Anul 2015 periodic nr. 1-3 4-6 |
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
„ DESPRE ANUMITE VICII DE SISTEM ÎN GUVERNAREA ROMÂNIEI” - Caietul grupului de reflecție nr 12- Colaborează: Adrian Severin, Corneliu LEU,Mihnea Maruță, Sylvain Timsit, ILIE ȘERBĂNESCU, Horațiu Pepine
Ecumenismul și o nouă vizită papală în România- de Viorel Roman
SUPLIMENTUL REVISTEI NOASTRE: CONCURS PERMANENT DE POEZIE PE TEMATICĂ SOCIAL-PATRIOTICĂ
Actualitatea culturală, literară, editorială și artistică Semnează: Acad. Gheorghe PĂUN, Bedros HORASANGHIAN, Melania RUSU-CARAGIOIU, Dorina ȘIȘU, Nicoleta MILEA, Ioan MICLĂU, Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG, Elena TRIFAN Articole și recenzii despre: Paolo MELE, Teodora STANCIU, Theodor RĂPAN, Adrian BOTEZ, William BLACKER, Ștefan DUMITRESCU.
„ Bruntea sferelor înalte” prima parte dintr-o tragicomedie de Corneliu LEU
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea III
Ecumenismul și o nouă vizită papală în România

 Viorel ROMAN

Papa Francisc in Romania

 
 Studiul colaboratorului nostru Viorel Roman de la Universitatea din Bremen prefațează cu o documentare bine pusă la punct evenimentul antamat recent prin vizita Președintelui româniei la Vatican. Publicăm primele capitole,volumul ingtegral urmând să apară în „VITRINA EDITURIINOASTRE ON-LINE.
                                                          

 Cuprins

Papa Francisc in Romania     2
Traian Basescu la Roma     4
Crestinism, standarde de civilizatie, globalizare  8
Capitalismul ca religie      9
Drama ortodocsilor, 1000-2010    11
Frontiere celeste si terestre     14
Sfantul si Marele Sinod Panortodox 2016   16
Islamul şi Ortodoxia / Revolta ortodoxă 2015  18
State ortodoxe mafiote     20
Zece teze, 2015 / Klaua Iohannis    23
Se vor reuni creştinii?      24
Alegeri prezidentiale 2015     26
CIA in Germania       33
Razboiul Rece, religios 2014      38
Romania si Moldova in Europa    40
Romanii in Razboaiele din Crimeia    42
Putin / Misiunea imperial / Revin ruşii   44
Modelul orthodox      48
Enciclopedia valorilor reprimate    49
Proiecte romano-germane     50
Precariat / Romania 2030     53
Greco-ortodocsii si occidentalii    55
Cred(o) & Cred(it)      59
Chestiunea Orientala ? Criza UE    61
Şcoala Ardeleană şi iluminismul / Care Europa ? 65
Săracii din România şi Moldova    68
Benedict XVI – raţiune şi credinţă    71
Renaste Imperiul Roman in UE?    73
Criza si viziunea UE / Globalizarea    75
 Războiul împotriva culturii romane    78
Greco-ortodocsi in Europa     80
Minciunile Revolutiei din 1989    81
 Unirea sub Cuza si Basescu     83
Antisemitismul, Karl Marx şi Unirea cu Roma  86
Ruşinea de a fi ortodox     87
 ROMA - românii, grecii, slavii     88 
Românii sunt urmasii Romei     93
Rumänien in Europa UE     101

Bremen – Bucuresti 2015

                            
Papa Francisc in Romania

Apropiata vizita a papei in Romania ne obliga sa trecem in vedere evolutia modelelor romanilor, cel ortodox modo-valah si cel unit cu Roma, latinist, al Scolii Ardelene. Carpatii despart orientul de occident atat fizic, cat si spiritual, social-politic.
1054 Marea Schisma. Constantinopolul si Roma se anatemizeaza reciproc.
1214 Cruciatii refac pentru scurt timp unitatea crestina.
1439 Imparatul Bizatului si papa de la Roma refac la Conciliul de la Florenta unitatea crestina, dar Constantinopolul cade sub turci si Luther face reforma.
1600 Mihai Viteazul adera la Liga Crestina a Sfantului Imperiu Roman condusa de papa, reface unitatea nationala, dar cea spiritual esuieaza si e decapitat.
1700 Ortodocsii romani din Transilvania se unesc cu Roma, descopera astfel originea latina a neamului si Scoala latinista, Ardelena formleaza Programl de emancipare nationala, care intra in conflict cu atat cu maghiarii, cat si cu greco-slavii din Tarile Romane.
1859 Alexandru Cuza uneste Moldova cu Munteania. Unirea cu Roma esuiaza.
1918 Romania Mare este visul implinit al lui Mihai Viteazul, Cuza si nu in ultimul rand al Scolii Ardelene. Unirea cu Roma esuiaza / Romania Mare se dezmembreaza.
1948 Biserica unita cu Roma e integrata in Biserica moldo-valaha. Modelul de viata occidental e interzis, cel ortodoxo-comunist modo-valah devine dictatorial pana in anul 1989.
1962-65 In vremea Conciliului de la Vatican, papa Paul VI s-a intalnit cu patriarhul ortodox Athenagoras (aroman) si au revocat decretele de excomunicare. Un Sinod Ortodox nu a avut loc, totusi ridicarea anateimei a generat o destindere in Lagarul ortodoxo-comunist, care sub Mihail S. Gorbaciov si Fericitul Ioan Paul II s-a incheiat cu renuntarea la marxism-leninism si la Cortina de Fier.
1973 Nicolae Ceausescu este in vizita la papa Paul VI, care il asigura de sprijin si ii inmaneaza un memoriu legat de soarta Bisericii unite. (anexe) Dupa un deceniu de bunstarea, cand a iesit la iveala reaua credinta a Dictatorului, e lichidat.
1989 Dupa desfiintarea Lagarului moscovit si a Cortinei de Fier, Biserica unita cu Roma este tolerata, bisericile si bunurile nu sunt insa retrocedate. Modelul moldo-valah incearca sa domineTransilvania si Banatul cu ajutorul maghiarilor / UDMR.
1991 Ion Iliescu, reprezentant al curentului ortodoxo-comunist moldo-valah merge in vizita la Ferictul Ioan Paul II la Roma, dar refuza sa-l primeasca in Romania.
1999 Emil Constantinescu il invita la Bucuresti si Fericitul Ioan Paul II este primit calduros de sute de mii de credinciosi, care scandeza UNIRE, UNIRE. Aderarea Romaniei la UE/NATO, la civilizatia occidentala devine apoi realitate.
2013 Traian Basescu este primit la Roma de papa Benedict XVI.
2015 Klaus Iohannis il invita pe papa Francisc. Climatul in care va avea loc aceasta vizita in ajunul Marelui si Sfantului Sinod Panortodox si a Anului Sfant la Roma :
Papa Francisc a lansat la Istanbul un apel ferm pentru unitatea Bisericilor Catolică și Ortodoxă, despărțite de un mileniu, arătând că victimele războaielor și tinerii cer ca acest pas istoric să fie făcut.
„Singurul lucru pe care îl dorește Biserica Catolică și pe care îl urmăresc ca Episcop al Romei (...) este comuniunea cu Bisericile Ortodoxe”, a asigurat Suveranul Pontif într-un mesaj citit în fața Patriarhului Ecumenic al Constatinopolului, Bartolomeu I, după ce au participat împreună la o liturghie.
De o importanță excepțională în mesaj este faptul că Papa a ținut să sublinieze că nu există nici o pretenție din partea catolicilor:
„Biserică Catolică nu dorește să impună nici o condiție, în afara celei a profesiunii de credință comune. Suntem gata că să cautăm împreună modalitățile prin care să garantăm unitatea necesară a Bisericii în condițiile actuale.”
Francisc și-a continuat mesajul istoric:
„În lumea de astăzi se ridică cu putere voci pe care nu putem să nu le auzim și care cer Bisericilor noastre să-și asume până la capăt condiția de discipoli ai Domnului nostru Iisus Hristos”.
Bisericile Catolică și Ortodoxă s-au separat în 1054, când Papa Leon al IX-lea și Patriarhul Mihail I Celularie al Constantinopolului și-au aruncat reciproc anatema.
Printre diferențele care divizează cele două blocuri creștine se află celebrul Filioque (Catolicii susțin că Duhul Sfânt din Sfânta Treime purcede din Tatăl și din Fiul, în vreme ce Ortodocșii cred că acesta purcede doar din Tatăl), sau Primatul Papei (întâietatea, infailibilitatea și superioritatea față de ceilalți episcopi).
Spre deosebire de Papa, Patriarhul Constantinopolului nu are putere reală asupra lumii ortodoxe, el având doar un rang onorific. Bisericile ortodoxe sunt autocefale, ele nu se subordonează unui Primat din afara țării.

