Anul 2015 periodic nr. 1-3 4-6 |
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
„ DESPRE ANUMITE VICII DE SISTEM ÎN GUVERNAREA ROMÂNIEI” - Caietul grupului de reflecție nr 12- Colaborează: Adrian Severin, Corneliu LEU,Mihnea Maruță, Sylvain Timsit, ILIE ȘERBĂNESCU, Horațiu Pepine
Ecumenismul și o nouă vizită papală în România- de Viorel Roman
SUPLIMENTUL REVISTEI NOASTRE: CONCURS PERMANENT DE POEZIE PE TEMATICĂ SOCIAL-PATRIOTICĂ
Actualitatea culturală, literară, editorială și artistică Semnează: Acad. Gheorghe PĂUN, Bedros HORASANGHIAN, Melania RUSU-CARAGIOIU, Dorina ȘIȘU, Nicoleta MILEA, Ioan MICLĂU, Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG, Elena TRIFAN Articole și recenzii despre: Paolo MELE, Teodora STANCIU, Theodor RĂPAN, Adrian BOTEZ, William BLACKER, Ștefan DUMITRESCU.
„ Bruntea sferelor înalte” prima parte dintr-o tragicomedie de Corneliu LEU
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea III

Actualitatea culturală, literară, editorială și artistică

 

 Acad. Gheorghe Păun

                               România Mare Culturală



   La Curtea de Argeș s-a desfăşurat „ediţia de primăvară” (de obicei, în fiecare toamnă, o întâlnire similară are loc la Chişinău) a „Podului de Reviste”.
Este vorba despre o iniţiativă apărută în octombrie 2011, prin „înfrăţirea” revistelor Curtea de la Argeş şi Literatura şi Arta, din Chişinău, un fel de replică şi ecou în timp a istoricelor Poduri de Flori de la începutul anilor 1990. De atunci, mai multe întâlniri au avut loc, la Curtea de Argeş şi Chişinău şi, cu fiecare ediţie, alte reviste s-au alăturat acestei acţiuni. Primele au fost Bucureştiul Literar şi Artistic, condusă de scriitorul Florentin Popescu, şi Gând Românesc, de la Alba Iulia, redactor-şef Virgil Şerbu-Cisteianu, precum şi revista Lumina, din Panceva, Serbia (în luna mai 2014 au fost prezenţi la Curtea de Argeş scriitorii Nicu Ciobanu, director al Casei de Presă şi Editură „Libertatea”, şi Ioan Baba, redactor-şef al revistei Lumina).
Anul acesta, acţiunea a căpătat o amploare semnificativă. Pe de o parte, ea a durat trei zile, cu fiecare zi desfăşurată în altă localitate. Este vorba despre cele trei „oraşe voievodale” vecine, Curtea de Argeş, Râmnicu Vâlcea şi Câmpulung, tradiţionale partenere culturale. Pe de altă parte, revistei Curtea de la Argeş (Asociaţiei Culturale Curtea de Argeş, ACCA) i s-au alăturat în organizare Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, Compania Artelor Poligrafice şi Editoriale ROTAREXIM din Râmnicu Vâlcea şi Primăria Câmpulung. Le-au fost partenere (de pildă, prin înmânarea unor diplome şi distincţii) mai multe asociaţii, precum Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni – Filiala Argeş, Asociaţia de Vexilologie „Tricolorul” etc.
În al treilea rând, şi cel mai important, numărul revistelor participante a crescut foarte mult. Pe lângă revistele iniţiatoare, au fost prezente revista Bucureştiul Literar şi Artistic şi Detectiv Cultural de la Bucureşti (s-a alăturat „din mers” şi revista Formula AS), Litere de la Târgovişte şi Noul Literator de la Craiova. Prietenii din Serbia nu au putut veni, dar revista Lumina (însoţită de săptămânalul Libertatea) a fost reprezentată de scriitorul Florian Copcea, din Drobeta Turnu Severin. Pentru prima dată, a fost însă prezentă revista Glasul Bucovinei, din Cernăuţi, la întâlnire participând redactorul-şef, Alexandrina Cernov (membru de onoare al Academiei Române). Peste douăzeci de publicaţii de pe „axa” Râmnicu Vâlcea – Curtea de Argeş – Câmpulung au fost prezente (şi adunate de dl George Rotaru într-un Coş de Reviste oferit invitaţilor): Argesis, Forum Vâlcean, Cultul Eroilor, revista româno-japoneză Soarele, Omul şi Timpul, Buridava, Pietrele Doamnei, Carte de la Curtea Veche, Acidava şi încă multe altele.
Din delegaţia de la Chişinău, condusă de acad. Nicolae Dabija, redactorul-şef al revistei Literatura şi Arta, au făcut parte actorii Ninela Caranfil şi Nicolae Jelescu, cantautorul Vali Boghean şi Mihai Zaharescu, de la Bucureşti au fost de faţă Florentin Popescu, Marian Nencescu (redactor-şef la Detectiv Cultural), Firiţă Carp (Editura Detectiv), şi Ion Longin Popescu (Formula AS), de la Târgovişte au venit Mihai Stan (redactor-şef la Litere) şi Ion Mărculescu, de la Craiova Constantin Pădureanu şi Dumitru Duţă (redactori-şef adjuncţi la Noul Literator). Au mai participat la întâlnirile din cele trei oraşe mulţi oameni de cultură, scriitori, editori, artişti plastici, prieteni ai revistelor menţionate, oficialităţi culturale sau administrative. Doar câteva nume: Ana Burghele (Germania) Maria Mona Vâlceanu, Lucian Costache (Piteşti), Ion C. Ştefan, Tudor Meiloiu, Viorel Onica (Bucureşti), Dumitru Marin (Craiova), Mihai Sporiş, Ion Măldărescu (Rm. Vâlcea), Constantin Agricola Miu, Liviu Cioacă, Ioan Crăciun, Sorin Durdun, Maria Chirtoacă, Cornelia Vasiloiu (Câmpulung) – iertare celor nenumiţi.
Sloganul sub care s-a desfăşurat această ediţie a Podului de Reviste a fost ROMANIA MARE CULTURALĂ, scopul fiind de a face cât mai vizibilă realitatea acestui fapt, evident pentru oamenii de cultură (dar nu totdeauna şi pentru politicieni), de a sublinia rolul culturii în conturarea-definirea-întărirea românismului, a sentimentului de unitate – reamintindu-ne că în istoria noastră unirea politico-administrativă a fost totdeauna precedată de şi bazată pe unirea/unitatea culturală, de limbă, credinţă, datini.
În prima zi, activitatea s-a desfăşurat la Râmnicu Vâlcea, la ROTAREXIM (în prezenţa prefectului judeţului şi a altor oficiali – cinste pentru participare) şi Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanu”. S-au prezentat istoria şi rosturile Podului de Reviste, s-au prezentat reviste, actorii chişinăuani au înfrăţit audienţa în dor de Ţară şi dor de Basarabia recitând poeme de Nicolae Dabija, Vali Boghean şi rapsodul popular, mare prieten al Argeşului, Ion Creţeanu din Craiova au făcut să vibreze aerul şi sufletele cu cântecele lor – Ion Creţeanu aducându-ne din nou emoţionanta  Baladă a Brîncoveanului.
În mare măsură, scenariul s-a repetat în zilele următoare – vineri, în paraclisul Centrului Eparhial din Curtea de Argeş şi în sala mare a Primăriei din Câmpulung sâmbătă, unde „cortinele muzicale” au fost îmbogăţite de corul Seminarului Teologic Curtea de Argeş, condus de diaconul Codruţ Scurtu, respectiv de elevi pianişti din Câmpulung.
Vineri după-amiază s-a făcut şi un drum la Piteşti, pentru a vizita expoziţia de la Casa Cărţii prilejuită de Festivalul Lalelelor, iar sâmbătă, în drumul de la Curtea de Argeş spre Câmpulung, s-a făcut o oprire la Biblioteca „Luca Paul” din Domneşti, pentru o „sesiune domnişană” (muzeu, bibliotecă, revista Pietrele Doamnei – redactor-şef George Baciu), în prezenţa primarului comunei, Nicolae Smădu.
O seară cu totul specială a fost cea de vineri, când participanţii la întâlnire au fost primiţi, la Mănăstirea Văleni, de ÎPS Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului. Binecuvântarea pe care Podul de Reviste a primit-o în acest fel dă greutate întregii acţiuni – la fel cum o face speranţa-pronosticul că, în 2018, Centenarul Marii Uniri se va serba într-o Românie care va avea Basarabia alături, speranţă-pronostic rostit de mai mulţi participanţi (îl amintesc doar, pentru că este istoric, iar cuvântul său stă în bună balanţă cu binecuvântarea ÎPS Calinic, pe directorul Muzeului Judeţean Argeş, Cornel Popescu).
 S-au mai vizitat şi alte aşezăminte de mare valoare cultural-istorică ale zonei: Mănăstirile Cozia, Nămăieşti şi Aninoasa, Mănăstirea Argeşului şi Sala „Manole” a Palatului Regal/Episcopal, Casa Memorială „George Topîrceanu” de la Nămăieşti.
S-au făcut, desigur, planuri de viitor, nu numai de continuare a acestui gen de întâlniri, cu posibila „prelungire” a podului spre Târgovişte, spre Craiova, poate cu organizarea unei întâlniri, la Bucureşti, de anvergură naţională, dar – merită menţionată separat ideea – şi de a ridica, la Mănăstirea Suruceni din Basarabia, unde s-a născut şi unde odihneşte întru cele veşnice, un bust al episcopului Dionisie Erhan, pentru un an (1940-1941) vlădică la Curtea de Argeş.
O acţiune care, sperăm, va avea ecou, parte a unui proces istoric care să o facă să-şi piardă însuşi obiectivul cu care a plecat la drum, dar care să rămână o manifestare culturală periodică, aducând alături oameni de cultură din toate vetrele locuite de români.

