Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR.10 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ
Starea țării la final 2014- articole care circulă pe internet -
Convorbirile lui Corneliu Leu cu Florentin Popescu și aprecierile altora
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ - partea I: O Aniversare: FLORENTIN SMARANDACHE, Aniversare Jean Georgescu, Emil Lungeanu:Mai bine mai Terziu decât niciodată, Recenzii de Adriana Ghițoi, Octavian Constantinescu, Constantin Stancu, Paul Abucean. Ionuț Carage Despre: Adrian Botez, Ionuț Caragea, Irina Binder, „Dictatura proștilor” – o carte semnal de alarmă
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ - partea II- Un studiu de Adrian Botez despre CONFUCIANISMUL LUI IOAN SLAVICI
TREI DOAMNE ALE LITERATURII NOASTRE, TREI LOCURI ÎN LUME UNDE ELE SCRIU, ACEEAȘI SPIRITUALITATE CARE LE UNEȘTE:- MELANIA RUSU-CARAGIOIU;- FILOFTEIA BARBU-STOIAN;- VAVILA POPOVICI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea II

 

 ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ

 

                                                       O Aniversare:
                                     FLORENTIN SMARANDACHE
                                        (cercetător ştiinţific, scriitor, profesor universitar)

             de DMITRI RABOUNSKI,
                  Traducere de Adriana Elena Răducan

 

 


Florentin Smarandache în anul 2014, la cercetări postdoctorale, în Japonia


S-a născut la 10 decembrie 1954, în Bălceşti (Vâlcea).  Studii: A absolvit Şcoala Generală în Bălceşti (1961-1969), apoi Liceul Pedagogic (1969-1972 în Craiova, continuând la Rm. Vâlcea, 1972-1974); diploma de învăţător; stagiul militar cu termen redus la Medgidia (1974-1975); a absolvit Facultatea de Ştiinte, sectia Informatică, a Universităţii din Craiova (1975-1979) ca şef de promoţie; obţine doctoratul în matematică (Teoria Numerelor) la Universitatea de Stat din Chişinau (1995-1997).
În Statele Unite urmează studii de perfecţionare în matematică, informatică, şi educaţie la Arizona State University (Tempe) (1991), Pima Community College (Tucson) (1995), University of Phoenix (Tucson) (1996); obţine şi un Masterat în Informatică; studii postdoctorale la New Mexico State University (Las Cruces) (1998), University of New Mexico (1998, 1999), National Science Foundation (Chautauqua Program, University of Texas, Austin) (1999), şi Los Alamos National Laboratory (Educational Networking Support Program) (Gallup) (1999).
Cercetări post-doctorale la Okayama University of Science (Japonia) între 12 Decembrie 2013 - 12 Ianuarie 2014; la Guangdong University of Technology (Guangzhou, China), 19 Mai - 14 August 2012; la ENSIETA (Şcoala Naţională Superioară de Ingineri), Brest, Franţa, 15 Mai - 22 Iulie 2010; şi doua luni, Iunie-Iulie 2009, la Air Force Research Laboratory in Rome, NY, SUA (sub egida State University of New York Institute of Technology).
Activitate: A participat ca elev şi student la olimpiade şcolare de matematică, obţinând premii şi menţiuni locale şi nationale (1967-1974) şi a condus cercuri de matematică în liceu şi la universitate; a participat la Olimpiada studenţească “Traian Lalescu”, Cluj-Napoca (1977); a participat la diverse sesiuni ştiintifice pentru studenţi în Craiova şi Iaşi (1978-1979); a pregătit şi selecţionat echipa elevilor marocani (Rabat) pentru Olimpiada Internaţionala de Matematică din Paris (1983).
Profesii: În perioada 1982-1984 este profesor cooperant în Maroc, predând matematicile în limba franceză (Lycée Sidi El Hassan Lyoussi din Sefrou). Revine în ţară, continuând activitatea didactică; profesor la Liceul Nicolae Bălcescu din Craiova (1984-1985). În anul 1986 nu poate obţine viza de ieşire din ţară pentru a participa la Congresul Internaţional al Matematicienilor de la Universitatea din Berkeley (California) şi face greva foamei; publică o scrisoare de protest în Notices of the American Mathematical Society (Providence, RI) în care solicită libertatea de circulaţie a oamenilor de ştiintă; se interesează de soarta sa Dr. Olof G. Tandberg, secretar la Academia de Ştiinţe din Stockholm, care îi telefonează din Bucureşti. În perioada anilor 1986-1988 Inspectoratul Şcolar Judeţean Dolj nu-i mai acordă post, din motive politice, fiind obligat să supravieţuiască din meditaţii. În toamna anului 1988 obţine cu greutate un paşaport de turist pentru Bulgaria. De aici trece în Turcia, unde cere azil politic. Este deţinut în lagarele de refugiaţi politici din Istambul ţi Ankara (1988-1990).
Emigrează în Statele Unite ale Americii în 1990, unde lucrează ca inginer de software la corporaţia Honeywell din Phoenix (Arizona), specializată în calculatoare (1990-1995); profesor adjunct de matematică la Pima Community College din Tucson (1995-1997); din 1997 este asistent universitar de matematică la University of New Mexico (Gallup), în 2003 devine conferenţiar universitar, iar în 2008 profesor universitar.
Între 2007-2009 este Şef de Departament.
În matematică a introdus gradul de negare al unei axiome ori teoreme (vezi geometriile Smarandache care pot fi parţial euclidiene şi partian neeuclidiene, 1969,
http://fs.gallup.unm.edu/geometries.htm ), multi-structurile (vezi n-structurile Smarandache unde o structură mai slabă conţine insule de structuri mai puternice) şi multi-spaţiile (combinaţii de spaţii heterogene) [ http://fs.gallup.unm.edu/algebra.htm ].
Lucrările sale în teoria Numerelor s-au bucurat de o anumită popularitate internaţională, deoarece matematicieni romani, cât şi străini (din SUA, Canada, Japonia, Brazilia, Franţa, China, Banglades, Italia, Bulgaria, Spania, Suedia, Australia, Rusia, Cehia, Olanda, Chile, India, Ungaria) au scris 29 carţi şi câteva sute de articole, note şi probleme propuse despre aceste noţiuni. În 1997 la Universitatea din Craiova s-a organizat Prima Conferinţă Internaţională asupra Noţiunilor de tip Smarandache în Teoria Numerelor, cu participarea unor cercetători din ţară, dar şi din Suedia, Franţa, Rusia şi Spania.
Publicaţii: Din 1970 a început colaborarea la revista şcolii, Nazuinţe, apoi la alte periodice romaneşti şi străine (vreo 50 ştiinţifice şi peste 100 literare). Şi-a tradus o parte din lucrări în franceză şi engleză, altele i-au fost traduse în spaniolă, portugheză, italiană, esperanto, rusă, sârbă,  japoneză şi arabă. Colaborari cu poeme şi piese de teatru la 42 de antologii romaneşti, franceze, italiene, americane, indiene şi coreene.
Prolific autor, coautor, editor, si co-editor a 180 de carţi publicate de circa patruzeci de edituri (printre care edituri universitare si tehnice, edituri profesionale ştiintifice şi artistice, precum Springer Verlag, Pima College Press, Moorhead State University, Universitatea din Chişinau, ZayuPress, Haiku, etc.) din zece ţări şi în mai multe limbi, de asemenea peste 200 de articole şi note (unele se pot încarca din site-urile de la LANL / Cornell University
http://arXiv.org/find şi CERN) în matematică (teoria numerelor, geometrie neeuclidiană, logică), fizică, filozofie, literatură (poeme, nuvele, povestiri, un roman, piese de teatru, eseuri, traduceri, interviuri), rebus (careuri, enigmistică) şi arta (experimenţe în desene, picturi, colaje, fotografii, arta pe computer) în română, franceză şi engleză, dintre care:
“Formule pentru spirit” (debut editorial, 1981, sub pseudonimul Ovidiu Florentin); “Le sens du non-sens”, “Problemes avec et sans ... problemes!”, “Fes”, Maroc (1983); “Antichambres/Antipoésies/Bizarreries”, Caen, Franta (1989); “NonPoems” (poeme de avangarda), “Phoenix” (1990); “Only Problems, Not Solutions!”, Chicago (1991); “LE PARADOXISME”:  un Nouveau Mouvement Littéraire, Bergerac, Franţa (1992); “Dark Snow”, Phoenix (1992); “NonRoman”, Craiova (1993); “MetaIstorie” (trilogie teatrală), Bucureşti (1993), pe care-a tradus-o in engleza sub titlul "A Trilogy in pARadOXisM: avant-garde political dramas" (ZayuPress 2004); “Întâmplări cu Păcală” (piese de teatru pentru copii), “Fugit”.../ jurnal de lagăr, Bucureşti (1994); Collected Papers, Vol. I, II, III, Bucureşti, Chişinău, Oradea (1996, 1997, 2000); “Scrieri Defecte” (proză scurtă), Craiova (1997); “Distihuri Paradoxiste”, “Afinităţi” (traduceri), Norresundby, Danemarca (1998); “Intreabă-mă, să te-ntreb!” (interviuri), Târgovişte (1999); “Outer-Art” (album de arta), “Cantece de Mahala”, “In seven languages” (poeme), Oradea, 2000; “A Unifying Field In Logics. / Neutrosophy. Neutrosophic Probability, Neutrosophic Set, and Neutrosophic Logic”, Rehoboth, SUA (2000). A editat, printre altele: “Second International Anthology on Paradoxism” (cuprinzand 100 scriitori de pe glob) şi “Third International Anthology on Paradoxis” (distihuri paradoxiste de la 40 poeţi de pe glob), Oradea (2000).
A propus extinderea probabilitatilor clasice si imprecise la 'probabilitate neutrosofica', ca un vector tridimensional ale carui componente sunt submultimi ale intervalului ne-standard ]-0, 1+[. Din anul 2002, împreună cu Dr. Jean Dezert de la Office National de Recherches Aeronautiques din Paris se ocupă de fuziunea informatiei, extinzand Teoria Dempster-Shafer la o noua teorie de fuzionare a informatiei plauzibile si paradoxiste (numită Teoria Dezert-Smarandache: [
http://fs.gallup.unm.edu/DSmT.htm ]).
În 2004 creează un algoritm de Unificare a Teoriilor şi regulilor de Fuziune.
În fizica a introdus paradoxuri cuantice şi notiunea de 'nematerie', formată din combinaţii de materie şi antimaterie, ca o a treia forma posibilă de materie - prezentată la Caltech (Conferinţa Anuală din cadrul Societăţii Americane de Fizică, 2010) şi la Institutul de Fizică Atomică (Măgurele, 2011).
Pe baza unui manuscris din 1972, când era elev la Rm. Valcea, publicat în 1982, a emis ipoteza că “nu există o barieră a vitezei în univers şi se pot construi orice viteze”
 (
http://scienceworld.wolfram.com/physics/SmarandacheHypothesis.html ).
Aceasta ipoteză a fost confirmată parţial pe 22 septembrie 2011 la CERN când s-a demonstrat experimental că neutrinii muoni circulă cu o viteză mai mare decât viteza luminii.
Datorită ipotezei sale a propus o Teorie Absolută a Relativităţii - care să nu producă dilatare a timpului sau contractare a spaţiului, ori alte paradoxuri relativistice care sunt mai degrabă ficţiune decât realitate. Apoi şi-a extins cercetarea la o diversificare a Parametrizarii Teoriei Speciale a Relativităţii (1982):
http://fs.gallup.unm.edu/ParameterizedSTR.pdf şi a generalizat Factorul de Contractare Lorentz la Factorul-Oblic de Contractare pentru lungimile care se deplasează oblic faţă de direcţia de mişcare, apoi a găsit Equaţiile de Deformare a Unghiurilor (1983): http://fs,gallup.unm.edu/NewRelativisticParadoxes.pdf .
Autorul a considerat că viteza luminii în vacuum este variabilă, depinzând de viteza sistemului de referinţă; spaţiul şi timpul sunt marimi separate; de asemenea deplasarea spre roşu şi albastru nu se datorează în totalitate Efectului Doppler, ci şi Indexului de Refracţie şi Gradientului Mediului (care sunt determinate de compozitia mediului: adica de elementele sale fizice, câmpurile sale, densitatea, heterogenitatea, proprietăţile mediului, etc.); şi spatiul nu este curbat, iar lumina lângă corpuri cosmice se îndoaie nu doar din cauza gravităţii precum se menţionează în Teoria Generala a Relativităţii, ci din cauza capacităţii lenticulare a mediului.
Pentru a face distincţie între "ceas" şi "timp", autorul a propus un prim experiment cu diferite tipuri de ceasuri GPS (privind materialul şi construcţia lor) pentru a demonstra că factorii de dilatare şi contractare rezultaţi sunt diferiţi faţă de cei obţinuţi cu ceasurile atomice de cesium; şi un al doilea experiment cu medii de compoziţii diferite pentru a demonstra că se obţin grade diferite de deplasări spre roşu/albastru şi grade diferite ale capacităţii de lenticulare a mediului.
În filozofie a introdus conceptul de 'neutrosofie', ca o generalizare a dialecticii lui Hegel, care stă la baza cercetărilor sale în matematică şi economie, precum 'logica neutrosofică', 'mulţime neutrosofică', 'probabilitate neutrosofică', 'statistică neutrosofică'.

