Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SĂRBĂTOAREA NAŢIONALĂ A LIMBII ROMÂNE Memoriu către Comisiile Parlamentare privind instituirea Zilei Naţionale a Limbii Române - Ovid Densuşianu despre limba română
UN DEMERS DE DEMNITATE ROMÂNEASCĂ DIN PARTEA UNUI PRLAMENTAR; Apelul domnului senator Iulian Urban
NISTE SUBLINIERI ALE REPREZENTANTULUI UNEI FIRME ELVETIENE IN ROMANIA, CITATE DE DL. SENATOR
PATRIMONIUL CULTURAL PRIN FAPTA PERSONALA
ADUNAREA GENERALA A ASOCIAŢIEI COMUNELOR DIN ROMÂNIA - Declaraţia partidelor parlamentare privind agenda comunelor
PACTUL NAȚIONAL PENTRU AUTONOMIE LOCALĂ
APELUL REVISTEI ,,ALBINA ROMÂNEASCĂ\"
SPRE A NU DA UN ASPECT TRIUMFALIST CELOR AFIRMATE PÂNĂ AICI: - Articole de Dan Ghelase şi Nicolae Iuga
EUGEN DORCESCU
GEORGE STANCA
GEORGE ROCA
IOAN LILĂ
LA BISTRIŢA-NĂSĂUD, UN BARON AL LUI DRACULA (SAU, MAI DEGRABĂ, AL LUI Bram Stocker)
FESTIVALUL ,,ROMEO ŞI JULIETA\" LA MIZIL
PREMIANŢI LA FESTIVAL
OPINII ALE PARTICIPANŢILOR
ANUNT PENTRU CEI INTERESATI DE DIGITALIZAREA LITERATURII
LITERATURA VIRTUALĂ ŞI CURENTUL GENERAŢIEI GOOGLE
sectiunea 2 - LITERATURA VIRTUALĂ ŞI CURENTUL GENERAŢIEI GOOGLE
secţiunea 3 - LITERATURA VIRTUALĂ ŞI CURENTUL GENERAŢIEI GOOGLE
APEL CĂTRE TOATE ORGANIZAŢIILE CARE ÎNTRUNESC SCRIITORI DE LIMBA ROMÂNĂ
ARMELE DE LA CIOROGÂRLA UN REPORTAJ CU MULTE ŞI FOCOASE BOMBE prezentat din cartuşierele de diverse culori ale poetului şi generalului în rezervă NICOLAE ROTARU

 

MEMORIU PRIVIND SÃRBÃTOAREA NAŢIONALÃ A LIMBII ROMÂNE

 ADRESAT COMISIILOR DE CULTURÃ, ARTE, MASS MEDIA ALE

                             SENATULUI ŞI CAMEREI  DEPUTAŢILOR

 

 

 