Traian Basescu la Roma

Pontificatul papei Benedict al XVI-lea si mandatul prezidential al lui Traian Basescu aproape ca se suprapun, de aceea ultima lor intalnire, 15 februarie 2013, a marcat situatia actuala a dialogului inceput atat de promitator de Fericitul Ioan Paul al II-lea la Bucuresti in anul 1999 si mai ales liniile directoare pentru urmasi.
In primul rand exista un consens privind promovarea acquis-ului comunitar, adica a drepturilor si a obligatiilor, a normelor si valorilor europene, a codului canonic romano-catolic modernizat si actualizat in permanenta, fundamentul juridic al UE, ceea ce presupune un dialog al occidentalilor cu toti ortodocsii, care sa depaseasca nivelul miscarii ecumeniste din perioada Razboiului Rece.
In al doilea rand, Biserica Romei este angajata in procesul educational, nu numai prin Colegiul Pio Romeno, care pregateste preoti romani de aproape un secol, si doreste sa participe in continuare cu vasta sa experienta la depasirea marasmului din sistemul de invatamant actual din Romania. Pentru ca un tineret cu o slaba pregatire profesionala n-are sanse intr-o Europa unita.
In al treilea rand, milioanele de emigranti, care vor sa traiasca intr-un spatiu de civilizatie occidentala in care acquis-ul comunitar este de la sine inteles (nu ca in Romania unde nici nu e inteles, nici nu e transpus in practica) se bucura de sprijinul Bisericii romano-catolice prin punerea la dispozitie a sute de biserici unde greco-catolicii si ortodocsii romani sunt bineveniti. Integrarea lor in societate se face nu de rare ori cu sprijinul nemijlocit al Bisericii Romei.
In al patrulea rand, saracia mai ales a pensionarilor, actualmente mai numerosi decat salariatii sunt ajutati direct de Ordinul maltez, care a implinit recent 900 de ani. In semn de apreciere presedintele Romaniei s-a intalnit cu Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor de Malta si a decorat mai multi cavaleri.
In al cincilea rand, situatia Bisericii romano-catolice si greco-catolice sunt in mod firesc, permanent in atentia papei de la Roma, mai ales ca intr-o jumatate de secol de dictatura ateista, ortodoxo-comunista, catolicii au suferit privatiuni si persecutii, care nici pana in zilele noastre nu au fost inlaturate.
Presedintele Basescu a fost extrem de impresionat de intrevederea cu papa Benedict al XVI-lea: "Sa ma scuzati pentru sinceritate, dar daca nu as fi sincer, mai bine nu as vorbi. Sentimentul cu care am plecat a fost acela ca am avut o intalnire unica, care nu se va mai repeta, si care nici nu va mai putea avea vreodata un sentiment asemanator".
In calitatea sa de sef al statului si al bisericii ortodoxe, Traiana Basescu lasa urmasilor sai un sincer indem de continuarea dialogului cu Roma pentru integrarea de facto in marea familie europeana occidentala. In conceptia constantinopolitana, seful statului este si capul bisericii ortodoxe. In simfonie cu statut. Si cu acest prilej presedintele n-a lasat nici un dubiu ca in Romania seful statului este si capul bisericii, pentru ca absolut toti preotii si ierarhii indiferent de rit sunt salariatii sai, ai statului.
In anul 2005 am avut prilejul, incurajat de prof. unv. dr. Dan Popescu, prorectorul Universitatii Lucian Blaga din Sibiu, sa prezint in cadrul unui simpozion stiintific international - Saracie / bogatie si integrarea Romaniei in UE -, zece teze cu titlul Traian Basescu la Roma. Fara sa fac vreo modificare sau completare anexez aceasta comunicare in speranta ca importanta dialogului cu Roma va fi mai usor de inteles. Bremen la februarie 2013
Simpozionul stiintific international Saracie / bogatie si integrarea Romaniei in UE - Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 20 - 21 mai 2005
Traian Basescu la Roma (10 teze)
I.
In traditia bizantina a culorilor definitorii pentru partide, la alegerile din 2004 au concurat pravoslavnicii „albastrii” si „portocalii” prooccidentali. Dupa victoria surprinzatoare a celor din urma pana si in Ucraina, ce obligatii are de indeplinit in est si vest, Romania? Vizita noului Presedinte Traian Basescu la Chisinau, la poporul sau din republica vecina direct subordonata politic Cremlinului si religios Patriarhului intregii Rusii Alexei II, a fost de bun augur, dar piatra de hotar, de incercare a noului regim, ca si a celor precedente de altfel, e vizita la Papa de la Roma.
II.
Patriarhul occidentului, Papa Ioan Paul II primeste de la sine inteles pe toti sefii de state si patriarhi orientali. Acesta este punctul de plecare al agendei noului Presedinte si a Peafericitului Parinte Patriath Teoctist in Europa, in lumea romano-catolicilor. Roma are din totdeauna, dar mai ales in zilele noastre, o deschidere fara precedent fata de romani, dar ea a fost boicotata si de ortodoxo-comunistul Nicolae Ceausescu si de (neo)comunistul Ion Iliescu. Primul era oarecum incatusat intr-un „Lagar”, dupa o Cortina de Fier pazita de Armata Rosie, in Pactul de la Varsovia, CAER. Al doilea era un agent de influenta, pregatit de Moscova inca sub Stalin sa-i apere pe romani cu duhul si sobornicia pravoslavnica in forma sa secularizata, marxist-leninista, de influenta nefasta a capitalismului si occidentului.
III.
Ceausescu a fost la Roma si a promis marea cu sarea occidentului, ceea ce a facut posibila dezvoltarea si bunastarea anilor 70, dar cand Mihail S. Gorbaciov a deschis larg portile Lagarului comunist, Ceausescu si-a dat arama pe fata si a fost impuscat. Iliescu cu Preafericitul au fost si ei de nenumarate ori la Papa de la Roma, in occident si au cautat sa preamareasca Revolutia din 1989 si reorientarea moldo-valaha de la est spre vest. Dar n-au fost nici credibili, nici la inaltimea mometului istoric dupa vizita Papei Ioan Paul al II-lea la romani si sunt marginalizati.
IV.
Presedintele democrat Traian Basescu va trebui sa-i depaseasca pe predecesorii ortodoxo-(neo)comunisti. El, impreuna cu BOR-ul, Parlamentul etc., are vointa si legitimitatea de a-i scoate pe romani din izolarea, mizeria milenara prin inceperea unui dialog deschis si sincer cu Roma. Acesta este fundamentul autentic si singura garantie a integrarii durabile a Romaniei, Moldovei in Europa si in acelasi timp ofera si sansa emanciparii romanilor din Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia si a milioanelor la munca in occident.
V.
Domnitorii moldo-valahi, de la Stefan cel Mare si Sfant, Mihai Viteazul pana azi, coopereaza pozitiv sau negativ, volens, nolens cu „a doua si a treia” Roma Imperiul Otoman si Rus, dar si cu Sfantul Imperiu Roman, Roma. Latini pravoslavnici, moldo-valahii sunt religios si politic, duhovniceste, soborniceste, geostategic predispusi si intr-un anumit sens, chiar condamnati la o duplicitate bine cunoscuta si in occident. In efortul lor de supravietuire, cu un picior in rasarit si altul in apus, sunt insa prinsi in final cu ocaua mica si lichidati ca Ceausescu, Ion Antonescu, Mihai Viteazul sau inlaturati de la putere ca tademul Iliescu-Nastase, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, Alexandru Cuza moare in exil etc.
VI.
Dupa marea invazie a slavilor din sec.7 in Europa si grecizarea Imperiului Roman de rasarit, urmasii romanilor, romanii pierd legatura geografica si spirituala cu Roma, iar alianta greco-slava impotriva elementului latin, i-a ingenunchiat definitiv, politic si religios. De atunci greco-slavii ii pedepsesc pe romanii, cand ei inclina spre Vest mai mult decat considera oportun Sultanul, Tarul rus, ambii sustinuti neconditionat de Patriarhii greco-pravoslavnici. Si occidentalii trec la masuri drastice cand romanii tradeaza. In acest conflict de interese, est-vest, atat turcii cat si rusii sunt interesati in cooperarea cu occidentul, asa ca romanii se folosesc de aceasta marja de manevra, de regula chiar la comanda stapanilor lor, si incearca sa iasa de sub tutela Constantinopolului si Moscovei, si sa revina la Roma.
VII.
Roma ii ajuta pe romani, ajunsi in robie la dusmanii lor naturali, grecii si slavii. De la ocuparea Constantinopolului 1204, la Conciliul de la Florenta 1439, la Unirea transilvanenilor 1700, la crearea Principatului moldo-valah 1859, a Vechiului Regat 1881, a Romaniei Mari 1920, la Revolutie 1989, la vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucuresti 1999, la integrarea in UE 2007, occidentalii intind mai tot timpul o mana de ajutor romanilor decazuti in captivitatea babiloniana greco-pravoslavnica. Dar moldo-valahii ori n-au reusit prin ei insisi, ori au fost boicotati, ori pur si simplu n-au inteles (cu exceptia unitilor, a lui Cuza si Kogalniceanu), ca originea lor latina nu-i suficienta, ci trebuie refacute si legaturilor spirituale cu Roma, punctul de plecare a civilizatiei lor, singura din lume, care nu se defineste rasial (anglo-saxonii, ungurii) sau geografic (ibericii, italienii), ci cultural - de la Roma.
VIII.
Moldo-valahii se tem de occident, pentru ca nu cunosc „Acquis”-ul UE, de aceea, ori nu fac deosebire intre normele, valorile vesteuropene si cele ortodoxe, ori nu accepta incompatibilitatea dintre estul si vestul continentului. Romanii sunt geografic in Europa. Dar asta nu-i insa de ajuns pentru UE. In „Lagarul” moscovit era institutionalizata prapastia dintre ortodoxo-comunism si occidentul imperialist. Dar si acum se refuza, in mod cu totul surprinzator, ca doua societati nu pot face casa comuna in UE fara armonizarea normelor divergente, ca UE se bazeaza pe codul canonic romano-catolic, nu cel greco-bizantin, ca efortul de a eluda, cu paleative culturale occidentale fondul religios al integrarii europene, e contraproductiv.
IX.
Religia e fundamentul si cheia comportamentului politic, social-economic, asa ca aderarea romanilor la UE, fara dialogul cu Roma si reunificarea intr-o forma sau alta a crestinismului e o minciuna pioasa. Interdependenta religie-politica tabuizata de ortodoxo-(post)comunisti, ca si bariera de comunicare, de sorginte religioasa, cu care se lupta de secole colonialistii, capitalistii, comunistii, imperialistii, globalistii, adeptii aderarii tehnocratice, „fara Dumnezeu” la Europa, nu dispare peste noapte. Totusi fara armonizarea valorilor orientale cu cele occidentale, integrarea europeana politica si social-economica e numai o fatada, a la printul rus Potemkin.
X.
Cele doua state romanesti, ori se reorienteaza si reorganizeaza dupa legislatia UE, si astfel se vor reunifica (ex. Germania), ori raman la periferia Europei, unde divide et impera e la ordinea zilei. Daca refuza sau nu inteleg importanta dialogului cu Roma, Romania are soarta Basarabiei dezmembrata. Banatul, Transilvania se vor „regionaliza” de Bucuresti, ca Tarile Baltice de Moscova, sau ca Slovenia, Croatia etc. de Belgrad. De un mileniu se incearca refacerea unitatii europene crestine si apoi politice. Acum se implementeaza „Acquis”-ul UE, codului canonic romano-catolic modernizat si apoi se spera ca va avea loc automat armonizarea cu traditia ortodoxa. De un deceniu se introduc la moldo-valahi legi si institutii UE in speranta ca dupa esecul „formelor fara fond”, acum forma va genera fondul. Dar pentru ca s-a intarziat dialogul cu Roma - conditio sine qua non a aderari la UE -, rezultatele sunt modeste, la cel mai sarac neam latin din Europa.
Viorel Roman, carti si articole:
De la Ram la Roma. Studii, articole si conferinte, 1990-1999. Anexe: Discursuri prilejuite de vizita Papei Ioan Paul al II-lea in Romania. Bucuresti 1999, 220 p.
Iliescu la Roma. Cine va incepe dialogul? Partida Nationala sau Conventia Neoliberala? In: Dimineata, Nr.184 (696), Bucuresti, 20 sept. 1992
Integrarea in Europa / UE de la Imparatul Traian la Papa Ioan Paul II. In: Dias natalis Traiani, Deva, 18 sep. 2004; In: Romania Mare, Bucuresti, 15 oct.-5 noe. 2004
Integrarea romanilor in Uniunea Europeana. In: Timpolis, Timisoara, 1,8,17 martie 2004; in: Viata Basarabiei. Seria noua, anul III, Nr. 2 (10), Chisinau 2004
Putin la Papa de la Roma. In: Magazin, Timisoara, ian. 2004
Revenirea romanilor la Roma. In: Romania Mare, Nr. 700-704, Buc. 2004
Roma, Bizantul si postcomunistii. In: Vremea, Bucuresti, 6 apr. 1996
Romanii si maghiarii la limes. In: Graiul Maramuresului, Baia Mare 6-22 martie 1995; in: Totusi iubirea, Buc., mai 1996; in: Curierul Primariei, Cluj-Napoca 1,1995,9-17
Romania´s Transformation 1711-2003. In: The 27Th Annual Congress - ARA, Targu Jiu, 3 iun. 2003; in: Lumina. Nr.4-5-6, Pancevo 2003; in: Romania Mare, Nr. 675-7, Buc. 2003
Traian Basescu. In: Romania Mare, Nr. 756, Buc., 7 ian. 2005; in: Clipa, Anaheim (USA) 20 ian. 2005; in: Alo, Bucuresti, ian. 2005
Transilvania. Romanii la incrucisarea intereselor imperiale. Cu H. Hofbauer. Buc. 1989, 188 p.
Transition in Romania. In: The BAL Baloldali Alternativa Egyesülés, Budapest, 1 noe. 1997
Unirea cu Roma - 1698 si 1998 - integrarea in Uniunea Europeana. In: Romania Mare, Buc., 16. ian 1998; in: Graiul Maramuresului, Baia Mare, 17, 18 ian. 1998,
Unirea cu Roma a Romanilor. In: Clipa, Nr. 672-4, Anaheim (USA) 2004.


Crestinism, standarde de civilizatie, globalizare

Integrarea în anul 2007 a românilor în UE / Uniunea Europeană, urmaşa Sfântului Imperiu Roman, presupune un cadru şi unele condiţii: (1.) creştinism; (2.) standarde de civilizaţie, aquisul comunitar, codul canonic romano-catolic laicizat şi modernizat; (3.) performanţe economice impuse de economia de piaţă globalizată.

CREŞTINISM

Anul acesta se sărbătoresc 1900 de ani de la integrarea Dacei în Imperiul Roman de către Împăratul Traian. Aurelian retrage armata la sud de Dunăre, dar romanitatea se afirmă de ambele maluri. Românii se nasc creştinii, Imperiul se rupe în două, şi ei ajung astfel obedienţi greco-slavilor, care le impun cu forţa limba şi ierarhia lor sacră. De la Schisma din 1054 românii sunt în tabăra ortodoxă greco-slavă, antilatină şi supravieţuiesc într-o cultură de anonimat rurală şi orală. Aspiraţia lor la civilizaţia latină, n-a încetat însă niciodată. Nici Roma nu-i uită. Conciliile de la Lateran 1214, Florenţa 1437 şi Vatican 1965 caută să depăşească blocajele de comunicare şi să-i unească pe toţi creştinii. De zece ori au încercat românii să revină la Roma, cea mai importată fiind Unirea de la 1700, dar greco-slavii îi ţin şi azi „în lanţurile grele ale ortodoxiei constantinopolitane şi moscovite”. Laicitatea şi globalizarea le vin în ajutor.

STANDARDE DE CIVILIZAŢIE

Revoluţia Franceză a încercat să depăşească barierele de comunicare dintre oameni prin despărţirea bisericii de stat şi drepturile universale ale omului. De fapt valorile şi normele creştine sunt înlocuite cu standarde de civilizaţie. Civilizaţia e occidentală, celelalte sunt cernute de o sită atee, raţională şi ştiinţifică. Principiile teologice ale istoriei - creaţia, încarnarea, judecata, mântuirea - au fost transformate în standarde ale universalităţii şi progresului. De atunci se fac neîncetat eforturi empirice, care să dovedească unitatea istoriei, globalizarea şi mai ales progresul. În spatele ideilor revoluţionare, iluministe sau afirmat în SUA standardele religiei civile protestante, iar în URSS cele ortodoxo-comuniste panslave. Partea pozitivă a războiul rece a fost efortul fiecărui Bloc sau Lagăr de a se dezvolta fiecare pentru el, dar şi oferind lumii perspective eliberatoare de sărăcie. Românii ortodocşi au profitat de standardele de civilizaţie laice occidentale la crearea României Mari, 1920-1940, şi de cele ortodoxo-comuniste în vremea dictaturii de dezvoltare, 1945-1989. Cu handicapul lor ortodox greco-slav, moldo-valahii îşi pun toată speranţa în standardele de civilizaţie. Dar ele sunt celebrele „forme fără fond”, care ocolesc numai aparent fondul creştin al reîntegrării în civilizaţia occidentală, pentru că în sec. 21 pe lângă creştinism şi standardele de civilizaţie laice, ortodocşi se confruntată şi cu treapta a treia a rachetei occidentale de civilizare a lumii:

GLOBALIZAREA

Competiţia dintre comunism şi capitalism s-a încheiat cu victoria creştinismului, a dreptului omului, formulat de creştinii occidentali, nu de ortodoxo-comunişti slavi. Capitalul şi corporaţiile transnaţionale impun pe lângă standarde de civilizaţie, norme de eficienţă necunoscute până în 1989. Statele atrag pe toate căile capital, pentru că vor să profite de globalizare. Economia de piaţă reduce decalajele dintre occident şi restul lumii şi combate sărăcia mai eficient decât strategiile războiul rece. Companiile transnaţionale aduc în ţările subdezvoltate tehnică avansată, dau salarii mari, astfel puterea de cumpărare creşte şi sparg cercul vicios al sărăciei. Denaţionalizarea statului este în folosul celor ce muncesc, pentru că numai limitarea suveranităţii face posibilă integrarea în economia mondială, fără de care dezvoltarea este imposibilă. Globalizarea capitalului a mişcărilor social-politice transnaţionale impun ca şi politica naţională să depăşescă vechile graniţele. O revenire la statul din secolele trecute e imposibilă. Numai nostalgicii şi anarhiştii propagă etnoromanismul şi protecţionismul din era comunistă şi naţional-socialistă.
In discursul din România, globalizarea încă nu-i înţeleasă pentru că mai domină credinţa marxistă, revizionistă social-democrată, că oamenii gândesc raţional numai de la Revoluţia Franceză. Ca şi cum religia greacă şi judeo-creştină n-ar fi existat. Desigur că filozofia şi teologia îşi pun şi întrebări fără răspuns. Ar fi şi inutil să ne întrebam asupra sensului istoriei sau globalizării, dacă acest proces ar fi previzibil. Pe de altă parte, numai dacă ne întrebam, dacă istoria are un sens, şi dacă are, care ar putea fi el, putem fi decepţionaţi. Decepţiile sunt aşteptări neîmplinite. Întrebarea dacă istoria, globalizarea are un sens, este rezultatul gânditorilor judeo-creştini. Ei au depăşit resemnarea repetabilităţii din antichitate şi au umplut golul cu speranţă şi credinţă. În acest context, în relaţiile lor cu occidentalii, moldo-valahii se bazează pe standardelor de civilizaţie, neglijează atât fondul religios al integrării, cât şi normele de eficienţă impuse de globalizare. Totuşi vizita Fericitului Ioan Paul II la Bucureşti 1999 deschide românilor porţile Europei. Dialogul lor cu Roma le va permite să se elibereze de vechiul statut subaltern de periferie sobornicească şi duhovnicească greco-slavă, să depăşească barierele de comunicare cu occidentul, să accepte în mod real, nu numai formal, aquisul comunitar, şi mai ales să înţeleagă şi să profite din plin de integrarea europeană şi de globalizare

Capitalismul ca religie

De la Revoluţia din 1989 la aderarea la Uniunea Europeana 2007, românii au trecut de la comunism la capitalism. Atât marxism-leninismul, care era o religie prometeică, anticreştină, ce urmarea realizarea raiului pe pământ, cât şi capitalismul din vest, satisfac aceleaşi necesitaţi umane, ca religia.

