Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
VĂ PREZENTĂM UN PORTAL DESPRE CULTURA ROMÂNIEI
EDITURA NOASTRA ON LINE
DEMERSUL NOSTRU LEGISLATIV PRIVIND INSTITUIREA ZILEI NATIONALE A LIMBII ROMÂNE
EPIGRAMELE LUI 2009 DE C.BERBENTE
PROF. DR. VIOREL ROMAN DE LA UNIVERSITATEA DIN BREMEN DESCRIE CRIZA
INTERVIU MARIA-DIANA POPESCU - LUCIAN HETCO
DESPRE VOTUL UNINOMINAL - PROFESORUL DAN BRUDAŞCU
FORME SI EXPRESII SEMNATE PANAITE CHIFU
INSCRIPŢIE LA TOMA GEORGE MAIORESCU
VALERIU MATEI ...CĂMAŞA LUI GRIGORE VIERU
GEORGE ROCA... RECVIEM PENTRU GRIGORE VIERU
INTERVIU CU NICOLAE DABIJA DE CLAUDIU TÂRZIU
MELANIA CUC ÎN 3 CĂRŢI COMENTATE DE NICOLAE GEORGESCU
VICTORIA MILESCU PREFAŢATĂ DE FLORENTIN POPESCU
O NOUĂ REVISTĂ ”ACASĂ”
NOUA CARTE A LUI LIICEANU
LIVIU IOAN STOICIU: PE MÂNA CUI A ÎNCĂPUT UNIUNEA SCRIITORILOR
APEL CĂTRE PRIMARII COMUNELOR DIN ROMÂNIA

                  CONSPIRAŢII CELESTE  de Victoria Milescu

În arena noastră literară, devenită aproape neîncăpătoare după 1989 (fiindcă libertatea de expresie a permis apariţia a zeci, dacă nu cumva a sute de nume, aşternute pe o copertă de carte, încât cititorului obişnuit îi este, practic, imposibil să se orienteze în propriile-i opţiuni, astfel spus să discearnă între poezia de valoare şi impostură), dna Victoria Milescu face figura autorului care, din respect pentru sine, pentru lectorii săi şi nu în ultimul rând pentru cuvântul tipărit, a ştiut şi ştie să-şi respecte condiţia personală de poet serios şi consecvent cu sine, negrăbindu-se să trimită la tipar, de îndată ce le aşterne pe hârtie, toate textele. Fireşte, nu trebuie înţeles de aici că s-ar situa, cumva, în extrema cealaltă: a autorului care lasă să aştepte prin sertare, ani în şir, tot ce scrie.

Cu prezentul volum, Conspiraţii celeste, dna Victoria Milescu, nu prea răsfăţată de critica literară, dar nici trecută sub tăcere, ori ,,expediată‘‘ de cronicarii publicaţiilor literare, se dovedeşte a fi, aşadar, consecventă cu sine în conturarea unui univers liric ale cărui coordonate de existenţă se prefigurau încă de la debutul său din urmă cu aproape două decenii (Prier, 1988). Şi când spun consecvenţă cu sine am în vedere, în primul rând, o permanentă căutare a mijloacelor de expresie care să ,,traducă‘‘ în limbajul poeziei incandescenţa unor trăiri nu numai autentice, ci şi convingătoare, cu vădita intenţie de a le găsi un suport ideatic pe măsură. Căci dacă în primele sale cărţi, dna Victoria Milescu acorda, ca să zic aşa, într-un termen mai puţin literar, prioritate sentimentului, trăirii fruste, impresiei imediate, treptat-treptat, poeta a început să ,,vadă idei‘‘, cum ar fi spus Camil Petrescu.

Aşadar avem a face, de la un volum la altul, cu parcurgerea unor etape ce reprezintă tot atâtea trepte spre conceptualizare şi maturizare lirică, fără însă a se marca o definitivă rupere de afecte, ori o voalare totală a lor.

,,Poezia – nota prin 1926 Garabet Ibrăileanu – este, în primul rând, ecoul unei sensibilităţi fragede într-un organism psihic superior; sensibilitatea ia act de univers, vibrând; sentimentul şi inteligenţa răspund, organizează.‘‘

În ce o priveşte pe dna Victoria Milescu, ,,organizarea‘‘ de care vorbea criticul de la ,,Viaţa Românească‘‘ capătă concreteţe, pregnant, în cartea pe care o ai acum în faţă, stimate cititor. Respectiva ,,organizare‘‘ se produce cel puţin pe două mari direcţii, ambele susţinute, aidoma unor cariatide, de idei deopotrivă interesante şi totodată adecvate temperamentului autoarei.

