Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
- GRUPUL SINODAL DE REZISTENŢĂ ANTICOMUNISTĂ DIN ORTODOXIA ROMÂNĂ
SUPRIMAREA IERARHULUI SI ANIHILAREA ÎNTREGII EPARHII
FAMILIA SI PERSONALITATEA EPISCOPULUI GRIGORIE
ARTICOLUL: “EPISCOPUL MARTIR” PUBLICAT DE PATRIARHUL TEOCTIST IN REVISTA “MAGAZIN ISTORIC”1994
ARTICOLUL PĂRINTELUI GALERIU PUBLICAT ÎN “ROMANIA LIBERA” ÎN 1993
ÎNCHEIERE
ADDENDA
PROBLEME ACTUALE ALE BUNULUI COMUN CA PROPRIETATE A TUTUROR CETÃŢENILOR ROMÂNIEI ŞI UNELE DIRECŢII DE DEZVOLTARE A PRODUCŢIEI ALIMENTARE
BUGETUL CETÃŢEANULUI ŞI ABUZURILE FACTURÃRILOR MONOPOLISTE – SEMNALARE PRIVIND UNELE DIRECŢII DE BLOCARE A PIEŢII LIBERE ŞI OFERTEI CONCURENŢIALE
APEL PENTRU ÎNGRÃDIREA ORICÃREI ÎNCERCÃRI DE AGRESARE MONOPOLISTÃ A DREPTULUI DE OPŢIUNE PE O PIAŢÃ LIBERÃ
DE LA APOGEUL POETULUI, LA APOGEUL POEZIEI
40 DE POEME DIN OPERA CONSACRATĂ A LUI PETRE STOICA
Vă prezentăm: Liga scriitorilor din România
PAMFLETUL CA GEN LITERAR
NOI APARIŢII EDITORIALE
AL. PAPIU-ILARIAN
ACŢIUNI ILEGALE DE INTERZICERE A ACCESULUI IN REPUBLICA MOLDOVA
Un reportaj la Ohrid
CALVARUL ROMANILOR DIN SERBIA DINTRE TIMOC SI MORAVA
INTERVIU CU UN LINGVIST BASARABEAN DESPRE LIMBA ROMÂNĂ
Ileana Graţiana Pop ne aduce o veste bună
COVÂRŞITOAREA VALORE ROMÂNEASCĂ REPREZENTATĂ LUMII DE BRÂNCUŞI
Un interviu cu Brâncuşi luat tot de Marcel Iancu
ALBUM Brâncuşi

  SUPRIMAREA IERARHULUI SI ANIHILAREA ÎNTREGII EPARHII 

La începutul anuuil 1949,  ura atee se răzbună  anihilând şi scaunul episcopal al Huşilor şi pe înaltul slujitor care stă în el şi distrugând apoi întreaga eparhie spre a nu mai putea rămâne nici o urmă, ca în vremurile când barbarii arau pe locurile  arselor cetăţi. Opunându-se cu vehemenţă Regulamentului de funcţionare impus de comunişti prin acel care, printre alte dureroase îngrădiri ateiste prevedea scoaterea la pensie a preoţilor de peste 55 de ani, adică pregătirea terenului de a se aduce la sate propăvăduitori tineri formaţi pentru colectivizare, se încearcă şi se reuşeşete în mod criminal anihilarea Episcopului Grigorie ca lider de opoziţie în Sfântul Sinod şi în întreaga lume bisericească. I se smulge în primul rând scaunul de arhipăstor adăugându-se în Decretul căruia i se opusese menţiunea desfiinţării dificilei Episcopii a Huşilor prin care el îşi pretindea jurisdicţia istorică a păstoririi şi în stânga Prutului - lucru evident şi chiar consemnat în literatura de mai târziu:<^drept măritorii creştini din Basarabia aparţinând bisericeşte de Mitropolia Moldovei de la Iaşi direct, şi indirect prin Episcopiile Huşilor şi Rădăuţilor>. (I.P.S. Nestor Vornicescu - XXVII - 1975 p. 821-851 - catedrala din Huşi fiind ctitorită ca Biserică Domnească de Ştefan cel Mare, iar Sfânta Episcopie a Huşilor fiind întărită în întinderea scaunului ei (cf. Nicolae Iorga) de Alexandru Lăpuşneanu pentru a păstori |ara de Jos a Moldovei şi |ara de Jos a Basarabiei>. Ei bine, tocmai acest asupra teritoriilor unde vieţuiesc români ortodocşi, păstrându-şi drepturile spirituale perene indiferent de trecătoarele schimbări administrative pe care întotdeauna năvălitorii le-au adus în aceste părţi ale teritoriului românesc, tocmai acest scaun episcopal îi stătea în coastă lui Stalin şi planurilor lui de desnaţionalizare. El trebuia desfiinţat, şters de pe suprafaţa ţării iar, cum întâistătătorul său, Episcopul Grigorie, ca personalitate bine cunoscută pe plan naţional şi în lumea creştină, avea încă destulă autoritate ca să se opună, trebuia şi el anihilat.