Interdependenţa dintre ortodoxie, comunism şi colectivismul slav, ca şi cea dintre protestantism, capitalism şi individualismul anglo-saxon au fost analizate când cele două „Blocuri” erau angajate în Războiul rece şi despărţite de Cortina de fier.

Capitalismul - dreptul roman, contractele, organizaţiile raţionale, expansiunea schimbului de mărfuri şi servicii, ştiinţei şi culturii occidentale - e în conflict cu normele, valorile, organizaţiile, culturile ortodoxo-comuniste din Europa de Est. Răsăritenii au interiorizat filozofia lui Platon, apusenii, pe cea a lui Aristotel.

Karl Marx a sesizat că mobilitatea, productivitatea, raţionalitatea “Capitalului” nu se împăcă cu religiile neoccidentale, iar pentru Max Weber, capitalismul era un produs al “Eticii protestante a muncii” de neînţeles pentru neoccidentali. Ambii nu au sesizat însa că premizele societăţii capitaliste au fost puse de romano-catolicism.

După Marea Schisma 1054 călugării occidentali - celibatari, latinizaţi, specializaţi, f. mobili, - au pus bazele “Teologiei muncii”: a urmat o legislaţie de sorginte romană; o birocraţie care rezolva conflictele raţional; instituţii permanente care realizează investiţii şi eforturi fizice, intelectuale coerente pe durata a mai multe generaţii. Indumnezeria omului şi obligaţiile faţă de creaţia divină cotidiană practicate raţional de occidentali sunt necunoscute de orientali. Ei preferă contemplaţia divina.

Ortodocşi refuză răceala concurenţei, care lezează iubirea fraţilor, specializarea, raţionalitatea şi rentabilitatea modului de producţie capitalist. Ei sunt fascinaţi de Iisus Cristos, se perfecţionează spiritual şi aşteptă să se nască din nou în Ceruri. Norodul îi urmează şi vede în occidentali “anticristul”, “duşmanul de clasa” sau “roboţei”.

De la Schisma până la Conciliul de la Vatican II, “Teologia muncii” din occident era exact la polul opus contemplării creaţiei divine şi “Odei repausului adânc” din orient. Aderarea ortodoxo-comuniştilor moldo-valahi la UE, o creaţie catolică, implică o schimbare de paradigme. Idealul bizantin e înlocuit de contractul roman!

Astăzi când ortodocşii sunt în UE este necesar un dialog religios dintre occidentali, cei care au pus bazele capitalismul, şi orientali. Pentru că ortodocşii urmăresc, pe buna dreptate, să contribuie cu performanţele spirituale ale contemplaţiei lor milenare la mântuirea lumii, în care a învins “Teologia muncii” – capitalismul ca religie.


Drama ortodocsilor, 1000-2010

1000 Crestinizarea bulgarilor si sîrbilor, dar mai ales a creazului Vladimir si a tuturor rusilor de catre greco-bizantini i-a pus pe slavi pe picior de razboi cu latinii, mai ales dupa schisma. Sub presiunea exterminatoare greco-slava, proto-românii s-au refugiat, s-au asimilati la sud de Dunare, iar la nord, în România de azi, au fost siliti de bulgari sa preia ierarhia greco-slava si limba slavona si sa renunte la limba si ierarhia latina – altfel le taia popa limba. De atunci românii impartasesc – nolens, volens – soarta pravoslavnicilor, cu toata deosebirea intre ortodoxia pragmatica a românilor, speculativa a grecilor si cea mistica, a neofitilor slavi. 
1500. Latinii urmareau refacerea unitatii crestine chiar cu forta. Rusii au luptat impotriva teutonilor cruciati, românii impotriva romano-catolicilor maghiari, greco-bizantinii impotriva cruciatilor, care a ocupat Constantinopolul. Esecul “dragostei cu forta” din vest a fost depasit la Conciliul de la Florenta 1439 unde greco-ortodocsii si romano-catolicii s-au “unit”, dar germanii se rup de Roma; ei protesteaza si astazi in afara Bisericii. Constantinopolul, a “doua Roma” cade sub turci si rusii preiau ideea celei de a “treia Roma”, misiune la care tin pana in zilele noastre.
1700. Petru cel Mare introduce in Rusia cu forta institutii apusene, chiar si moda si lupta pentru eliberarea ortodocsilor de sub turci. Dimitrie Cantemir este alaturi de rusi, nu de românii din Transivania cand acestia refac unitatea cu Roma. Petru I si Cantemir (ca mai tarziu Ceausescu) erau pentru “modernizare fara occidentalizare”. Ei imprumutau norme si institutiilor apusene, fara fundamentul lor – codul canonic romano-catolic. Rusii erau sprijiniti de protestanti, pentru ca dupa pacea westfalica autoritatea Sfintului Imperiu Roman s-a restrins in favoarea suveranitatii statului, acumularii primitive de capital si economii nationale. Totusi, ideea imperiala romana a supravietuit in apus, in Franta, Germania, Spania, Anglia, Olan¬da, Portugalia, cu “imperii nationale”, ca in Imperiul roman de rasarit al slavilor orientali, al rusilor, sovieticilor – azi C.S.I.
1800. Unde a esuat Petru I, au continuat marii intelectualii ai sec. XIX. Modernizarea cu sila, “formele fara fond” ca si “cruciadele” ruso-ortodoxe contra tucilor, fara refacerea unitatii cu Roma, esuiaza. Mai ales dupa Revolutia franceza si Napoleon, “rationalitatea statala” s-a dovedit insuficienta pentru o cooperare autentica cu occidentali, asa ca intelectualitatea rusa ca si pasoptistii moldo-valahi apeleaza la cultura.
Avintul ortodox in receptarea culturii vestice era enorm. La Berlin studentii Bakunin, Turgeniew, Herzen erau hotariti chiar sa se sinucida, daca nu se vor mintui prin aprofundarea Logicii lui Hegel. Orientarea tineretului ortodox spre vest a imbogatit, desigur, cultural atit Moscova si Peterburgul (Tolstoi, Dostoievschi), cît si Bucurestiul si Iasul (Eminescu, Balcescu), fara ca falia spirituala est-vest sa fie depasita, nici la rusi si nici la moldo-valahi cuceriti numai de institutiile si curentele culturale occidentale.
Politic, moldo-valahi devin dependenti si de rusi si de turci prin Regulamentul Organic, iar spiritual, tîrau in continuare “lanturile grele ale ortodoxiei constantinopolitane si moscovite”. In sec XIX, ca si azi: românii se orienteaza cultural spre apus si politic, spiritual spre rasarit – Moscova, a treia Roma.
1900. Esecul lui Petru I si al marilor intelectuali rusi au generat romantismul slavofil, nihilismul rus radical si Revolutia lui Lenin. Ideologia ortodoxo-comunista era o sinteza a curentelor socialiste franceze, filozofice germane dublata de mesajul mesianic al celei de a “treia Roma”, hotarita sa mîntuiasca omenirea de influenta occidentala. Stalin a proclamat chiar superioritatea absoluta a ortodoxiei ruse in straie pseudo-secularizate, si nu a mai mimat “forme fara fond”, ca predecesorii sai, pina cind, urmasul sau Gorbaciov renunta la tot acest construct ideologic bazat pe minciuna si teroare, la “Cortina de fier”, la “Lagarul” ortodoxo-comunist si la razboiul rece cu vestul. Românii pravoslavnici urmeaza – nolens, volens – linia pravoslavnica.
1920. România Mare nu s-a orientat spre Roma cum sperau ardelenii la Alba Iulia, asa ca “orasul parazitar” – cite un milion de maghiari, germani, evrei, români occidentalizati – a blocat si cu ajutorul noii Patriarhi greco-ortodoxe, dusmana catolicilor si Concordatului, emanciparea celor 16 milioane de tarani.
Totusi, copii de tarani s-au indreptat spre oras, scoli unde s-au izbit de “orasul parazitar”, care nu-i acceptau ca egali. Conflictul a generat Legiunea “Arhanghelului Mihail” cu ortodoxia ca maduva ideologica si fascismul apusean ca model. Confruntarea Legiunii cu un stat la fel de terorist ca ea, l-au adus la putere pe Antonescu. A urmat exilul, internarea legionarilor in lagarele lui Hitler.
Asa ca la Procesul de la Nürnberg, legionarii români nu au fost tratati ca fascisti “europeni”, ci secta de “orientali”. Cam cum sunt vazuti românii si azi.
Lupta de “rasa” si “clasa” s-a incheiat cu Stalin, doua mii de biserici unite cu Roma sunt reorientate cu forta spre Moscova, tara e dezmembrata si elita româneasca prooccidentala lichidata dupa Cortina de Fier.
2000. Mileniul incepe cu reorientarea tarilor ortodoxe spre valorile si institutiile UE. Papa Ioan Paul II viziteaza Sarajevo, România, Grecia, Ucraina, Caucazul si îndeamna neamurile din rasarit la refacerea unitatii in diversitate – crestinismul sa respire cu doi plamini, din orient si occident.
Vladimir Putin se boteaza, Ion Iliescu s-a dus la Roma. Papa Ioan Paul II vine la Bucuresti. Ortodoxia româneasca face un mare pas inainte, dar e in expectativa, cea a slavilor nu este pregatita de a iesi in lume, iar cea greaca profita material de UE. Din totdeauna in gura lupului, din Basarabia si Bucovina pina in Bulgaria si Serbia, românii prinsi ca într-un cleste între rusi si sîrbi, cauta impreuna cu slavii alternative dupa (1) cruciade, (2) Unirea Conciliului Florentin, (3) deschiderea spre vest in forta sub Petru cel Mare, (4) stralucirea intelectualilor ortodocsi din sec. XIX si (5) recenta dictatura de dezvoltare ortodoxo-comunista.
2010. Noua Ordine – generata de terminarea Razboilui Rece si razboiul din Irak – readuce brutal in actualitate dilemele ortodoxe: izolarea despotiei orientale, modernizare fara occidentalizare, forme fara fond, cultura occidentala ca alibi sau unitate crestina cu Roma? Dupa paleativele modernizatoare asemanatore, institutionale (tarul Petru cel Mare, regii Carol I si II), culturale (Puskin, Eminescu), dictatoriale (Stalin, Ceausescu), si de tranzitie (Gorbaciov, Iliescu), putem conchidem ca si reformelor din zilele noastre le lipseste un fundament durabil.
De doua secole, domnitorii de la Bucuresti sunt unsi cu blagoslovirea Moscovei, celei de a “treia Roma”. Cine uita acest imperativ, ca Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu, Elena si Nicolae Ceausescu, sunt inlaturati in mod exemplar.
Romania este acum in UE si NATO, dar dialogul cu Roma a incetat, asa ca prapastia spirituala dintre ortodocsi si occidentali nu mai poate fi mascata de euforia de la Revolutia de acum doua decenii, actiune inscenata de regizori (Nicolaesu) si actori (Caramitru) profesionisti.
Pentru toata lumea este clar ca ortodocsii duplicitari nu au ce cauta in Europa Occidentala atat timp cat se orieteaza soborniceste si duhovniceste spre Moscova si Istambul. Nu este prima data ca Occidentul intinde o mana de ajutor romanilor ajunsi dependenti de dusmanii lor greco-slavi. Dar nu o data o data moldo-valahii vazandu-si sacii in caruta, intorc spatele Romei.
Democratia occidentala e straina la Moscova si pe malurile Dambovitei, asa ca nu-i de mirare ca singura institutie politica de luat in serios este cea a Presedintelui. Asta explica in mare parte lupta dintre Putin si oligarhii evrei, dintre Voda si boieri, dintre Traian Basescu si parlamentari. De presedinte depinde ce partid va stapanii turma.
De la Revolutia de Craciun 1989 Romania este condusa de partidul (neo) comunist al Moscovei – PCR, FSN, PDSR, PSD, USL, PC – si a omului lor, un om providential Ion Iliescu.
Presedinti ortodocso-comunisti moldo-valahi nu au inlocuit structurile lui de putere. Occidentalii sunt atat inpotriva despotilor ortodocsi, cat si a oligarhilor, boierilor corupti cu imunitate parlamentara, ei vor respectarea drepturilor omului, un echilibru al puterilor, ceea ce duplicitatea ortodoxa si mai ales cea moldo-valaha ofera fara probleme de constiinta, dar la Moscova si Bucuresti nu se mai poate mascata nici lupta pentru adevarata putere, a semnului lui Dumnezeu pentru pravoslavnici – Tar, Voda, Secretarul General, Presedintele – nici optinea fundamentala a tuturor ortodocsilor in general si a moldo-valahilor in special: Moscova sau Roma?