A generalizat logicile fuzzy, intuitivă, paraconsistentă, multi-valenţa şi logica dialetheistă la 'logica neutrosofică' (in Dictionary of Computing de Denis Howe); în mod similar a generalizat mulţimea fuzzy la 'mulţime neutrosofică': [ http://fs.gallup.unm.edu/neutrosophy.htm ]
În literatură şi artă a fondat în 1980 curentul de avangardă numit “Paradoxism”, ca un protest împotriva totalitarismului, care are multi adepţi în lume. Constă în folosirea excesivă în creaţii a contradicţiilor, antitezelor, antinomiilor, oximoronilor, paradoxurilor. A introdus 'distihul paradoxist', 'distihul tautologic', 'distihul dual'. Experimente literare a realizat şi în drama sa “Patria de Animale”, unde nu exista niciun dialog, iar în “O lume Intoarsa pe Dos” scenele sunt permutate, dând naştere la un miliard de miliarde de piese de teatru distincte!
 Piesele lui s-au jucat în România (Teatrul I.D.Sarbu din Petroşani, Teatrul Thespis din Timişoara), Germania (la Karlsruhe) şi Maroc (la Casablanca, unde “Patria de Animale” a obţinut Premiul Special al Juriului Internaţional):
[
http://fs.gallup.unm.edu/a/Paradoxism.htm ].
In 1993 a efectuat un turneu în Brazilia (Universitatea din Blumenau, etc.).
La bibliotecile de la Arizona State University (Tempe) si University of Texas (Austin) sunt depozitate manuscrise, reviste, carţi, fotografii, casete, videocasete, privind activitatea creativă a sa, în două colecţii speciale, numite The Florentin Smarandache Papers.
Invitat să conferenţieze la U. Berkeley (2003),  NASA Langley Research Center-SUA (2004), NATO Advance Study Institute-Bulgaria (2005), Jadavpur University-India (2004), Institute of Theoretical and Experimental Biophysics-Rusia (2005), Bloomsburg University-USA (1995), University Sekolah Tinggi Informatika & Komputer Indonezia-Malang si University Kristen Satya Wacana Salatiga-Indonezia (2006), Universitatea Minufiya (Shebin Elkom)-Egipt (2007), Air Force Institute of Technology Wright-Patterson AFB in Dayton [Ohio, USA] (2009), Universitatea din Craiova - Facultatea de Mecanică (2009), Air Force Research Lab si Griffiss Institute [Rome, NY, USA] (2009), COGIS 2009 (Paris, France), ENSIETA (Brest, Franţa) - 2010, Academia Română - Institutul de Mecanica Solidelor şi Comisia de Acustică (Bucureşti - 2011) etc.
A prezentat lucrări la multe Conferinţe Internaţionale de Fuziune a Informaţiei ori a Senzorilor {Australia - 2003, Suedia - 2004, SUA (Philadelphia - 2005, Seattle - 2009, Chicago - 2011), Spania - 2005, Italia - 2006, Belgia - 2007, Canada - 2007, Germania - 2008, Scoţia - 2010, Singapore - 2012 , Turcia - 2013}.
A prezentat lucrări şi la Conferinţele Internaţionale IEEE GrComp {Georgia State University at Atlanta - 2006, Kaohsiung National University in Taiwan - 2011,}International Conference on Advanced Mechatronic Systems (Tokyo University of Agriculture and Technology, Japonia) - 2012.
A luat Premiul "Traian Vuia" al Academiei Române pentru Ştiinte Tehnice (Bucureşti, 2011), Premiul Statelor New Mexico & Arizona in 2012 şi Premiul Statului New Mexico în 2011 la categoria Ştiinta & Matematică (Albuquerque), apoi Doctor Honoris Causa de la Academia DacoRomână din Bucureşti - 2011, Doctor Honoris Causa de la Universitatea Jiaotong din Beijing - China (BJTU) - 2011, Medalia de Aur pentru Ştiinta de la Academia Telesio-Galilei din Anglia (pentru Ipoteza Smarandache din fizică si pentru Logica Neutrosofică), acordată la Universitatea Pecs din Ungaria în 2010, apoi Outstanding Professional Service and Scholarship de la Universitatea New Mexico - Gallup (2009, 2005, 2001).
A colaborat cu articole la multe reviste internaţionale, precum: Multiple-Valued Logic - An International Journal (acum numită Multiple-Valued Logic & Soft Computing), International Journal of Social Economics, International Journal of Applied Mathematics, International Journal of Tomography & Statistics, Far East Journal of Theoretical Statistics, International Journal of Applied Mathematics and Statistics (Redactor Sef), Gaceta Matematica (Spain), Humanistic Mathematics Network Journal, Bulletin of Pure and Applied Sciences, Progress in Physics, Infinite Energy (USA), Information & Security: An International Journal, InterStat - Statistics on the Internet (Virginia Polytechnic Institute and State University, Blacksburg, SUA), American Mathematical Monthly, Mathematics Magazine, Journal of Advances in Information Fusion (JAIF), Zentralblatt Für Mathematik (Germany; referent), Nieuw Archief voor Wiskunde (Holland), Advances and Applications in Statistics, Critical Review (Society for Mathematics of Uncertainty, Creighton University - USA), Bulletin of Statistics & Economics, International Journal of Artificial Intelligence, Fuzzy Sets and Systems, Journal of Computer Science and Technology, The Icfai University Journal of Physics, Hadronic Journal (USA), Intelligencer (Gottingen, Germany), Advances in Fuzzy Sets and Systems, Notices of the American Mathematical Society, etc.,  la diverse Proceedings-uri de la conferinţe internaţionale.
AFILIERI:  membru al Societăţii de Ştiinte Matematice din România (1980-); Mathematical Association of America (1983-1990); American Mathematical Society (1992-); Academia Oamenilor de Ştiinţă Români (1993-); ARA (1999-); Poetry Society of America; Uniunea Scriitorilor Români; International Poets Academy (India); La Société Les Amis de la Poésie (Franţa); Association "La Licorne" (Franţa); Académie Francophone (Franţa); Societatea Română de Haiku; Academy of American Poets; Modern Languages Association (SUA); Centre d'Études et de Recherches Poétiques Aquitaines (Franţa); International Writers and Artist Association (USA); World Union of Free Romanians (Anglia); Free Romanian Writer Association (Franţa); World Academy of Arts and Culture (SUA); Liga Culturală Oltenia; East and West Literary Foundation (SUA); World Poetry Society (India); World Poetry Research Institute (Coreea); Societatea Mihai Eminescu (Australia); referent la Zentralblatt für Mathematik (Germania) (1985-).
Premii: A obţinut 16 premii literare, dintre care: Premiul special la proză, Concursul Naţional Marin Preda, Alexandria (1982); International Eminent Poet, Madras, India (1991); Diplôme d'Honneur en poésie fantaisiste, L'Académie des Lettres et des Arts du Périgord, Franţa (1992);  La Médaille d'Argent pour l'ensemble de son oeuvre, Bergerac, Franţa  (1992); Grand Prix, 4~ Edizione del Premio Internazionale di Poesia e di Narrativa Goccia di Luna, Bastremoli, Italia (1993); Premiul de Excelenţă al Revistei Haiku, Bucureşti (1997); Best Poet Award of Rio Grande Press, Amarillo, Texas, USA (1998); Premiul revistei "Lumina" pentru eseu si contributii personale, Novi Sad, Iugoslavia (1998); Diploma de Onoare a Societăţii Anton Pann, Rm. Valcea (2000); Premiul “Podul lui Traian”, la Festivalul International  “Drumuri de spice”, Uzdin, Iugoslavia (2000).
A fost nominalizat pentru Premiul Nobel în Literatura pentru anul 2011 pentru cele 75 de cărţi literare publicate.
A vizitat 44 de ţări despre care a scris în memoriile sale (vezi Galeria Foto:
http://fs.gallup.unm.edu/photo/GlobeTrekker.html ).
Conferinţe internaţionale:
   Prima Conferinţă Internaţională asupra Noţiunilor Smarandache în Teoria Numerelor, 21-24 August 1997, organizată de Dr. C. Dumitrescu & Dr. V. Seleacu, Universitatea din Craiova, România.
   Conferinţa Internaţionala asupra Geometriilor Smarandache, 3-5 Mai 2003, organizată de Dr. M. Khoshnevisan, Griffith University, Gold Coast Campus, Queensland, Australia. 
   Conferinţa Internaţională asupra Structurilor Algebrice Smarandache, 17-19 Decembrie 2004, organizată de Prof. M. Mary John, Şef de Departament, Loyola College,  Madras, Chennai - 600 034 Tamil Nadu, India.