 Domnule Preşedinte, Domnilor Senatori şi Deputaţi membri ai Comisiilor,

       Avem onoarea sã Vã aducem la cunoştinţã faptul cã, din iniţiativa organizaţiei noastre pe care o descriem în raportul concluziv anexat, anul acesta, într-o reţea formatã din întruniri publice locale şi legãturi comune bazate pe internet, în multe localitãţi din ţarã şi în comunitãţi ale românilor de pretutindeni, au avut loc pentru prima oarã manifestãri prilejuind SÃRBÃTOAREA NAŢIONALÃ A LIMBII ROMÂNE.
     Anvergura lor, oficializarea lor prin Hotãrâri ale Consiliilor Locale, caracterul evocator, sãrbãtoresc, de comunicare ştiinţificã, analizã istoricã sau adunare popularã cu entuziaste programe artistice sunt descrise în acelaşi raport concluziv, reieşind cu evidenţã atât interesul cu care propunerea noastrã a fost întâmpinatã şi pusã imediat în practicã de populaţia româneascã din ţarã şi strãinãtate, cât şi nevoia pentru viitor a oficializãrii acestei Sãrbãtori prin formele legislative de rigoare. 
       Fapt pentru care, cu onoare, ne adresãm Comisiei pentru Culturã, Arte, Mass Media a Camerei Deputaţilor solicitând bunãvoinţa de a se însuşi şi trimite spre votul plenului o propunere legislativã privind INSTITUIREA SÃRBÃTORII NAŢIONALE A LIMBII ROMÂNE in scopul ideii de unitate prin limbã a tuturor aspiraţiilor de simţire româneascã.
Menţionãm cã aceastã sãrbãtoare este marcatã oficial, an de an, în comunitãţile româneşti din Basarabia şi Bucovina iar, la alte popoare vorbitoare ale unei limbi comune, au cãpãtat de multã vreme pregnantã tradiţie unele manifestãri cunoscute cum sunt Zilele Francofoniei, Sãrbãtorile legate de Commonwealth-ul Britanic, Zilele Culturii Hispanice, Manifestãrile comune ale celor de limbã arabã, Manifestãri de limbã germanã ale unor universitãţi din Germania, Elveţia şi Austria, Simpozionul limbilor altaice, etc... Sau, ca exemple chiar din vecinãtatea noastrã: Colocviul comun al limbilor tiurcice organizat de Turcia şi, binecunoscutã prin amploarea şi eficienţa ei, Ziua Mondialã a Maghiarilor care a devenit tradiţionalã prin manifestãrile de unitate subliniate de maghiarii din întreaga lume.
Având onoarea sã Vã informãm cã manifestãrile fãrã suport oficial pe care le-am organizat anul acesta pornesc dintr-o Hotãrâre votatã într-un for naţional neguvernamental care este Consfãtuirea Naţionalã a Intelectualilor de la Sate si au fost susţinute de zeci de publicaţii şi ONG-uri din ţarã şi din lume, cã au avut ecouri memorabile atât prin adunãrile şi sãrbãtoririle din ţarã şi strãinãtate, prin contribuţia unor însemnate personalitãţi culturale româneşti de pretutindeni, prin reţeaua internet care s-a constituit acoperind sute de localitãţi din ţarã şi multe comunitãţi din strãinãtate, cât şi prin Hotãrâri oficiale ale unor Consilii Locale de a institui deja pe teritoriul lor Sãrbãtoarea Limbii Române şi a o înscrie în calendarul local,
     Vã rugãm, Stimate Domnule Preşedinte şi Stimaţi membri ai Comisiei sã Vã însuşiţi propunerea noastrã procedând la formele prin care Sãrbãtoarea Naţionalã a Limbii Române sã fie instituitã prin Lege.
   

     În ceea ce ne priveşte, Vã informãm cã, prin legãturi cu tot mai multe localitãţi şi comunitãţi româneşti, cu tot mai multe publicaţii cultural-sociale de limba românã, cu tot mai multe personalitãţi culturale şi lideri de opinie, noi amplificãm chiar în aceatã perioadã ecourile primei sãrbãtoriri pe care am organizat-o şi primim tot mai multe hotãrâri de însuşire a ei de cãtre Consiliile Locale şi Consiliile unor importante organizaţii neguvernamentale. Ca iniţiatori, ne angajãm în acelaşi timp ca, dacã Legea pe care Veţi avea bunãvoinţa sã o propuneţi spre vot şi promulgare, va prevedea şi contribuţia organizaţiei noastre care este recunoscutã de utilitate publicã prin Hotãrâre de Guvern, sã facem toate eforturile, sã mobilizãm toţi membrii filialelor noastre, sã întãrim reţeaua de organizaţii neguvernamentale din care facem parte, sã impulsionãm, sã susţinem şi sã animãm sãrbãtorirea an de an în judeţe, localitãţi şi comunitãţi româneşti, în aşa fel încât ea sã devinã una dintre cele mai mari sãrbãtori populare ale românilor şi sã se impunã în tradiţie.    

 

 

 

           OVID DENSUŞIANU : Istoria limbii române – vol I “Originile”- extrase şi concluzii

 

 ROMANIZAREA PENINSULEI BALCANICE, ELEMENTUL AUTOHTON, LIMBA LATINĂ, DEZVOLTAREA LIMBII ROMANE BALCANICE, INFLUENŢA SLAVĂ

  Originile limbii române  nu trebuie căutate exclusiv în Latina transplantată la nordul Dunării. Dacă romanizarea Daciei poate fi considerată drept una dintre faptele cele mai importante din istoria extinderii latinei  în orientul Europei, nu trebuie să credem că se va ajunge vreodată a explica trecutul atât de obscur al limbii române fără a depăşi frontierele acestei provincii. Un eveniment precum acela al cuceririi ţării dacilor era strâns legat de o întreagă serie de întâmplări pe care filologul, la fel de bine ca şi istoricul, nu trebuie să le neglijeze dacă vrea să explice atât de numeroasele probleme care se leagă de originea românilor.