 


Bedros Horasangian
                                          Axor și Deir es – Zor
                                                         Dosar 1915

Când eram copil și chiar adolescent fiind, nu am auzit în familia mea de armeni bolsetsi – adică originari din Constantinopol, Bolis -din care proveneam sau prin celelalte familii pe care le frecventam cuvîntul Genocid. Pur și simplu nu l-am auzit utilizat. În acei ani de după cel de al Doilea Război Mondial el deja exista. Dar nu intrase în conștiința publică a armenilor din comunitățile ce se aflau în sfera de influență sovietică. Mă îndoiesc că în anii staliniști se folosea cuvîntul Genocid cînd venea vorba de armeni, chiar și în RSS Armenia.In schimb, rar și pe șoptite se pomenea doar de AXOR. Cîțiva dintre supraviețuitori i-am apucat doar ca persoane fizice. Deportare.Era ceva foarte rău, o suferință încă vie.Nu am pus întrebări, ei nu povesteau nimic. Cel puțin cînd era lume mai multă. In particular, nu știu, poate se confesau. Era o mare traumă. Durere.Frică. Teamă. Disperare bine pitită. Să uite de cei morți. Să protejeze pe cei vii. Să trăiască.Acest fisură  colectivă încă mai funcționeză. Că este vorba de armenii care au suportat tragedia, că este vorba de turcii care sunt obligați să suporte vinovăția pe care o transmit înaintașii lor otomani. Rănile încă nu sunt închise și adevărul nu este asumat pînă la capăt.
AXOR a fost o uriașă deportare în masă.  Deportarea unui întreg popor. În termenii de azi, ethnic cleansing, curățire etnică. Un drum fără întoarcere prin deșertul sirian.Adunați din toate colțurile Armeniei istorice încorporate deja de secole în Imperiul Otoman, armenii urcau drumul propriei lor Golgote. Capătul acestui calvar ucigător și nu eliberator era Deir el Zor. Da, de el Zor se pomenea ca punct final al morții. Auschwitz-ul armenilor, așa cum l-a denumit, pe bună dreptate, scriitorul american Peter Balakian. Adunînd ce a mai rămîsese din sutele de mii de oameni aruncați pe drumurile Imperiului Otoman – circulă de mulți ani o hartă cu linii negre ( drumurile) și cercuri roșii, mai mai sau mai mici în funcție de numărul de armeni aruncați pe drumruile morții, el Zor a pus capăt acestei criminale deportări. Purificări etnice. Scoaterea din casele lor, deposedarea de tot avutul lor personal, dar și de propietățile colective - școli, biserici, magazine, pămînt,cimitire – a tuturor armenilor ce populau, de secole, pămîntul strămoșesc, ocupat de invaziile succesive ale turcilor selgiucizi și otomani veniți din Asia. Căderea Regatului Armean în secolul IX a însemnat începutul unei lungi lupte pentru păstrarea unei identități mereu puse în cumpănă. Dar și a unei credințe ce deja avea o substanțială vechime. După Teoria lui Huntington,cu ciocnirea civilizațiilor, aplicată la această zonă, ar fi trebuit să însemne- și chiar a însemnat – demarcația dintre Europa iudeo-creștină și valul islamic care a poposit la marginea ei. Căderea Regatului Armean, și (de)căderea Bizanțului au marcat o nouă epocă de profunde frămîntări în istoria Europei ultimului mileniu. Revenind la el Zor el era punctul final al soluției finale care urma să se aplice după cîteva, nu multe, decenii, evreilor. De aceea el Zor este un moment extrem de important și dureros în istoria armenilor. Și nu numai. Dacă pînă acum doar cîteva luni armenii vorbeau și pomeneau de el Zor, de cînd a apărut noul Stat islamic din Siria și Irak, Deir el Zor, ca și Alep sau Raqqa sunt des pomenite. Pentru că toate violențele ce se consumă acum, azi, chair și în aceste zile sunt legate de memoria armenilor uciși exact în aceste locuri, între Tigru și Eufrat acum 1oo de ani. Fundamentaliștii islamiști au devenit un dușman deschis al democrațiilor , nu doar occidentale. Profitînd de disensiunile dintre marile puteri, dar și de slăbiciunea guvernelor Irakului și Siriei – fiecare angrenate în conflecte înterne care nu se mai termină, dar și de slăbiciunea milițiilor kurde din nordul irakului, islamiștii au pus mîna pe putere. Și au declanșat un război declarat occidentului. A fost nevoie de decapitarea cîtorva ostatici pentru ca SUA, Marea Britanie și Franța să declanșeze bombardarea unor obiective militare și civile din zonele aflate sub controlul militanților ISIL. A fost nevoie de o ședință a Consiliului de Securitate ca Barack Obama să obțină acceptul de coagula o nouă alianță internațională, inclusiv cu state arabe - la care s-a raliat și România, fără să știm exact sub ce formă va participa – impotriva terorismului fundamentaliștilor islamici. De aceea, fiind un subiect foarte fierbinte - și dureros pentru armeni, nu doar prin miile de refugiați armeni din zonele de conflict în Armenia sau Liban,ci și pentru faptul că pe 21 septembrie a fost aruncat în aer Biserica Tuturor Martirilor armeni de la El Zor. Mîrșvă acțiune, nu întîmplător produsă, pentru a știrbi importanța acestui loc de reculegere și de pioasă amintire a victimelor AXOR-ului din 1915. Ministerul Armean de externe a protestat vehement, ca și Ambasada SUA de la Erevan care a deplîns incidentul. Situația este fluidă și vom urmări și noi cum vor evolua evenimentele. Profităm însă de aceste evenimente, din nou dramatice, pentru a prezenta două lucrări dedicate acelui colț de lume cu implicații tragice pentrua armeni. Este vorba de o apariție din 2010, „Deir-Zor. On the trail of the Armenian Genocide of 1915 ” de Bardig Kouyoumdjian și Christine Simeone, cu o prefață extrem de atent alcătuită a prestigiosului istoric  Yves Ternon, traducerea din franceză de Michele McKay Aynesworth, după ediția originală, „Deir-es Zor.Sur la traces du genocide armenien de
1915) și de „At the Crossroads of Der Zor.Death, Survival and Humanitarian Resistance in Aleppo,1915-1917”(Gomidas Institute,Princeton and London, după ediția,limitată, din 2002, apărută la Taderon Press) sub semnătura și  expertiza unui prestigios cercetător german care este Hilmar Kaiser și cu concursul lui Luther și Nancy Eskijian, din Statele Unite. Două lucrări de facturi diferite,una aplecată asupra prezentului de la Deir El- Zor, care ascunde semnele unui trecut tragic. Documentar fotografic, reportaj cu personaje reale și ființe vii, dialoguri cu armeni islamizați, dar care aruncă o altfel de perspectivă, puțin cercetată și știută de marele public despre aspectele perverse și acoperite de vălul tăcerii. Două-trei generații de armeni cu o altă identitate,femei și copii care au scăpat din ghiarele morții în 1915 și în anii care au urmat, salvați de familii de kurzi, arabi sau integrați de familii turcești și care au perceput viața dincolo de ororile de care au avut parte părinții, bunicii și străbunicii lor. Mărturiile adunate, prin cuvinte, dar mai ales prin imagini, sunt copleșitoare. Dovadă că oricît s-ar dori de către autoritățile turcești sau negaționiștii bine plătiți ai genocidului din 1915 adevărul iese la iveală. Volumul  lui Hilmar Kaiser completeză și documentează destinul acestor supraviețuitori ai căror urmași au alcătuit substanța cărții-album a lui Bardig Kouyoumdjian și Christine Simeone.Avem  povestea-istoria unui preot armean care prin efortul, tenacitatea și curajul său a salvat mii de suflete de copii armeni rămași orfani după ce familiile lor au fost măcelărite.Reverendul Hovhannes Eskijian și orfanii armeni sunt eroii acestei cărți. La rîndul lui orfan, după ce tatăl lui, cizmar în Urfa, a fost ucis în timpul masacrelor hemidiene din 1895.Crescut într-u orfelinat din Maraș, absolvă Seminarul American și apoi își începe cariera preoțească la Kessab, Siria de astăzi, crunt lovită și în acest ultimul an. Dovadă că istoria nu s-a încheiat cum fals profețea Profesorul Fukuyama.Ajunge apoi la Allep și tot ce a urmat, relatat în carte de amănuntele pe care Hilmar Kaiser le pune cap la cap pentru a reconstitui o viață și un destin dedicate lui Dumnezeu și celor din preajmă.Zeci de mii de copii au fost salvați prin abnegația și tenacitatea unui preot. Fie el și protestant, dacă e să judecăm prin prisma armenilor-armeni, deseori mai catolici decît Papa, cum spun românii.Efortul lui Hilmar Kaiser, specialist în istoria socială și economică a Imperiului Otoman tîrziu și în Genocidul Armean, de a ajunge la mărturii primare s-a conjugat cu propriile cercetări legate de tragedia armenilor. Soarta a sute de mii de orfani armeni a preocupat nu doar opinia publică internațională în anii de după război, dar și numeroasele asociații și organizații umanitare care au reușit, printr-un efort conjugat să salveze vieți omenești. Povestea vieții reverendumului Hovhannes Eskidjian, care a făcut eforturi inimaginabile în favoarea acestor năpăstuiți ai sorții și de a le salva viețile se suprapune acestui efort colectiv, la care, și autoritățile române și-au adus contribuția. Cartea, mărturia în sine evenimentelor și analiza exemplară a lui Hilmar Kaiser, devine încă o pagină-document la ceea ce am numit DOSAR 1915, cu toate aspectele lui.Militare, politice, juridice, demografice, nu în ultimul rînd umanitare.”Humanitarian resistance”, cum inspirat se utilizează această formulă de a înfrunta Răul, s-a dovedit mai tare decît toate crimele comise.Viața a învins mereu, chair dacă prețul plătit a fost imens.