BIBLIOGRAFIE:
Sute de articole, cărţi şi recenzii s-au scris despre activitatea sa internaţională.
Cărţile pot fi încărcate din:

Biblioteca Digitală de Ştiinţe:
http://fs.gallup.unm.edu/eBooks-otherformats.htm
 
şi din Biblioteca Digitală de Literatură:
http://fs.gallup.unm.edu/eBooksLiterature.htm .

 

 Iar cum umorul este tot ceea ce însumează calitățile intelectuale,urăndu-i LA MULȚI ANI, revista noastră vi-l prezintă pe Florentin Smarandache drept cel mai activ colaborator în materie de culegere a anecdoticii și vorbelor de duh,nelipsit din pagina care prezintă „Folclorul internetului”, el însuși autor al unei vaste culegeri de bancuri în mai multe capitole pe care
le oferim spre descărcare cititorilor noștri:

Ai carte, ai cu ce sa te stergi la fund!
http://fs.gallup.unm.edu/folclor11.pdf 

Iubeste-ti copilul ca si cum ar fi al tau!
http://fs.gallup.unm.edu/folclor10.pdf

Decat repede si bine, mai degraba incet si prost!
http://fs.gallup.unm.edu/folclor9.pdf

Cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea,
cine-i leneş şi chiuleşte are tot aşa! 
http://fs.gallup.unm.edu/folclor8.pdf

Dovada supremă că există fiinţe inteligente în afara
Pământului este că nu au încercat să ne contacteze!
http://fs.gallup.unm.edu/folclor7.pdf

Cum iti asterni, cum vine altul si se culca in locul tau!
http://fs.gallup.unm.edu/folclor6.pdf

Ca romanu' nu-i nici unu': unde-s multi, putea fi unu'!
http://fs.gallup.unm.edu/Bancuri5.pdf

Mai bine burtos de la bere, decat cocosat de la munca!
http://fs.gallup.unm.edu/Bancuri4.pdf

Fie painea cat de rea, tot ti-o fura cineva!
http://fs.gallup.unm.edu/Bancuri3.pdf

Cine rade la urma e mai incet la minte
http://fs.gallup.unm.edu/Bancuri2.pdf

Viata e trista la noi, in schimb salariul e hazliu
http://fs.gallup.unm.edu/Bancuri.pdf

 

                                                              JEAN GEORGESCU –
           PIONIER ŞI SENIOR AL FILMULUI ROMÂNESC

         
Sub înaltul patronaj al Academiei Române, prin Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu”, Secţia Arte, Arhitectură, Audiovizual, în colaborare cu Uniunea Cineaştilor şi Arhiva Naţională de Filme, a fost omagiat Jean Georgescu, „excepţional artist, ctitor şi pedagog”. Sesiunea omagială a avut loc luni, 24 noiembrie 2014, în Aula Academiei Române şi a înregistrat prezenţa unor personalităţi de marcă ale culturii române, legate direct sau indirect, de Jean Georgescu (1901-1994), regizor, scenarist, actor.
           Prima parte a manifestării a avut un caracter informal, prilejuind intervenţii aflate sub semnul memoriei afective. Astfel academicianul Răzvan Theodorescu , în cuvântul său de deschidere, a evocat eleganţa şi distincţia care îl caracterizau pe Jean Georgescu, ca om şi creator; actorul Radu Beligan, al cărui debut în cinematografie se datorează lui Jean Georgescu, cu rolul Rică Venturiano din O noapte furtunoasă, a insistat în mesajul de salut trimis organizatorilor şi publicului, printre care i-am remarcat şi pe profesorii Universităţii Hyperion, conf.dr. Vlad Leu şi conf. dr. Marian Ţuţui, asupra „nevoii de preţuire faţă de înaintaşi,  mai ales în vremuri ca ale noastre”. Directorul Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu”, dr. Adrian-Silvan Ionescu, a avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Jean Georgescu şi a împărtăşit auditoriului amintirea întâlnirii cu acesta, în mansarda în care locuia, doldora de manuscrise, fotografii şi materiale documentare, întâlnire care i-a dezvăluit un regizor şi un scenarist, nu doar talentat, dar şi extrem de serios şi responsabil. Şi preşedintele Uniunii Cineaştilor, Laurenţiu Damian, a subliniat importanţa „moştenirii Jean Georgescu”, căci „gramatica filmică” creată de acesta este un bun cultural transmis din generaţie în generaţie. 
          Amfitrioana întâlnirii, moderatoarea sesiunii omagiale, doamna profesor universitar Manuela Cernat, a mutat accentul, în partea a doua a întâlnirii, din zona emoţional-afectivă, asupra unor abordări analitico-interpretative ale fenomenului Jean Georgescu, care au prilejuit intervenţii substanţiale, din varii perspective. Astfel, regizorul Radu Gabrea, a vorbit despre Jean Georgescu ca despre Un francez la Bucureşti, scoţând în evidenţă felul în care acesta şi-a exploatat în creaţiile româneşti ulterioare câştigurile gnoseologice dobândite în vremea cât a stat la Paris. Profesorul universitar Laurenţiu Damian a avut şansa întâlnirii în „catedrala filmului” cu  Un patriarh al cinematografului românesc în a cărei noutate de limbaj, evident cinematografic, recunoaşte „nu doar talent, intuiţie, ci şi cultură, ştiinţă, cercetare”. Olteea Vasilescu l-a privit pe Jean Georgescu folosindu-se de Lanterna cu amintiri, iar profesorul universitar Titus Vâjeu, cu „erudiţia, rigoarea, privirea lucidă, dar plină de poezie” binecunoscute, cum remarca Manuela Cernat, a plasat universul Jean Georgescu – vizual şi narativitate în cinema în spaţiul amplu al fenomenului cinematografic, eliberat de sub dictatura teatralităţii, contemporan momentului Jean Georgescu.
          Personalitatea omagiată s-a bucurat şi de abordări istorice precum intervenţia lui Viorel Domenico, Contextul istoric al realizării capodoperei O noapte furtunoasă sau cea semnată Nicolae Cabel, Jean Georgescu între criptogramele absurdului. Istoricul de teatru Jean Cazaban a punctat semnul decisiv pe care l-a trasat regizorul în spectacologia caragialiană a epocii, evidenţiind în comunicarea sa, Jean Georgescu şi comicul caragialian, un principiu care a guvernat creaţia lui Jean Georgescu: „tradiţie colorată cu noutăţi”. Intervenţia Manuelei Cernat, Glorie şi marginalizare. Un destin emblematic pentru România secolului XX, a rememorat dimensiunea dramatică a destinului lui Jean Georgescu, „aplaudat la Paris în anii 30 şi epurat politic la Bucureşti în anii 50.”
          Sesiunea omagială, Jean Georgescu – pionier şi senior al filmului românesc, ce a demonstrat atenta preocupare a Academiei Române şi a instituţiilor legate de lumea filmului faţă de rostul şi rolul tradiţiei în evoluţia culturală a unei societăţi s-a încheiat cu proiecţia filmului Directorul nostru (1955).
                                                                                 lector dr. Adriana Ghițoi

 