Frontiere celeste si terestre

Frontiere celeste si terestre Vizita papei de la Roma si construirea Catedralei mantuirii neamului, langa Palatul lui Nicolae Ceausescu, vor delimita si armoniza frontierele celeste si terestre ale tuturor romanilor. Cerul fireste n-are limite, granite, dar cine se uita la realitatea pamanteana, vede umbrele frontierelor celeste si nori sumbrii, ca la slavii de sud, unde acelasi neam cu aceiasi limba, croatii catolici se razboiesc cu fratii lor, sarbii ortodocsi. Conflictul religios dintre israeliti, suniti si siiti in Orientul Apropiat si Mijlociu este fara sfarsit. Musulamnii vor chiar sa interzica arabilor crestini sa-l pomeneasca in liturghie pe Alah. Marile conflictele sunt religioase, tot asa cum aliantele durabile, credibile sunt numai ale partenerilor de aceiasi credinta. Romania este de jure in mai toate organizatiile occidentale.  
Moldovenii, cu toate ca au un Mitropolit moscovit, isi doresc, ca si valahi din Serbia, aceiasi orientare, dar asta nu schimba faptul ca greco-pravoslavnicii au o alta viziune decat occidentali asupra lunii, vietii, mantuirii. Singura lor oportunitate de a iesi in lume a fost vizita generoasa a papei Ioan Paul II, care a accepat toate conditiile de la Bucuresti stiind ca are de a face cu latini izolati si traumatizati de la Marea Schisma, in Gradina Maicii Domnului. Dar oferta, mana intinsa a Romei a ramas pana acum fara raspuns.
Revolutia din 1989, democratia, economia de piata, societatea civila sunt Forme fara fond. Ati mintit poporul (si pe occidentali) cu televizorul! La Revolutie, reformistii filorusi i-au inlocuit pe nationalisti olteni. O alternativa proocidentala credibila nu exiata fara Biserica unita cu Roma interzisa de ortodocsi. Mimarea apusului cu reforme pe hartie si ajutorul maghiarilor (Tökes), evreiilor (Brucan), regelui (Mihai), grecilor (Tariceaanu), armenilor (Vosganian), masonilor, tiganilor a esuat.
Nu numai Presedintele Frantei cand il vede pe omologul sau roman o ia la fuga. Creditul greco-ortodocsilor a scazut in ultimele doua decenii atat de dramatic, ca si ei se intreba pe buna dreptate daca mai merita maimutarea, acceptarea umilintelor si a mofturilor din vest. N-ar fi mai buna o dictatura sanatoasa a legii, decat o democratie bolnava, se intreaba nu numai Corneliu Vadim Tudor.
Clasa politica moldo-valaha se legitimeaza mereu cu am primt ordin de la Constantinopol, Berlin, Moscova, FMI, UE, fara sa ascunda ca este azi in pectore adepta modelului pravoslavnic, autoritar si autocefal a lui Putin. China mandarinilor rosii, India castelor fara de scapare si Rusia supusilor lui Putin au succese si nu sunt democratice, adepte ale economiei de piata si nu intretin nici macar parazitii societatii civile.
Pe de alta parte modelului Made in SUA sau cel vesteuropean a pierdut din atractivitatea din timpul Razboiului rece, pentru ca nu mai face fata drepturilor handicapatilor, imigrantilor, femeilor, somerilor, pensionarilor. In fond lipseste acum elanul marelui proiect al refacerea unitatii crestine. In locul lui, a unitatii dintre ortodocsi si occidentali s-a instaurat o dictatura a relativitatii paralizanta si un sentiment general de jena generat de pierderea unei mari sanse istorice.
In ciuda tuturora, romanii se folosesc de libertatea de miscare din Europa. In cinci ani ei au trimis acasa 35 miliarde de euro. 30 de miliarde de euro ofera UE pentru modernizarea Romaniei, din acestia s-a folosit numai 1,5 miliarde de euro. 2009 FMI a pus la dispozitie 20 de miliarde de euro pentru a preintampina criza. De bine de rau occientalii ii sprijina pe romani, oricum ei nu mai pot parasii tabara UE/FMI/NATO pentru ca s-ar prabusi in gol: dezmembrarea tarii, mizerie materiala, convulsii sociale, dictatura.
De aceea singura lor speranta este in Biserica si in vizita papei Benedict XVI. Pentru ca fara un dialog in vederea Unirii, nu ca in anul 1700 sub patronaj nesincer austriac, maghiar si adversitate pe fata greco-pravoslavnica, ci ca in anul 2011 cu toate drepturile si indatoririle unui stat crestin cu frontiere celeste si terestre garantate de Roma si lumea occidentala, din care va face parte nu numai de jure ca pana acum, ci si de facto, model pentru toate tarile din Balcani.

Sfantul si Marele Sinod Panortodox 2016

In curand are loc la Constantinopol (in Fanarul din Istanbul) Sfantul si Marele Sinod Panortodox, care trebuia sa aibe loc simultan cu Conciliul Vatican II al Bisericii catolice, dar Razboiul rece si tranzitia de la colectivismul ortodoxo-comunist la capitalismul liberal, anglo-mozaic au fost tot atatea impedimente greu de depasit.

O retrospectiva. Imparatul si Sfantul Constinatin cel Mare a convocat la Nicea primul Sinod / Conciliu al Bisericii unde a pus bazele dogmatice, canonice ale noii religii de stat. Dezmembrarea Imperiului Roman in cel de Rasarit si Apus a creat in timp doua ierarhi, Biserici, care se despart in mod tragic la Marea Schisma. In urma cu jumatate de secol papa Paul VI si patriarhul Athenagoras si in acest an papa Francisc si partriarhul Bartolomeu s-au intalnit la Ierusalim, rezultatul este un conses din ce in ce mai acceptat de totii crestinii - Biserica universala respira cu doi plamani.
 
Ocuparea Crimeii de catre Federatia Rusiei, dupa ce in urma cu doua decenii garanta inpreuna cu marile puteri granitele Ucrainei, crearea Uniunii Economice Euroasiatica si mai ales reactualizarea panortodoxiei si panslavismului readuce in actualitate Razboiul Rece. Proiectul imperial al presedintelui Vladimir V. Putin surprinde, pentru ca Rusia n-a depasit slabiciunea sovietica socio-economica, dependenta de industria extractiva si scaderea demografica. O modernizare a lumii greco-pravoslnice fara sau chiar inpotriva occidentului este greu de imaginat, de aceea criza ucraineana de azi, a slavilor orientali, este mai ales un sever semnal de alarma a lipsei de unitate crestina.

Cele mai mari tari ortodoxe, Federatia Rusa si Romania sunt si cele care sunt afectate cel mai mult de imensul esec din anul 1989, cand toata lumea si cu atat mai mult crestinii din est si vest sperau in refacerea unitatii de credinta si intr-un viitor comun. Fericitul papa Ioan Paul II a venit in acest sens la Bucuresti, la Moscova n-a mai apucat si de aceea lipsa de incredere a fratilor, resemnarea apasa asupra tuturora.

In acest context Sinodul cauta raspuns la secularism, relativism, indiferentismul religios, la migratia celor marginalizati, persecutati, la criza economica, financiara, la saracie, la problemele care framanta lumea. Cele 7 Sinoade ortodoxe au fost initiate, deschise de imparati romani, cel din zilele noastre va fi prezidat de patriarhul grec Bartolomeu sau de Putin, urmasul imparatilor, protectorul panortodox? Renunta Moscova la intaietatea celei de a treia Roma, la panortodoxie, ca raison d'État?

Partidul panortodox moldo-valaha – PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, USL – are relatii ambivalente si cu occidentul si cu marele fratele de la rasarit, dupa ce acesta i-a furat Tezaurul, Basarabia, Bucovina de Nord, Tinutul Herta, urmeaza Transnistria. In ciuda tuturora, pana la refacerea unitatii crestine, ortodocsii sunt solidari in fata vestului. La anexarea Crimeii au venit langa rusi si voluntari ortodocsi sarbi. Nu e un secret ca presedintele Victor, V. Ponta e si cu vestul si cu estul pana se lipsezesc apele, in cea mai buna traditie, in calea tuturor rautatilor, si dupa o expresia interbelica, e si el ca si tovarasii lui inca in lanturile grele ale duhovniciei si soborniciei constantinopolitane si moscovite.

Proiectul moldo-valah a „patra Roma“ (Nicolae Iorga) la Bucuresti se creoneaza numai arhitectural. In curtea Palatul lui Ceausescu se construieste acuma Catedrala Mantuirii Neamului, pentru care a facut o donatie si papa Ioan Paul II. Subordonarea moldo-valahilor, a lui Ponta fata de Putin, e fireasca, dar ambii vor a fi „rege si preot“ (Geneza 14, 17-24), crestini orientali autoritari. Cum va arata Ortodoxia dupa Sinod?

Nostalgia ortodocsilor nu-i legata numai de gloria dictaturii de dezvoltare din vremea lui Stalin si Ceausescu, ci de erodarea actuala a increderii in sine, a demnitatii celor condamanti a fi pamanteni de mana a doua, sortiti coruptiei si saraciei, cu credit si viata neperformanta, mai ales la noua generatie a lui Putin si Ponta. Nu se mai vrea revenirea la asprimea dictaturii ortodoxo-comuniste, ci depasirea eternului impas social si material, a inegalitatii, nedreptatii, crizei. Marele temele ale Sfantului Sinod.

Problemele patriarhilor ortodocsi sunt cele ale lumii, dar depasirea resentimentelor acumulte un mileniu cere un efort a crestinilor din vest si est.

Anatemizarea reciproca de la marea Schisma la Conciliul Vatican II (1054-1965) face ca si azi ortodocsii se simt duhovniceste superiori occidentalilor si vestul se uita cu condescendenta la situatia materiala precara din est. Ortodocsii sunt mereu in criza si cei mai saraci europeni.

Care sunt si cum s-a ajuns la prejudecati greu de depasit? Cruciatii ocupa Constantinopolul si refac unitatea crestina. De atunci grecii au o aversiune fata de apuseni, pe care catolicii au incercat sa o depaseasca la Conciliul de la Florenta. Dupa caderea Constantinopolului greco-ortodocsii devin antioccidentalii Sultanului, care ridica o Cortina de Fier intre crestini. Inchizitia interzice avorturilor pentru a depasit pierderile din vremea ciumei. Apoi, mai numerosi, occidentali raspandesc Evanghelia pe toate continentele. Infrant la Viena, Sultanul se retrage si ardelenii se uneasca cu Roma, redevin occidentali.  Asta nu convine maghiarilor si greco-slavilor, care-i vor pe valahi jos. In conflictul legat de Unire, Imperiul trimite pe gen. Bukow cu misiunea de a face pace si desfiinta manastirile contemplative, fara scoli, spitale etc., fara o activitate utila Sf. Imperiu.

Razboaiele napoleoniene ii apropie pe romani prin cultura, masonerie de vest. Cuza si regii vor si ei unirea cu Roma, dar ea e mereu subminata. Romania Mare, opera ideii unitilor si faptei moldo-valahilor, era fara vlaga, pentru ca nu s-a creat marea dioceza latina promisa. In Razboiului Rece prejudecatiile de mai sus devin in est canon laic.

1965 se renunta la anatemizarea reciproca la Constantinopol si Roma. Cu toate astea Cruciadele, Inchizitia, Unirea, Bukow, esecul Romaniei Mari, mai nou si oroarea de islamizarea occidentului sunt leitmotivele unei aversiuni greu de intales la moldo-valahi, mai ales dupa vizita Fericitului Ioan Paul II si aderarea Romaniei la UE. Cand va trece Carpatii Biserica Unita cu Roma a Preafericitului Lucian cardinal Muresan? Va infaptui Sinodul Panortodox unitatea de credinta dintre ardeleni si moldo-valahi?

Schitarea dihotomiei milenare dintre greci si latini, dintre Constantinopol / Moscova si Roma, dintre est si vest cu consecinte dramatice si in vremea noastra este necesara atat pentru a percepe dimensiunea istorica a Sfantului si Marelui Sinod Panortodox (ultimul a avut loc in urma cu 1100 ani, in 787), cat si pentru a readuce in constiinta, actualitate, imperativul si perspectivele refacerii unitatii crestine de la Vancouver la Vladivostok, model universal de civilizatie in era globalizarii fara granite.


Se vor reuni creştinii?