Revin la un volum deja semnalat recent și pe care aș dori să-l văd tradus nu doar în românește. Este vorba volumul „La Turquie et le Fantome Armenien. Sur la trace du genocide”, Solin/Actes Sud, 2013, cu o prefață, consistentă și interesantă sub raport teoretic a lui Taner Akcam) scris de doi corespondeți de presă francezi care de peste un deceniu transmit reportaje și interviuri de la istanbul pentru pretigioase publicații pariziene. Precum Le Figaro, Laure Marchand și pentru Le Monde, Guillame Perrier, autorii acestei excepț
ionale lucrări, greu de catalogat. Este și  reportaj, și anchetă sociologică, este și analiză politico-istorică, este și eseu de primă mînă despre implicare și vinovăție, sunt și numeroase dialoguri-interviuri cu turci, armeni, aleviți, kurzi,nestorieni și musulmani, armeni islamizați care trăiesc își ascund originile și credința, este o splendidă radiografie a Turciei de azi. Și poporului turc, care are, este limpede multe mai multe și variate aspirații decît conducerea oficială a republicii Turcia. Despre tăcere, frică, , ostilitatea celor din jur. Curajul de ați afirma propriile opțiuni, opinii, credințe. Reformele kemaliste și opțiunile democratice prooccidentale s-au lovit în Turcia mereu aspectele religioase. Mai ales în ultmii ani, cînd conducerea politică a țării a fost asigurată de un partid cu vădite tendinețe islamiste.Turcia încearcă să-și caute propriul drum în lumea de astăzi.Este un lider important regional cu aspirații de a intra în Uniuenea Europeană, dar și o punte, un mijlocitor activ, s-ar dori – vezi și eliberarea celor 42 de ostatici din mâinile jihadiștilor islamici la Mosul - între democrația occidentală și lumea islamică a Orientului Mijlociu. Cu toate confruntările de acolo, intrate acum, datorită apariției acestui Stat Islamic într-o nouă sarabandă e violențelor. Cei doi autori frnacezi, care au mulți prieteni, nu doar intelectuali, turci, încearcă să deslușească prin evenimentele trecutului și ale prezentului. De ce această teamă a statului turc de a recunoaște genocidul? Cum ar putea scăpa turcii de această „fantomă armenească”, vie încă și manifestîndu-se în incrediblie forme, care le populează – sunt extrem de multe dovezi/povești/mărturii în această carte –
prezentul? „O țară bolnavă de negaționism”, unde ideologia oficială este deseori contrazisă de situația reală din teren. Că este vorba de oameni, armeni sau descendenții lor islamizați care-și caută identitatea, că este vorba de miile de biserici și propietăți armenești care, încă, mai stau mărturie unui trecut care există. O carte scrisă cu simpatie atît pentru armeni cît și pentru turci, cei doi ziariști vor să prezinte adevărul, nu să judece. De judecat putem judeca noi după ce citim pe nerăsuflate un volum pe care eu personal, mi-ar place să-l dezbat la București în prezenta celor doi jurnaliști.
Vive la France, chers amis!
Despre judecată, responsabilități,vinovății și aspectele juridice ale Genocidului, găsim date și informații aplicate în volumul „Dosarul Juridic al Genocidului Armean „( Editura Ararat, 2013,traducere de Arpiar Saachian din limba rusă, am aflat pe căi private, după o ediție care nu știm cînd și unde a apărut, ceea ce nu prea e în ordine)Autorul, Yuri G.Barsegov ( n.1925,Tbilisi-m.2008, Moscova) este, deslușim din mica fișă biobibliografică anexată volumului și din ce am găsit pe internet, un distins expert în materie de drept internațional.Carieră la Moscova și ONU,fost funcționar internațional, profesor și  Director al Institutului de drept internațional și științe politice al Armeniei. In 2005 a scos în trei volume „Genocidul Armean.Responsabilitatea Turciei și obligațiile comunității internaționale.” Studiul - care nu a putut apărea înainte de căderea URSS, ca și în cazul muncii lui Verjine Svazlian, QED, că veni vorba de Genocid Armean în epoca sovietică... - și la care voi încerca să ajung și eu. Anyway,pe scurt, ce conține prezentul volum?(Să nu uităm să amintim că ediția românească a cărții se închide cu o recenzie, percutantă și la obiect, a lui Harut Sassounian, incisivul comentator politic de la The Armenian Weekly ce apare în Statele Unite.) Se face o trecere în revistă a termenului de genocid, apoi sa panoramează, succint istoria armenilor sub stăpînirea otomană, cu toate aspectele ce sunt implicate de această conviețuire într-un imperiu multinațional unde
armenii aveau statut de millet,ca apoi să ajungem rapid la mascrele din 1876-1914, ce au premers acel AXOR de care pomeneam la începutul acestor comentarii.Autorul încearcă la fiecare pas să dea o justificare jurirică a celor întîmplate. Termenul Genocid, introdus de raphel Lemkin și apoi acceptat de comunitatea internațională după procesul de la nurnberg, care a condamnt definitiv și a decis ca imprescriptibile crimele împotriva umanității.Barseghov insistă asupra aspectelor legate de intenția autorităților otomane în a lichida întreaga populație armeană de pe teritoriul ei.Pune în evidență caracterul premeditat al acestei acțiuni și apoi, ulterior, mistificarea adevărului. Acțiune începută în forță imediat după procesul și condamnarea liderilor Junilor Turci, și urmate de noile masacre din 1920 de la Adana și Maraș. Și tot ce s-a întîmplat în anii tulburi de după încheierea Primului Război Mondial. Intre proclamarea, facerea și desfacerea Republicii Armenia și nașterea noii Republici Turcia de sub președinția lui Mustafa Kemal Ataturk au fost cîțiva ani extrem de agitați. Ani cu multe complicații, cu numeroase răsturnări de situații, nu doar militare și politice, dar și umanitare. Cînd milioane de oameni, din Europa și Orientul Mijlociu încercau să-și revină după marele cataclism. Genocidul armean, care este mereu ignorat și astăzi, la o sută de ani de la evenimente cînd se tot vorbește și comemorează WW1,rămâne parte a aestei drame colective. O tragedie aparte.În capitolul 7 al studiului său, Yuri Barseghov ridică o problemă încă nerezolvată nici astăzi. Este vorba de răspunderea materială pentru genocidul armenilor, răspunderea juridică pentru spolierea propietăților armenilor, a reparațiilor și daunelor materiale pe care Republica Turcia, ca succesoare a Imperiulul Otoman,are responsabilitatea să o rezolve. Complicată situație, greu de ieșit din ea.Jefuirea unui popor nu poate fi lăsată în seama hazardului. Avînd o vastă experiență la ONU și acces la arhivele fostei Societăți a Națiunilor, Barseghov amintește și de cererile Comitetului Central al Refugiaților Armeni din 1929, prin care se solicita statului turc rezolvarea multor chestiuni lăsate în suspans după semnarea Tratatului, păgubos pentru armeni, de la Laussane. Interesant întregul capitol, ca și intervențiile guvernului lui Ismet Inonu.Una peste alta, este de apreciat efortul profesorului armean de a aborda frontal chestiuni politico-juridice greu de admis și astăzi de către partea turcă. Situație actuală cu atît mai complexă și complicată și prin existența diferendumului Armeniei cu Azerbaidjanul. Atît în ce privește situația din Nagorno-Karabagh, dar și celelalte chestiuni economice ce rezultă din închiderea granițelor cu Turcia și Azerbaidjanul, ceea ce crează greutăți suplimentare prin izolarea terestră a Armeniei.   Este limpede că oricîtă dreptate ar avea armenii în soliticitările lor multiple, fără un angajament politic, negociat și asumat de responsabilii turci de astăzi nimic nu poate avansa. Sigur că presiunile externe și o conjunctură internațională favorabilă ar putea ajuta ambelor părți. Liderii de la Ankara, noua echipă în cap cu președintele Tayyup Regep Erdogan și Primul Ministru Ahmet Davutoglu  sunt obligați astăzi să gestioneze multiple probleme legate de situația din Orientul Mijlociu, din care nu poate lipsi și chestiunea armenească. Probabil - și posibil, de ce nu - o politică și o diplomație a pașilor mărunți ar putea da roade într-un viitor încă nedeterminat, după opinia mea. O soluție militară, la care face apel mereu partea azeră de astăzi, nu ar duce decît la o nouă catastrofă.Nu rămâne decît a fi găsită o soluție rezonabilă, pentru a pune în acord trecutul,  prezentul și viitorul, o soluție pașnică și benefică pentru toți cei implicați în această parte de Caucaz și  din Orientul Mijlociu.Mai devreme sau mai tîrziu DOSARUL 1915 va trebui închis.Sugestiile și elementele juridice pe care le oferă Y.G.Barsegov sunt pe deplin acceptabile.Ceea ce s-a întîmplat în Axor și la Deir es Zor vor rămîne însă ca un memento mori la adresa întregii umanități.