Prima ar fi, după opinia mea, cea care vizează un anume tip de meditaţie asupra existenţei, a vieţii şi a morţii, cealaltă o înclinare către poezia sacră, de pătrundere şi descifrare a tainelor dumnezeieşti cărora, prin spirit şi simţire, i se circumscrie în totul şi ,,trestia gânditoare‘‘ – omul.

La graniţa dintre speranţă şi vis, dintre existenţă şi nefiinţă stă acel vanitas vanitatum care i-a dat dintotdeauna fiinţei noastre fiori de nelinişte. ,,Dumnezeu şi moartea – citim într-un loc –/ îmi poartă de grijă/ eu fac să dureze efemerul/ construiesc o casă pentru vrăbii/ sădesc un pom pentru rai/ fac un copil care va dărâma casa/ fiind prea mică/ şi va tăia pomul pentru că nu rodeşte/ scriu o carte despre toate acestea/ şi cineva o va arde/ să se încălzească sub viscol…‘‘ (Imitându-i pe ceilalţi).

Poeta este o nemulţumită – de sine, de lume, de proasta orânduire a lucrurilor – şi pe alocuri gata să descopere chiar şi unele ,,conspiraţii celeste‘‘ , dar ,,reproşul‘‘ nu este rostit în felul imperativ de odinioară al lui Arghezi, ci cu un fel de resemnare, care mi se pare a veni dintr-o superioară înţelegere a psihologiei umane, dar şi a cosmosului. Pentru dna Victoria Milescu ,,diamantul cerceilor nu mai sună‘‘, ,,şiragul perlelor s-a tocit‘‘, poeta este trezită de ,,chemări la nesupunere‘‘, în ,,venele crepusculare‘‘ vede o ,,cupă cu vinul nobil şi vechi al sângelui‘‘ într-un fel de disoluţie a universului, altădată animat de cântecul unor ,,păsări scumpe şi rare‘‘.Viziunea este aici halucinantă, iar imaginea venelor crepusculare comparate cu ramurile unui ,,copac aproape uscat‘‘ este, fără îndoială (şi fără exagerare!) demnă de unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.

Dna Victoria Milescu practică, pe de altă parte, o poezie sacrificială, în care lamento-ul său se petrece în preajma sau pe altarul poemului, căruia i se dăruie cu totul, care îi domină existenţa şi care rămâne referenţial în multe locuri – ceea ce o apropie, desigur, de gruparea aşa-zis ,,optzecistă‘‘, cu care, de altfel, nu i-am descoperit alte tangenţe.

Poeta este, în fond, o îndrăgostită de viaţă şi de toate ale lumii, o neînţeleasă (ca orice autentic creator de poezie) şi – dăruită cuvântului – se revoltă la gândul morţii şi al contopirii în univers, sentiment delicat şi frumos creionat, ca într-o stampă japoneză (în care umbrele şi tuşele de culoare vorbesc singure) într-un poem intitulat Cu milă sau cu invidie: ,,Dintre atâtea

păsări/ nici una nu te ia în zbor/dintre atâtea flori/ nici una nu-ţi spune secretul/ reînfloririi/ dintre atâţia sori/ nici unul nu redevine/ lut cu chip de om/ dintre atâţia oameni/ nici unul nu îţi sare în ajutor/ când te atacă haita cuvintelor/ dintre atâtea cuvinte/ nici unul nu se va sinucide/ pentru a te înţelege deplin/ dintre atâtea zile/ nici una nu va rămâne cu tine…‘‘.