Nu există metodă mai falsă în cercetările de acest gen decât de a lua în considerare fenomenele la modul izolat, fără a examina raporturile lor cu alte realităţi şi influenţa exercitată de unele asupra altora. Savanţii aplecaţi asupra studierii originilor limbii române au uitat deseori să privească mai departe de linia Carpaţilor şi a Dunării. Cu o obstinaţie, de altfel explicabilă, ei au ţinut la o tradiţie foarte dragă primilor filologi transilvăneni care voiau să dezvăluie toate particularităţile  limbii române prin latina transportată la nordul Dunării. Astăzi nu mai are nici un rost să respectăm o asemenea tradiţie, iar filologia română trebuie să iasă din limitele restrânse ale vechii metode, angajându-se pe o cale mai sigură şi mai apropiată de adevăr.

Examinată de aproape, limba română  nu poate reprezenta  numai latina din Dacia. Alături de elemente care nu se pot lega, într-o ultimă analiză, decât de latina importată în Dacia, româna ne oferă destule  fenomene care trădează o origine meridională şi care ne trimit spre ţările dintre Adriatica şi Dunăre. Romanizarea destul de profundă a  celei mai mari părţi din peninsula balcanică şi relaţii care au existat, cel puţin până-ntr-o anumită epocă, între elementul roman al Daciei şi cel al Traciei, al Iliriei, etc. ne interzic să izolăm naşterea limbii române în regiunea Carpaţilor. E mai important să revizuim  un capitol dintre cele mai importante ale istoriei limbii române decât să neglijăm a urmări destinul latinei la sudul Dunării. De asemenea, va fi imposibil de înţeles consecinţele cuceririi Daciei, dacă refuzăm să ne amintim evenimentele care au precedat aceasta facilitând propagarea  latinei în peninsula Balcanică.

    Expediţiile romanilor contra dacilor au fost doar un episod din acest îndelung proces de romanizare a Europei occidentale care a început în secolul al treilea înainte de Hristos şi care avea să schimbe complet fizionomia ţărilor situate între Adriatica şi Marea neagră. Peninsula balcanică era romanizată în mare parte în momentul în care colonii lui Traian veniră  să se stabilească în regiunea Carpaţilor. Iliria fusese cucerită în secolul al doilea înainte de Hristos şi devenise chiar provincie romană într-a doua jumătate a primului secol, după o lungă rezistenţă şi numeroase războaie începute în anul 228. Prin cucerirea acestei ţări era făcut primul pas spre romanizarea peninsulei balcanice, iar romanii nu aveau decât să-şi împingă mai departe cuceririle şi să supună alte ţări din sudul Dunării înaite de a se îndrepta spre nord. Grecia şi Macedonia avură soarta Iliriei în anul 146 înainte de Hristos; Moesia a fost supusă în anul 29 înaintea erei noastre; Panonia fu tranformată în provincie romană în anul 9 după Hristos, iar Tracia în anul 46. Deci în momentul în care cucerirea Daciei, în 107 după Hristos veni să încoroneze această operă de romanizare a provinciilor danubiene şi să întărească elementul ce urma să dea mai tîrziu naştere  poporului român, latina era vorbită  de la Adriatica la Marea Neagră şi de la Carpaţi până-n Munţii Pindului.

   Dacă, în mijlocul acestei populaţii romane, existau anumite elemente care voiau să se sustragă influenţelor culturii şi limbii latine, civilizaţia romană a ajuns să se impună aproape  oriunde superioritatea ei era recunoscută şi, cu timpul, avea să pătrundă din ce în ce mai profund în comunităţile locuitorilor autohtoni. Numai grecii şi o parte din populaţia tracă şi ilirică s-au arătat mai refractari faţă de  cultura romană... În Iliria , populaţia latină ajunse să supună în mai multe regiuni vechiul element autohton şi să răspândească în ţară un idiom roman ale cărui ultime trăsături par să ne fie conservate într-un dialect din insula Veglia. Într-o parte a Macedoniei şi a Traciei şi mai ales în sudul Panoniei, în Moesia şi în Dacia, civilizaţia romană ajunse deasemenea să se impună majorităţii populaţiei şi, în marile oraşe, la fel de bine ca în locurile apropiate centrelor administrative, auzeai deja în secolul al doilea latina cea care avea să dea naştere mai târziu limbii rămâne.