 

 


Prezentare de carte susținută de Melania Rusu Caragioiu
la ,,Clubul de aur”-Montreal



 LE  API  MORTE- ALBINELE MOARTE
Ediție bilingvă italiano-română      
Autor poetul Paolo Mele
 

Traducător Teodora Stanciu,
Italia-Vicenza


 Am ales pentru  astăzi o temă asupra unui subiect stringent, dar neglijat mereu, tema  drepturilor omului, subliniind de această dată tema drepturilor femeilor din întreaga lume.
Încep prin a mă prezenta  în fața dumneavoatră, deși ne cunoaștem. Iată  ceeace aș voi să vă spun nou despre mine in conextul   implicării mele în această problemă.
Împreună cu câteva persoane-femei din comunitatea multietnică din Montreal, persoane care au activitate socială și culturală,   eu, Melania Rusu Caragioiu, sunt protagonista unui film care a fost turnat în anul 2014,  in cadrul activităților  de către  colectivul catedrei de cinematografie,   cineaștii de la Universitatea  Guy Concordia-Montreal, Și care film va fi dat pubicitățìi ¸în septembrie, anul acesta.
 Principala temă a acestui film este promovarea drepturilor  omului.  și modul în care pătura femeilor în vârstă pot susține această cauză prin integrarea lor în comunitatea montrealeză și în lupta pentru mai bine.
Aceast film este suvenționat d’organismele implicate în aplicarea măsurilor pentru drepturile omului. Solicitându-se  și participante  din rândul persoanelor  care activează  și  in cadrul activităților care au loc sub egida Asociației Culturale Române, doamna Ala Mindicanu ,  printre alte propuneri, m-a  indicat și pe mine de a face parte din acest studiu social, care va apare într-un film documentar.
Intre timp au fost luate în considerare și anumite  conjuncturi favorabile din trecutul activității mele.  În  anul 2004 eu m-am înscris în cenaclul francez  ,,Anneau poetique”, care are un mic istoric. Cu ocazia unui concurs literar, eu   am sugerat ideea înființării unui cenaclu literar. Ideea mea a prins, eu fiind considerată și membru fondator al acestui cenaclu. De atunci acest cenaclu s-a maturizat mereu. În 2014 am sărbătorit împlinirea a 10 ani de la înființarea lui. Pe parcurs au fost multe și frumoase realizări, eu amintind aci doar cele  două antologii-plachete în care au apărut, bineînțeles și  creații  de ale mele.
.  Din 2003  Comunitatea multietnică din Cotes des neiges a scos și o revistă: „ Multivox”, în limba franceză, unde și eu  public cu regularitate. Revista apare și pe hârtie și  se poate citi și pe internet.
Revitsa ,,Multivox” , a suscitat o mare audiență la organismele  care coordonează activitățile sociale și culturale ale acestui conglomerat montrealez în care conviețuim.
Mie personal, mi se cer  materiale despre viața mea, eu fiind  o persoană care am prins din păcate, al doilea război mondial,  la vîrsta  de 11-15 ani, spre a descrie propriile mele percepții.
Această revistă intrând și  în viziunea culturală a organelor locale de guvernământ a deschis calea spre mai ample  manifestări stradale sub inițiativa ,,Pro genesis”.
În acest mod am ajuns eu, personal, de a susține prin poezie, ocazional, aceste manifestări, uneori fiind prezentă chiar  și în stradă, alături de demonstranții  pentru dreptuile omului.
În filmul  desppre care am vorbit mai sus  veți vedea chiar o asemenea secvenă.
      Activând în acest sens,  alte reviste, locale franceze, au solicitat materiale de la cenaclul nostru francez și astfel am devenit și eu,  incet, incet o activistă socială, fără portofoliu, făcănd parte din lumea celor mulți, adică în cazul de față a celor multe lucrătoare pentru binele pe care mereu  am dori să-l întîlnim peste tot.
     Dacă eu nu aș fi avut tangență cu acest gen de activitate socială, această carte  pe care vreau să v-o prezint, nu mi-ar fi parvenit din Italia
        Și cum noi românii din Diaspora comunicăm tot timpul, vom vedea cum putem sprijini  și acest deziderat: ,,Lupta impotriva violenței asupra femeilor”
       Mobilul acestei  întâlniri de față este prezntarea cărții  ,,LE API  MORTE”, în traducere ,, Albinele moarte”, titlul alegoric sugerănd viața  femeii. 
Se știe că albina luncrătoare  trăiește  doar 20 de zile și apoi, frântă, epuizată de munca ei,  moare. Alte albine lucrătoare o   cară  afară din stup, cadavru  nefolositor. Deci, pierzăndu-și utilitatea, murind ea este dată afară, ca un balast nociv, de către alte albine lucrătoare care vor avea la rândul lor aceeași  soartă. In unele locuri de pe terra și le dorim să fie cât mai puține, femeia are doar un mare drept, acela de a munci peste măsură până la epuizare, mai suportând în plus și violența răsfrântă asupra ei sub diferite forme și toate acestea până la epuizarea ei totală fizic și psihic, când ultima ei șansă de a se elibera este moartea, binefăcătoare,  pentru ea în acest caz.
      Condițiile pentru a vă prezenta aceasă carte s-au precipitat. Prietena mea, o universitară, traducătoare poliglotă din Italia, doamna Stancu Teodora, mi-a tradus mie și unor colege de la Timișoara câteva  poeme, adresate femeii. Pentru tematica lor, aceste poeme au fost incluse, în Italia, în această carte a poetului Paolo Mele, prin acceptul și voința acestuia
    Observați, vă rog, că până în momentul de față am doar cartea apărută în Italia, și imprimată de mine după originalul tipărit acolo.
     Văzând noi originarii  din Timișoara această copie, am cerut consimțământul autorului și  am trimis-o la   Editura Napoca-Nova  din Cluj-Napoca. Editura  nereușind într-un termen scurt să tipărească această carte,  totodată neputându-se ajunge ca un exemplar, finisat, legat, să-mi parvină  și mie.
  Imediat după desfășurarea alegerilor pentru noul președinte al României, la Timișoara, Comitetul  de luptă pentru drepturile omului, Moțiunea de la Timișoara,  specială  pentru aplicarea și respectarea articolului 8,   a inițiat o perioadă de manifestări socio-culturale. Alcătuit acum 25 de ani în urmă, acest articol 8 a rămas  fără nicio rezolvare.
 S-au desfășurat la Timișoara timp de de 16 zile, de la 25 noiembrie, Ziua care sărbătorește și invită la lupta conta violenței împotriva femeior, până la 10 decembrie 2014  manifestări politico- social -culturale de anvergură in cadrul Asociației SPICC, emblema fiind :,,Fi vocea celor fără voce !”
 Timișoara este un oraș multietnic și multicultural,  care dorește să obțină măcr pentru un an deptul la titlul  de Capitală culturală europeană așa cum a fost și municipiul Sibiu. Am prmit  mesaje din Timișoara, unde cu această ocazie a fost lansată și Cartea ,,Le api morte-Albinele moarte” și caseta video de față, ocazie la care s-au citit poeziile  și noastre, ale  originarilor din Timișoara.  
    Eu, exprimându-mi  interesul pentru această carte,  traducătoarea-scriitoarea,  a discutat cu autorul care s-a declarat încântat de faptul că această carte a sa  va  ajunge și în Canada, printr-una din semnatarele din carte, adică eu, exprimînd drumul și mesajul și importanța acestei cărți, care consemnează adeziunea de sentiment la lupta pentru drepturile Omului-femeilor.
 Mi  s-a trimis  acest  volum pe care îl vedeți acuma in folio, cules de mine de pe internet.
În baza acestui eveniment s-a cerut și un supliment de cărți spre reeditare,  tot acelei edituri   amintite, din România.
 Deci în  acest istoric prezentat dumneavoastră,  se arată  motivul pentru care  am ajuns să am în mână  această  carte  ,,Le api morte=Albinele moarte”.tradusă în întregime de către Teodora Stancu și tipărită în Italia, cuprinzând poeziile d-lui Paolo Mele dănsul cerînd și includerea poeziilor noastre gen oarecum manifest,  tot  în varianta bilingvă româno-italiană. 
În  fiecare an, la data de 25 noiembrie ,  se sărbătorește, începând de acum 5 ani,  Ziua internațională de luptă  imporiva violenței  asupra femeilor  La această dată de 25 noiembrie a fost lansată   la Vicenza-Italia, aceată carte de către autorul său scriitorul Paolo Mele vorbindu-se și despre mesajele noastre- poezii, al grupului  timișorean, poezii  incluse la dorința sa în cartea ,,Albinele moarte” .
  Această mișcare mondială pentru drepturile femeilor  are mulți adepți în lume, Președintele acestei Asociații  este Dl.Paolo Mele,  un reputat avocat din Italia. Dânsul este Consilier național  și membru delegat national al Asociației Naționale Marinai-Italia, totdată și avocatul Marinei venețiene. Este scriitor, poet, publicist  și un luptător asiduu penru drepturile omului, fiind  extrem de solicitat.
La Vicenza funcționează un Comitet director, ,,Al Celor Patru”   al acestei lupte.  Acest comitet este compus din patru persoane : președintele avocatul Paolo Mele  și trei doamneî dintre care una este traducătoarea  poliglotă și scriitoarea Teodora Stancu, românca noastră din  București.
      Domnul Paolo Mele a absolvit studiile la Neapole ]n 1976, are un fiu tot avocat, tot un Paolo Mele și preconizează în mărinimia  sa de a facilita înfrățirea Orașului Timișoara cu Orașul Vicenza din Italia.
     După câte știți Vicenza a fost aproape în intregime infrumusețată în secolul al șaisprezecelea de către arhitectul, sculptorul Andrea Palladio, 1508-1580, născut laPadova, dar care a trăit în Vicenza. Mai dăinuiesc și astăzi marile palate, marile lui opere. Acest oraș, Vicenza este  trecut în întregime in patrimoniul UNESCO.
      Pentru Timișoara cu vestigiile sale, 180 de obiective istorice, ar fi o minunată înfrățire și un  minunat schimb de impresii de cultură, dar de fapt pe toate planurile și un pas turistic spre  Italia, acest muzeu deschis european. Poate unii zic : majoritatea vestigiilor valoroase ale Timișoarei aufost ridicate în timpul imperiului Habsburgic, dar aceste persoane uită că românii localnici și alte etnii  au suportat impozitele fiscale îmense și robia muncii, din fericire creatoare ale acestor valori, din acest colț de țară îndelung înstrăinat de corpul  Daciei mame..
      Cartea ,,Le api morte-Albinele moarte” are 60 de pagini,  și în interior are  și poeziiile semnate de doamna Doina Drăgan, Mariana Strungă, Melania Rusu Caragioiu, Ionela Andrada Dobrei, Titina Nica Țene, Ana Caia, Sciitorul și epigramistul Corneliu Ioan Iovuță,Rada Rajic Ristic-Italia, toate incluse cu acceptul și la dorința autorului cărții, Paolo Mele.
       Poeziile d-lui Paolo Mele  sunt romantice, uneori directe, concise sau persuazive, pline de înțelepciunea experienței în activiatea sa de avocat pentru drepurile omului, sau acel bărbat demn, respectuos și ocrotitor al fiecărei ființe creată pe acest pământ. Unele poeme sunt de mare sensibilitate, reușind să ne inducă și nouă sensul compasiunii, al  devărului.
  Noi, societatea feminină,  care înfruntăm atât de multe privațiuni spre a duce   sus și susținut stindardul familiei sub multele lui aspecte conferit nouă, suntem profund impresionte de acest minunat ajutor din partea unei mari personlități, care își exprimă sentimentul și de la tribuna drepturilor și în poezie.
 În realizarea năzuințelor noastre, modeste, dar atât de necesare familiei și societății cerem prin glasul acestei Organizații și a celor care o reprezintă, de a fi respectate ca om și de a  ni se recunoaște meritele. Astăzi pe lângă clasica noastră atribuție de adevărată îngădire de sclavă,  kirche, kuche,  kinder, ieșim peste tot în lume, suplinind muncile pe care bărbatul decimat în multele războaie, ar fi trebuit să le poarte pe umerii săi. Cerem sprijin, respect și colaborare și recunoașterea ființei noastre ca OM
 Această carte este și un îndemn spre demniatea fiecărui bărbat de a  se respecta pe sine, în sensul că trebuie să dețină spiritul drepății sociale, morale, civice de a soluționa problema privind micile sale diferende de viață cu femeia doar pe calea dialogului, indifrent dacă se desface sau nu carul fmiliei respetive. Se dă în acest fel șansă  femeii, - acea albinuță care își împarte viața între maternitate, famile, serviciu și exponent activ social.
        Vă voi citi mult din această minunată carte scrisă de un reputat om și avocat, pe urmă vă voi citi și versuri care susțin această temă,din poeziile scrise de  grupul nostru de femei care am îndrăznit să publicăm din ceeace avem de spus la acest stringent subiect.


 

 
 
 