Care globalizare e benefică şi cine va învinge? Binele, sau Răul? Roma, sau Moscova?
În februarie 1945, ruşii şi anglo-saxonii se înţeleg la Yalta, iar românii, învinşi în război, sînt jecmăniţi şi forţaţi să sărbătorească, scandînd: ,,Stalin şi poporul rus/ Libertate ne-au adus!”. După ce este ucis Mareşalul Ion Antonescu, Ana Pauker, cu ajutorul Armatei Roşii şi al ilegaliştilor evrei, reorientează, cu baioneta, spre Moscova, 2.000 de Biserici Unite cu Roma şi lichidează tot ceea ce aducea a Occident. Academia Română este dizolvată, iar majoritatea membrilor acesteia, la fel ca ierarhii Bisericii Unite, mor în puşcărie. Globalizarea, panortodoxia şi panslavismul, în straie roşii, marxist-leniniste, triumfă, timp de cîteva decenii, în toată lumea şi pe toate planurile, în special în Lagărul protejat de o Cortină de Fier. În anul 1964, după retragerea ruşilor şi emigrarea, în massă, a evreilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej denunţă vasalitatea necondiţionată. Nicolae Ceauşescu refuză participarea la ocuparea Cehoslovaciei şi vrea să facă din Bucureşti a patra Romă. Această situaţie şochează a treia Romă, Moscova, în aşa măsură, încît se ajunge pe picior de război. Ceauşescu începe, după anul 1968, nolens-volens, o colaborare cu Vestul catolic. Bunăstarea anilor ‘70 încă e întipărită în memoria colectivă a românilor, la fel ca mizeria anilor ‘80, cînd Ceauşescu refuză colaborarea cu creştinii occidentali şi caută salvarea la mahomedani (la Yasser Arafat, amicul său).
În Decembrie 1989, la Timişoara, mulţimea scanda: ,,Ticălosul de tiran a fugit la Teheran!”. În acelaşi an, ruşii şi americanii se înţeleg, din nou, la Malta, şi românii sînt, iarăşi, învinşi – ,,Gorbaciov şi poporul rus/ Libertate ne-au adus!”. După uciderea, sau linşarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, omul providenţial şcolit în panslavism, Ion Iliescu, ajutat de 30.000 de turişti ruşi, de actori şi de regizori profesionişti, precum şi de inevitabili revoluţionari, în special evrei şi ţigani, preia, din mers, privilegiile ilegaliştilor lui Stalin şi revine la Ortodoxia celei de-a treia Rome, Moscova.
În anul 1989, primul mesaj adresat Naţiunii Române de către Ion Iliescu – respectiv faptul că Nicolae Ceauşescu a întinat nobilele idealuri (de la Răsărit) – i-a asigurat acestuia trei mandate de preşedinte, precum şi promovarea partidei filoruse PMR-PCR-FSN-PDSR-PSD-USL. Fireşte, el a făcut parte, la nivel înalt, din aceste mişcări antioccidentale, iar, în prezent, este preşedinte de onoare al PSD. Alianţa dintre protestanţii anglo-saxoni şi pravoslavnici (1944 şi 1989) se bazează pe o veche aversiune şi incompatibilitate cu Sfîntul Imperiu Roman, Europa Centrală, UE, fiind, însă, singura şansă de emancipare a românilor, fără patronajul greco-slav, după cum s-a văzut la Unirea lui Mihai Viteazul, de la 1600, la Unirea cu Roma, din 1700, la Revoluţia paşoptistă de la 1848, la Unirea Principatelor Române, din 1859, la proclamarea Regatului, în 1881, la Marea Unire, din 1918, la eliberarea din Lagărul rusesc, în 1989, şi la aderarea României la UE, în 2007.
Istoria ne arată că, atunci cînd Vestul este puternic, ruşii sînt opriţi la Nistru, în Transnistria, la fel ca în zilele noastre. Şi, invers, cînd ei revin, în forţă, aşa cum s-a întîmplat după 1945, influenţa lor ajunge pînă la Munţii Balcani, iar moldo-valahii redevin vasalii lor. De exemplu, Pavel Kiseleff moderniza Principatele, pentru a le face gubernii. Programul PCR din România viza dezmembrarea ţării, ceea ce Stalin şi Hitler reuşesc. Planul Valev, o reacţie la Declaraţia de Independenţă din 1964, dezmembrează RPR în gubernii. În 2013, fostul deputat moldovean Andrei Safonov, rus din Transnistria, ca o reacţie la protestul lui Traian Băsescu faţă de susţinerea USL-ului de către postul de Radio Vocea Rusiei, pleda pentru desfiinţarea României – atunci cînd, conform dogmei marxiste, contradicţiile interne inerente lumii capitaliste, UE/NATO, vor permite. Mai nou, însă, Safonov, adică ruşii, renunţă la Transilvania, care, cu un cardinal şi mai mulţi episcopi catolici, se califică mai greu ca satrapie oriental-rusă. Pravoslavnicii se concentrează, acum, asupra moldo-valahilor, care le sînt, începînd de la principele Dimitrie Cantemir la preşedintele Ion Iliescu, preasupuşi. Altfel, le taie popa (greco-slav) limba (latină)!
http://www.ziarulromaniamare.ro/care-globalizare-e-benefica-si-cine-va-invinge-binele-sau-raul-roma-sau-moscova/


Benedict XVI – raţiune şi credinţă

Prelegerea Papei la Universitatea din Regensburg despre raţiune şi credinţă, una din temele sale preferate, a generat proteste în lumea islamică în legătura cu un citat din dialogul dintre împăratului bizantin Manuel II Paleologul şi un persan în anul 1391. „Arată-mi ce a adus Mahomed nou – iî spune împăratul persanului - şi vei vedea numai lucruri rele şi inumane, el predică fidelilor propagarea credinţei cu sabia.” Impunerea credinţei cu forţa n-are sens: „Lui Dumnezeu nu-i place sângele, acţiunea fără raţiune îi displace. Credinţa este un fruct al sufletului, nu al corpului. Cine vrea să propage credinţa, are nevoie de o vorba bună şi o gândire sănătoasă, nu de forţă şi ameninţare. Pentru a convinge, nu e nevoie de braţ, nici de instrumente de bătut sau altele de acest gen, prin care poate fi cineva ameninţat cu moartea ...”

Pentru împăratul crescut în filozofia greacă, cine nu acţionează raţional, e de la sine înţeles împotriva lui Dumnezeu. La musulmani Dumnezeu este transcendental în mod absolut, n-are obligaţia raţionalităţii. Dacă vrea El, omul trebuie să se închine şi idolilor. Aveam ca urmare două percepţii a lui Dumnezeu. La traducerea din ebraică în greacă a Vechiului Testament – Septuaginta - era de la sine înţeles că la început a fost logosul. Dumnezeu acţionează cu logosul, ceea ce este cuvânt şi raţiune în acelaşi timp. După Evanghelie la început a fost cuvântul / logosul şi logosul, adică cuvântul este Dumnezeu. Sinteză între credinţa biblică ebraică şi raţionalitatea filozofiei greceşti nu este întâmplătoare. Ea este esenţa prelegerii papei.

Încă din evul mediu teologi au încercat disocierea sintezei dintre logosul grecilor şi creştinism. Rezultatul a fost un Dumnezeu voluntarist, care nu mai era legat de logos, de raţiune şi iubire, ci putea în atotputernicia sa acţiona voluntarist, absolut liber. Cum îl definesc musulmanii pe a tot puternicul Alah. Această transcendenţă şi natură complet diferită a lui Dumnezeu mergea până a nega înclinaţia noastră pentru bine şi raţiune, după chipul şi asemănarea Lui. Biserica n-a renunţat însă niciodată la analogia dintre Dumnezeu şi om, păstrând desigur proporţiile dintre finit şi infinit. Însăşi slujba religioasă este o îmbinare între cuvântul lui Dumnezeu şi raţiunea noastră. Sinteza dintre credinţa biblică şi filozofia greacă este determinantă până în zilele noastre, iar dacă mai adăugam la aceasta şi moştenirea Romei avem în faţă ce a ce numim noi azi Europa / Uniunea Europeana.

Elenizarea creştinismului, care era de la sine înţeles împăratul grec, s-a confruntat şi se confruntă neîncetat cu încercări de a le disocia una de alta. Reforma germană din sec. 16 cu programul sola scriptura urmarea eliberarea credinţei de corsetul filozofic. Metafizica părea reformaţilor lui Luther un model străin, de împrumut, de care trebuia eliberată credinţa originară, aşa cum a fost în forma sa genuină, biblică. Rezultatul a fost înlocuirea Bisericii cu Templul şi Casa de rugăciuni. Războaie religioase.

Al doilea val de marginalizare a filozofiei greceşti de credinţă are loc în sec. 19 şi 20 în Europa. Totul pleacă de la Pascal. El face o deosebire între Dumnezeul filozofilor şi cel al lui Abraham, Isac şi Iacob. Mai ales teologul Adolf von Harnack pleda pentru omul Hristos şi mesajul sau simplu, adică tot ceea ce punea în umbră elenismul. Isus a pus accentul pe morală nu pe cult. El este iniţiatorul unei chemări morale pline de omenie, care-l eliberează, aşa credea von Harnack, pe omul modern de elementele filozofice şi teologice şi mai ales de credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi în Trinitate.

Pentru von Harnack, ca pentru mulţi contemporani, teologia era istorie şi ştiinţă, iar sinteza dintre platonism (cartesianism) şi empirism, atât de populară în zilele noastre, întăreşte această tendinţă. Ştiinţa se bazează pe raţionalitatea matematică a materiei şi pe experiment, care-i dă certitudinea valabilităţii experimentului. Acest concept din ştiinţele naturii este aplicat însă cu aceiaşi stringenţă şi istoriei, psihologiei, filozofie, sociologiei. Dumnezeu, credinţa este lăsată la o parte, ca o chestiune pre- sau chiar neştiinţifică. În felul aceste este redusă şi sfera ştiinţei şi cea a raţiunii. Nihilismul.
Din încercarea de a trata teologia ca ştiinţă a rezultat un creştinism fragmentat şi sărăcăcios, cu rezultatul că şi omul, care se întreabă „de unde venim şi încotro mergem?” rămâne chircit. În ceea ce defineşte ştiinţa ca raţiune, problemele legate de religie şi etică devin subiective. Aşa devine conştiinţa subiectivă şi ultima instanţă morală. Religia ca şi etica pierd astfel forţa colectivă, devin aleatori şi periculoase pentru umanitate. Patologia religiei şi raţiunii din vremea noastă este urmarea îngrădirii raţiunii, căreia chestiunile de credinţă şi morală i-au devenit străine.

Al treilea val de marginalizarea elenismului din creştinism a apărut în era globalizării în care o multitudine de culturi întră în contact. În dialog cu alte culturi se afirmă că grecizarea creştinismului nu mai trebuie să fie o condiţie preliminară. Mesajul Noului Testament trebuie sa redevină mai simplu, eliberat de filozofia greacă, pentru a permite diferitelor culturi să se definească din nou, şi de la sine. Aceasta idee este falsă pentru că Noul Testament a fost scris în greacă şi poartă pecetea acestui spirit. Bine înţeles că nu toate culturile trebuie să urmeze etapele devenirii Bisericii, dar interdependenţa dintre credinţă şi raţiune este componenta indisolubilă credinţei.

Critica raţionalităţii moderne nu trebuie să fie înţeleasă ca o încercare de a ne reîntoarce la vremurile de dinainte de iluminism. Toată lumea este recunoscătoare pentru progresele pe care le-a făcut omenirea în ultimele două secole. În afară de asta, etica cercetătorului ştiinţific este pătrunsă de respect faţă de adevăr şi în felul acesta poartă în sine una din caracteristicile fundamentale ale creştinismului.

Raţiunii trebuie să i se deschidă noi perspective. O critică negativă nu-şi are locul. Dar în ciuda bucuriei în faţă atâtor noi posibilităţi pe care şi le-a cucerit omul, nu se poate trece cu vederea primejdiile care-l pasc. De aceea trebuie găsită o cale de reîmpacare a credinţei cu raţiunea. Teologia trebuie să iasă din strunga disciplinelor sociale, umaniste şi să se concentreze asupra raţonalităţii credinţei. Numai pe această cale se poate realiza un dialog autentic al culturilor şi religiilor.

In lumea occidental domină acum concepţia raţionalităţii pozitiviste cu şcoliile filozofice aferente. Dar tocmai această poziţie lezează profund celelalte culturi religioase din lume şi face un dialog imposibil. Marginalizarea dumnezeirii din universalitatea raţionalităţii este percepută în lumea neoccidentală ca o punerea la îndoială a ceea ce este mai preţios în credinţa fiecăruia, şi pretutindeni. Raţiunea surdă la credinţă, trimisă la subsol, e incapabilă să participe la un dialog al culturilor.

După această trecere în revistă a tezelor expuse de Benedict XVI la Regensburg, unde a fost profesor, putem fi optimişti în ceea ce priveşte dialogul, reunificarea bisericilor surori, romano-catolică şi ortodoxă. Discuţiile în acest sens dintre catolici şi Patriarhatul slavilor orientali de la Belgrad, de unde a pornit în ultimul deceniu războiul religios al slavilor de sud, este de bun augur şi pentru toţi români.

Mare problema va fi apoi dialogul cu celelalte culturi religioase, mai ales cu islamul unde demersul papei nu este încă înţeles, sau şi mai grav, greşit perceput, după cum ne-au arătat manifestaţiile de protest şi chiar victimele din ultima luna. Conştient de dificultăţile armoniei între credinţă şi raţiune, dialogului dintre teologi, filozofi şi culturi religioase, papa a fost „profund mâhnit” de felul cum a fost percepută discursul său de unii musulmani. Dar parcă având o premoniţie a acesteia, în încheierea prelegerii sale, Benedict ne reaminteşte de un moment al discuţiilor dintre Socrate şi Phaidon. După ce a auzit atâtea ideii filozofice îndoielnice şi false, Socrate îi spune: e de înţeles dacă cineva după ce a auzit atâtea idei false, rămâne pentru tot restul vieţii sale cu o ură şi dispreţ pentru toate discuţiile în legătura cu a fi.

 

ROMÂNII SUNT URMAȘII ROMEI

România este singura tara in a carei nume se regaseste „Roma“. Ei isi declara astfel atit punctul de plecare cit si aspiratia nationala. Mostenitori ai lumii romane balcanice, românii in sfera de interese a marilor puteri - Imperiul Bizantin / Otoman, Rusia si Austria (Ungaria) / Germania - cauta de un mileniu refacerea unitatii cu Europa romana. Acesta este numai o contradictia a românilor, care dupa ocupatia slava nu mai au o legatura directa cu Roma. O alta bariera in drumul spre refacerea legaturilor lor cu apusul este, dupa 1989, ortodoxia si incapacitatea unui dialog cu centrul spiritual, Roma. In acest context: Cum s-a ajuns la ruptura dintre românii si Roma, care au fost incercariile de refacere a unitatii, a legaturii cu "Europa" si ce se intreprinde in acest sens in zilele noastre?
                                         * * *

Integrarea presupune un proces de unire a doua entitati separate, distincte, care urmaresc sa-si depaseasca starea existenta printr-o tranzitie spre ceva nou, comun. In cazul nostru civilizatia ortodoxa si lumea euroatlantica a crestinilor occidentali despartite de o mie de anii, sunt in tranzitie, vor sa se uneasca, sa se integreze si pe aceasta noua baza sa-si largeasca orizonturile. Crestinismul sa respire cu cei doi plamîni. Problema este veche, fiecare generatie contribuind la perpetuarea ei in forme noi. De fapt ea este dilema fundamentala a Europei. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe si Roma este inca plapind si formal, de accea este de presupus ca tranzitia de la vechiile structuri comunisto-ortodoxe, la un sistem compatibil cu cel occidental se va face lent. O revenire temporara pe vechiile fagasuri, desigur intr-o nou forma, nu mai poate fi exclusa, iar esecul integrarii pravoslavnicilor in structurile occidentale va antrena foarte probabil si reintregarea românilor mai degraba in comunitatea statelor independente pravoslavnice, cum este deja cazul Moldovei, decit in in spatiu euro-atlantic al crestinilor occidentali.
Intrucît integrarea in „Lagarul“ condus de Moscova este inca vie in memoria colectiva româneasca, sa urmarim evolutia raporturilor cu occidentali, fara a pierde din vedere ca românii sunt integrati in continuare in comunitatea crestinilor orientali cu centrul duhovnicesc, simbolic la Constantinopolul si real la Moscova. Asa ca o revenire a lor la Roma fara, sau chiar inpotriva intereselor rusilor si grecilor este calciiul lui Achiles a intregii chestiunii. Vor fi integrati toti ortodocsii deodata?