   Aceasta este în linii mari istoria extinderii latinei în peninsula balcanică până în secolul al doilea după Hristos. Pentru a înţelege bine originile limbii române nu trebuie pierdute din vedere toată această suită de fapte şi nu trebuie nici o dată uitat că urmările romanizării Daciei nu au cum fi studiate fără o cunoaştere generală a destinului limbii latine în alte ţări ale Europei orientale. Dacă romanii, după cucerirea Iliriei, ar fi fost împinşi de evenimente spre Dacia, fără să fi romanizat mai întâi Moesia, Tracia şi Macedonia, nu e nici o îndoială că limba română n-ar fi existat astăzi. Spiritul roman care s-ar fi dezvoltat la nordul Dunării ar fi fost respins spre vest unde s-ar fi afundat, în decursul secolelor, în italiană sau retoromană. Pe de altă parte, dacă romanii s-ar fi oprit la Dunăre şi nu s-ar mai fi stabilit în Dacia şi în Panonia, romana orientală n-ar fi fost reprezentată astăzi decât printr-un mic dialect analog macedo-românei. Şi, dacă limba română există astăzi cu dialectele sale principale (daco-român, istro-român şi macedo-român), trebuie să atribuim acest fapt realităţii că latina a fost vorbită de la Carpaţi şi până la frontierele Greciei. Latina din nordul şi din sudul Dunării s-au susţinut reciproc, şi tocmai graţie acestui sprijin mutual se datorează faptul că limba română a putut să se constituie şi să se conserve de-a lungul întregului Ev Mediu...

   Unul dintre capitolele cele mai neclare ale istoriei limbii române este acela al influenţei idiomurilor indigene asupra latinei care a venit să li se suprapună. Este o problemă ce nu va ajunge niciodată a fi rezolvată într-un mod mai sigur, de vreme ce elementele de care dispune filologia sunt insuficiente ca să putem răspunde la numeroasele întrebări ce se ridică. Cunoştinţele pe care le avem astăzi despre vorbirea vechilor locuitori ai peninsulei balcanice sunt reduse aproape la zero, dar nu numai prin aceste mijloace s-ar putea face o idee exactă asupra măsurii în care latina a fost influenţată prin elementul autohton. Pentru a arunca indirect o oarecare lumină asupra unei probleme atât de complicate, trebuie să recurgem la mărturiile istoriei şi arheologiei care, ele singure pot  acoperi vreunele dintre lacunele pe care le comportă un asemenea subiect. Dar datele acestor ştiinţe sunt deseori la fel de vagi şi trebuie să le completăm de multe ori prin simple inducţiuni. Ne va fi de asemenea  greu de a fixa  mai exact epoca în care  vechile populaţii ale ţărilor dunărene s-au asimilat romanilor şi de a cunoaşte motivele pentru care civilizaţia latină s-a propagat mai repede într-o direcţie decât în alta. Asemenea remarci pot fi aplicate tuturor ţărilor care au fost romanizate... Iar, printre cauzele generale care au contribuit la triumful limbii şi civilizaţiei latine, nu trebuie să uităm a aminti extinderea din ce în ce mai cuprinzătoare a creştinismului. Chiar dacă latina nu era limba exclusivă în care se predica noua religie, folosirea ei era consacrată oficial şi din acest motiv ea se impunea în faţa tuturor celor care se converteau întru Iisus. Şi, de vreme ce creştinismul se adresa în special celor umili, el a ajutat în acest mod răspândirea latinei printre clasele de jos ale societăţii...

   Cunoaştem prea puţin limbile vechilor populaţii balcanice pentru ca să putem  fixa cu precizie în ce constă influenţa dacă, tracă sau ilirică asupra limbii române. Problema trebuie examinată îndeaproape, chiar dacă rezultatele nu vor fi pe măsura dorinţei noastre. Filologii au admis în multe cazuri existenţa elementelor dacice în limba română... Toti lingviştii recunosc astăzi că influenţa unei limbi asupra alteia este cu atât mai intensă cu cât există mai multă asemănare între ele. Dacă, de exemplu, o ţară este ocupată de un popor care vorbeşte un idiom apropiat celui al locuitorilor supuşi, acţiunea unui idiom asupra altuia va fi mai puternică. Dacă, dimpotrivă, limba indigenă e îndepărtată de idiomul importat, prin fonetică, forme, sintaxă, particularităţile pe care ea le va transmite noii vorbiri ce va rezulta vor fi mai puţin vizibile. Aplicând acest principiu la romanizarea diferitelor  provincii ale imperiului roman, va rezulta cu evidenţă că acolo unde latina va întâlni o limbă mai apropiată de ea, influenţa elementului autohton se va exercita mai lesne...