În perioada aceea de la începutul anului 1949, urmând protestelor şi apelurilor publice lansate prin Sinodul din care, pentru măsuri de docilizare, fuseseră  scoşi unii dintre ierarhii pomeniţi mai înainte, rămas mai singur Episcopul Grigorie a făcut totuşi mari demersuri şi nu a cedat o clipă în eforturile de a împiedica promulgarea acelor prevederi înrobitoare din Decret, după cum relatează toţi sinodalii, colaboratorii şi membrii familiei: Tatăl meu, ca avocat a fost mereu cu el la Huşi şi Bucureşti spre a fi consilier în toate formulările juridice. Casa încă neconfiscată a lui Vasile de la Bucureşti a devenit sediu pentru cei care mai îndrăzneau să se întrunească. Iar în ultima săptămână a lui februarie, aceea în care MAN-ul prezidat din păcate de Parhon şi Sadoveanu, a votat Decretul, el a protestat la aceştia, la Patriarh şi la Primul Ministru sfidând acuzele că are fiul plecat în străinătate şi propunând ultima soluţie:<Îndepărtaţi-mă pe mine, dar lăsaţi Episcopia>. Atunci pesemne, dacă nu ar fi fost vorba de vreun cinic scenariu premeditat în manieră kaghebistă, de teama unor proteste mai mari, care prin fiul său se puteau întinde şi în străinătate, s-a hotărât şi anihilarea sa fizică. Petru Groza, căruia Episcopul i se opusese şi în 1947 cerând public guvernului să nu ia cote de cereale de la ţăranii pe care politica comunistă încerca să-i aducă la sapă de lemn şi proclamând ca un păcat pedepsit de Biserică faptul că satele Moldovei care sufereau de pe urma marii secete să mai fie supuse şi la cote - Petru Groza, deci, acest prim ministru al comuniştilor provenit dintr-o familie preoţească, a acceptat sau a fost obligat să fie complice la crimă.Pe ziua de 23 februarie a fost promulgat Decretul, pe ziua de 24 februarie s-a primit ultimul protest din partea Episcopiei Huşilor, cu argumente care se adresau şi lumii internaţionale, de la răsărit şi de la apus, pe ziua de 25 februarie Episcopul Grigorie Leu a fost invitat la guvern pentru o discuţie pe marginea a ceea ce solicitau demersurile sale.Aici s-a aplicat acelaşi tratament de asasinare a adversarilor ce nu pot fi aduşi în faţa plutonului de execuţie, pe care serviciile secrete moscovite l-au practicat de la Maxim Gorki până la Gheorghiu Dej, cu acelaşi cinism, chiar dacă tehnica s-a modificat de la otravă la iradiere. În cazul lui Gorki a fost clar otravă pusă în zugrăveala camerei lui din care tot a inhalat până a ajuns la funeralii naţionale. În cazul lui Gheorghiu Dej a fost un puternic bombardament cu radiaţii la o şedinţă a Pactului de la Varşovia. În cazul de faţă, anul fiind 1949 şi durata de trei zile până la efect fiind semnificativă şi altor cazuri, se presupune că ceea ce s-a folosit la întâlnirea de la primul ministru, sau din preajma cabinetului acestuia, a fost otrăvirea, cu toate că, e posibil să se fi folosit acest termen doar pentru că în 1949 încă nu devenise notoriu procedeul de iradiere secretă.Fapt este că, luând trenul spre Huşi după ultima sa întâlnire oficială, Episcopului Grigorie nu numai că i s-a făcut rău, dar a ştiut clar că va muri, lucru pe care l-a evidenţiat tot timpul cu seninătate creştină vreme de trei zile, obligându-se la luciditate în momentele când durerea nu-l dobora prea tare şi rânduindu-şi toate cele ale marii plecări în ordine desăvârşită de la legaţiile testamentare materiale şi mai ales morale, până la amănuntele veşmintelor şi a slujbei sale de trecere întru Domnul. Din trenul care-l aducea de la protocolul cinic al execuţiei sale, în staţia Crasna a cerut şefului de gară să telegrafieze mamei mele care era medic, să vină de urgenţă. Iar, a doua zi, când ea a ajuns, nu i-a cerut să-l trateze ci doar să-i spună cum evoluează sistemul de ucidere la care fusese supus şi cât mai avea de trăit. Conştient de termenul scurt, i-a spus mamei mele că vrea să o aibă pe ea la căpătâi ca neam, ca să-l ţină lucid până în ultima clipă pentru a se putea despovăra de toate problemele familiei şi ale bisericii, părăsind această lume cu ele clarificate. Cerea în mod expres ca însemnele