 Emil LUNGEANU

                        Mai bine mai Terziu decât niciodată

Nu ştiu dacă într-adevăr m-am numărat printre cei dintâi cronicari ai volumului Moartea citeşte ziarul  publicând în ediţia din 18-23 iunie 1990 a Convorbirilor literare şi critice recenzia
„Ultimul Mircea Dinescu sau despre greva generală a cuvintelor”, dar e aproape sigur că mi-am
dat silinţa în zadar, căci în acea vară fierbinte, când mineritul pe valea Dâmboviţei şi în gurile de metrou ale Pieţii Universităţii umplea toate reportajele zilei, la Bucureşti doar Morţii îi mai ardea de citit presa culturală.
Reîncarnare sau nu a strădaniei fraierului de atunci, iată-mă azi zorindu-mă iarăşi să în- tâmpin un alt volum de versuri din aceeaşi „serie neagră”, Moartea necesară,  dovadă că n-am învăţat nimic din lecţiile trecutului revoluţionar al patriei, că totul e deşertăciune (tăciune-în- deşert), inclusiv tânguirea Eclesiastului de odinioară (ba chiar „două dinioare” conform unui candidat la bacalaureat) „Haveil havulim, hacoil haveil”, dată uitării şi ea. Şi dacă nu mă pot abţine să repet istoria, de vină e doar ludicul macabru al acestui volum, a cărui lectură îţi dă, prin con- trast, aceeaşi vie poftă de viaţă pe care i-o dădea lui Mircea Micu priveliştea de fiece dimineaţă a cimitirului văzută din balconul locuinţei părinteşti din Arad. Cred că nu m-am mai simţit aşa de bine citind despre moarte, hăt, de la Crucea de ocazie a lui Nicuţă Tănase.
Şi nici mucalitul George Terziu nu moare de prea mult rău întocmindu-şi propriul certificat
de deces : „De când am murit, mă simt mai bine /.../ Ce bine, ce bine, ce bine / Cred că mâine voi muri din nou”. Perspectiva, aşadar, e diametral opusă unui Mihail Gălăţanu bunăoară, thana- tolog şi el de prima mână, însă dialectician al morţii-bumerang („Sunt glonţul morţii mele. Şi mă trag.”) în aceeaşi logică a miracolelor evanghelice în care fariseii vedeau un exorcism („scoate pe demoni cu ajutorul căpeteniei lor Belzebut” – Matei, 12.24), comparativ cu cazul de faţă unde, dimpotrivă, moartea este indispensabilă ordinii naturale: „Dacă n-aş fi murit mi-ar fi murit moartea / Mersul lucrurilor s-ar fi stricat”. E chiar morala poveştii lui Ivan Turbincă, dresorul dracilor şi al Morţii, unde, dacă eroul cel coţcar era „o Himalaie de prostie” (Vasile Lovinescu), atunci hârca păcălită de el ca o babă retardată, intrată în coşciug ca să-i arate cum faci pe mortul, era însuşi vârful Everest.
Apoi, spre deosebire de autorul Evangheliei lui Barabas, poetul sătmărean face din tragico-
media morţii un întreg colocviu şi un spectacol utilitarist jucat cu teatrul plin: „Isteria generală
a început ieri / Când s-a aflat de moartea mea./ Am devenit invidiat, comentat, / E ceva să mori la momentul potrivit / Să nu te mai consumi cu încălzirea globală / Cu prevestirile calendarului mayaş / Şi cu impozitele./.../ Moartea mea e mobilizatoare ca o pasăre / Care străbate universul căutat / Îmi iubesc moartea pentru ca voi să fiţi liniştiţi / Vă las vouă concurenţa,/ Va rămâne mai multă bere la birt,/ Veţi avea mai multe femei de iubit,/ Ce mai, sunt un mort fericit / Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.” Deriziunea dusă până la sarcasm este una de factură eugenionesciană, doar că aici ea n-a fost pusă în serviciul nonsensului, ci al fanfaronadei : „Dacă vrei să fii celebru trebuie să mori puţin” – după clasica lecţie a Eminescului predată ucenicului în chip de vaticiniu : „Voi muri, îmi spune şoptit, voi muri/ Îmi vor face statui şi evenimente / Apoi vor merge cu sentimentul de turmă / Cu mare fast să se-mbete / Au nevoie de mine, ca de aerul nopţii / Dacă mori devii ideal / Îmi şoptea Eminescu, în vreme ce ploaia / Cădea peste noi, ca un val.”
Adevărat, e apă de ploaie spaima de moarte în comparaţie cu oroarea de banal şi de anoni-
mat pe care o trăiesc poeţii! Ei ştiu foarte bine că „Rostul morţii nu e de a ne aminti / Că vom
muri/ Ci că suntem deja morţi” – apoftegmă cu darul de a-i sublinia „posterităţii” adevăratul înţeles. Problema e că „statuile şi evenimentele” omagiale nu încep  să apară automat odată cu posteritatea, ci mai trebuie făcute şi ceva valuri, altfel te îneci nevăzut de nimeni ca Dan Deşliu la Neptun.
.
Aceasta înseamnă „să nu treci dincolo / Până nu te asiguri că toată lumea / Va plânge la moartea ta”. Aşadar, deşi apologet al binefacerilor morţii, George Terziu nu-şi face iluzii. Oricât de trăitor ar fi printre urmaşii dacilor liberi de altădată (altfel, bănăţean de miazăzi după obârşie, din Iablaniţa), care nu-şi boceau răposaţii, ci îi celebrau („Într-o zi a plecat departe, departe / Într-un alt spaţiu terestru / Prietenii mă cheamă să bem o pălincă / Căci a murit Eminescu”), el ştie prea bine că dacii nu aveau televiziune prin satelit şi lighean pe acoperiş care să le taie cheful de serbări funerare. Or, cu dezmăţul noului divertisment al micului ecran din vremurile hedoniste de azi, ce şanse mai rămân ca ieşirea ta din scenă să nu fie una second hand care, vorba lui Anton Holban, „nu dovedeşte nimic” ? Nu poţi spera să faci vreun „punct de audienţă” ori barem o virgulă decât, poate, venind cu oarece senzaţional, pus sub eticheta BREAKING NEWS („Dacă am noroc voi muri de o boală celebră, nouă / Şi se va vorbi de ea la televizor”, sau „Vroiam să mor de o moarte rară / Să se vorbească la televizor” etc.), dacă-i vorba să te pui cu ştirismul de două parale made in Romania.
Şi e tocmai ce păţeşte şi poetul nostru, care are ghinionul, iată, să dea ortul popii tocmai în
ziua când programele de actualităţi vuiesc de un reportaj din Moldova despre VIOLAREA UNEI GĂINI („cu amănunte, cu reconstituiri”), eveniment de interes naţional care, se înţelege, ar fi făcut azi să treacă neauzit până chiar şi cucurigul de adio „Plaudite amici” al muribundului Beethoven. Căci adevărul e că un „behehetovăn” mai găseşti oricând în spaţiul ăsta mioritic, pe când drama unei nefericite găinuşe care eţetera – şi încă „cu reconstituiri” – asta nu vezi chiar în fiecare zi.
Are, deci, dreptate poetul să se  resemneze, lăsându-şi clipa de glorie pentru vreun alt prilej
: „Într-o zi va aduce vaca la cenaclu să o mulgă toţi / Fiecare îi va închina un poem de iarbă verde
/ A fost odată ca niciodată un poet / Care a murit şi cu asta basta”. El se va putea consola cu „ce- naclul” înmormântării şi al tradiţionalei îmbulzeli a pomanagiilor adunaţi la căpătâiul lui „să bea gratis o ţuiculiţă”, plus „vreo 400 de sărbători de pomenire a morţilor” în conformitate cu calen- darul ortodox.
E drept, e acolo mai multă paranghelie decât evanghelie, căci, afară de ecteniile, troparele şi tot restul cântărilor prescrise în Panihida, ceremonialul funerar respectat cu atâta stricteţe prin părţile noastre e creştin cum sunt eu dansatoare la bară într-un club de noapte.
Sub genericul Moartea în viziunea creatorului popular, preambulul epic al volumului de faţă o expune miniatural ca într-un muzeu de etnografie comparată: Mortul „e ţinut pe masă 3 zile. Aşa mort, da. [cf. în lumea europeană, după depunerea la capelă pompele funebre te înhumează în aceeaşi zi – n.n.] Aducem trei femei să îl spele [ritual iudaic – n.n.] şi doi bărbaţi să îl bărbierească (...) Bani pe ochi, colac în mână, prescură pe piept sau invers, costumul său cel mai bun care i-a rămas cam mic/mare”, pe urmă cortegiul, „unul cu un brad, pom, schelă cu fructe agăţate în el”, altul „cu o cruce, toţi cu lumânări, alţii cu steaguri [prapuri – n.n.] şi prosoape. Încă minim doi cu sfeşnice, nu uita coliva, încă minim doi cu coroane. Încă vreo doi care să ducă
– obiecte de uz personal, bucăţi de material textil, batiste, mobilă, o găină vie uneori, care se trece peste groapă etc.” (dar barem nu e violată). Apoi, se merge acasă la răposat „unde se bea, se bea, se bea, se mănâncă pe puţin trei feluri de mâncare, se ia şi la pachet că doar e pomană, se vorbeşte despre politică, vreme, Geoană, alegeri, inflaţie, chirii, varice, butoaie, vinul de anul ăsta, hemoroizi, nunţi, botezuri, Mutu, Steaua, femeia vecinului, orice, numai despre George Terziu nu.  După ce l-ai îngropat, reiei paranghelia la 3, 9, 20, 40 de zile, 3 luni, 6 luni, 1 an, 2, 3 etc. totul culminând cu 7 ani când îl dezgropi (...), îl stropeşti cu vin şi-l bagi la loc.” Dar, se- nţelege, nu circoteca asta pietistă, ci intenţia contează.
Să nu ne lăsăm totuşi păcăliţi de aerul badin aparent inofensiv al acestei înscenări de operă
„postumă”, căci, se ştie, apele liniştite sunt adânci. Atenţionarea „Este o armă, domnule, cartea ! Este o armă !” lansată de înaripatul general Radu Theodoru în interviul acordat lui Dan Gîju pentru revista Pro Arme şi-ar putea face din volumul de faţă „teren de instrucţie”. Acest bi- ografism băşcălios nu este, de fapt, decât pretextul unei imparabile satire la adresa farsei post- totalitariste a prezentului de tristă amintire pe care-l trăim, cu aşa-zisa ei economie de piaţă bazată pe „liberul schimb al prostiei”, într-o junglă unde „În fiecare secundă  se nasc patru fraieri” şi unde – gavarit Tolstoi – „totul e minciună, numai moartea e adevărată”.
Nu degeaba repertoriul volumului geme de Probleme naţionale din actualitatea românească
imediată şi de formulări paradoxale de tip Zen croite pe măsura babilonului nostru cel de toate
zilele: „Românii s-au născut obosiţi / Le trebuie o viaţă să se odihnească”, sau „De ce să emigrez dacă acum e legal / De ce să muncesc dacă nu e obligatoriu”, sau „Toată lumea se distra de minune când pleca tata de acasă // Numai că tata nu pleca niciodată de acasă”, ori „Sunteţi prietenii mei
/ Poate tocmai de aia nu vă cunosc” etc.
Din acest jurnal de actualităţi, nu lipseşte nici faptul divers. Bunăoară, atunci când citeam în anii de şcoală cum Venea o moară pe Siret, era mizilic în comparaţie cu spectacolul de acum din Venea un parlamentar pe Someş: „Am văzut un parlamentar plutind pe Someş / Era trist, plutind pe apa îndoliată / Becurile serii confereau reflexe ciudate / Eu cred că a fost un parla- mentar cumsecade / Cu familie, cu copii şi datorii la bancă / Cred că ştia şi limba română şi nu era încă lămurit / Dacă  româna nu e un fel de maghiară expirată /.../ De atunci stau pe malul Someşului / Seara, mereu, / Poate mai trece un parlamentar pe Someş...” Şi nu trebuie să fii vreun gourmet ca să recunoşti numaidecât în meniul casei piperul naţionalist transilvan, adăugat fie din abundenţă („Ieri am aflat că nu am nici mamă nici tată / M-a născut o vecină.”), fie cu moderaţie : „De ieri mă preocupă capra vecinului, / Are, Doamne, o capră / De-ţi vine să-i bei apă din bot / Merge la cosmetică în fiecare vineri / Şi când vine nici nu se uită la mine / Vorbeşte ungureşte să nu înţeleg nimic / Dă din coadă să mă bage în draci / Mănâncă aşa manierat florile pe care i le dau / Că mă simt preşedinte de bloc” etc. Chestia asta cu preşedintele de bloc pare să fie luată foarte în serios, fiindcă am mai găsit-o idealizată şi într-o altă romanţă : „Te iubesc con- sistent, copilăros şi fierbinte / Fac pixuri, brelocuri, să trăim mai decent / Fac din secunde un calcul atent / Când voi ajunge la bloc preşedinte // Voi primi salutări pe o scară uitată / Voi trăi sentimentul complet şi plenar / Că sunt pentru bloc un sfânt felinar / Final potrivit într-o proză ciudată // Ce vis, ce onoare, domnul breloc,/ Domnul odorizant, domnul pix şi brichetă / Trăind o iubire regală, completă / Atunci când voi fi preşedinte de bloc”.
Cum se poate vedea, întotdeauna ambalajul nostimadei împachetează de fapt produse in- flamabile cu care nu e de glumit, mai cu seamă în Ardeal. Căci dacă „lipsa seriozităţii este unul din cele mai grave neajunsuri ale societăţii noastre”, scria Rebreanu în 1942, atunci „Transilvania este un adevărat rezervor de seriozitate”.
Interzis de cenzura comunistă după cele trei premii din 1981-83 şi un promiţător debut în proză (Experienţa) salutat de Eugen Barbu şi premiat în Marea Britanie, George Terziu a dispărut vreme de trei decenii bune din peisajul editorial românesc, preferând să se dedice estimp cena- clurilor literare timişorene şi sătmărene, emisiunilor culturale radio sau de televiziune, iar de câţiva ani încoace – producţiei de carte beletristică şi editării revistei internaţionale de cultură Cervantes.
Odată cu întoarcerea fiului risipitor al Muzei după această îndelungată absenţă, astăzi volu-
mul de faţă marchează şi debutul editorial al unui poet. Iar după lectura reconfortantă a acestor pagini, poţi conchide împăcat că, fie ea şi venită aşa de târziu, Moartea necesară era într-adevăr o naştere necesară.
Da, mai bine mai Terziu decât niciodată.