   Limba română, aşa cum se prezintă ea astăzi, ne arată  în mod neîndoielnic romanizarea profundă a ţării în care ea s-a născut. Tot ceea ce este mai caracteristic în ea poartă o trăsătură pur latină. Cât de numeroase sunt ca însumare elementele străine care au pătruns mai ales în lexic, limba română n-a suferit nici o alterare faţă de fondul ei iniţial şi şi-a păstrat caracterul evident de idiom roman, în ciuda circumstanţelor uneori prea puţin favorabile în care ea s-a dezvoltat.

   Nu se poate cunoaşte, e drept, în toate amănuntele, care era latina importată în regiunea Dunării, pentru a proceda la o comparaţie precisă între aceasta  şi limba română; dar ultimele rezultate ale filologiei romane ne permit să fixăm până la o anumită treaptă trăsăturile cele mai expresive alea acestei latine care trebuie puse la baza românei ca şi a altor limbi romanice. Cu siguranţă că se va ajunge cu timpul la a defini mai precis vorbirea coloniştilor din diferitele provincii ale imperiului roman şi a cunoaşte mai îndeaproape punctele de diferenţiere ale acestor idiomuri romane. Va fi de asemenea mai uşor a face distincţia între ceea ce se leagă direct de latina vulgară în aceste idiomuri şi ceea ce trebuie considerat de origină mai recentă. În acest mod se va putea urmări mai îndeaproape drumul parcurs de ansamblul limbilor romanice din epoca în care latina a fost importată  în provinciile unde ele s-au dezvoltat, până în zilele noastre. Pentru moment, trebuie să ne mulţumim cu ceea ce ne-au furnizat până acum, asupra acestui subiect, datele lingvisticii şi vom vedea că, din acest punct de vedere, există o serie de fapte ce trebuie considerate ca un câştig definitiv pentru ştiinţă. Mai multe probleme importante ale istoriei formării limbii române îşi vor găsi soluţiile deândată ce vom ajunge să arătăm care erau particularităţile limbii latine vorbite de locuitorii ţărilor balcanice, în măsura în care ele vor putea fi reconstituite astăzi.

    Se admite astăzi la modul general că toate limbile romanice se bazează pe aceeaşi latină care a fost vorbită de la un capăt la altul al lumii romane. Majoritatea filologilor este de acord să considere bine stabilit acest fapt şi să-l recunoască precum un punct de pornire pentru orice cercetare  asupra istoriei limbilor romanice. În fond, nimic nu ne permite să credem că latina care a fost importată în provinciile imperiului roman era divizată în dialecte şi că, din acest motiv, mai multe fenomene care separă astăzi limbile romanice trebuie căutate încă din epoca latină. Coloniştii stabiliţi în Dacia, de exemplu, vorbeau fără-ndoilaă latina care era in uz în secolul al doilea al erei noastre în toate provinciile dependente de Roma. Era latina oficială întrebuinţată în comerţ, în administraţie şi în toate celelalte relaţii ale cetăţenilor şi care trebuia să prezinte în general, peste tot, un caracter unitar. Schimburile continue între diferitele părţi ale imperiului şi peste toate acestea, ascendentul considerabil pe care-l exercita capitala asupra coloniilor, trebuia să evite îmbucătăţirea dialectală a limbii latine. Aşa că nu era vorba  de o latină provincială proprie fiecăreia dintre ţările romanizate... Dar ar fi greşit să credem şi că nu era nici o distincţie între această latină şi cea vorbită la Roma. Dacă raţiuni puternice ne obligă să admitem că şi latina vulgară avea unitate, n-am putea niciodată crede că toţi legionarii care au cucerit Dacia îşi vorbeau limba în acelaşi mod... Nu există idiom care să poată fi unitar în sensul absolut al cuvântului şi dacă noi înţelegem în acest fel unitatea unei limbi, atunci nu va mai trebui să vorbim despre existenţa unor dialecte în latina vulgară...