arhiereşti cu care ritualul prevedea înmormântarea, să fie unele noi şi lipsite de valoare materială, cele care i-au aparţinut urmând a fi transmise fiului său, ca un simbol de continuitate a celor noua generaţii de slujitori ai ortodoxiei naţionale care se încununau în familia noastră prin rangul ierarhic care-l transmitea acum. Tatăl meu era legat cu îndeplinirea acestei voinţe ultime şi îmi amintesc cum a străduit până la sfârşitul vieţii sale, chiar înfruntând unele disensiuni din familie pentru aceasta.Conform ceasornicului metodei necruţătoare prin care fusese executat de puterea ateistă, Episcopul Grigorie a închis ochii în zorii primei zile de martie 1949 în mijlocul rudelor şi a tuturor slujitorilor episcopiei, vorbindu-le şi îmbărbătându-i el pe dânşii, subliniindu-le mereu speranţa că omenirea creştină nu ne va lăsa pentru multă vreme în mâinile anticristului şi că sacrificiul său nu trebuie plâns ci doar urmat. Avea această grijă a continuării luptei spun toţi cei care au fost lângă el în ultimele clipe din acea zi de întâi martie.În legătură cu aceasta Înalt Pra Sfinţitul Antonie întâistătătorul Transilvaniei relatează într-o scrisoare pe care o includ printre aceste documente, faptul cum târziu, într-o mânăstire, a întâlnit un călugăr tuns întru monahism cu numele de Gamaliel, care păstra cu sfinţenie o cămaşă veche (pesemne precum acelea pe care le ştiu prea bine din copilăria mea, cu ţesătură albă aspră, mănăstirească). Călugărul fusese frate tânăr, cămăraş la palatul episcopal din Huşi -palat ridicat drept curte domnească de Ştefan cel Mare. El s-a aflat printre cei care, după închiderea ochilor, i-au îndeplinit întregul serviciu religios al îmbrăcării Vlădicăi Grigorie în hainele arhiereşti cu care trecea în viaţa veşnică şi a păstrat cu sine cămaşa ultimelor lui suferinţe lumeşti. Dacă va cădea această carte în mâinile lui sau ale altora care deţin astăzi cămaşa îi rog să o aşeze undeva cu aceste rânduri de mai sus ca o inscripţie pentru muzeul neamului. Date mai ample şi documente despre viaţa, opera şi trecerea lumească a Episcopului Grigorie se pot găsi în cartea recent  editată la Episcopia Huşilor: de preot-doctor Nicolae Hurjui. În legătură cu documentele pe care le includ la acest capitol, pomenesc o scrisoare-adresă pe care mama mea a scris-o cu mână tremurândă şi caligrafie precipitată în încăperea alăturată celor unde se împlinea ritualul spălării, ungerii şi îmbrăcării vlădiceşti.Era adresată colegului ei - medicul director al spitalului din Huşi doctorul Găitulescu care, până la venirea ei şi apoi, împreună cu ea, îl îngrijise pe Episcop. Întrucât în ultimile ore rămăsese doar mama, ea îi trimitea acum probe de laborator - evident pentru confirmarea bănuielilor de diagnostic pe care , profesional, desigur că le discutaseră împreună. Mai ales că mama mea mi-a confirmat clar ca medic, faptul că Vlădica (acesta era apelativul pe care-l foloseam în familie fără a adăuga numele, deoarece el era, pentru noi, doar unul singur: - Vlădica) i-a spus că se ştie de nevindecat, dar vrea să cunoască din diagnosticul de care însuşi era sigur  evoluţia următoarelor ore, înseamnă că directorul spitalului i-a fost mamei confidentul căruia îi încredinţa acum şi probele de laborator. Călugărul Partenie care îndeplinea slujba de şofer (în orânduirea palatului episcopal erau o serie de monahi cu profesii precise: mecanici, vieri, pivniceri, bucătari conform nevoilor domeniului, dar şi tipografi, sculptori în lemn, pictori, compozitori şi chiar nişte mari cântăreţi refugiaţi de la Opera din Chişinău, pe care unchiul meu îi aduna conform preocupărilor sale culturale) - a fost trimis cu probele şi scrisoarea respectivă la spital, dar s-a întors cu ele înapoi: medicul plecase brusc din oraş sau, mai degrabă, fusese sfătuit să plece, tocmai pentru a nu parafa o asemenea confirmare.