 

 

 O REUŞITĂ ÎNCERCARE  DE REABILITARE A LITERATURII ROMÂNE 
                        VECHI: CARTEA LUI ADRIAN BOTEZ  - 
                   „DOSOFTEI – VESTITORUL LUI EMINESCU”


Scrisă aşa cum este, cartea despre mitropolitul Dosoftei nici nu poate fi lăsată din mână, aproape ca un roman poliţist, datorită  minuţiozităţii şi tenacităţii de "şoricar", cu care autorul scormone după un adevăr ştiut de mulţi, dar acceptat de foarte puţini: poporul acesta are un destin supra-terestru, el este matricea, găoacea, cuibul din care au plecat alte limbi şi neamuri. Cea mai surprinzătoare ştire, care vine să întărească adevărul acesta, este faptul (net!) că, în India, 800.000 (opt sute de mii!) de persoane vorbesc o limbă cvasi-românească. Nu mai dau şi alte detalii. Iar Adrian Botez, cu competenţă, cu ardoare, cu dragoste de neam şi de ţară, izbuteşte să mai găsească un filon, doveditor al unui adevăr pe care nu mă simt obligat să-l demonstrez: suntem, aici, de mult mai multe mii de ani, decât s-ar crede, în minţile „erudiţilor de salon” - am influenţat lingvistic mai multe popoare, am fost creştini în duh, cu mult înaintea altora. Bâiguielile unora, sfertodocţi, sau, chiar, spre jalea mea, cercetători respectaţi, despre limba „rudimentară” (!!!), din scrierile lui Dosoftei, arată clar că noi singuri ne tăiem craca de sub picioare, las a mai pomeni pe alţii, străini, care au tot interesul să o facă. Aceasta delăsare, aceasta nepăsare, această "nobilă" indiferenţă mie îmi spun, în contrast cu părerile altora, altceva: nu este nesimţire, nu este nepăsare, este credinţa că orice ar zice şi ar face unii sau alţii, steaua acestui neam nu poate apune, căci ştiute sunt căile, adevărurile şi scopul suprem ale Creatorului.
Asemenea unui bogat care dăruieşte, cu nepăsare, în dreapta şi în stânga, tuturor, din ceea ce ştie că are cu prisosinţă, tot aşa şi acest neam al nostru, conştient, parcă, la nivelul mentalului colectiv, de „înaltul său destin astral”, de bogăţia spirituală imensă, le „dăruieşte” tuturor neamurilor de primprejur, libertatea de a spune şi face, împotriva sa, orice. Am primit, aici, pe toţi veneticii curgători dinspre pustele îndepărtate ale Asiei, i-am găzduit şi i-am ospătat pre toţi, cu asupra de măsură, conştienţi că nimic nu ni se poate întâmpla. Şi asemenea lui Eminescu, pare că spunem şi noi, încă o dată, şi încă o dată (de câte ori trebuie şi ne inspiră Hristosul Neamului!), „câţi veniră, se făcură, toţi, o apă şi-un pământ…” Şi asijderea va fi şi de acum încolo, pare să spuna autorul, cu o încredere aproape sinucigaşă. Oare nu din iubire Hristică, deplină şi desăvârşită, face neamul nostru atâta risipă de îngăduinţă?
Adrian Botez are meritul de a se fi aplecat, cu ştiinţa şi dragoste, asupra unei „zone” pe nedrept neglijate a literaturii române: perioada de început, când toate păreau amestecate şi neclădite, ca să ne limpezească şi să ne spele ochii de „negura” lăsata, cu şi fără de voie, de imixtiunile interesate să ne păgubească de ce avem mai scump, adevărata noastră identitate de neam. Nu le-ar mai ajuta bunul Dumnezeu, celor care nu mai prididesc cu „munca” lor de cârtiţe oarbe, să ne tot convingă a ne înstrăina şi ţară, şi Duh!
Adrian Botez reuşeşte, cu pricepere, să demonstreze  un adevăr care altora se pare că le-a scăpat: „tocmind” psaltirea cea „pre versuri”, Dosoftei nu numai că traduce un codex religios, ci face cu totul şi cu totul mai mult de atât, autohtonizează textul religios, îl adapteaza nevoilor, firii valahe şi profilului spiritual valah, îndulcind, parcă, textul iniţial, spre „mireasma de dulceaţă” a raiului:
“Deci, nu e tot atât de bună “stredea” (excesiv înjosită întru despiritualizare “glotaşă”!), pe cât este <> (auzirea manifestării Logos-ului Dumnezeiesc! – e drept, aflată în compania grâului hristic şi a “oloiului-unt”, posibilă ipostaziere a mirungerii/”îngerească hrană”-HRĂNIRE ÎNTRU RECUNOAŞTERE A FIINŢEI DE DUH: <> - psalmul  77 , p. 150)…dar tot deplin bună (dar, în TĂCEREA SPORITĂ A ROSTIRII!) este <>! Căci numai ea poate să se afle ACOLO, în zona extatică, în Chipul Mistic (deci, inefabil/inexprimabil, întru DEITATEA eckhart-iană: GOTHEIT-GRUND!): <> (psalmul 140, p. 270)”.
Iată, deci, ce zice autorul lucrării de faţă, pentru a ne vădi, semantic şi mental-atitudinal, această “îndulcire” specific valahă, intuită şi purceasă, sublim-lămuritor, dinspre psalmistul Dosoftei:
“Noi adăugăm (la semnificaţiile alese şi specificate mai sus, ale verbului ”a scorni”) şi semnificaţiile de ”a se stârni, a se dezlănţui”, precum şi pe aceea de” a face să iasă din adăpost, a urni”. De ce? Pentru că Sfântul Dosoftei nu a dezlănţuit doar uraganul MARII POEZII VALAHE – ci a dezlănţuit, în el, Adevărul Revelaţiei HRISTICE, întru ORTODOXIE/CALEA CEA DREAPTĂ, SINGURĂ EA FIIND A MÂNTUIRII!!! N-a mai putut răbda DIZ-ARMONIA psaltic-davidiană, creată prin ipocrizie - şi s-a dezlănţuit întru LĂMURIREA (de la ”lamură”!) ADEVĂRULUI ARMONIC! N-a mai putut sta ascuns, în ”adăpostul” (oarecum camuflat şi, de multe ori, dovedit ca fiind pretextul culcuşirii laşe!), al traducătorului (”Eu nu zic nimic de la mine, nu daţi vina pe mine, eu repet ce a zis el, câtumai REGELE DAVID!”). ”Ba nu!” – va exclama, prin ”urzirea şi stârnirea” acestui PSALM EXPLOZIV, fără de nume, dar dăruind Valahimii, prin simplă ”plăsmuirea” sa, NUMELE CREATORULUI POEZIEI, ÎNTRU DUHUL ADEVĂRULUI ORTODOX POETIC! – ”Ba nu! – eu, Păstorul cel Bun al Turmei Revelat-VALAHE, consider că nici măcar regele David nu poate fi deasupra Celui care s-a intitulat <>! Cât o fi el de rege, nu-i mai mult decât pulbere şi decât umbră…ba chiar mai puţin decât atât, atunci când nu se comportă cum pretinde el că-i este portul său de rege! Eu mă supun Împăratului Cerurilor, iar nu smintelilor şi ipocriziilor şi apucăturilor care duc la sminteală - şi sunt obligat, de Misiunea mea, să-i luminez pe valahi, iar nu să-i ţin în întunericul nedumeririi!”…”
Pare că autorul dezlănţuie, aici, un adevărat proces judiciar, menit să lămurească, tuturor, mai mult decât „buchea” psaltirii, ci Adevărul, cel dezbărat de orice alcătuire netrebnică şi defăimătoare de neam. Proces care nu este unul al învinuirii, ci unul al lămuririi, al alegerii adevărului de minciună:
“Se vede clar că, între regele David şi <> său (după câte servicii îi face şi jură că-i va face lui David, am zice că Dumnezeul veterotestamentar este/devine, mai curând, agentul imobiliar al lui David şi face parte şi din servicile secrete israeliano-davidiene!) se produce o dublă înţelegere (prin semne grafice, dar, probabil, şi prin limbajul ochilor şi al trupului!) :
 