Nicoleta MILEA


                                                             O PROVOCARE

Bucuria lecturii sonetelor lui Theodor Răpan din PAS ÎN DOI. De trei ori 33 + 1 Iconosonete, cu opere grafice de Damian Petrescu (Editura „Semne” - 2014) nu poate fi deplină fără cunoaşterea prealabilă a metaforei sale!
Poetul preferă ca titlu structura „Pas în doi” în locul altor sintagme, pentru plusul de expresivitate al acestei combinaţii, prin care nu surprinde numai grija manifestată de autor în organizarea structurii şi compoziţiei, ci şi esenţa a ceea ce sugerează, o proprietate fundamentală a construcţiei – lirismul – şi un sentiment personal faţă de actul creaţiei.
Titlul orientează spre tema cărţii pe care, citind-o, veţi identifica-o, precum şi gruparea sonetelor în cele trei cicluri: I. Sonetele deşertăciunii; II. Sonetele dezdurerării; III. Sonetele destrămării, la care se adaugă Sonetul de adio.
Deşertăciunea, dezdurerarea, destrămarea – acestea sunt conceptele fundamentale în jurul cărora gravitează, deopotrivă,  câmpuri lexicale, motive şi laitmotive ale căror simboluri sunt subordonate meditaţiei asupra vieţii şi a morţii, sub steaua iubirii – ca spaţiu al neuitării, între fiinţă şi nefiinţă.
Această nouă apariţie editorială a poetului Theodor Răpan este o carte a rafinamentului expresiei, care se adresează, în egală măsură, cugetului şi ochiului, un adevărat „catehism al iubirii”, ca sentiment nepereche, pe care îl trăieşte Omul prin cuminecarea legăturii cu Universul.
Vocea distinctă a creatorului mizează pe prospeţimea şi pe valoarea noutăţii stilistice, trăsături fundamentale caracteristice acestui spirit slujind de o viaţă, ca un adevărat sacerdot, în templul care se numeşte: Poesia!   
Citind PAS ÎN DOI, veţi afla cum puteţi trăi în armonie şi în echilibru explorând necunoscutele spiritului interior ale Omului, de la freamătul timid al gândului până la dezlănţuita furtună pasională a Cuvântului, dar şi interferenţa poeziei cu grafica, datorate celor doi creatori: Theodor Răpan, autorul sonetelor,  şi Damian Petrescu, realizatorul albumului plastic.
                                                  *
Volumul PUR ŞI SIMPLU. 154 Contrasonete, cu opere grafice de Damian Petrescu (Editura „Semne” - 2015) vine după alte cărţi de sonete, pe care poetul Theodor Răpan ni le-a dăruit în ultimii doi ani: FIIND – 365 + 1 Iconosonete (2013), FĂRĂ DE MOARTE. De trei ori 60 + 1 Iconosonete, 3 volume (2014), PAS ÎN DOI. De trei ori 33 + 1 Iconosonete (2014).
De ce PUR ŞI SIMPLU are ca subtitlu 154 Contrasonete? Fiecare sonet este precedat de un motto, preluat din ediţia: William Shakespeare – „Sonnets”, Londra, 1609. Practic,  acest nou volum al lui Theodor Răpan nu este nimic altceva decât «replica sa de adoraţie» la adresa Marelui Will! Absolut originală şi de admirat! Iar „enigma” o veţi descifra citind cu atenţie distihul-„motto” shakespearian, în conjuncţie cu distihul autorului de faţă!
Nu-i greu de fixat aici tema – Iubirea, pentru ca, din tema principală, să se ramifice o serie de teme secundare, unele mai acaparatoare decât altele. Motivul central, care concentrează fiorul liric, este acela al trecerii, căci, aşa cum se-ntreabă poetul: „Din ghearele iubirii cine scapă/ Şi din strânsoarea morţii cine fuge?/ Vicleana stă la pândă... Sapă, sapă.../ Nu vrea pe înserate să dejuge!”    
PUR ŞI SIMPLU nu este numai cartea «sonetelor de stare», ea este întreaga istorie a sufletului poetului care iubeşte mult viaţa, dar meditează asupra morţii, profund uman în tot ceea ce face. Aici moartea nu este macabrul, sinistrul, tenebrul; sentimentul morţii este, de fapt, expresia profundului mister al trecerii spre necunoscut, căci,  până la urmă,  necunoscute rămân toate: iubirea nu este amor, cum nu este pendulare între plăcerea simţurilor şi asceză!
Theodor Răpan este un stilist care tinde spre perfecţiune. În viziunea lui, poetul trebuie să fie preocupat de aşezarea în plan estetic a stărilor ce ţin de nobleţea umană. Sobrietatea şi concizia, izvorâte din limbajul poetic, definesc stilul poeziei lui, conferindu-i expresivitate.
Interogaţiile şi exclamaţiile retorice, enumeraţia în structura poetică a frazei, inversiunile topice dau strălucire textului, argumentând originalitatea stilului. Sensibilitatea creatorului cunoaşte o linie ascendentă, alimentată fiind şi de o imaginaţie bogată.
În oglindă – geniala ilustraţie a lui Damian Petrescu întregeşte totul! 
Citiţi-l şi vă veţi convinge că, aspirând  la cultul frumuseţii, Theodor Răpan face din scrisul şi din arta sa o profesiune de credinţă!
                     

 


IOAN MICLĂU GEPIANUL – Cringila/AUSTRALIA


APRECIERI DEDICATE  CELOR  DOUĂ POEZII ALE D-LUI ADRIAN BOTEZ:
              “ONIRISM  ȘI  PROFETISM” + “CUM APARE POEZIA”
      

Fără a recurge la probabilități sau alte criterii de a evalua valoarea operei scriitorului și poetului Adrian Botez, cred că important ar fi să știm a pătrunde înspre înțelegerea scrierilor sale. Pentru asta, e nevoie de un oarecare nivel propriu de pregătire -  în cultură, istorie, religie, filosofie, hermeneutică ş.a.m.d. În vers, cu atât mai mult, nu odată mi s-a întâmplat să  trebuiască să repet a citi și a desface, din metaforă,  frumusețea unei idei, luate din realitate şi redate spre învățătură.   Această scriere a mea (să-i zicem: o simplă recenzie, la versurile de sub titlul Onirism și profetism + Cum apare poezia) este o dovadă la cele scrise mai sus. Cunoscând atât etimologia, cât și semanticavocabulelor “onirism” și “profetism”, la prima privire eşti tentat să crezi că sub acest titlu au să se alunge nişte halucinaţii de tip bahico-alcoolic, iederile unui profetism deşucheat, ce înfășoară arbuștii unei jungle, sau prăpăstii apocaliptice… Nici vorbă de așa ceva. Altele, cu mult mai luminoase, înspre adevăr și viață, sunt procedeele  de stil, sculptarea în gând a unui vers, întregul arsenal al harului divin, cu care operează, în strălucita sa imaginație, poetul Adrian Botez. Am avut nevoie de timp până a înțelege, totuși, din labirintul imaginaţiei bucovineanului, născut la Gura Humorului al Bucovinei. Fiind profesor de Limba Română, domnul Adrian Botez nu se dezminte: cunoaște tare bine limba românească, dar și regionalismele limbii noastre, încât, oricând, dă impresia a fi un…ardelean!
       Revenind la tema recenziei mele, mai vreau să recunosc şi aceea că autorul poemelor dă versurilor sale structura unui ”maraton de idei”, după care să te tot ții! Iar când autorul găsește potrivit a îngemăna versurile poemei în discuție, cu noile versuri, de sub titlul Cum apare poezia - s-a realizat exact ceea ce și dorea, adică o sinteză a tot ceea ce se cheamă educație, creație, responsabilitate, în final: talent hăruit  pentru luminarea căilor unei vieți omeneşti, prin cultură și educație,  iubire de Dumnezeu și aproapele, cel cu care conviețuiești! Dar  de fapt, dl. Adrian Botez și-a  statuat, cu mult timp înainte, poziția sa de om al culturii și educației sănătoase, prin ființarea revistei Contraatac, prin care și-a propus, ca obiectiv, tocmai a fi ”o revistă de educație, cultură, literatură și atitudine, pentru elevi și profesori – îndreptată
 împotrivaprostului-gust, imposturii și agresiunii imoral-antiartistice”. Din acest moment, suntem pe calea cea bună, de a înțelege, în mare măsură, valoarea operei dlui. Adrian Botez. Nimic nu lasă autorul  fără control și acoperire întru adevăr! Cu siguranță că și aceasta,face parte din profesiunea sa didactică: profesor la catedra de Limba Română al Colegiului Tehnic ”Gheorghe Balș”- Adjud. Dar nici pe sine însuși nu se cruță, atunci când situațiile o cer. Puțini, probabil, sunt cei care pătrund lirismul scrierilor sale, fiindcă se poate observa (de fapt, este ceva specific oamenilor de geniu), a lua asupra sa greșelile și nimicniciile, pe care niciodată nu le-a comis, dar le evidențiază, tocmai spre a le stârpi din viața publică, fără a crea neplăceri şi, nu în ultimul rând, pentru a se feri de invidii și de celelalte răutăți specifice și inerente nouă oamenilor! Astfel, de cele mai multe ori, tocmai aceste genii rare, dar binefăcătoare,  ajung, îngenuncheaţi acelorași motive - martirizați, crucificați, alungați, precum Hristosul și Aminul nostru Eminescu (așa cum îi place lui Botez a-l numi pe Marele său Bucovinean!).
   Mărginându-mă la acele versuri de sub titlurile Onirism și profetism şi Cum apare poezia, vom observa robustețea gândirii poetului, apoi aşezarea acesteia în haina lingvistică a verbului - bineînțeles, în stilul propriu poetului!
    
”Prefer să mor cu
ai mei-în același părintesc
mormânt-decât să mă
salvez într-un rece
abrupt-vitreg
necunoscut”.
***
”Dincolo de cenuși-dincolo de orice
infern-dincolo de
orice răsărit de lume-voi afla-din
nou-visul cel mai
frumos, mărul stufos înflorit al unei iubiri
iubire a
mea pentru
cineva din vis-iubire a cuiva pentru
mine cel revenit în
paradis”.
***
(Din poema ”Onirism și Profetism”)

    Avem, în aceste versuri, o lirică atât de profund simțitoare, atât de încărcată în spirit patriotic şi ancorare în Neam și Familie, încât, citindu-le,  le simți  asemenea unei  întrebări de conştiință proprie: ”Oare nu sunt și eu la fel? Oare nu TREBUIE să fiu, şi eu, la fel?!”
    Experiența de-o viață, vasta cultură acumulată, îi dau autorului puterea de pătrundere în esențialele probleme ale vieții, istoriei prezente și antice, religiei dacice-ortodoxe, neobosit  cercetător și hermeneut. Am putea spune, fără a greși: un om de știință, deschizător de drum unui nou curent în cultura româneasacă, în care bunul simț și morala creștină desăvârșită  să domine școala și educația tinerelor generații!
     Creând o parabolă, dinspre titlul poemei înspre versurile redate mai jos, vom observa că acestea devin mai puțin lirice și mai autentic sarcastic-critice!  Bisturiul doctorului doare - dar
face bine, îi lecuieşte (sau, măcar îi face conştienţi de boală!) pe cei vătămaţi de vremuri şi veac!