I. Romanaii, barbarii si Constantinopolul

Imperiul Roman a integart in mai multe secole spatiul dunarean in „Europa“ latina, Imparatul Train extinzind civilizata romana si la nord de Dunare, pina in Transilvania si la Nistru. Navalirea barbarilor a rupt apoi legatura populatiei romanizate cu Roma, punctul de plecare a civilizatiei lor, iar dupa navalirea slavilor izolarea a fost totala. Dupa alianta slavilor cu grecii din Constantinopol, populatia romanizata a fost decimata, marginalizata in zonele de munte si pe insule. Astfel pe linga crearea unei stavile spre vest si presiunea slavizarii, a fost sparta unitatea etnica a românilor, in cea de nord cu centrul in Transilvania si cea de la sud de Dunare.
Crestinizarea slavilor de sud si a bulgarilor slavizati de catre greco-bizantini a avut de asemenea, din punct de vedere al temei noastre, al tranzitiei si integrarii românilor in lumea occidentala, o influenta nefasta. Crestinizatii inca sub influenta latina, românilor ajunsi sub dominatia militara slava si spiritula greaca li s-a impus, la cumpana mileniiilor, o ierarhie religioasa anti-latina de la Constantinopol. Dupa decimare, fragmentare si izolarea de vest a urmat astfel dependenta spirituala totala greco-slava. In afara de aceasta, la schisma din 1054 românii s-au trezit peste noapte in tabara antioccidentala. Primul conflict major generat de aceasta sciziune si ancorarea spirituala in lumea greco-slavona, dusmana Romei a fost confruntarea românilor cu magharii catolicizati, care dureaza pina in zilele noastre.

II. Integrarea occidentala prin Maghiari romano-catolici

Maghiarii au intrat in legatura cu greci-bizantini in perioada lor migratoare iar dupa descalecarea din Panonia (886) s-au folosit cu iscusinta atit de conflictul dintre grecii si latini, cit si de neintelegerile dintre germani. Incursiunile lor occidentale de jaf erau in misiune bizantina, conducatorii lor militari Horka Bocsu etc. botezindu-se in acest scop la Constantinopol, pina au fost invinsi la Augsburg (955) de catre viitorul Imparatul al „Sfintul imperiu roman de natiune germana“ Otto I. Dupa spinzurarea lui Bocsu pe cimpul de lupta, maghiarii pierd increderea in harul bizantin si trec in corpore sub regele Stefan cel Sfint la romano-catolicism, la Roma.
Spargerea bloc slav de la Baltica la Adriatica de catre maghiari a fost favorabila românilor, presiune de slavizare slabind. In schimb decizia maghiarilor de a se integra in latinitate si de a suprima tot ceea ce este „schismatic“, greco-ortodox, i-a luat pe români prin surprindere, ei ne acceptind nici pina astazi, ca nu mai fac parte din civilizatia romana, sau ca maghiarii sunt mai „latini“ decit ei, si ca ungurii au venit in misiune apostolica sa-i integreze, sa-i readuca cu forta la Roma lor.
Elita româneasca din Transilvania se „integreaza“ intr-adevar, adica trece singura la romano-catolicism, taranii opun insa o rezistenta acestei prime „tranzitii“ spre occident. Cei care nu puteau sau nu vroiau sa fie integrati adica deznationalizati au fost degradati la nivelul de tolerati fara drepturi, sau au plecat peste munti unde si-au intemeiat noi Tarii. Astfel a aparut sub presiunea apostolica romano-catolica Muntenia si Moldova, afinitatiile moldo-valachilor pentru „tranzitia si integratea“ in "Europa" fiind perturbate de presiunea Ungariei si Poloniei pina in zilele nostre.
Faptul ca maghiarii foloseau cu iscusinta mantia romano-catolicismului in interesul lor etnico-national a fost un handicap serios pentru români. Chiar si ridicarea familiei de români a Asanestilor pe tronul imperiului româno-bulgar si realizarea unei unirii efemere cu Roma, dupa ce latinii supusera Constantinopolul 1204, a fost inpiedicata pe cit a fost posibil de regele maghiar. Occidentalii urmareau atunci o „tranzitie si integrare“ radicala a lumii greco-slavone rasaritene prin preluarea intocmai a normelor latine. Roma accepta atunci ortodocsi numai pentru "perioada de tranzitie". Conciliul de la Lateran 1215 prevedea numai o ierarhie, cea latina. Dar invaziea mongola 1241 i-a obligat pe latini sa caute noi forme de integrare, mai generoase. Asa a fost cazul cnejilor de Halici si Vladimir care dupa Conciiliu de la Lion 1270 s-au unit cu Roma, adica s-au integrat ca ortodocsi in frontul comun occidental inpotriva vesnicei primejdiei de la rasarit, din Asia.
Politica de toleranta fata de ortodocsii a Romei, dupa invazia mongola i-a obligat pe maghiari sa conlucreze si cu românii. Iar de partea cealalata a Carpatilor sub protectie mongola, Tarile Române ortodoxe se pot fortifica in fata presiuni maghiarilor si polonejilor. Spiritul de cruciata a reaparut insa din nou mai ales cu asediul Constantinopolului de catre turcii. Conciliul de la Florenta 1439, care a pus pe picior de egalitate lume crestina nu a putu inpiedica nici caderea Bizantului si nici patrunderea musulmanilor in Europa. In aceasta perioada românii ortodocsi depun eforturi singuri sau in alianta cu occidentali de a face fata turco-musulmanilor.
Conflictul dintre papa si principii germanii, care prin reforma puneau la indoiala capul bisericii universale la anul 1517, s-a resimtit in timpul cruciadei, care s-a transformat in rascoala lui Doja. Maghiari, inspirati de germani, nu mai urmau calea romano-catolica, ci a reformei. Rezultatul a fost dezastrul de la Mohaci 1526, cind maghiari pe cale de a deveni protestanti s-au putut salva numai in Transilvania. Coroana maghiara trece la Habsburgi, iar cele trei Tari Românesti ajunse sub suzeranitatea Sultanului supravietuiesc la cel mai jos nivel, in afara influentelor occidentului, sub privirile neincrezatoare a reformatiilor maghiari, a greco-provoslavnicilor si a turco-musulmanilor.

III. Izolarea otomana si Unirea lui Mihai viteazul

„Marele turc“ Suleiman Magnificul (1520-1566) a inteles la fel de bine ca si maghiarii mai inainte de el sa se foloseasca de disensiunile occidentale - dintre romano-catolici si protestanti, dintre germani si francezi etc. - si astfel a ajuns plecind de la Constantinopol in inima Europei, la Viena, capitala Imperiului. Tranzitia si integrarea românilor in occident in aceasta perioada, care a durat pina la esecul definitiv al turcilor in fata Vienei in 1683, era mai greu de realizat pentru ca barajul spiritual greco-slavon era dublat, asigurat si militar de sultan.
Dar tocmai cind se parea ca românii nu au nici o sansa de a strapunge nici Cortina de Fier greco-slavo-musulmana si nici prejudecatiile maghiarilor protestanti, se ridica Mihai Viteazul si realizeaza cu sprijinul Sfintei Ligi unirea Transilvaniei, Moldovei cu Valahia (1600). Papa il indema sa treaca la romano-catolicism pentru a integra noul stat in "Europa" dar Mihai inclina mai mult spre greci si rusi, asa ca Viena l-au eliminat fizic. Aceasta unire, este importanta pentru ca ilustreaza doua aspecte, care revin in istoria românilor. Ridicarea, unirea lor se face cu sprijinul occidentalilor, apoi neonorarea avansului de incredere apusean, adica refuzul „integrarii in Europa“ duce la recaderea românilor in vechia lor stare de tolerati. Mihai nu a realizat ca trebuiea sa se decida: Roma sau Constantinopolul?
In perioada otomana, singuri români care ar fi putul avea o sansa de emancipare si integrare in lumea spirituala occidentala erau ardelenii si banatenii, dar maghiarii au mentinut embargoul inpotriva „schismaticilor“ ortodocsi, chiar si dupa parasirea catolicismului. Moldo-valahii inconjurati si supraveghiati militar de musulmanii si duhovnicesc de pravoslavnici priveau spre indepartata Franta. Unirea din 1600, ca si reintregirea neamului in 1918, ca si emanciparea sociala din timpul dictaturii de dezoltare (1938-1989) s-au facut cu sprijin occidental. Neintegrarea românilor in civilizatia occidentala, decit de forma sau nu de rare ori chiar duplicitara, a dus la esecul acestor momente de virf din istoria românilor si la recaderea lor periodica in lumea orientala, in izolarea si mizeria stramoseasca.

IV. Integrarea austriaca si esecul unirii cu Roma

La asediul Vienei 1683 românii au fost in tabara musulmanilor, chiar daca cu sufletul erau de partea crestinilor asediati, dupa cum se poate vedea si astazi. Marturie sta crucea de stejar sculptat ridicate intr-o padure linga Viena de ostenii lui Serban Cantacuzino. Inlaturarea dominatiei musulmane si venirea imperialior erau asteptate de toti ortodocsii din Balcani. Se spera la inlaturarea intunericului produs de izolarea si dominatia semilunei. Românii din Transilvania si Banat urmareau mai ales o depasire, cu ajutorul Habsburgilor, a statutului degradant de „toleratii“.
Elanul eliberator a Ligii Crestine conduse de Papa si Imparat nu reuseste insa sa treaca Carpatii, dar imediat se creaza la Viena si Roma cadrul ridicarii românilor din Transilvania la un nou statut, egal in drepturi cu celelalte "natii", religii. Unirea ortodocsilor ardeleni cu Roma (1698) prin pastrarea tuturor obiceiurilor stramosesti a fost un inceput al reintegrarii românilor in civilizatia occidentala fara a mai trece prin furciile caudine maghiare. Baza unirii românilor cu Roma era Conciliul de la Florenza (1439), care stabilise egalitatea crestinilor orientalii cu cei occidentalii, atit timp cit se recunoaste principiul petrin: papa cap al bisericii universale.
A urmat un secol de cautari. Maghiarii, germanii si secuii nu puteau vedea cu ochi buni emanciparea românilor pe o cale in afara controlului lor. Insa greco-catolicii românii ajunsi la studii la Roma se reintorc cu constiinta unei apartenente latine duble, ca descendenti ai romanilor si ca apartinatori ai bisericii universale. Episcopul Inocetiu Micu Klein s-a luptat din rasputeri pentru emanciparea nationala, dar fortele dominante din Transilvania erau mai puternice decit dreptul românilor si proclamatiile cancelariei de la Viena. Asa ca episcopul românilor moare in exil la Roma, iar taranii lui Horea, Closca si Crisan sunt obligati sa-i vada trasi pe roata. Redescoperirea traditiilor latine de catre „Scoala Ardeleana“ iradiaza insa pina in Moldova si Muntenia unde se confrunta deja direct cu influenta greco-fanariota la curtea domnitorilor, cea ruso-pravoslavnica si cea franceza in mediile boieresti.
Toate cererile românilor pentru egalitate si integrarea lor demna in Imperiu, in "Europa" adresate Vienei sunt trecute cu vederea de Dieta maghiara a Transilvaniei pina cind dupa Revolutia si Marea Adunare de la Blaj (1848), românii isi impun oarecum drepturile. A urmat crearea unei mitopolii greco-catolice, unite la Blaj si a uneia ortodoxe la Sibiu. Emancipare românesca sub austrieci esuiaza insa definitiv in 1867, cind prin dualism Transilvania este integrata in Ungaria Habsburgilor. Maghiarii reiuau imediat politica de maghiarizare, dar sunt obligati sa se retraga in Panonia dupa Primul razboi mondial. Astfel a esuat si lunga „tranzitie“ spre occident a românilor prin austrieci si apoi prin austro-maghiari.
Esecul românilor din Transilvania a avut loc apropape simultan cu unirea moldo-valahilor cu ajutorul Frantei si a marilor puteri oocidentale in 1859 inpotriva imperiilor limitrofe, turc, rusesc si habsburgic. Incercarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a a largii cadrul uniunii statale printr-o unire cu Roma, esuiaza insa. Elita prooccidentala de la Bucuresti hotarind ca legaturile sa ramina numai la nivel cultural cu Franta si la un nou nivel dinastic prin aducerea pe tron a lui Karol de Hohenzollern-Sigmaringen in 1866. Astfel competitia pentru refacerea lagaturilor cu Occidentul la românii a fost pierduta de curentul „latinist“, unionist transilvanean, care spera in Viena si Roma si a fost cistigata de curentul laic franco-occidental moldo-valach, care s-a orintat spre Paris si Berlin. Si din nou la Paris in 1920 li s-a oferit moldo-valahilor, românilor sansa de a depasi toate barierele dintr-o data.