1-Prima înţelegere este una de tip ”promo”, de făurire a imaginii publice a lui David, aşa ca în alegerile ”democratice”, de azi (să facă daruri de pâine la săraci, săturându-i… -  să îmbrace preoţii ”în mântuire”, să tocmească ”lăudaci”,  de tip ţuţer: ”15-Roadele lui le voiu binecuvânta şi pe săracii lui voiu sătura de pâine. 16-Pe preoţii lui voiu îmbrăca cu mântuire şi slugile lui vor scoate strigăte de bucurie. 17-Înălţa-voiu acolo puterea lui David şi acolo voiu găti făclia unsului meu”.
 
2-A doua înţelegere este una de tip militar-ofensiv  - şi aceasta, se vede treaba, este cauza iritării şi exploziei, stârnirii, dezlănţuirii, ieşirii din ”ascunziş” (”ascunzişul” simplului, chipurile, traducător, iar nu DEMIURG ORTODOX AL POEZIEI VALAHE!) – a lui Dosoftei : ” 18-Pe vrăjmaşii lui viu îmbrăca cu ruşine şi asupra lui va străluci sfinţenia mea>>”!
 
Păi cum, oameni buni?! Ia să auziţi ce ode aduce regele David păcii şi înfrăţirii, în psalmul 132, după ce, în psalmul 131, făcuse înţelegere cu ”Dumnezeul lui de  casă”, întru ”îmbrăcarea în ruşine a vrăjmaşilor” (de fapt, nimicirea şi robirea TUTUROR vrăjmaşilor Neamului lui Iuda! – adică, a triburilor băştinaşe, străvechi, pe acele pământuri, şi care nu prea agreau, încă de pe atunci, agresiunea tribului/triburilor lui Iuda!): ”1-Cât de bine e şi cât de frumos, să locuiască fraţii în unire! 2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a pogorât pe marginea vestmintelor lui. 3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se pogoară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite”.
 
Cât de frumos se vorbeşte (tot în limba, cică, ”a treptelor”!), în psalmul 132, despre ”frăţia în unire” (că-i ”mireasmă frumoasă”, că-i ”ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron”, că-i ”ca roua Ermonului”) – pe când în psalmul anterior şopocăia cu Dumnezeu, pe sub ferestrele non-ebraicilor, complotând grav de tot, împotriva oricărei ”frăţii” şi ”uniri”! Păi, se vede treaba că, una din două: ori regele David vorbeşte cu două voci şi cu două guri – ori că, atunci când vorbeşte el despre ”frăţie şi unire”, nu se referă nicicum la ”toţi oamenii de sub Cerul Lui Dumnezeu” – ci, EXCLUSIV, LA ”FRĂŢIA ŞI UNIREA” DINTRE EVREI!!! Toţi îi sunt duşmani lui David-regele, afară de cei dintr-un sânge (şi un interes!) cu el…din cele 12 triburi care se trag din Iuda!
 
Şi, atunci, îşi spune sfântul Mitropolit Dosoftei, <>!
 
Căci, nu-i aşa: ”Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi  pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteti să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”  (cf. Matei, 6, 24) - şi Sfântul Dosoftei nu putea să ”slujească” (adică, să accepte, tacit, ipocrizia!) şi psalmului 131, şi psalmului 132, de parcă n-ar fi văzut că unul conţine, ca atitudine spirituală, păreri şi atitudini opuse celuilalt! – …sau, cel puţin, aşa apărea, la o primă vedere.
 
Iar  lucrurile trebuiau limpezite, pentru omul simplu, ascultător cucernic şi onest smerit, în  biserică! Pentru că el, ”LIMPEZITORUL”, nu era oricine, ci Mitropolitul Moldovei! - şi nu avea dreptul să lase lucrurile tulburi, spre o eventuală sminteală a celor săraci cu Duhul (căci lor trebuia să le agonisească Împărăţia Cerului, nu altora!), pentru că el era PĂSTORUL CEL BUN!!!
 
În primul rând, să remarcăm că Dosoftei nu foloseşte, în traducerea sa, asupra psalmului 131, cuvântul misticii înnegurate ebraice: ”strălucire” (”va străluci sfinţenia mea”) – ci foloseşte o imagine cu simbolistică valahă, deschisă către cosmos, iar nu închisă între zidurile comploturilor ”davidiano-iehovite” – IMAGINEA POETICĂ ŞI HRISTICĂ A ÎNVIERII – ”floarea-înflorire”:”într-a mea svinţie să-nflorească”. În Psaltirea pseudo-davidiană a SFÂNTULUI   Dosoftei – a pătruns Duhul HRISTIC!!!
Apoi, să remarcăm ceea ce este de remarcat, având textul sub nas: Sfântul Dosoftei refuză să fie folosit, fie şi din postul de traducător, pentru un limbaj dublu, mai curând aparţinând de dipomaţia machivelică, decât de vreo teologie, oricare va fi fiind ea aceea. El, Sfântul Dosoftei, rosteşte, pe faţă, sus şi tare, care TREBUIE să fie ”breviarul oamenilor cinstiţi”, din întreaga lume (cum fusese numită, în Franţa, cartea lui Montaigne [1533 - 1592], ”ESEURI”, încă din veacul  al XVI-lea!): ” Cine face zidi de pace,/Turnuri de frăţie,/Duce viaţă fără greaţă/'Ntr-a sa bogăţie./Că-i mai bună, depreună,/Viaţa cea frăţască,/Decât armă ce destramă/Oaste vitejască”.


Din Dumnezeul răzbunător şi crunt al iudeilor -  spune profesorul Adrian Botez, cu dovezi palpabile, din textul psaltirii – Dosoftei alcătuieşte o altă imagine, a unui Hrist îndurător şi plin de iubire:

“De aceea, Sfântul Dosoftei nu doar că nu va urma calea non-orfică a Psaltirii Davidiene, ci, mai mult, va căuta şi afla altă Cale – aceea BUNĂ, a Lui Hristos-Dumnezeu şi a ORFISMULUI  POETIC, -  pentru că Sfântul Dosoftei nu se mai adresa, acum, precum regele David, unui popor călcător de Lege a Luminii şi Iubirii, ci se adresa chiar CELUI MAI  IUBITOR DE ORFISM ŞI DE LUMINĂ, dintre popoarele/Neamurile Pământului!
 