”La acest timp – cerul,
vomită lumină – peste
cadavrul împuțit al
lumii
se aude-scorojită- doar
vocea profetului mincinos: toți o să
murim – toți o să murim- toti
o să murim...”
***
   Dar nimic nu este anarhic, ba chiar am putea aminti aci despre ”efectul fluture”, care mai greu poate fi înțeles de mulți, deoarece, într-un haos care cuprinde lumea şi a tot cuprins-o, istoricește, există o perfecţiune dumnezeiască – o perfecţiune care zidește după legitățile divine, iar nu după profeţii mincinoși!  Dl. Adrian Botez știe a da versului său încărcătura ştiinței, ironizând veșnicele ”sfârșituri de lume”, de care se tot sperie umanitatea!  Iată ce ne spun următoarele versuri ale autorului:

”Într-o peșteră – dincolo de
autostradă – se naște
proaspătă – o
Stea”
***
    Cred că se află în aceste câteva versuri cea mai exemplară metaforă  prin  care putem înțelege  ”autostrada”  - ca fiind acea cale largă  a deșertăciunilor și rătăcirilor oamenilor,  pe când ”dincolo de /autostradă, într-o peșteră, se naște/ proaspătă  o /stea” - sugerează reînvierea noastră prin HRISTOS – STEAUA LUMII!  Deci - nicidecum moartea lumii!
  Autorul trebuie înțeles a fi un om de știință, de cultură, un cercetător hermeneut în ale literelor şi într-ale istorie valahe și universale. El nu face profeții, ci, documentat și pe bază de argument poetico-mitologice, reușește să surprindă cele mai dificile adevăruri - înspre care nu au mulți gânditori ai zilei chemările neostoite, spre a le pătrunde! În această ipostază, dl. Adrian, Botez capătă, în modul cel mai meritoriu, loc de frunte, în cultura și literatura românească! 
       Bineînțeles, autorul nu se dezminte nici în alte direcții, cum ar fi, bunăoară, critica societății românești actuale, pe care o dorește din tot sufletul său, a fi îndreptată pe calea unei desăvârșite morale. DASCĂL ȘI POET, iată o sintagmă ce-l caracterizează  și ale cărei componente, în personalitatea domniei sale, se împletesc intr-o continuă muncă de educație, într-o efervescentă creație literară! Se revolt, deseori, împotriva imposturii și a miciunii, care bântuie lumea, nu se mulțumește (sau mai bine zis, nu se împacă nicicum!) cu servilismul unora, care se zice (EI zic!) că au îngenuncheat la statuia Zeiţei Poeziei, dar talentul lor se scurge, imund, dinspre zona intereselor, și, mai puțin dinspre acele idealuri sfinte ale artelor și muzei IUBIRII FRUMOSULUI DIN VIAȚĂ! Demnă de exemplificare devine poemul  ”Cum apare poezia”. Poezia nu se face oricum – sau, cum zice românul: “adunând snopuri și căpițe de ierburi uscate”! Autorul se dovedește a fi un critic colțuros, dar nu lipsit de un humor, bineințeles în stilul  propriu al domniei sale! Redăm mai jos mai multe versuri din poezia amintită :

”Nu dai drumul la robinetul cu
poezie- când vrei tu: întâi
se strâng acolo în cer
sfinții – și fac o
ședință sau o consfătuire
ceva – în urma căreia se
hotărăste dacă – ținând seama că
păcătosul cutare nu mai poate dormi nici cu
îngeri nici fără îngeri – nici cu
vreun codru – nici fără codru
aproape – și în
general – s-a urât cu lumea de jos – care
lume s-a smochinit ”di tăt” – oare n-ar fi cu
cale(”ba da, Preasfinte!”)- pentru a-l mai ține
ocupat încă oleacă jos(așa vorbesc sfinții în rai – ei
înde ei – cu ”di tăt”-cu ”oleacă” și cu ”și vrei măi”)- și ca să nu
țâșnească el păcătosul – deodată în
sus- Doamne ferește!- ca un meteor stricat la
minte și montat pe invers – și având în
vedere că în rai e acum
înghesuială mare și se fac
de zor și întruna( de când se știe el
raiul rai!)- lucrări de restaurare – deci
păcătosul ăla ar trebui s-aștepte cam mult și
degeaba la poarta raiului – așa-așa-
așa – care va să zică- să se întredeschidă
oleacă poarta raiului – de către portarul de
serviciu(”unde ești sfinte
Petre?-ai auzit ce-am spus?”- ”da-da-da- am
Auzit- colega sfânt-am...da”) revin: să se
Întredeschidă poarta – ca
păcătosul ăla neurastenizat să
caște gura cât o șură – o
clipită numai - la ce-i pe aici
frumos( adică – vreau să spun- numai pe unde
nu se mută mobila cerească în
colțul opus) – iar noi...”tranc!” apoi – poarta i-o-nchidem în
nas – iar el – păcătosul făra prea mulți
creieri  în
devlă – cu ochii
sticlind ca la lup – s-o ia la sănătoasa îndărăt – către
pământ – și să scrie
acolo jos – cea furat el chipurile cu ochiul aici
sus – pe când dormea
jos – buștean – așa-așa-
așa – (”e bine măi? – da-da-da – cum de
nu – Preasfinția Ta!”) drept care s-a
încheiat prezentul proces
mut(semnați măi cu raza asta de la
mine – hai toți odată”) – și
gata!
...și Poezie s-a făcut!”
***

       Îmi fac “mea culpa”, pentru că am prins, deja, a cita întreaga poemă a dlui Adrian Botez  -  dar o găsesc atât de legată, ca morală şi prezentare a situaţiei/stării poetice actuale, încât orice trunchiere ar duce la o  pierdere de unitate a temei, fapt care ar fi și mai supărător pentru mine!
       Dacă unora li se pare greoaie poezia autorului, cu prea multe paranteze, cu trimiteri în vremi antice, sau zone celeste, întărindu-şi astfel argumentarea unui adevăr - în realitate, domnia sa nu face altceva decât să-şi foloseacă, la modul poetic, așa cum am mai spus,  erudiția sa de om cult şi, mai cu seamă, drept pâna la sacrificiu, în credința și conștiința sa! Acesta este omul și scriitorul despre a cărui gândire și imaginație creatoare vorbim!
      Revenind la poema sa, găsim, în ea, ceva atât de adânc folclorico-sapienţial, încât graiul, gândirea și umorul popular vin  împreună, spre a mări înțelegera ideii. Dar, astfel, nu se pierde, ci dimpotrivă, apare la suprafață, cu tenacitate, acel sarcasm, uneori dureros, prin care se condamnă pseudo-onirismul și pseudo-profetismul unor “pârâţi” poeţi – care-şi  înfig, în sufletul cititorului naiv,  tentaculele viciilor nesănătoase, şi vorba autorului: ”poezie s-a făcut”, chit că nu mișcă vreo ureche de “judecător al artelor”, sau ochiul vreunui critic literar, dintre extrem de puţinii care mai operează, azi, cu criterii şi cântare drepte, întru aprecierea autenticei valori literare!
    Fin observator al lumii şi Duhului uman (dar, el însuşi, fiind şi un pătrunzător analist al creaţiilor literare, în general!), dl Adrian Botez se dovedește a fi unul dintre acei critici ai artei si literaturii românești și universale, care, la modul cel mai  categoric, operează în direcția restabilirii ordinii și  rolului fundamental al educației și culturii, spre folosul generațiilor de tineri, de profesori si studenți, ce au să poarte, în timp și spațiu, Sfânt Stindardul Neamului și al Istoriei noastre  milenare și primare! Dorim Profesorului și Poetului  ADRIAN BOTEZ  multă sănătate și putere de muncă, întru continuarea minunatei sale activități!

                                                          

 

 Gabriela Căluțiu Sonnenberg 

Drumul fermecător
cronică la cartea
Along the Enchanted Way – A story of Love and Life in Romania,
autor William Blacker