   Invazia slavilor a modificat complet fizionomia peninsulei balcanice. Ea aduce o răsturnare în toată această parte a Europei orientale, introducând un element nou în mijlocul populaţiei romane care, cu greu, ajunsese la a se forma. Aceştia nu sunt năvălitori trecători ca Goţii, împinşi numai de dorinţa de a lua de la alţii care determină acum apariţia lor în istorie ; ei sunt barbari împătimiţi, cuceritori ferm decişi să-şi caute o nouă patrie. Mai impetuoşi decât au fost reprezentaţi vreodată, ei nu dau înapoi din faţa niciunui obstacol, pentru a-şi asigura un loc printre populaţiile dunărene. Eforturile lor în acest scop, cruzimile la care se dedau în incursiunile lor spre sud, umplu vreme de mai multe secole istoria imperiului bizantin.

Toată lumea este de acord astăzi să considere invazia slavilor  un eveniment pregătit cu încetul. Descinşi din nord în regiunea Carpaţilor, au avansat câte puţin spre malurile Dunării... Nu erau decât colonii izolate, enclave cu greu perceptibile în mijlocul populaţiei romane. Adevărata invazie nu începe propriu zis decât în ultimii ani ai secolului al cincilea, pe când Ostrogoţii părăseau ţările dunărene ducându-se spre Italia şi lăsând slavilor teritoriul liber. Abia atunci aceştia încep presiuni asupra imperiului bizantin împingându-şi incursiunile până în Peloponez. Profitînd de confuziile care dominau imperiul, în ciuda rezistenţei repetate a trupelor imperiale, ei reuşesc să cucerească cea mai mare parte a teritoriului sud-dunărean. În vreme ce ajung să stăpânească Moesia, Tracia şi Macedonia, ei se îndreaptă şi spre vest prădând Iliria şi Dalmaţia. În prima jumătate a secolului al şaptelea, aproape întreaga peninsulă balcanică se afla astfel în mâinile lor... Ocuparea peninsulei balcanice de către slavi a avut multe şi importante consecinţe asupra dezvoltării elementului roman oriental. Ea a preluat, în primul rând, o bună parte din teritoriul acestuia săpând în acelaşi timp un abis între acesta  şi restul lumii latine... Elementul roman  oriental era scindat pentru totdeauna de cel occidental având să urmeze de acum înainte o dezvoltare aparte, destinul trebuind să i se îngemăneze cu cele ale popoarelor ce-l înconjurau.

    Toate aceste întâmplări au o importanţă incomensurabilă pentru studiul formării limbii române. Ele ne explică caracterele particulare pe care le prezintă această limbă în raport cu alte idiomuri romane şi evoluţia specială pe care a avut-o în cea mai mare parte a Evului Mediu. În fapt, începând cu invazia slavă, romana balcanică a devenit româna, aşa cum ni se prezintă ea astăzi. Până atunci, vorbirea rezultată din transplantarea pe cele două maluri ale Dunării nu putea fi considerată decât o variantă dialectală, ca să spunem aşa, a limbii italiene. Contactul cu slavii este cel care a transformat această vorbire  într-o limbă aparte, întrutotul romană fără îndoială în constituţia sa internă, dar sensibil diferită de cele care au ieşit din acelaşi tipar...

    Majoritatea elementelor slave au pătruns în română în secolele cinci – şapte... Asupra acestora s-au suprapus cu timpul altele ce pot fi distinse de precedentele. Penetrarea românii cu elemente slave a durat deci mai multe secole fiind intensă şi variată. O vedem continuându-se chiar în momentul apariţiei primelor texte  româneşti şi se opreşte doar în secolul al şaptesprezecelea în faţa conceptului de limbă daco-romană, pentru a reapare sub o altă formă, aceea a influenţei limbii ruse moderne la sfârşitul secolului al optsprezecelea şi începutul celui de al nouăsprezecelea. Ea n-a încetat să-şi încerce influenţa  nici în zilele noastre în anumite regiuni precum Basarabia şi Bucovina, dar se produce şi dincolo de Dunăre, asupra macedo-românei şi mai ales asupra istro-românei care este chiar ameninţată de a fi înghiţită de slavă...