Îmi permit această bănuială, pentru că un lucru asemănător s-a petrecut şi cu o sesizare pe care tatăl meu în calitate de avocat şi împreună cu fraţii şi cumnaţii săi, au vrut să o depună la procuratura judeţului care ulterior s-a desfiinţat. În sesizarea al cărui text îl public de asemenea, ei cereau o anchetă în cazul motivelor suspecte ale morţii Episcopului. Procedeul a fost delicat şi perfid: Un personaj important de la guvern şi un reprezentatnt al Ministerului Cultelor (tata îşi aminteşte că pe unul dintre aceştia îl chema Fârşerotu), au venit imediat de la Bucureşti pentru organizarea funeraliilor. Ei l-au convocat pe tata şi pe fraţii săi şi le-au cerut să nu strice ceremonia oficială pe care guvernul avusese bunăvoinţa să o stabilească prin demersul de la procuratură care o putea întârzia. Argumentul era că nici Biserica nu permite autopsierea trupului unui prelat, deci aceasta nu poate avea loc, iar cercetările asupra altor probe se pot efectua şi după înmormântare. Promiţându-li-se chiar sprijinul ulterior, rudele au acceptat. Abia după acest accept, oficialii guvernamentali au permis venirea reprezentanţilor Bisericii. Astfel a avut loc slujba de despărţire a prelatului de enoriaşii care se adunaseră nu ca la plecarea unui muritor ci cu drama vremurilor şi mai triste pe care le prefaţa acest eveniment zguduitor oficializat de prezenţele şi cuvântările reprezentanţilor guvernamentali, dar oficializat ca un avertisment. Acest serviciu religios în care rezona durerea situaţiei grele a întregii Biserici, a fost oficiat de prietenul şi, cum ştim, confidentul său Chesarie  Păunescu, episcopul Tomisului (care nu s-a sfiit să vină cu toate că, pesemne,şi lui i s-a atras atenţia ca şi episcopului Antim de la Buzău care a fost întors din drum), episcopul Antim Nica de la Galaţi, arhimandritul Teoctist Arăpaşu -ajuns Prea Fericit Patriarh, pe atunci vicar al Mitropoliei Moldovei şi cunoscutul preot cărturar Constantin Nonea din Iaşi, singurii care nu au avut teamă să se alăture marelui sobor al preoţilor şi monahilor din eparhia proaspăt condamnată la desfiinţare pentru plăcerea ocupantului.După epuizarea unui asemenea act oficial, opinia publică a fost otrăvită cu informaţii false de la cea naivă că era bătrân şi bolnav, când toată lumea îl văzuse până atunci în plină forţă şi sănătate la cei doar 68 de ani încă neîmpliniţi, până la zvonul că s-ar fi sinucis şi că din acest motiv, el fiind ierarhul, episcopia trebuia desfiinţată. Ca să nu mai vorbim de etichete ca , şi a căror semnificaţie este, de fapt, cu totul alta decât cea din limbajul pomenit. Cât despre insistenţele în materie de justiţie ale familiei, ele au fost liniştite cât se poate de simplu: au fost arestaţi sub diverse pretexte sau chair fapte incriminabile pe atunci, atât tatăl meu cât şi unchii mei, bătuţi bine şi trimişi în lagăre în aşa fel încât preocuparea de a se salva pe ei înşişi să nu le mai dea vreme pentru demersuri întru aflarea adevărului morţii Episcopului.Tatăl meu, Ion C. Leu, avocat din Medgidia, cu dosarul aflat astăzi în Arhiva de Fond Penal cu nr. 454, a fost condamnat la cinci ani detenţie administrativă - neexistând probe pentru o condamnare penală şi fiind deţinut doi ani în lagărele Peninsula şi Capul Midia. Această metodă a condamnării administrative fiind culmea abuzului totalitar fără nici o legătură cu justiţia întrucât securiştii care te anchetau îţi hotărau şi pedeapsa fără a mai cere avizul cuiva, lucru nepermis în nici un sistem judiciar din lume. Unchiul meu, Constantin Nil Leu, fost ofiţer de roşiori, deoarece locuia în comuna natală |uţcani - Covurlui şi avea în jurul său opinia întregului sat, a fost condamnat 