 „Nu-mi amintesc când am citit ultima oară o carte așa splendid scrisă; multe pasaje m-au mișcat până la lacrimi...Sper din tot sufletul că presa noastră, cea obsedată de celebrități, va face o excepție de la meniul ei obișnuit, atrăgând atenția cititorilor asupra unei opere de literatură adevărată”, spune un comentator al reputatului The Thegraph din Londra cu referire la o carte scrisă despre – ei bine poate nu vă vine să credeți - despre România!
 Ziaristul cu pricina nu e singurul încântat. ”Captivant”, ”aproape de sufletul meu”, ”farmec e cuvântul cel mai potrivit”, ”umor, poezie și pasiune”, ”bine scris, cuceritor, extrem de original”, sunt calificativele venite din partea altor critici britanici.
 Cum să reziști, român fiind și cunoscând limba engleză, tentației de a o citi? Căt de rar avem ocazia de a ne vedea prin ochii altora! Și cât de des ne sunt servite păreri preconcepute sau, mai rău, opinii bine frizate, ca să nu ne simțim cumva lezați!
 Nu e cazul autorului William Blacker, care își propune în mod expres să spulbere ”miturile moderne” inventate despre o Românie care nu există, emise de unii care adesea nici n-au văzut țara cu proprii lor ochi sau care judecă doar la suprafață, manipulați de presa știrilor de senzație.
 După șapte ani de locuit în România - și nu în capitală, ci în creierul munților, prin sate cu străzi încă neasfaltate din Ardeal, Blacker nu suflă o vorbă despre conți vampiri, copiii străzii, câini vagabonzi sau hoțomănii țigănești. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, reușește să fascineze mai mult decât au făcut-o mințile fanteziste care se dedau la speculații elucubrante despre plaiurile mioritice. Adevărul, ca de obicei, atunci când e spus curat, emoționează mai mult decât orice produs al imaginației.
 Poate că mirajul cărții se explică prin faptul că Blacker a scris-o în mod expres pentru conaționalii săi, pe care dorește să-i deturneze de la direcția greșită a opiniilor prefabricate despre România. Cu atât mai interesantă devine pentru noi, ca cititori români, incursiunea în propria noastră lume, privită parcă invers, printr-un ochean întors.
 ”Uneori ai impresia că-ntreaga ta viață converge spre un singur moment, în care cu simplitate și claritate iei hotărârea să faci ceva care schimbă totul, definitiv”, spune eroul filmului la modă Avatar, atunci când ia decizia de a renunța la destinul său de pământean, devenind cetățeanul unei planete neatinse de virusul uniformizării. Așa trebuie să fi simțit William Blacker atunci când, curios să vadă Europa de Est după dispariția Cortinei de Fier, s-a oprit într-un sat maramureșean rupt parcă dintr-o realitate paralelă și ... s-a hotărât spontan să rămână acolo.
 Opțiunea sa radicală de a locui la țară pe timp nedeterminat (la stabilire, autorul n-a făcut un plan, nici cincinal nici pe vecie, și nici provizoriu), izolat departe de confortul și de facilitățile care literalmente i-au fost puse în leagăn, e dovada unui caracter integru și bine conturat, cu  calități morale de valoare, impresionant. Cine oare, indiferent din ce mediu provine, se mai încumetă să facă un asemenea pas definitiv? Cine alocă ani din viață unui asemenea ideal pe care mai nimeni, nici cei mai apropiați, nu l-ar fi luat în serios de la bun început?
 ”De-a lungul drumului fermecat” - povestea unei iubiri și trăiri în România se citește fluid și fără sincope, deși acțiunea ei nu e palpitantă ca a unui film de aventuri, ci armonios-ritmică, precum ciclurile naturii și ale vieților protagoniștilor ei: țărani maramureșeni, țigani ungurești, sași ardeleni, români din Podișul Transilvaniei și ... un englez care vorbește dialectul din nord, își cumpără coasă și cal, renovează casele celor plecați spre alte zări, se-ndrăgostește de temperamentul vulcanic al țiganilor și prinde gustul bucatelor și obiceiurilor din străbuni.
 Setea lui nestăvilită de a cunoaște cât mai mult din tradiția ancestrală îi atrage simpatia celor în mijlocul cărora s-a strămutat, dar trezește și dorința unora de a profita de pe urma lui, respectiv animozități, acolo unde prejudecățile și autoritățile locale se tem de orice schimbare, fie ea chiar și în bine.
 Autorul, în același timp și personaj principal, dă dovadă de curaj atunci când se aliniază datinilor locale, adoptând inclusiv portul popular, nu din dorința de a se deghiza, ci pur și simplu pentru că recunoaște că acela este modul ideal de a te îmbrăca în climatul și  condițiile de viață de la fața locului (nu degeaba costumul cu opinci s-a cristalizat pe parcusul a sute și mii de ani, să vedeți ce teorie științific bine fundamentată are William pentru a salva de la dispariție acest complement vestimentar!).
 Curajul necesar adaptării menționate în paragraful anterior este unul și același cu curajul opunerii normelor oarbe și absurde, care  se ploconesc mottoului ”de ce să schimbăm ceva, dacă așa a fost dintotdeauna?”. Aici personajul-autor se opune nedreptății, după cum îi dictează instanța morală proprie, observând că ceva deviază de la  făgașul echilibrului. Actele sale comportamentale sunt mai curajoase decât cele ale unora care preferă soluția nedreptății, motivând palid că ar fi mai simplu de supraviețuit așa.
 E-adevărat că dă dovadă uneori de mai mult atașament față de glie decât mulți dintre localnici, dar nu-nseamnă că ar condamna pe cineva. Nu transpare nicăieri nici urmă de critică la adresa celorlalți. Tabloul general e oricum mult prea complex pentru a putea fi ciopârțit și tranșant în ”buni” și ”răi”, ”activi” și ”inactivi”, ”alb” sau ”negru”. Dimpotrivă, ideea că tocmai coloritul divers al lumii noastre este cel care ne conferă farmecul unic și caracterul autentic este cea care câștigă teren.
 William Blacker învață de la gazdele sale – un cuplu de țărani demni și respectați -  nu doar limba ci și dedesupturile vieții lor simple, patriarhale, ci și acele lucruri care nu se transmit conștient, dar pe care el se încăpățânează să le formuleze în cuvinte, spre amuzamentul celor din jur. O face, în parte pentru că asta știe să facă cel mai bine – să scrie - și în parte pentru că simte că dacă n-o face el, n-o va face nimeni și, mai ales, pentru că știe că ele, de fapt, sunt făcute pentru a fi ”imposibile de spus”.
 Pariu asumat, pariu câștigat! Cuceritor, ca farmecul pe care nu întâmplător l-a inclus în titlu, britanicul încăpățânat ia taurul de coarne și ne face cadoul cel mai frumos posibil: cel care ne redă pe noi înșine nouă, naturii noastre intrinsece, pe care n-am uitat-o, dar poate am ... marginalizat-o puțin.
 Dintre evenimentele care punctează viața obștii satului - legate de muncile agricole, de  succesiunea anotimpurilor sau de ciclul vieții - înmormântările se remarcă în mod special nu pentru că ar fi un subiect spectaculos, ci pentru că sunt descrise cu un amestec de luciditate, smerenie, mirare și umor delicat la care nimeni nu s-a încumetat până acum. Tonul mișcător, dar fără patetism se potrivește ca o mănușă tragismului și implacabilului situației. Lui Blacker îi reușește fenomenalul șpagat între vesel și trist, performanța pe care poate doar înțelepciunea populară o poate egala: aceea de a zugrăvi neutru, dar absolut, cel mai captivant ceremonial încărcat de sensuri din viața comunității, ”plimbarea imaginară”, compactă, pe fragila linie de demarcație dintre viață și moarte, dintre spus și nespus, dintre revoltă și împăcare, dintre durere și desprindere fericită.
 Nu scapă ochiului său veșnic treaz nici comentariile admirative la adresa vestimentației îngrijite a defunctului pe ultimul drum, dar nici eleganța gesturilor ritualice, pline de demnitate ale familiei îndoliate, nici crescendoul tragic al bocitoarelor, și nici sticla de horincă strecurată în sicriu, ca merindă pentru ultimul drum.
 Ca probă de umor nevinovat, fără intenție, merită exemplificată întrebarea candidă a englezului cu privire la sensul mistic și la eventuala semnificație adâncă a al borcanului cu nisip în care arde-o lumânare, pe care-l vede în repetate rânduri postat pe pieptul morților în timpul priveghiului. Pe măsura întrebării, răspunsul țăranului e la fel de dezarmant: ”Borcanul cu nisip e util ca să nu se răstoarne sau să se stingă lumânarea”. Superb! Dovadă că nu trebuie să ne cantonăm în ezoterisme, căutându-le acolo unde nu sunt, unde e doar viață pur și simplu în stare pură.
 O altă mirare și probă de foc pentru autor este cea legată de sacrificarea porcului în ogradă. Onoarea de a gusta nu doar odată ci chiar de două ori din urechea porcului Grigore, cu care apucase de fapt să se împrietenească înainte, îi e fatală bietului William. Nu reușește să înghită șoriciul, lăcrimând ca un copil care refuză convertirea la canibalism, sub privirile amuzate ale maramureșenilor contrariați.
 Sunt multe pasajele de acest gen, care fac deliciul cititorului, răspândite generos pe tot parcursul volumului de 300 de pagini, dar ar fi păcat să le divulg aici. Merită citite și gustate pe-ndelete de cititor în liniștea propriei sale singurătăți.
 Farmecul menționat în titlu nu e doar o figură de stil, el e interpretat chiar practic de mulți dintre protagoniștii care-l suspectează că ar fi victima unor farmece tipic românești, vrăji necurate care nu sunt rare pe la noi, dar care se pare că pe Insula Albionului sunt la fel de exotice ca și șarpele boa.
 Filonul fantastic ocupă un loc de frunte în carte, intervenind pe parcurs în diferite ipostaze, sub forme și varietăți neașteptate, care se pare că ne dau o notă de exotic în ochii străinilor: farmecele de dragoste, deochiul, blestemul, slujbele negre și vrăjitoarele albe sunt elemente frecvente, pe care cititorul le întâlnește cu surpriză în satul contemporan, de parcă ar fi coborât direct în lumea lui Sadoveanu. La fel de surprinzătoare e și practicarea unor îndeletniciri demult uitate, cum sunt potcovarul, povestitorul satului sau făuritorul de coase, meșteșuguri care au supraviețuit pănă astăzi și se practică pentru că e nevoie de ele, nu pentru că ar reprezenta o atracție turistică.
 Lucrurile cu care poate ne-am lăuda noi, cele legate de progres, nu-l impresionează așa de mult cum o fac cele simple - aproape că-mi vine să le spun momentan veșnice dacă n-ar suna așa imposibil, dar în spațiul nostru rural, amenințat pe zi ce trece de iminența uniformizării cu restul lumii, exact acesta e stadiul pe care el l-a ”fotografiat”: stadiul în care vestita ”veșnicie de la sat” pare a fi pe calea de a se destrăma.
 Așa se face că învățăm de la el să valorăm iarăși mai mult tradițiile, natura și înțelepciunea înnăscută a neamului. Și da, învățăm și că unele lucruri încă mai trenează, că există corupție și rea voință și pe la noi - ca peste tot - dar toate astea nu pentru că autorul ni le-ar sugera, ci pentru că reies singure, din context.
 Asemeni medicilor, obligați jurământului lui Hipocrat, gazetarul William Blacker ia în serios regula imparțialității jurnalistice și se rezumă la a observa și a relata, abținându-se de la verdicte, fără a judeca pe nimeni. Dar o face cu o delictatețe și o implicare care topește inima oricui.
 Mai presus de toate aflăm de la el cum este când iubești România nu pentru că ești ”rudă” cu ea, ci pentru că te convinge. Aflăm poate multe lucruri pe care le intuiam. Nu ni le spune cineva care se pricepe la ele, ci unul care le descoperă și le colecționează zi de zi, ca pe niște mărgele înșirate pe ață, cu bucuria neștirbită a copilului netarat, capabil însă a le încadra la nivel macro cu discernământul adultului, asamblându-le într-un cadru mult mai larg, raportat la lumea din afară. Blacker ni le spune toate răspicat, fără ascunzișuri sau falsități, cucerindu-ne din primul moment.
 Spre deosebire de noi, care privim ”detaliile” perene din moștenirea ancestrală ca pe un ”dat”, cam demodat, dar de la sine înțeles, jurnalistul care a cutreierat lumea știe ce anume ne individualizează în raport cu alte nații -  simte că nu suntem comparabili cu nimic din altă parte și, mai grav, simte că planează un pericol. El se încumetă să facă un pas în apărarea acestor valori, mobilizându-se nu doar pe sine, ci și pe alții.
 Calități are multe cartea aceasta, dar poate chițibușul ei cel mai de preț este acela că redă imaginea noastră într-o oglindă curată, fără patima care de bună seamă i-ar fi fost fatală dacă ar fi fost scrisă de un cronicar de pe la noi. Proverbialul calm englezesc, dublat pe alocuri de nota de umor dulce-amărui specifică britanicilor, face din această relatare un adevărat giuvaer, arareori părtinitor, niciodată jignitor. Noblesse oblige!
 Ceea ce nouă poate ni se pare desuet, pueril, depășit, revine cu avânt în atenția publică și ne produce acea revelație pe care o bănuiam, dar pe care încă n-am avut curajul s-o strigăm în gura mare: România este într-adevăr fermecătoare, e altfel, și asta nu doar de ieri-alaltăieri, de când cineva cu talent inventiv a propagat acel slogan turistic subordonat obligației de ”a fi altcumva” pentru a deveni atrăgător pentru turiști, de dragul impactului forțat de împrejurări și de împrejurimi, dar nu de prea-plinul care vine dinăuntru.
 După ce am ciugulit pentru curioși doar câteva din savuroasele detalii ale relatării, revin la mesajul de ansamblu, care face ca acest volum să nu fie uitat după prima citire, ci să bântuie mai departe prin mintea celor care au apucat să se ”contamineze” cu dragostea necondiționată a acestui autor pentru cauza aparent pierdută a unei lumi pe cale de dispariție.  Și din nou am impresia că până aici a fost ușor tot ce am scris, ca o divagație de la esențial, ca un fel de amânare de la ”ruperea de nori” pe care aș dori să o provoc aici. E vorba de mult mai mult decât despre simpla poveste a unui plai cu dor, fie el și de baladă, e mult mai profund decât sensibilizarea unor suflete receptive la frumos, la speranță, la viitor.
  Conexiunea pe care o fac eu - și cred că și autorul e de aceeași părere – e de domeniul pragmatic și mult mai general, din păcate, la fel ca toate ideile care au schimbat cu adevărat fața lumii. Problema pe care Domnia-sa o supune discuției nu e doar cea a unei lumi pe cale de dispariție, ci a întregii lumi care se surpă, a  întregului ”balast” pe care îl aruncăm peste bord pentru a progresa.
 Firește că trebuie să fim dispuși să facem sacrificii dacă vrem să progresăm, dar întrebarea pe care o pune autorul e mult mai subtilă: de unde știm că progresul este cel care ni se pare nouă a fi?
 Suntem dispuși să punem la bătaie și ultimele bastioane planetare de conviețuire pașnică dintre om și natură în favoarea standardizării forțate, când  omul preia comanda și natura se ... adaptează (Darwin zice că se poate). Dacă da, atunci cine ne garantează că suntem suficient de ”copți” pentru a face față situației, pentru a lua frânele în mână?
 Oare natura e de acord? Dacă nu consimte, suntem suficient de receptivi pentru a capta la timp răspunsul ei?  Ce garanții avem că țelul nostru obesedant e corect? E sigur că nu greșim atunci când pretindem că am fi deținătorii căii unice?
 Exemplu asfaltării străzilor din satul maramureșean în care autorul și-a stabilit gospodăria după șapte ani de superbă aclimatizare spune multe. Ceea ce pentru el e un dezastru, pare a fi o binecuvântare pentru toți ceilalți. Expresia veștejită ”neted ca-n palmă” e înlocuită cu entuziasm de ”neted ca safaltul”.
 ”Copiii nu vor mai putea să se joace pe stradă”, argumentează William.
 ”Nu-i nimic, se vor juca în altă parte”, îi răspund vecinii.
 ”E drept, dar atunci vor fi departe de câmpul vostru vizual și veți începe să vă faceți griji din pricina lor!”, argumentează William. Cu toate astea, nimeni nu-l bagă-n seamă până la momentul în care unul dintre cei mai destupați băieți ai satului cade victimă unui absurd accident datorat excesului de viteză.
 Și totuși, lumea continuă să-și dorească ”progres”. De vină sunt reclamele de la televizor, care îndeamnă la cumpărat de toate, inclusiv gheară cu braț extensibil, pentru scărpinat spatele, aparat care vine la pachet cu un săpun lux, gratuit, made in China.
 Uneori goana după progres nu se deosebește cu nimic de orbirea proprie fundamentalismului religios. A pretinde că urmărești ceva ”benefic pentru toată lumea” presupune să știi ce anume își dorește fiecare și să nu uiți că nu toți ne dorim aceleași lucruri. Chiar dacă în esență sunt total opuse, capitalismul și comunismul au ceva în comun, ceva care nu funcționează bine: prezumția uniformizării nevoilor noastre, ideea că suntem cu toții identici sub aspectul resorturilor interioare. Progres e un concept larg. Pas de ține pasul cu el.
 Har Domnului, nu este așa! Tot mai mulți sunt cei care se opun valului. Omenirea are din ce în ce mai mulți exponenți care, asemeni lui Wiliam Blacker sau, să zicem, eroului Jake din filmul Avatar, nu doar renunță la ”binecuvântările” modernității, alăturându-se populației băștinașe, ci mai au și puterea de a explica, argumenta, de a convinge și comunica celorlalți motivele deciziei lor.
 Închei tot cu un citat dintr-un recenzent britanic: ”(...)povestea e scrisă așa de bine, de afectuos, de delicat și mereu interesant... m-a făcut să râd și să plâng ... e de departe cea mai bună carte pe care am citit-o despre această parte a lumii” (Jason Goodwin, istoric și scriitor englez, născut în 1964).
 Nouă nu ne rămâne decât să sperăm că într-o bună zi nestematele culese de William Blacker pe traseul său încântător, printr-o Românie distilată în retortă de whisky, dar sublimată în horincă de calitate supremă, vor fi accesibile și în traducere în română, așa cum ar merita și Domnia Sa, dar mai cu seamă noi toți.