V. Romania mare

Crearea unui stat unitar, urmare a prabusirii tuturor imperiilor de la granite 1918 si a eforturilor miscarii nationale presupunea alianta cu apusul. Ea a fost realizata si a functionat in razboiul mondial. In timp de pace s-a continuat insa numai la un nivel politic si cultural „frantuzesc“, cunoscut deja din timpul dominatiei greco-musul¬mane, mult sub asteptariile momentului istoric. O integrare autentica, ca cea din Transilvania, a unitilor nu a avut succesul scontat, ea raminind apanajul unei elite, care nu a cuprins si Vechiul Regat. Totusi pravoslavnicii nelinistiti de legaturile prea strinse cu apusul si chiar a unei posibile uniri religioase, a unei integrari reale in "Europa", a unui Concordat generos a ridicarat rangului mitropolitului de la Bucuresti in cel de Patriarh. Apoi unirea cu Roma, concordatul au fost taraganate.
Astfel a fost inca del la inceput pecetluita soarta regatului Româna Mare, care prin Nicolae Titulescu la Geneva celebra integrarea româneasca in civilizatia vestica la nivel diplomatic si cultural intr-o franceza fara cusur, iar in tara se perpetuau cutume ortodoxo-orientale antioccidentale. Asa ca integrarea primului stat independent unitar al românilor in "Europa" s-a realizat numai superficial, numai la nivelul degrandant si fara perspective de colonie, iar disensiunile din cancelariile marilor puteri au dus repede la dezmembrarea edificiului subred al României Mari.
Politica de supravietuire ca stat a reusit oarecum sub generalul Ion Antonescu, iar cind rusii sovieticii ajung din nou in Basarabia, elita politica a României Mari incearca chiar de a reveni din nou la sfirsitul razboiului sub patronaj occidental, dar esuiaza pentru ca la Teheran (1943) Anglia si USA au renuntat deja la influenta in România postbelica in proprtie de 90% in favoarea lui Stalin, care reface vechia Cortina de Fier, de la Baltica la Adriatica, impotriva tuturor influentelor apusene.

VI. Dictatura de dezvoltare si Occidentul

Recaderea României in sfera de influenta a pravoslavnicilor laici, comunisti a dus la distrugerea legaturilor cu "Europa", chiar asa de superficiale cit erau in perioada interbelica. Biserica unita a fost imediat lichidata si slujitorii ei ca si reprezentantii fostei elite prooccidente intemnitatii, exterminati. Astfel a avut loc, dupa scurta perioada de tranzitie interbelica, o reintegrare totalitara in civilizatia comunisto-ortodoxa ruseasca. Dar dupa retragerea Armatei Rosii (1958) si reinceperea unei politici nationale, dictatura de dezvoltare continuata de Ceausescu a permis oarecum refacerea lagaturii cu apusul. Punctul de plecare a fost refuzul de a participa alaturi de rusi la invazia in Cehoslovacia in 1968. Occidentul a privit de aceea cu simpatie efortul de emancipare al românilor fata de „marele frate de la rasarit“ si l-a ajutat pe Ceausescu sa iese in "Europa" fara supraveghiere sovietica.
Situatia românilor din era comunisto-otodoxa se aseamana cu cea din perioada izolarii greco-musulmane. Si atunci occidentalii aveau simpati pentru românii subjugati mai ales ca luptau cu speranta indreptata spre apus. Pe de alta parte efortul de emancipare sociala si nationala, modernizarea fara precedent a structurilor social-economice a societatii printr-o consecventa dictatura de dezvoltare creau conditiile materiale reale a unei integrari in economia mondiala. De aceea la depasirea izolarii comunisto-ortodoxe impuse de Moscova, românii se asteptu la o apropiere româno-occidentala, autentica atit la nivel material cit si cel spiritual.

VII. schimbarea la fata 1989

Cooperararea ruso-occidentala inceputa in 1986 inplica si renuntarea URSS-ului atit la dictatura comunisto-ortodoxa cit si la „Lagar“ si Cortina de Fier. Fara trupe sovietice la Bucuresti, care ar fi garantat si aici o tranzitie „de catifea“, ca in celelalte tari esteuropene subjugate, in 1989 au fost inpuscati peste 1000 de oameni, oferta Moscovei de a intervenii cu "trupe eliberatoare" fiind respinsa de seful statului major. Elena si Nicolae Ceausescu si mentalitatea de fortareata „traca“ inpotriva tuturor au fost eliminate si noul conducator, Presedintele Ion Iliescu a redeschis larg granitele influentelor greco-pravoslavnice, occidentale si asiatice.
România, din 1991 Republica constitutionala, aspira acum in mod oficial spre „Europa“, dar in mod practic curentul pravoslavnic domina din ce in ce mai mult. Diktatele lui Stalin si Hiltler au fost declarate si la Moscova „nule si neavenite“, dar armata a 14-a rusa este in continuare in Moldova, iar reintregirea României cu Basarabia, Bucovina si Tinutul Herta chiar si numai din punct de vedere religios ramine o chestiune nerezolvata. Nivelul de trai auster din anii 80 a scazut la români la jumatate. Somajul, datoriile externe, inflatia etc. cresc in timp ce majoritatea supravietuieste sub nivelul existentei minime. In aceasta situatie increderea in sistemul apusean al economiei de piata si al democratie se deterioreaza. Baza materiala a integrarii euroatlantice devine din ce in ce mai labila, iar inceperea dialogului in vederea unei apropierei sprituale se amina la calendele grecesti.
In cadrul dezbaterilor privind integrarea sau tranzitia societatii românesti spre structurile politice (Consiliul European), economice (Uniunea Europeana), financiare (Banca Mondiala) militare (NATO) etc. ale crestinilor occidentali s-au cristalizat deja doua moduri diferite de abordare. Occidentalii argumenteaza ca democratia si economia de piata merg mina in mina, ele fiind emanatia si garantia drepturilor omului. Pentru a fi „integrat“ trebuie indeplinite aceste deziderate plus performante economice. Crestinii orientalii inclusiv românii depun mari eforturi legislative pentru „introducerea“ legilor si a institutiilor occidentale cu convingerea ca „forma“ va genara „continutul“ sau cel putin ajutoarul, creditul etc. occidental, dar se ocoleste inca cu grija fondul religios al problemei: Moscova sau Roma? Pe cînd împreuna?
Criticii tranzitiei, a reformei, al integrarii in general amintesc de esecul „formei fara fond“ din trecut, mai ales din perioada interbelica. Neincrederea este evidenta si pe deplin justificata, daca privim puzderia de state subdezvoltate, care au de zeci de ani cele mai occidentale constitutii, parlamente, elite instruite in apus etc. si totusi venitul cetatenilor cu drept de vot universal, cu libertatea presei etc. nu depaseste citiva $ pe zi, ca in România si Moldova. La acest nivel de trai privatizarea mizeriei, coruptia, inflatia, datoria externa, poluarea mediului, scaderea duratei medi de viata, bolile sociale, degradarea invatamintului si sanatatii sunt inevitabile, dupa Banca Mondiala, iar o integrare euro-atlantica la acest nivel este imposibila, sau se va face cu atitea derogari, ca va deveni din nou o "forma fara fond". Totusi acest cerc vicios a fost spart de vizita la Bucuresti a Papei Ioan Paul II, care a deschis din nou poarta Romei, a "Europei" pentru toti românii. Depinde acum numai de ei daca vor renunta la „lanturile grele ale ortodoxiei constantinopolitane si moscovite“ si revin sufleteste la punctul de plecare al limbii si culturi lor, Roma.

Concluzii:

1. Romanizarea Balcanilor si a Daciei de catre imparatul Traian a fost prima mare tranzitie si integrare in „Europa“ latina. Apologia adusa lui Decebal, tracilor, dacilor, grecilor si slavilor sunt pina in zilele noastre forme de antioccidentalism.
2. Slavii adusi de bizantini au decimat populatia romanizata din Balcani, inpingind-o in munti, pe coasta dalmata, insule si au rupt astfel atit legatura dintre români intre ei, cit si cea a acestora cu Roma. Teza ca slavii au venit si i-au decimat pasnic pe români si ca ei s-au supus grecilor de buna voie este discutabila.
3. La cumpana mileniilor, dupa diluarea elementului roman, se extinde ierarhia greco-pravoslavnica si la nord de Dunare. Astfel grecii din Constantinopol ridica, in sufletul românilor, o a doua stavila in calea aspiratiilor lor spre Roma. Legatura cu apusul este taxata si azi incompatibila cu ortodoxia greco-slava.
4. Maghiarii sparg marele bloc slav de la Marea Baltica pina la Adriatica, se aseaza in Panonia si ii elibereaza oarecum pe români de primejdia exterminarii si slavizarii complete, dar incep ei prigoana inpotriva românilor „schismatici“ ortodocsi cu spijinul ierarhiei romano-catolice si al cruciatilor germani.
5. Expansiunea romano-catolica maghiara „integreaza“ Transilvania, Banatul in Imperiu, dar elita româneasca se deznationalizeaza. Sub aceasta presiune exterminatoare, dar si cu protectie tatara i-au fiinta Tara Româneasca si Moldova, care sunt inca de la fondare pe picior de lupta cu Ungaria si Polonia.
6. Dupa grecii, slavi si maghiari invazia turco-musulmanilor îi izoleaza pe români din nou pentru mai multe secole atit fizic cit si spiritual de civilizatia latina. Românii opun insa rezistenta si reusesc sub Mihai Viteazul sa se uneasca oarecum simbolic intr-un stat unitar cu ajutorul occidentalilor.
7. Mihai Viteazul, care a realizat unirea românilor de la nord de Dunare cu sprijinul Papei si a Imparatului roman, nu a avut inspiratia sau taria sa se rupa de lumea greco-slavona si sa integreze principatele Transilvania, Moldova, Tara Român¬ea¬sca in "Europa", in civilizatia occidentala, asa ca a fost lichidat de imperiali.
8. Dupa ce i-a invins pe turci la Viena, Liga Crestina a creat in Transilvania conditiile integrarii românilor ortodocsi in Biserica universala. Papa si Imparatul garantau acum egalitatea românilor uniti cu Roma, cu occidentalii. Maghiarii, sîrbii, rusii, grecii si musulmanii lupta desigur impotriva emanciparii românilor.
9. In ciuda unirii cu Roma, reformati maghiari, sasi si secui nu au renuntat la ideia cruciatiilor in a-i trata pe ortodocsi, pe români ca "tolerati", astfel ca drepturile lor ramin mai mult pe hirtie. Episcopul Inocentiu Micu-Klein lupta ca si taranii lui Horia, Closca si Crisan dar pierd, nu fara a lasa un drum de urmat.
10. Unitii redescopera la Roma originea limbii si civilizatiei lor latine, revin in Ardeal si scoala lor "latinista“ ajunge si la Bucuresti, Iasi si se confrunta aici direct cu doctrinele antioccidentale grecesti, pravoslavnice si cele laice franceze.
11. Adunarea de la Blaj din 1848, emanatie a „scolii latiniste“ si condusa de fii ei pune bazele programului de emancipare nationala a tuturor românilor, dar la scurt timp Viena accepta dualismul austro-ungar si Transilvania / Banatul sunt supuse unei maghiarizarii fortate condusa direct de la Budapesta (1867-1918).
12. Paralel cu „scoala ardeleana“ inspirata de Roma, de esenta religioasa, iluminismul francez laic cucereste elita moldo-valacha la Revolutia din 1848. Lupta dintre "uniti" si laicismul francez, care nu au nimic comun, dar sunt totusi prooccidentale se termina la Bucuresti cu victoria proiectului cultural laic francez.
13. Dupa infringerea Rusiei in Razboiul Crimeii si unirea Tarii Românesti cu Moldova, Alexandrul Ioan Cuza aspira spre unirea cu Roma. Curentul unionist esuiaza, iesind acum invingator pe linga proiectul cultural francez, dinastia germana de Hohenzollern-Sigmaringen, ramura romano-catolica. Un paleativ.
14. Conlucrarea românilor cu occidentalii in Primul razboi mondial duce la reintregirea neamului la Pacea de la Paris, dar din nou importanta unirii cu Roma este subminata de pravoslavnici, care creaza la Bucuresti o Patriarhie. Românii din Banat sunt supusi Belgradului iar cei de pe Tisa, Budapestei. Deznationalizarii.
15. Amalgamul format din „lanturile grele ale ortodoxiei constantinopolitane si moscovite“, proiectul laic cultural francez si dinastia germana au dus in 1940 la dezmembrarea României Mari. In vremea razboiului, Anglia, USA ofera lui Stalin 90% din influenta la Bucuresti, astfel ca atit proiectul cultural franco-anglo-american cit si dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen cad in desuietudine.
16. Dupa razboiul mondial, exterminarea unitilor si a elitei prooccidentala a mers mina in mina cu o dictatura de dezvoltare, care in mod paradoxal a apropiat civilizatia materiala a românilor de cea a apusenilorlor, mai mult decit cea precedenta. Occidentali il sprijineau pe Nicolae Ceausescu si sperau ca fara obedienta ortodoxo-comunista, el s-ar indrepta spre ei pentru a-si moderniza tara.
17. Tratativele ruso-occidentale de dupa 1986 au dus la desfiintarea „Lagarului“ moscovit. Ceausescu este lichidat si Ion Iliescu deschide larg portile curentului pravoslavnic si proiectului cultural apusean. Lipsa de dialog a Presedintelui si a Patriarhului românilor cu Roma, face ca legaturile materiale cu occidentalii sa se micsoreze vizibil, iar cele spirituale sa fie inlocuite din nou cu mici paleative.
18. Dupa toate probabilitatiile nici tranzitia actuala nu va duce la „integrarea in Europa“ a românilor. Insasi degradarea socio-economica de dupa `89 nu permite o colaborare cu UE. Iar proiectul cultural franco-anglo-american activ la Bucuresti nu poate inlocuii nici dezastrul material si nici refacerea legaturii spirituale cu Roma. El ramine ceea ce a fost, o incercare fara perspectiva, cultivat mai ales de un mediul ortodox orientat unilateral spre Constantinopol si Moscova.
19. Românii sunt azi atit din punct de vedere politico-militar cit si duhovnicesc supusi pravoslavnicilor. In aceasta situatie limita Papa Ioan Paul II le-a intins o mâna frateasca cu ocazia vizitei la Bucuresti si i-a repus pe harta "Europei". Iar dupa ca românii au adus din Carpati si au ridicat la Vatican un superb brad de Craciun 2001 putem afirma ca s-au facut deja pasi incurajatori in directia buna.
20. Dupa un mileniu de izolare fizica si spirituala, pentru români, mai mult decit pentru alte neamuri Toate drumurile duc la Roma. Si daca dupa aceasta trecere in revista a optiunii românesti privim pasii facuti recent, conchidem optimist Si cel mai lung drum incepe cu un prim pas.