    Ajungem la capătul drumului pe care ne-am propus să-l parcurgem în această primă parte a lucrării noastre.

   Momentele cele mai importante ale istoriei vechi a limbii române reies, credem, destul de clar din multitudinea faptelor pe care le-am studiat.

Transportată în peninsula Balcanică, latina a întâlnit traca, ilirica şi greaca ; în lupta care se încinge între ea şi aceste idiomuri, traca şi ilira îşi pierd cea mai mare parte a spaţiului. Absorbind în ea  o cantitate din elementul autohton, latina balcanică se transformă cu timpul într-o vorbire romană specială, a cărei dezvoltare înaintează într-o bună măsură până în secolul al şaselea, în paralel cu dezvoltarea celei albaneze şi mai ales a celei dalmate, a italienei şi uneori a retoromanei.Această vorbire  romană devine limba română propriu zisă în momentul în care invazia slavă o separă de restul întregii lumi romanice.

Din centrul formării sale, din Iliria, limba română avea în evul mediu ramificaţii în nord, până în Dacia; între această limbă română septentrională şi cea de dincolo de Dunăre, au avut loc numeroase schimburi vreme de secole. În aceste schimburi şi mai ales în emigraţia spre Dacia a unui puternic contingent de element meridional trebuie căutată explicaţia surprinzătoarei asemănări ce se constată între diferitele dialecte româneşti; şi tot în ele găsim datele care explică separarea limbii române în cele trei dialecte cunoscute. Această separare se definitiva  în secolul al treisprezecelea. Aceasta fiind epoca în care româna luă forma pe care şi-a conservat-o în trăsăturile sale cele mai specifice, până în zilele noastre; cele mai importante influenţe străine care s-au exercitat asupra ei şi care i-au imprimat majoritatea particularităţilor esenţiale sunt anterioare acestei date.

   Privită în acest mod, istoria veche a limbii române este plasată în adevăratul ei cadru; ea nu se mai prezintă precum  expunerea unor fapte izolate şi alese în scopul de a susţine teze dictate de preocupări deseori străine ştiinţei. Conform celor afirmate de noi, dezvoltarea limbii române apare mai complicată decât s-ar fi bănuit şi cum nu s-ar fi dorit a se crede până acum ; ea nu se reduce la o simplă transformare, lentă şi ferită de vreo influenţă străină profundă, cum au  făcut supoziţii asupra latinei din Dacia majoritatea filologilor; ea cuprinde ceva mai mult, aducând în plus întreaga istorie a latinei orientale şi mai mult decât un capitol de istorie a mai multor idiomuri balcanice...

 

 

     ZIARUL „ZIUA” DESPRE:

  “Limba română văzută ca o cenuşăreasă în Republica Moldova ”

   In Republica Moldova, limba romana este astazi aceeasi cenusareasa care a fost de-a lungul anilor, deoarece este nerecunoscuta de putere si plansa de cei de jos, a declarat pentru Agerpres academicianul Dumitru Matcovschi, scriitor, unul din liderii Miscarii de Eliberare Nationala din Republica Moldova de la finele secolului trecut.

Situatia nu s-a schimbat fata de 1989-1991, perioada in care Republica Moldova mai era parte componenta a fostei URSS: aceleasi persoane, pentru care declararea independentei Republicii Moldova a constituit "o zi neagra", sunt la putere; limba romana este minimalizata, iar sustinatorii ei marginalizati si au de castigat doar profitorii, a declarat Matcovschi.

"Unicul lucru pe care-l putem face este lupta, ori lupta a fost intotdeauna frumoasa", a mentionat el

Si presedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Mihai Cimpoi, acuza marginalizarea limbii romane peste Prut. Limba rusa inca a ramas foarte influenta in anumite sfere si doar in institutiile de invatamant superior limba romana a ocupat locul cuvenit. "Daca intram in Europa, trebuie sa intram cu limba romana pusa la punct", spune Cimpoi.

El s-a declarat nemultumit si de atitudinea autoritatilor fata de sarbatoarea "Limba noastra cea romana", marcata la 31 august si care trebuie sa aiba o semnificatie nationala. Cele doua sarbatori nationale - Ziua Independentei si "Limba noastra cea romana", foarte scumpe inimii, au fost de fapt anulate, in sensul ca se sarbatoreste doar asa-zisa "Zi a Republicii". Atunci cand a inceput lupta pentru renasterea nationala basarabeana, primul lucru care a fost accentuat a fost problema limbii, dar si astazi mai trebuie sa luptam pentru limba si denumirea corecta a acesteia, a conchis Cimpoi, citat de Agerpres.