Sfântul Dosoftei, aşa cum am zis şi mai sus, şi-a pus una şi bună în cap: să alcătuiască un manual poeticesc/orfic şi duhovnicesc, atractiv şi luminat de iubire de semeni (una, pentru că simplifică teologia, până la priceperea ei de către oamenii simpli, din norod – a doua, că aranjează, întru Înaltă Transfigurare Poetică,  vorbele valahilor! - care sunt vorbe din inima norodului valah smulse, iar nu cum se plânge, absurd, Sextil Puşcariu, că limba Psaltirii e plină ”mai ales cu multe neologisme”! – să vină, din mormânt, şi să ni le arate, şi nouă, pentru că vorbele lui Miron Costin cel ÎNŢELEPT rămân valabile, în veci de veci: ”Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”  [83] ), pentru ca şi valahii să ştie a se ruga, cu Duh Frumos, către Dumnezeul Creştinilor Ortodocşi: Iisus HRISTOS!!! Cum ziceam mai sus, Sfântul Dosoftei nu are alt scop, decât acela de a da Neamului Valah, CREŞTIN-ORTODOX  - o PSALTIRE VALAHĂ! – …nu ebraică, nu romano-catolică, nu <>, nu <>!!!
 
PSALTIRE VALAHĂ – VALAHILOR!  - şi…<>!”

Ce vreţi mai „românesc” de atât? Care neam a mai fost, ca al nostru, creştin înainte de creştinare, îndurător, cu asupra de măsura, cu vrăjmaşii, pe care, în cel mai pur spirit creştinesc cu putinţă, să-i ospăteze din vase de aur, cu bucate de preţ?
Încrâncenarea cu care autorul încearcă să redea lumii adevărul literar şi artistic al operei mitropolitului Dosoftei  nu vine din încăpăţânare prostească, din pur spirit de frondă şi contradicţie oarbă, ci din profunda cunoaştere şi, mai ales, din iubire de neam şi limbă, din adânca trăire spiritual-românească şi, de ce ne-am ruşina a o spune: din Ortodoxie desăvârşită.
Adrian Botez spune toate astea, în cartea sa, pe lângă altele, mai multe, pe care eu n-oi fi putut sau nu voi fi ştiut să le văd. Scoţându-l pe Dosoftei din conul de umbră al proto-literaturii, autorul face un mare serviciu acestui neam, pe nedrept hulit: arată lumii că „au născut”, vorba altui începător în ale limbii neamului, „şi la Moldova, oameni”, adică intelectuali desăvârşiţi şi scriitori de talent, în limba românească adevărată, „tocmită”, cum ar veni, încă de pe atunci, iară nu „rudimentară” cum, spre ruşinea lor, o consideră alţi exegeţi. Am avut prilejul să constat, citind volumul domnului Adrian Botez, că se poate scrie alert, cu vervă şi aproape polemic, despre un subiect pe care alţii, numai cu mare îngăduinţă, l-ar putea considera incitant. Dar autorul ştie să presare cartea cu amănunte care fac lectura palpitantă şi captivantă, scoţând la iveală un Dosoftei mai mult chiar decât Poet (deşi Poetul Dosoftei este, cu adevărat, genial şi vestitor de „sumă de genii protectoare ale Neamului Valah – Eminescu!”: „Prin Dosoftei, valahii şi Ortodoxia îşi regăsesc echilibrul armonic al vieţii şi, deci, ELIXIRUL VIEŢII – iar prin Eminescu-Aminul regăsesc ELIXIRUL ÎNVIERII HRISTICE!”) - şi, mai presus de toate, Valah adevărat şi Creştin autentic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.
 
- Adrian Botez, “DOSOFTEI – VESTITORUL LUI EMINESCU - prima abordare stilistico-poetică/hermeneutică a operei Sfântului Mitropolit DOSOFTEI”, Ed. Rafet, Rm. Sârat, 2014.

                                                                  OCTAVIAN CONSTANTINESCU

 

                              DOSOFEI: CA ROUA CE CURGE PE MUNTE...


Într-o vreme în care Biserica este în criză,  un ev în care criza a marcat sisteme sociale, politice sau culturale, Adrian Botez ne prezintă, în cartea sa Dosoftei – vestitorul lui Eminescu, carte apărută la Editura Rafet, Râmnicu Sărat-2014 (Director Constantin Marafet) -  o parte a miracolului românesc, cumva uitat, cumva discret.
Două nume: Dosoftei şi Eminescu.
Eseul este unul la coliziunea dintre domenii, pendulează între literatură şi teologie, sub forţele istoriei.
Adrian Botez este un curajos...
Mulţi intelectuali iau în derâdere ritualul creştin, uită de valorile eterne, sunt interesaţi de nihilism, absurd, cinism, postmodernism, realitatea fără de realitate etc. Alţii se afundă în formalism sau în ritualul cel de toate zilele. Autorul nu este un desuet, este un pasionat care deranjează ierarhii şi restabileşte regulile normalului în literatura română. El consideră că această carte densă este o primă abordare stilistico-poetico-hermeneutică a operei Sfântului Mitropolit Dosoftei.
Dosoftei, un nume în epocă, a luat în serios sarcina care îi revenea şi a tradus Psalmii (Davidieni), din Sfânta Scriptură în limba română. Traducerea unui text biblic este o îndeletnicire foarte grea, o piatră de încercare pentru orice traducător, pentru orice popor: limba ebraică veche are multe meandre, este uneori dificil de abordat, nu sunt puse în lumină toate secretele ei, are o logică lingvistică rară, neuzuală pentru un european. Ceva este totdeauna altfel (sucit) la evrei, o limbă care pregăteşte capcane, pentru un literat autentic.
Traducând psalmii, Dosoftei (1624-1693) a reformat, din interior, limba română, a propus teme noi, a pus bazele unui edificiu poetic şi a descoperit geniul românesc. Dosoftei îl anunţă, astfel, pe Eminescu. El a fost primul mare poet român, el a fost şi un teolog deosebit, a adus noutăţi, a propus direcţii şi a avut curajul să dea o variantă românească a psalmilor. În psalmii lui Dosoftei se simte Hristos cel Înviat, Cel care ne-a lăsat Evanghelia. Există un spirit creştin în această traducere. Privind în contextul european care a respectat regulile logicii ebraice, un context marcat de raţionalismul lui Aristotel, promovat de linia catolică sau reformată, uneori, demersului poetului român este original, propune soluţii noi. El se detaşează de Jan Kochanowscki (Polonia), sau de Clément Marot (Franţa) - un duh special pune în mişcare materia fină a psalmilor. De asemenea, Adrian Botez declanşează un demers special: Dosoftei a fost un geniu, din perspectiva timpului în care a trăit, el a pregătit calea pentru Eminescu, un capăt de drum în literatura română (Aminul).
Sunt scoase, în peisajul teologic şi literar - viziunea, mistica, fantezia românului pasionat după adevărul lumii. Mentalul românesc capătă o dimensiune superioară, cuvinte intră în Templul sufletului românesc, devenind universale... Autorul cărţii este un curajos, face o reverenţă pentru cultura noastră, are o mare recunoştinţă pentru înaintaşii care au marcat istoria Moldovei şi a românilor. El arată limitele criticii literare româneşti, privind analiza Psaltirii în versuri, se delimitează de Călinescu, preia, sub o aspră cenzură, scrierile lui Nicolae Cartojan, sau ale altor critici. Deficitul de cultură teologică la criticii români este pus în evidenţă – astfel, unele consideraţii, considerate certe, sunt spulberate. Adrian Botez, însă, forţează nota, intră în mecanismele istoriei, tratează subiectul sub raport politico-istoric, înfruntă hăţişul noilor noţiuni de popor, naţiune - termeni care se cristalizau într-o Europă în fierbere, catolicismul şi protestantismul se duelau, evreii îşi impuneau doctrina în viaţa publică. Analiza sa este pasională şi dedicată, nu se delimitează prea clar de curentul ortodox (teologic) şi Biserica Ortodoxă - între calea dreaptă şi biserică (fie ea şi majoritară), există câteva diferenţe, diferenţe care au marcat istoria lumii, chiar prin războaie... Or, Duhul tutelar al lui Hristos nu duce la războaie, duce spre iubire, iar psalmul este expresia unei iubiri. Psalmii Davidieni îl învaţă pe credincios cum să se adreseze lui Dumnezeu, în aura Duhului Sfânt. Dosoftei, susţine Adrian Botez (şi are dreptate), a poetizat şi a încreştinat psalmii, dăruindu-i poporului român. Misiunea sa a fost realizată într-o formă nouă, demnă de geneza unui fenomen unic. S-a deschis cale dosofteiană spre Paradis! Misterul credinţei se relevă în textul vechi românesc, o „mireasmă” nouă adia în această scriere.
Adrian Botez are o mare pasiune pentru cuvintele vechi, cuvinte-izvor. Se pun faţă în faţă lumea lui Dumnezeu şi limba română vie, o recreare a psalmilor din Vechiul Testament!
Pentru cititor, Adrian Botez are câteva concluzii ferme, Dosoftei este actual! Folosind un principiu teologic solid - pentru autorul cărţii, Dosoftei este Ioan Botezătorul, el anunţă venirea lui Eminescu, el pregăteşte limba, viziunea, starea, principiile.
Dosoftei a fost printre puţinii cărturari care au trăit în acel ev mediu complicat în România, deschizându-se spre Europa. El avea substanţă, avea putere. A creat un arhetip românesc al poeziei! Noi teme: universul în expansiune, cuvântul transformându-se în Logos în limba română, observă frumuseţea vieţii, lumea este dinamică, are fapte măreţe, în spatele a toate este Dumnezeu, verbul divin are putere de creaţie, îndeamnă la slăvire (laudă), psalmii pot vindeca spiritual, omul evită orbirea spirituală, se leapădă de boală, cunoaşterea este una vie, de viaţă, pe verticală şi pe orizontală, este pus în lumină elementul acvatic – uterul cosmic...
Adâncul mării pare locul unde se plămădeşte viaţa, chitul din adâncuri ca agent al lucrării divine. Leul lui David devine Lupul Valahic! Puterea lui Dumnezeu se manifestă vizibil, metafora şi dinamica creaţiei sunt prinse, de Dosoftei, în versuri fără egal, în acea vreme - şi actuale! Analiza lui Adrian Botez este aici profundă şi dă măreţie literaturii române. Criza umană este pusă bine în lumină, drama omului limitat răzbate din versurile vechi, în forme proaspete, noi chiar şi pentru cititorul modern.
Putem reţine câteva cuvinte din cartea dedicată bătrânului poet nou: „Psaltirea Sfântului Dosoftei nu este una eminamente extatică, prin atitudinea  spiritului şi a sufletului  şi prin înmănuncherile de cuvinte – ci este o carte spiritualist-vitalistă, oferind un Model de Credinţă Creştin-Ortodoxă, deplin-dinamică, întru slăvirea lui Dumnezeu, în chip de căutare a Sinei Cosmice, ca identitate Divină/ORIGINARĂ a omului”. Adrian Botez sintetizează şi îl încadrează pe Dosoftei în panteonul ortodox românesc, dar în pasiunea sa nu observă că şi unele manuale teologice ale altor culte fac trimitere la traducerea psalmilor, realizată de marele român, în secolul al XVII-lea, ca o etapă necesară în traducerea corectă a Bibliei. Cultura română este una a românilor, dincolo de diferenţele de viziune a teologilor.
Iată mesajul unui psalm:
„1-Câte de bine e şi de frumos, să locuiască fraţii în unire!
2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a coborât pe marginea vestmintelor lui.
3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se coboară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite” (Psalmul 132, citat de Adrian Botez). 
Mai menţionăm că la baza analizei lui Adrian Botez au stat:
1. Dosoftei, Psaltirea în versuri, Editura 100 + 1, GRAMAR, Bucureşti, 1998, ediţie realizată de AUREL GOCI.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Spetuagintei, Institutul Român şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1940 (Biblia Canonică).
De reţinut şi bibliografia care a stat la baza cărţii, peste 178 de trimiteri şi documente: 
o carte în carte, dominate, ambele, de Biblie!