Rumänien in Europa / UE

I.    Religion bestimmt den Verhaltenskodex des sozio-politischen Wirtschaftslebens. Deshalb wird die europäische Integration ohne die Wiedervereinigung der Christen nicht von Dauer sein. Dieser religiöse Faktor wird in Rumänien noch verdrängt. Während der kommunistischen Diktatur war die Interdependenz zwischen Politik und Religion sowie die Unvereinbarkeit von rumänisch-kommunistischer Orthodoxie und westlichem Kapitalismus tabuisiert, obwohl es darüber seit Karl Marx (1818-1883) und Max Weber (1864-1920) eine Kontinuität in der Forschung gibt.

II.    Die Bedeutung der Religionen in der positiven wie in der negativen Kommunikation und Kooperation der Kulturen – Freundschaftsverträge, Krieg etc. – ist bekannt. Inspiriert von Weber und Marx schrieb Werner Sombart über „Die Juden und das Wirtschaftsleben“. Samuel P. Huntington sah in „The Clash of Civilizations“ die „blutige Grenze“ zwischen Christen und Islam voraus. Das National Bureau of Economic Research (USA) hat in 59 Ländern die Beziehung zwischen dem Glauben an Gott, Himmel und Hölle, der Regelmäßigkeit der Kirchgänge und der Wirtschaftsentwicklungen untersucht. Für Niall Ferguson von der New York University liegt die Ursache der gegenwärtigen wirtschaftlichen Stagnation Deutschlands in der Verwässerung der protestantischen Ethik.

III.    Kapitalismus als Folge „der protestantischen Ethik“ (Weber) ist außerhalb Westeuropas, in Islam, Hinduismus, Orthodoxie und Animismus, schwer zu vermitteln. Weltanschauungen, die nicht konform mit demjenigen Westeuropa sind, haben aber lange Traditionen. Trotz ihres Widerstands gegen Moderne, Mobilität, Produktivität und Rationalität „des Kapitals“ (Marx) ist die Expansion des Warenaustausches, der Wissenschaft, des römischen Rechtes, der rationalen Verträge und Organisationen, d.h. des Kapitalismus, ist allgegenwärtig und unaufhaltsam. So kommt die „erste Welt“ (Imperium Romanum) stets mit den Glaubenssätzen der „dritten Welt“ (der Barbaren) in Berührung. Nachdem die sozialistische „zweite Welt“ (Limes) zusammengebrochen ist, knüpfen die Globalisierungstheorien deshalb wieder dort an, wo Imperialismus- und Kommunismustheorien versagt haben – bei der Religion.

IV.    Nachdem der Imperialismus in Asien und Afrika am Widerstand der Religionen bzw. Kulturen gescheitert war, erklärte der Kommunismus vorsorglich allen Göttern den totalen Krieg. Kommunisten hatten eine eigene „umgedrehte Theologie“ (Theodor W. Adorno) und wollten den absoluten Fortschritt für die ganze Welt, ohne Ausbeutung und ohne Transzendenz. Bei näherer Betrachtung strebten sie nach einer weltumfassenden säkularisierten jüdisch-preußischen Verwaltung, geführt von Idealisten mit jüdischem Ethos und deutsch-preussischer Disziplin. Auf dieser Weise haben Kommunisten in der Tat „nationale“ deutsche und russische autoritäre kontinentale Projekte ebenso überwunden wie angloamerikanische maritime demokratische und imperialistische Projekte.

V.    Marx und Friedrich Engels (1820-1895) entwarfen ein globalisiertes Modell, das den ausgebeuteten dieser Welt himmlische Lebens- und Arbeitsbedingungen versprach. Wer sich diesem utopischen Projekt widersetzte, wurde als Klassenfeind erbarmungslos beseitigt. Vladimir I. Lenin (1870-1924) führte die proletarische Diktatur in Rußland ein, Josif V. Stalin (1879-1953) auch in Rumänien. Nach der russisch-amerikanischen Verständigung der 80er Jahre verzichteten Michail S. Gorbatschow und Ion Iliescu auf dieses Gesellschaftsmodell. Seit den 90er Jahren versuchen sich die ehemaligen Kommunisten erneut an die Zwänge der Globalisierung anzupassen. Der Beitrag der Kommunisten zur Globalisierung ist dennoch nicht zu übersehen: 150 Jahre nach dem „Kommunistischen Manifest“ ist es selbstverständlich, daß die Welt gegen den Mißbrauch von Arbeitern und Umwelt geschützt werden muß.

VI.    Seit tausend Jahren wird die Wiederherstellung der christlichen Einheit angestrebt. Erst auf dieser Grundlage sollte ein paneuropäisches Projekt, die Europäischen Union, in Angriff genommen werden. Heute versucht man es umgekehrt: Zuerst wird eine säkularisierte Form des römisch-katholischen Kodex, das sogenannte acquis, auf orthodoxen Osteuropa und Rumänien übertragen. Damit, so glaubt und hofft man, wird auch das Morgenland implizit die Normen und Werte des Abendlandes übernehmen. Während der EU-Transformation des Ostens sollen die abendländischen Gesetze und Institutionen zunächst als leere Form die zukünftigen Inhalte beschwören. Weil aber die religiöse Reichweite der EU-Integration und die wirtschaftspolitische Kluft zwischen Ost und West ausgeklammert wird, sind die Ergebnisse mager.

VII.    Der Durchschnittslohn in Rumänien entspricht mit 2 Euro pro Tag einem Dritte-Welt-Land. Wenn die EU-Integration Rumäniens ohne eine geistige Reorientierung bzw. Harmonisierung der Werte und Normen geschieht, dann wird sie eine potemkinsche Scheinintegration wie sie Rumänien bereits zwischen den Weltkriege erlebt hat. Das Land integriert sich entweder in die EU-Administration und schafft gleichzeitig eine Hinwendung nach Rom oder es wird wieder Teil der „Dritten Welt“ Osteuropas, nachdem es unter den Kommunisten bereits in die „Zweite Welt“ aufgestiegen war.

VIII.    Die EU ist Erbin des Weströmischen Reiches, des Heiligen Römischen Reiches Deutscher Nation, der Reiche der Spanier, Portugiesen, Belgier, Holländer, Briten und Franzosen. Das Fundament Westeuropas ist das römische Recht, der römisch-katholische kanonische Kodex in seiner heute säkularisierte Form, ein acquis von 81.000 Seiten. Dieser ist noch nicht ins Rumänische übersetzt. Auch deshalb sehen die Rumänen den prinzipiellen Unterschied in der gesellschaftlichen Organisation in Ost und West noch nicht. Sie unterscheiden nicht zwischen der individuellen und der kollektiven EU-Integration.

IX.    Zwischen Ost- und Westeuropa klafft ein Abgrund. Im Osten sind Landwirtschaft und ländliche Kultur prägend. In Westen herrschen industrielle Technologien und urbane Kultur. Löhne, Arbeitsproduktivität, politische Partizipation, berufliche Mobilität, soziale Vielfältigkeit sind im Osten bescheiden, in Westen dagegen kennzeichnend. Die soziale Organisation ist in Osten einfacher und informeller als in Westen, hier gelten anonyme Normen. Im Osten herrscht kollektive Verantwortung und Eigentum, im Westen Privateigentum und Individualismus. Östliches Christentum ist dem Staat ergeben. Im Westen hat das römische Christentum eine zivile Gesellschaft hervorgebracht. Die soziale Kontrolle ist im Osten direkt und persönlich, im Westen hingegen indirekt und bürokratisch. Der Westen hat universelle Werte, der Osten partikularistische.

X.    Die Rumänen leben seit 395 im Machtbereich des Morgenlandes, des Oströmischen Reiches, des Sultans, des slawischen Zaren, der orthodoxen Patriarchen, des kommunistisch-orthodoxen Lagers. Ihr Drama begann, als die Griechen die Macht in Konstantinopel übernahmen und mit Hilfe der Slawen die Rumänen marginalisierten und assimilierten. Heute leben südlich der Donau nur 10% Rumänen und nördlich, wo sie mehrheitlich überlebten, mußten sie sich dem Joch der griechisch-slawischen Oberherrschaft beugen. So kamen sie in das antilateinische Lager, obwohl sie sich selbst als „Nachfahren der Römer“ definieren.

XI.    Heute wollen die Rumänen in die römische Zivilisation zurück, in die EU und NATO. Herkunft und Bestreben der Rumänen ist römisch, aber sie sind noch Gefangene der griechisch-slawischen Orthodoxie. Unter Fürst Alexander Cuza und Staatspräsident Ion Iliescu war die Hinwendung nach Westen besonders stark. Rußland mußte sich nach dem Krimkrieg und dem Kalten Krieg in seinen eigenen Lebensraum zurückziehen und sich modernisieren, um in Asien dem Islam und der „gelben Gefahr“ gewachsen zu sein. Dennoch hält Moskau weiterhin Truppen in Moldawien / Transnistrien und beharrt auf seinem Einfluß in Bukarest, um eine Drehscheibe zu den Griechen und den slawischen Brüdern südlich der Donau zu haben.

XII.    Nach dem Krimkrieg beseitigen die Westmächte das russisch-türkische Protektorat und genehmigten 1859 die Moldo-Walachische Vereinigung. Danach reorientierte Fürst Cuza das Land von Konstantinopel und Moskau nach Rom. Nach seiner Entmachtung wurde seine Hinwendung nach Rom ersetzt durch eine „säkularisierte Orthodoxie“, mit französischer Sprache und Kultur sowie dem römisch-katholischen Zweig des Herrschergeschlechts von Hohenzollern-Sigmaringen. Für Russen, Griechen, Türken, Österreicher, Ungarn und Serben war und ist eine rumänische Emanzipation von der griechisch-slawischen Oberherrschaft unerwünscht.

XIII.    Die griechisch-slawischen Vorurteile gegen das Abendland, die weitgehend auch die Rumänen selbst verinnerlicht haben, sind über ein Jahrhundert lang stabil geblieben. Das Umdenken, die Hinwendung von Konstantinopel und Moskau nach Rom und zum Weströmischen Reich (EU) gilt als Verrat. Auch die militärische Präsenz der NATO ist aus orthodoxer Sicht untragbar. Die Unierten aus Transsilvanien, sind nur das trojanische Pferd des westlichen Proselytismus. Die abendländische Kultur ist schändlich, dekadent und subversiv. Die rumänische antiwestliche Bewegung marschiert heute unter die Losung – „Wir verkaufen unser Land nicht!“.

XIV.    Nach dem Kalten Krieg und der Liquidierung Nicolae Ceausescus, einem Anhänger des „Vierten Rom“ (Bukarest), übernahm mit Iliescu ein Vertreter des „Dritten Rom“ (Moskau) die Macht. Seitdem streben die Rumänen die EU-Integration an. So ist das alte politisch-religiöse Dilemma der Moldo-Walachen wieder aufgetaucht. Für eine Westintegration ist eine gemeinsame Sprache notwendig, ein Dialog der Orthodoxen des ehemaligen kommunistischen Lagers mit den Katholiken und Protestanten der EU. Dafür reiste Iliescu mehrmals nach Rom, und unter Staatspräsident Emil Constantinescu, dem Untergebenen Iliescus während der KP-Herrschaft, besuchte Papst Johannes Paul II Rumänien. Es war die erste Reise eines Papstes in ein orthodoxes Land. Sie öffnete die Tore Europas für alle Rumänen. Danach kamen auch die EU-Führer und ermunterten die Westintegration. Auch Patriarch Teoctist war mehrmals im Vatikan, umarmte den Papst, und beide sprachen vor versammelten Gläubigen in Bukarest und Rom von der Notwendigkeit der Union beider Kirchen.

XV.    Es gibt einen Unterschied zwischen Cuza und Iliescu. Nach dem Zweiten Weltkrieg unterstellte die Rote Armee 2000 Unierte Kirchen Moskau, tausende Priester und zehntausende Intellektuelle wurden ermordet oder ins Exil gezwungen. Mit diesem Erbe und auch mit dem Widerstand der Russen, Griechen, Madjaren und Serben, die eine rumänische Emanzipation durch Westintegration ablehnen, muß sich Iliescu auseinandersetzen. Auch die Unierten aus Transsilvanien sind nach einem halben Jahrhundert in den Katakomben der Weitsicht und der Dynamik von Papst Johannes Paul II. nicht gewachsen. Ohne echte Alternative setzt die Westintegration wieder die Krücken – anglo-amerikanische, französische Sprache und abendländische Kultur sowie Juden, Freimaurer und der „deutsche“ König.

XVI.    Gegenwärtig gleicht die Lage der Rumänen der Situation zur Zeit Cuzas, aber mit umgedrehten Vorzeichen. Wenn nach dem Krimkrieg Cuza gegen alle Widerstände ein großer Wegbereiter war, sind Iliescu und Teoctist trotz günstiger äußerer Bedingungen (Zusammenbruch des Kommunismus nach dem Kalten Krieg, großzügige Unterstützung des Papstes und der EU-Führung, Wille zur Westintegration bei der Mehrheit der Rumänen) nicht auf der Höhe ihrer Zeit. Deshalb sind die Ergebnisse von 14 Jahren Transformation schlimmer als die Folgen beider Weltkriege. Lebensstandard, Geburtenrate und Lebenserwartung sinken kontinuierlich. Korruption ist allgegenwärtig. Soziale und nationale Solidarität schwinden. Bildung- und Gesundheitswesen, beachtlich unter den Kommunisten, sind zusammengebrochen. Neben Deindustrialisierung und Deurbanisierung macht die rationale Landwirtschaft einer archaischen Subsistenzlandwirtschaft Platz. Unter Iliescu wie unter Cuza ist die Westintegration, die Hinwendung Rumäniens nach Rom gescheitert. Ihr Nachfolger, der Staatspräsident, der in diesem Jahr gewählt wird, steht vor großen Herausforderungen.

 

 
  DISCLAIMER:
Toate părerile, punctele de vedere, afirmaţiile, atitudinile şi detaliile informative reprezintă angajarea fiecărui autor în parte. Portalul nostru nu îşi însuşeşte responsabilitatea pentru conţinutul articolelor publicate. Fiecare link şi articol pe care îl prezentăm are propriul copyright © şi răspundere personală pentru conţinut.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971