12 ani la temniţă grea şi a zăcut în închisoarea din Galaţi şase ani şi jumătate, conform dosarului 104.205 tot din Arhiva de Fond Penal, iar unchiul meu Şerban Onose, dat afară din funcţia de revizor şcolar, a fost şi el vreme de vreo patru ani urmărit ca şi ţinut prin lagăre. Singura iertată de batjocura securităţii prin vârsta ei, a fost sora lor cea mai mare pe care o numeam cu toţii Mama Zoiţa şi depăşea 70 de ani, fiind capul unei numeroase generaţii în care Episcopul Grigorie era al doilea, iar tatăl meu al optulea, aşa explicându-se marea diferenţă de vârstă între mine şi vărul meu. Ea a fost lăsată în pace locuind în alt sat şi numindu-se, după căsătorie, Blănaru. Astfel, prima veste din străinătate a venit pe adresa ei. Era o carte poştală ilustrată care nu atrăgea atenţia şi conţinea un text banal care numai nouă ne spunea ceva recunoscând scrisul vărului meu:. Dar spre durerea expeditorului, fratele ei, ceea ce însemna Vlădica Grigorie, nu mai era în viaţă. În schimb sanatoriul, ceea ce însemna Consiliul Mondial  Ecumenic, îi acorda ajutorul cerut de conclavul celor ce-l sprijineau de aici, spre bucuria noastră. Iar, aşa cum am spus mai înainte, numele acestora a fost salvat de la dezvăluire, prin martiriul Episcopului Grigorie şi martiriul la care avea să se supună şi el, fiul acestuia. Noua nu ne rămâne decât să-i căutăm pe cei din conclavul sprijinitor printre cei din listele anterioare.Dar, mai întâi, un amănunt de substanţă în legătură cu fotografia Episcopului Grigorie pe catafalc, pe care o deţin printre documente: Această fotografie i-a fost adusă mulţi ani mai târziu tatălui meu de către un bătrân evreu care fusese fotograf la Huşi. El nu şi-ar fi permis să se apropie de catafalc - i-a mărturisit, dar l-au adus acolo care i-au cerut să developeze repede şi să le dea fotografia care trebuia trimisă de urgenţă undeva. Dacă ne gândim la similitudinea dintre această situaţie şi filmul execuţiei lui Antonescu pe care l-a cerut Stalin drept confirmare, înseamnă că exista o practică curentă a Moscovei de a se pune la dosarul adversarilor şi documentul final. Mulţi ierarhi, dintre cei cărora nu li s-a permis sau care nu şi-au permis să ia parte la funeralii mi-au declarat în decursul vremii că ei, din primele zile. l-au pomenit în slujbele lor printre martirii Bisericii, iar în bisericile din străinătate, tot din primele zile s-au ridicat slujbe pentru martiriul său, ceea ce înseamnă că vestea a ajuns foarte repede, iar reacţia a fost promptă,chiar în acel martie 1949 prin ştirea difuzată de BBC-Londra şi agenţia de presă din Paris. Înseamnă aceasta că, în slujba ideii lui de unitate românească prin ortodoxie, atât conştiinţele din ţară cât şi cele din străinătate s-au unit pentru prima dată chiar deasupra proaspătului mormânt. La Huşi, în slujbele de taină, în închisorile unde se aflau foştii lui călugări arestaţi, la mânăstirea Cernica ale cărei chilii îi adunau pe arhiereii scoşi din funcţie înainte sau o dată cu el, ca şi la Argeş şi la Sfântul Spiridon al Iaşilor unde fusese egumen, glasurile  celor care l-au cunoscut şi l-au urmat au făcut slujbe pentru pomenirea şi mărirea martiriului său, episcopul Chesarie al Tomisului m-a chemat la el când episcopia desfiinţată i se muta la Galaţi - deci tot în 1949 - şi mi-a încredinţat un text de epitaf pentru piatra de mormânt a Vlădicăi spunându-mi că străinătatea ştie tot şi se fac slujbe. Valorile creştine şi naţionale propăvăduite de Episcopul Grigorie Leu îşi făceau loc chiar sub obrocul dictaturii ateiste. Chiar dacă nu se pomenea asasinatul, preoţii şi călugării tineri cunoşteau cu toţii sensurile şi idealul creştin al martiriului său, ca şi viaţa sa cu adevărat exemplară.

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971