Un nor de melancolie umbreşte chiar şi puţinele poeme de dragoste din carte, poeme în care inefabilul alternează cu notaţia simplă, într-o delicată creionare a tandreţei umane: ,,de-aş veni dinspre vânt/ aş şlefui diamante/ de-aş veni dinspre praf/ m-aş lipi de tălpile tale/ însângerând cerul…‘‘ (Dreptul la neîncredere)

Cât priveşte poezia circumscrisă sacrului, dna Victoria Milescu nu se pierde în căutări sterile şi de sub condei îi ies uneori texte de rară frumuseţe, amintind parcă de performanţele de odinioară ale unor V. Voiculescu, Nichifor Crainic sau Blaga: ,,Cât cer e-n mine/ câte jivine rare/ câte păduri de fag şi de smochin/ şi câte mări cu nave albe/ tăind rechini, sirene caste/ câte petreceri fericite până-n zori/ şi câte omucideri semnate: homo faber, homo industrious, homo duplex/ câte iubiri de ce-i nepământesc/ şi în răspăr cu legea/ pe toate ţi le dăruiesc/ o, Doamne, ia-napoi ce ţi-am prădat!‘‘ (Flăcări pe ape).

Fără îndoială, cum scriam mai deunăzi într-o cronică la o carte anterioară a acestei autoare, dna Victoria Milescu este o poetă cu mult mai importantă decât unele gloriole ale momentului, elogiate prin reviste. Iar volumul de faţă o dovedeşte încă odată.

Florentin POPESCU

 

 

 

 Dincolo de Brâncuşi

 

,Dincolo de Brâncuşi” e titlul recentei cărţi reeditate şi revizuite a poetului clujean Horia Muntenus, carte tipărită la prestigioasa editură Gedo din Cluj-Napoca. Poetul Horia Muntenus este un mai vechi analist al operei şi vieţii marelui sculptor din Hobiţa. Aş putea spune că şi-a legat tainic şi subiectiv viaţa personală cu aventurile iniţiatice ale lui Constantin Brâncuşi spre esenţa sculpturii, ca şi experienţă a primordialităţii.

S-au scris atâtea studii şi cărţi despre Constantin Brâncuşi încât te poţi întreba retoric ce mai poate aduce nou un autor contemporan. Horia Muntenus, care-l cunosc ca un poet total ce refuză orice compromis cu ierarhiile sociale -, preferând solitudinea creatorului decât compromisul funcţionăresc al confraţilor -, are un simţ special, aproape haric, de a interpreta opera lui Constantin Brâncuşi.

Cartea lui Horia Muntenuş poate fi abordată ca o transcendenţă şi ca un reper meticulos ştiinţific al operei lui Brâncuşi. Cu o prefaţă antologică a lui Constantin Zărnescu, care surprinde exemplar căutarea lui Horia Muntenus pe urmele iniţiaticului Constantin Brâncuşi spre cheia simbolistică a naţiunii şi universului din izvorul „revoltei fondului autohton”, cartea se prezintă ca o cercetare riguroasă ce se păstrează în legile unei abordări obiective.

Deşi contemporanii l-au perceput pe Brâncuşi ca un avangardist al formelor, fapt accentuat de prietenia sa cu dadaiştii Tristan Tzara şi Marcel Iancu, suferind pe această chestiune ostracizarea regimurilor totalitare fascist şi comunist ca artist „degenerat”, poetul Horia Muntenus ne oferă cheia interpretării operei brâncuşiene pornind de la izvoarele milenare traco-dacice. „Pasărea Măiastră” sau „Coloana Infinitului” sunt esenţializări ale ideii umanităţii către Dumnezeu. Sculpturile lui Brâncuşi reprezintă de fapt întoarceri în arhetip şi în tradiţional, în ideea de zbor a omului către dumnezeire. Brâncuşi e prezentat ca summa sculptorului ţăran român de la Hobiţa în căutarea formelor pure şi iniţiatice de a ajunge la oul primar al naşterii prin geneza dumnezeiască. Acest lucru inedit îl surprinde genial Horia Muntenus în interpretarea sa exhaustivă asupra vieţii şi operei lui Constantin Brâncuşi. „Coloana fără Sfârşit este o frază care îl deschide pe om lui Dumnezeu. Dumnezeu coboară prin ea până la Om, pentru a-l ridica la Sine. Când sculptează în lut şi în lemn, Omul îşi aduce aminte de sine cel muritor şi de Dumnezeu cel Nemuritor. Dumnezeu îl aude şi îl îmbrăţişează pe Om ca pe copilul său şi-l ia la sine spre alinare, în bucuria întâlnirii. Coloana Infinită exprimă cu adevărat întâlnirea tatălui cu Fiul.”