    Vasile Pavel: "Limba romana este cel dintai semn al identitatii neamului nostru"

Academicianul Vasile Pavel sustine ca oficializarea limbii romane si revenirea la grafia latina reprezinta poate cea mai mare cucerire pentru Republica Moldova din 1989 incoace. "Limba romana este cel dintai semn al identitatii neamului nostru. Cel mai grav este ca denumirea corecta a acesteia nu este recunoscuta nici pana in prezent, in pofida faptului ca stiinta lingvistica, inclusiv Academia de Stiinte a Moldovei (ASM) s-a pronuntat demult. "Cu parere de rau, savantii nu au fost auziti, iar politica a fost si este si in prezent asa cum este", a declarat Pavel.

Pe de alta parte, prim-vicepresedintele ASM considera ca nu politicul este de vina pentru pozitia slaba a limbii romane in Republica Moldova, ci insasi populatia. Problemele limbii sunt determinate de istoria Republicii Moldova, si nu au atat caracter politic, cat stiintific. Unii oponenti cauta impedimente de ordin politic, dar problema consta in aceea ca populatia, in special generatia mai in varsta, nu poseda vocabularul limbii romane si este necesara o mai buna cunoastere a limbii in care vorbeste.

    "Limba moldoveneasca", efect al relatiilor prea stranse romano-moldovenesti

Limba romana a dobandit statutul de limba oficiala in Republica Moldova la 31 august 1989, pe fundalul "perestroikai" din fosta URSS. In timpul perioadei sovietice, populatiei i s-a impus sa vorbeasca in "limba moldoveneasca" si sa utilizeze grafia chirilica. Rolul limbii romane in calitate de limba de stat a Republicii Moldova a fost consfintit si in Declaratia de independenta adoptata la 27 august 1991.

    Ulterior insa, Miscarea de Eliberare Nationala a scazut din intensitate, promotorii limbii romane s-au divizat in diferite partide si grupuri de interese, iar Constitutia din 1994 a statuat drept limba de stat, "limba moldoveneasca", inclusiv pe fundalul conflictului transnistrean, cauzat - potrivit unor lideri de la Chisinau, dar si de la Tiraspol si Moscova - inclusiv de relatiile prea stranse dintre Republica Moldova si Romania si posibila unire a celor doua state, lucru cerut cu insistenta in acea perioada de unii politicieni si o parte a populatiei de pe ambele maluri ale Prutului.

    Si sarbatoarea "Limba noastra cea romana" si-a pierdut din importanta pe care o avea la inceputul anilor '90, cand era considerata la fel de importanta ca Ziua Independentei. In 2004, dupa venirea Partidului Comunistilor la putere, cele doua sarbatori au fost comasate, instituindu-se "Ziua Republicii".

Potrivit datelor furnizate in urma recensamantului populatiei din 2004, 58,8% din populatia Republicii Moldova au declarat ca vorbesc de obicei in "limba moldoveneasca", 16,4% in limba romana, 16,0% in limba rusa, 3,8% in limba ucraineana, 3,1% in limba gagauza si 1,1% in limba bulgara.

    Datele respective nu spun insa nimic cu privire la numarul persoanelor care nu cunosc limba de stat a Republicii Moldova, insa numarul acestora este mare, in special in centrele raionale si orasele mari, precum Chisinau si Balti, ele reprezentand chiar majoritatea populatiei in zona de sud a Republicii Moldova, unde locuiesc preponderent gagauzi si bulgari.

In pofida faptul ca legislatia ii obliga pe oficiali sa cunoasca limba de stat, ministrul Reintegrarii Vasilii Sova nu vorbeste limba romana. De asemenea, nu poseda limba de stat mai multi sefi ai administratiei centrale si locale. Cel putin 15 deputati (din 101) din parlamentul de la Chisinau, toti membri ai fractiunii comuniste, de asemenea nu cunosc limba de stat a Republicii Moldova, astfel ca pentru ei este asigurata traducerea simultana a lucrarilor parlamentului.

 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               M.N. 
                                                                                                                                                   

 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971