de tip conservă implantată de propaganda socialistă insistentă ce agresa lumea înainte de 1989, dar ale cărei umbre au atins omul simplu care din om al muncii trebuia să devină capitalist, un capitalism care nu începea de la bancă, ci de la bar, în mod armonios, de altfel … 
De citit această parte, proza scurtă de început a scriitorului, cu savoarea textului care explodează ca o şampanie uşoară …
Dar cu fiecare carte scriitorul Radu Igna caută să-şi justifice crezul de viaţă mai mult decât scopul artistic. Cărţile sale vin dintr-o zonă a obişnuitului, fără ca autorul să facă eforturi de a inventa istoria, doar constată mişcarea lumii cu atenţie, cu puţină ironie, cu multă căldură, parcă ne-ar vorbi de aproape, conştient că doar cuvântul rostit are puterea de a da viaţă. Este o luptă pentru viaţă, o luptă pe care o dau personajele sale, după modelul lor limitat, lipsit de orizont.
Scriitorul este sincer, nu inventează povestiri pentru că ele există, fac parte din lumea noastră, ca o rană, le captează şi le armonizează în textul prozei …
Deşi Radu Igna ne avertizează că orice asemănare a personajelor sale cu situaţii sau personaje reale este absolut întâmplătoare, avertismentul ţine de ironia sa fină, venită pe filiera literaturii engleze, este aici umorul sec al englezului prins în ceaţă, dar care vede la modul absolut …
În ultima parte,  “ Lazăr nu mai vine “, tot proză scurtă,  dar de viziune lungă, spre deosebire de scrierile anterioare, această proză scurtă este străbătută de un fior metafizic profund, enigma în faţa morţii, tremurul că fiecare scriere trebuie să trimită la ceva mai înalt.
Radu Igna pare să nu fie explicit în mesaj, doar aparent acest lucru, pentru că sistemul prozei sale scurte deschide lumea pentru cititor: bătrânul care la sfârşitul vieţii duce o luptă cruntă cu nucul din grădina sa, o luptă aparent inegală, un om sleit de puteri, aproape fără minte, cu mintea pierdută prin istoria noastră recentă, el vrea să fie biruitor, pentru că o viaţă întreagă a luptat. Pentru ardeleni nucul este un simbol, iar lupta finală a omului cu simbolul este una care duce spre destin, cu sinceritate, cu altruism.
Apoi prezenţa omului în faţa clădirii din Centru Perfect, necesitatea atingerii noroiului, mersul pe noroi, este unul al simbolului, pentru că dincolo este covorul roşu, ca semn al puterii care cade, sau care se ridică, a puterii abstracte, rupte de oamenii care trebuie să treacă prin noroi pentru a ajunge la individul în care te poţi contopi.
Dincolo de mesajul scrierilor există deja un alt mesaj, al deschiderii spre o altă lume, liniştea din povestirile sale este una aparentă, istoria clocoteşte subteran, este istoria fiecărei zile, a fiecărui destin.
Deşi pare că autorul refuză marile evenimente ale epocii pentru povestirile simple, el de fapt ne pune la dispoziţie istoria curentă, nevăzută şi parcă fără importanţă pentru elite, politicieni, critici, istorici, care nu mai văd pădurea de copaci, vor schema de succes, indiferent dacă adevărul este scris sau nu.
Întâmplările doamnei Măriuca Pistol din staţiunea românească, cu iz de cădere umană, este de fapt transpunerea în realitate a vieţii din manelele de fiecare zi pe care le îngăduim în numele libertăţii şi ne facem că nu vedem libertinajul, care nu duce nicăieri, dar deja a fabricat mediul cultural pentru mulţi. Acest lucru nu este explicit la Radu Igna, este implicit, iar discreţia sa provoacă cititorul ...
Escrocul din maşină de ocazie imită pe cel de sus, de la putere, nu mai are la dispoziţie un alt limbaj, un alt mecanism, s-a blocat în mecanismul tranziţiei, mimând afacerea, în fond economia noastră este imaginea unui autovehicul vechi care merge, aduce bani, deşi pare recuperat de la fierul vechi. Traseul este unul real, al celor care fac pe transportatorii de ocazie, fără autorizaţii, dispuşi să ne ducă la centru, printr-un peisaj dureros de exact. Realitatea din spatele povestirii este o rană.
Deşi pare uşor ironic în scrierile sale, autorul, de fapt, este trist, este tristeţea unei generaţii care a ratat sosirea deşi avea o şansă extraordinară în decembrie 1989, este tristeţea profesorului, pentru că Radu Igna este un profesor serios, care îşi vede elevii căzuţi în tranşeele vieţii, bucuroşi că au soluţii, acolo unde mediul social şi de afaceri nu le are, ci doar le mimează.
Fiecare povestire are tâlcul ei, are mesajul ei, Radu Igna a fost sincer cu noi, ne-a prezentat cetatea din provincie, cetatea în care oameni diverşi se unesc pentru a trăi, căutând sensul mai mult decât investitorii, neapărat străini, care nu mai vin.
Povestirile sunt scrise într-un registru plin de umor şi sarcasm, dar tristeţea este fundalul care le dă viaţă, luciditatea omului care a sperat şi care nu mai vine, a celui care trece prin istorie cu autovehiculul de ocazie şi care până la urmă se încurcă singur în visele sale.
Radu Igna rămâne un scriitor important prin sinceritatea sa, prin scrisul aparent obişnuit, dar trist de real, cu note de umor şi sarcasm.
Textul din proza scurtă „ Cu voce tare „ din prima parte a volumului, începe interesant, deschizând secretul unei vieţi, prin sugestie:
„ Eram de trei zile pe drumuri, singur şi pedepsit de soartă, dar acum, cu o sută de lei în buzunar, mă simţeam asemenea studentului lui Balzac, gată să mă iau cu viaţa de piept. „ 
 
                                                                                                                                      Constantin  Stancu
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971