Studiul lui Muntenus ne trimite în antichitatea tracică şi orfică considerând opera lui Constantin Brâncuşi ca şi o continuare firească a primilor sculptori din ceaţa istoriei care au sculptat celebrul „Gânditorul de la Hamangia”, statuetă de lut găsită de arheologii români după moartea marelui sculptor. Expresia artistică de acum 5000 de ani este o legătură iniţiatică, peste timp, cu opera lui Constantin Brâncuşi. În fapt, Constantin Brâncuşi nu a făcut decât să continue cu talent şi har opera milenară a primilor sculptori născuţi la începuturi, când zeii se întâlneau cu muritorii la o poveste pe muntele Kogaion. Originile milenare indo-europene ale ideii de frumos şi dumnezeiesc s-au perpetuat în istorie atingând plenitudinea şi perfecţiunea prin opera lui Constantin Brâncuşi, recunoscută ca cea mai originară şi originală de către marii specialişti în artă.

Horia Muntenus ne oferă şi o cronografie a receptării operei lui Brâncuşi după moartea acestuia. E interesant cum opera sculptorului din Hobiţa a fost un factor catalizator şi de sinteză a intelectualităţii române dinn ţară şi diasporă. Brâncuşi prin opera sa a răzbit graniţele impuse de regimuri şi ideologii şi a legat prietenii culturale între intelectuali de stânga sau de dreapta în misiunea de a duce mai departe profeţia „ţăranului” din Hobiţa. Cartea lui Horea Muntenus se înscrie în opera integratoare a istoricilor români Nicolae Densuşianu şi Nicolae Miulescu de a developa simbolurile strămoşeşti, ca trimiteri misterioase peste veacuri, despre leagănul celei mai străvechi civilizaţii din Europa. În acest cadru simbolic şi mitic Constantin Brâncuşi este perceput ca un sculptor care ne-a readus esenţele în mijlocul vieţii moderne pentru a nu-l pierde pe Dumnezeu. Prin acest studiu complex, poetul Horia Muntenus se consacră ca un cercetător harnic şi vizionar şi ca un brâncuşolog febril în căutarea mesajului iniţiatic din opera sculptorului de la Hobiţa.

 Ionuţ  ŢENE

 

O nouă carte foarte, foarte trebuincioasă la serioasa editură bucureşteană „AGERPRESS”

Destoinicii şi sufletiştii profesori Mihai Geleleţu şi Marian Teodorescu au izbutit, în sfârşit, după câteva tentative eşuate, să-şi publice deosebita lucrare documentară, „101 muzee şi case memoriale”. Care au fost motivele amânării până în această vară? Ni le împărtăşesc chiar autorii, într-un scurt preambul. „La început a fost un proiect, iniţiat de o editură, pe care l-am acceptat. Manuscrisul a fost depus în termenul stabilit, cu mulţi ani în urmă, dar cartea n-a apărut din lipsă de fonduri. Alte edituri ne-au refuzat manuscrisul din aceleaşi motive. (...)” Dar, cum se spune, mai bine mai târziu decât niciodată. Monografia caselor memoriale, cu un Cuvânt înainte aparţinând fostului preşedinte al Academiei Române, Eugen Simion, cuprinde personalităţi de seamă din literatură, din muzică, din pictură sau din sculptură. La sugestia inspirată a reputatului critic Eugen Simion, cei doi dedicaţi dascăli, susţinuţi de preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, academicianul şi ilustrul eminescolog Mihai Cimpoi, şi de Valeriu Nazar, directorul Muzeului Literaturii Române din Chişinău, au inclus şi valori basarabene reprezentative în cercetările lor, extinzând astfel printr-o necesară addenda harta culturii româneşti. E suficientă enumeraţia localităţior Ipoteşti, Siliştea Nouă, fostă Gumeşti, Lancrăm, Mirceşti, Hobiţa, Tg.Neamţ-Humuleşti, Liveni, Ciucea, Mălini, Leordeni sau Petrila lui I.D. Sîrbu pentru a reliefa temeinicia şi exigenţa autorilor. Demersul lăudabil al domnilor Geleleţu şi Teodorescu mai înseamnă şi o concluzie colosală, dătătoare de speranţă: marii înaintaşi, care au slujit cu devoţiune şi patriotism nobila cauză a spiritualităţii naţionale, sunt cinstiţi de contemporani. Atât timp cât există aceste case memoriale, cultura română nu poate fi în primejdie. Deoarece e evident faptul că numai respectându-ne predecesorii se poate merge în direcţia cea bună.

Alexandru DUMITRU

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971