 
           EVENIMENT EDITORIAL DE ULTIMA ORĂ
 
 


                 A apărut  cartea lui Ștefan Dumitrescu 

           „PSIHOLOGIA ȘI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN”


la Editura eLiteratura din București. Față de acest eveniment autorul speră „că această carte îi va trezi pe mulți români la realitate, că ne va ajuta pe noi, românii, să ne cunoaștem mai bine, să ne înțelegem pe noi, să știm ce se întâmplă cu noi !

 

 

         




Elena Trifan


        CASA CORPULUI DIDACTIC PRAHOVA,
                   RECEPTACUL DE CULTURĂ


 Vineri, 22 mai 2015, Casa Corpului Didactic Prahova a fost gazda unui eveniment cultural complex şi original, organizat de Zonta Club International.
Acesta a constat dintr-o întâlnire cu scriitoarea Angela Baciu, cu reprezentanţi ai Zonta Club şi ai revistei „Avantaje”, discuţii despre rolul femeii-artist în societate, un recital de poezie şi o tombolă.
La activitate au luat parte scriitoarea Angela Baciu, avocat Cristina Tudor, reprezentant al Zonta Club International, profesor Mariana Cazacu, director CCD Prahova, Cristina Petre, inspector şcolar cu educaţia permanentă, Oana Mihaela Niculescu, bibliotecar CCD Ph., Minodora Petrişor, bibliotecar Colegiul „Spiru Haret”, Ploieşti, profesori de limba română din judeţ, scriitori, elevi.
Reprezentantele instituţiei gazdă: director Mariana Cazacu, bibliotecar Oana Niculescu, cât şi inspector Cristina Petre,  au afirmat că sunt încântate de organizarea unui astfel de eveniment cultural şi s-au arătat deschise pentru viitoare colaborări.
Cristina Tudor, fostă elevă a Liceului „Mihai Viteazul” din Ploieşti, reprezentant District 30 – Zonta International, a prezentat un scurt istoric şi aspecte ale activităţii Organizaţiei Zonta International.
Aceasta a fost înfiinţată în SUA în anul 1919, are un număr de peste 30.000 membre şi activează în 67 de ţări.
Asociaţia Zonta Club Valea Prahovei a luat fiinţă în februarie 2013, în baza OG 26/1990.
Este o asociaţie apolitică, neguvernamentală, care promovează statutul femeii prin servicii şi advocacy. Membrele clubului sunt femei care activează în domenii diferite de activitate, profesioniste, cu cariere bine definite.
Au iniţiat pe plan local mai multe proiecte: Proiectul „Zonta Says No!” care susţine campania internaţională cu acelaşi nume, proiect dedicat victimelor violenţei, cu precădere femei şi copii.  Acordă consiliere juridică, psihologică în carieră şi/sau  pentru găsirea unui loc de muncă victimelor violenţei, urmăreşte crearea unui centru de zi pentru acestea. În judeţul Prahova nu există încă niciun centru de cazare pentru victime.
Proiectul educaţional „Ajută-mă să învăţ”, dedicat Casei Maria din oraşul Urlaţi, judeţul Prahova, iniţiat de Asociaţia „Ana şi Copiii”, a venit în sprijinul a 25 de copii cu vârste între 5-11 ani,  proveniţi din familii sărace, numeroase (unele cu 8, 10, 11 copii)  aflaţi în situaţii de risc şi de abandon şcolar.  Aceştia au fost ajutaţi să meargă la şcoală. Vor să creeze în judeţ un club pentru tineret.
În luna mai 2015, în zilele 21-22, promovează în judeţul Prahova, la Ploieşti şi Câmpina turneul de lansare a cărţii „Despre cum  NU am ratat o literatură grozavă” – autor Angela Baciu – prietena şi colega lor de la Zonta Club Galaţi.
Un grup de elevi de la Colegiul „Spiru Haret”, Ploieşti, coordonaţi de profesoarele Cristina Dinu şi Zvirid Ramona au recitat din poeziile Angelei Baciu.
Angela Baciu, poetă, publicistă, promotor şi consilier cultural,  născută la data de 14.03.1970 la Brăila, este membră a USR, filiala Iaşi, membră a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, conduce Reprezentanţa Galaţi-Filiala Iaşi a USR, membră în Asociaţia Scriitorilor „Costache Negri”, Galaţi.
În calitate de realizator TV s-a implicat în numeroase proiecte şi acţiuni de voluntariat, caritabile şi sociale, în urma cărora a fost desemnată Femeia Anului 2011, de revista „Avantaje.”
Este fondator a numeroase proiecte culturale şi caritabile. 
A apreciat prospeţimea şi sensibilitatea cu care elevii de la Colegiul „Spiru Haret” din Ploieşti au recitat din propriile poezii.  A considerat esenţială întâlnirea scriitorilor cu tinerii şi şi-a amintit de propriul debut, la vârsta de 16 ani, când profesorul de limba română a sfătuit-o să îşi publice poeziile în revistă. A evidenţiat importanţa turneului în mediatizarea cărţilor, în condiţiile în care nu mai sunt librării.
La Ploieşti a venit pentru a-şi lansa cea de-a optsprezecea carte „Despre cum  NU am ratat o literatură grozavă.”
Aceasta este alcătuită din trei capitole. În capitolul I „Întâlnire la cafea” şi în capitolul al II-lea „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” sunt incluse interviurile pe care autoarea le-a luat de-a lungul timpului unor personalităţi româneşti: Nina Cassian, Fănuş Neagu, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Laurenţiu Ulici,  Radu G. Ţeposu, Nicolae Breban, Liviu Antonesei, Eugen Simion, Ana Blandiana, Mircea Sântimbreanu, Mircea Zaciu, Ion Rotaru, Norman Manea, Nora Iuga, Cornel Regman, Mircea Horia Simionescu, Teodor Vârgolici, Ion Zamfirescu, Radu Cârneci, George Astalos, Barbu Cioculescu, Constantin Ciopraga, Dan Alexandru Condeescu, Mihail Diaconescu, Alexandru George, Cezar Ivănescu, Leo Butnaru, Constantin Abăluţă. Capitolul al III-lea „Aşa cum i-am cunoscut” conţine proze de-ale autoarei despre scriitori cunoscuţi. Cartea este neterminată, urmând să fie continuată în alte volume. Consideră că rolul femeii artist este de a aduce bucurie.
Prin lectura caldă, expresivă a unor fragmente din carte, a creat o puternică impresie de viaţă, ne-a adus în faţa ochilor personaje ale cărţii sale, ajutându-ne să le simţim sufletul, trăirile să le ascultăm gândurile.
A vorbit despre propria activitate de voluntariat şi a prezentat câteva metode de lucru cu persoanele aflate în dificultate: terapie prin scriere, terapie prin râs, prin joc etc.
Zoltan Club International are ca partener media permanent revista „Avantaje” care a fost prezentată la Ploieşti de redactorul-şef Daniela Palade Teodorescu.
Revista are douăzeci de ani de existenţă şi preţuieşte femei obişnuite implicate în viaţa comunităţii, cu simţ civic. A mediatizat şi mediatizează femei frumoase în interior şi exterior, care au reuşit să depăşească dificultăţi, ceea ce le-a sporit frumuseţea.
A afirmat că femeile ştiu să construiască pe termen lung.
În desfăşurarea activităţii au urmat o tombolă, s-au dat autografe, s-au împărţit diplome participanţilor.
Am participat cu toţii la o activitate cu un conţinut cultural riguros, nou şi captivant, în care am simţit viu spiritul artelor, al dorinţei de cunoaştere şi de comunicare, al întrajutorării umane.
Am simţit cum ni se întinde o mână prietenoasă, cum un zâmbet cald ni se dezvăluie, cum spiritul ni se îmbogăţeşte şi sufletul ni se adapă din darurile omeniei.

 

 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971