                                                             Constantin Stancu,

 

        Ionuţ Caragea – Festina lente, editura eLiteratura, 2014
                    (ediţie bilingvă – română şi spaniolă)
 

Pe Ionuţ Caragea l-am cunoscut (vorba vine!) în localitatea sa natală, adică Gugăl. Gugăl, cum se ştie, e o uliţă a satului global. Erau timpuri grele. Oamenii începuseră să se standardizeze. Se clonau voluntar, chiar dacă "numai" în suflet. Deveniseră simple mecanisme. Deveniseră nişte umbre. Oriunde priveai, vedeai înregimentare pasivă şi masivă. Chiar şi arta începuse să devină sinonimă cu găunoşenia. Şi mi-am zis: musai să existe un izvor de seninătate undeva, o Speranţă!  Şi nu mică mi-a fost bucuria - şi mirarea! - să descopăr că oameni ca el încă există. Spiritul încă nu a murit.
A scrie despre Ionuţ Caragea este, desigur, o treabă utopică. Puţini dintre noi sunt definibili - chiar şi la modul relativ - dar cine s-ar încumeta să definească Poetul însuşi, cel care, prin natura sa, e cea mai lunecoasă matrice de referinţe şi metafore? Poezia e menită să sfideze ordinea celor fizice, aşa că numai înotînd în poemele sale îţi poţi face o idee cam cît de vast este acest ocean dezancorat de la ţărmul bătrînului Tomis. Iată deci nişte... (s)tropi caracteristici: "aş fi vrut ca Dumnezeu să fie măcar o dată om / şi să petreacă ceva timp şi cu mine / să ne întîlnim într-o bună zi pe stradă / el să mă bată cu palma pe umăr / ce faci prietene?" (Colecţionarul poemelor de unică folosinţă); "oamenii pe care i-am întîlnit o dată în viaţă / aduc pe undeva cu Dumnezeu / îmi lipsesc îmbrăţişările lor / strîngerile de mînă / dar mai ales privirile…" (ibidem); "în mansarda inimii mele oamenii / se-nghesuie şi se iubesc" (Ceai verde cu aromă de nemurire); în fine, puţin cîte puţin devine clar că el, Caragea, e propulsat de o candoare miraculos conservată, candoare care-i permite să mîntuie prin verb tot ce se poate încă mîntui în teritoriul cotidianului.
Antologia de faţă îi va decepţiona profund pe cei care caută în poezie o fugă spectaculoasă din realitate. Nu există în ea revelaţii instantanee, nici terapii intensive, nici proprietăţi curative, nici autostrăzi spre împărăţia cerului. Caragea ne livrează "numai" cele care sunt omeneşte contractabile, şi o face cu onestitate completă. Nu numai că nu ne anesteziază contra realităţii, dar ne obligă, la tot pasul, s-o redefinim, s-o simţim şi s-o gîndim din unghiuri noi, perfect originale. Cei săraci cu duhul se vor simţi trădaţi în poezia sa. Vor fi nevoiţi să se întoarcă în sălile unde, măcar o oară pe săptămînă se învaţă, hipnotic şi convulsiv, deliranta "vorbire în limbi".  Limba în care ne vorbeşte Caragea este o limbă arhaică, arhetipală, chiar dacă încă inteligibilă: limba solidarităţii umane. El are intuiţia fatidică (în toate sensurile) a faptului că numai dedicîndu-ne viaţa semenilor noştri putem accede la "divinitate". În această limbă arhetipală devin exprimabile ecuaţii ontice de prim ordin, cum ar fi "Eu = vecinul lui Dumnezeu" (Rilke),  "Eu = multitudini" (Whitman), şi "Eu = radical din Dumnezeu" (ori expresia echivalentă "Eu la pătrat = Dumnezeu") (Caragea).
Ionuţ Caragea nu se lasă sedus, nici intimidat, de tendinţe şi curente. Pe cînd la patul agonic al poeziei româneşti par a-şi disputa colacii două grupări lexicalmente distincte, dar cu platformă politică şi grad de virulenţă similare - una coprocultistă, a celor care văd în poezie un simplu laxativ, un simplu debuşeu al puseurilor lor exocrine, şi cealaltă didacticistă, a celor care fac din poezie un amvon al diseminării egolatrelor lor halucinaţii, Ionuţ Caragea ne propune ceva nou şi vechi de cînd lumea: o abordare generoasă, altruistă.  Imun la contagierea partinică, el urmează un singur edict: cel al propriei conştiinţe şi sensibilităţi. Unul dintre ultimii reprezentanţi, în această eră arhi-orwelliană, ai unei specii virtual dispărute: Omul Liber. Iată deci un poet care în niciun moment nu ne amăgeşte că ar deţine răspunsuri. El ne zice, în esenţă: "Haideţi, dragi prieteni, să căutăm împreună!" Şi ce altceva, dacă nu o perpetuă şi febrilă căutare, este Poezia, autentica poezie? Pentru aceste motive, emblematic îmi pare poemul său "Ceva din mine caută ceva", care, cu necesara clauză a provizoratului, ar putea constitui, în stagiul curent, un eventual manifest de artă poetică al său: "Ceva din mine caută o secundă, ceva caută/ un minut,/ Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută o lună,/ Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,/ Ceva caută mereu ceva."
Un adevăr esenţial se desprinde, inevitabil, din ansamblul hermeneuticii caragiene: nu destinaţia contează, ci voiajul în sine. Fiecăruia dintre noi îi este rezervată o Itacă a sa, ideea însă - şi aci intervine misia poetului - este să facem periplul cît mai fascinant şi durabil. Poate niciunde nu este mai pregnantă această filozofie ca în "Poemul meu ca un tren" ("poemul meu ca un tren pe firul epic / metafore-pilde şi cuvinte curioase / cu locuri la geam"), unde, dezlănţuit pe infinite şine lirice, poemul-tren, al cărui traseu include fiecare gară imaginabilă a universului şi al cărui motiv de a fi este fiecare pasager imaginabil, pare a inhala zare după zare după zare.
Odiseea propusă de Caragea este compatibilă cu cea sugerată de Borges ("Şi precum Itaca / şi arta e, de veşnică verdeaţă, nu minuni" - Jorge Luis Borges, Arte Poetica). Totuşi, Caragea deplasează semnificativ centrul de greutate spre continuarea dîrză a explorării şi spre vocaţia comunitară a artistului, cam în genul cum o face, pe cale muzicală, un Lluis Llach: "drum bun luptătorilor / dacă rămîn credincioşi neamului lor / catargul corabiei lor / zeul vînturilor să-l norocească / şi chiar cu toată truda şi chiar cu tot chinul / plin de amor fie-le sufletul / spre doruri străvechi calea să-şi afle / plină de aventură / plină de cunoaştere." (Lluis Llach, Viatge a Itaca, pe un text de Kavafis)
"Numai poetul ştie cîtă singurătate şi cîtă tristeţe / este în casa cuvintelor sale" (Casa cuvintelor) - şopteşte, misterios şi poate profetic, Poetul. Totuşi, poate ştim şi noi, cei care alături de el vîslim spre Itaca, ce furtuni şi ce încercări ne aşteaptă.  Ştim prea bine ce înseamnă, în anul de graţie 2012, a compune poezie în limba română. Ori în oricare alta dintre limbile vulnerabile. Cînd existenţa însăşi a lutului din care-ţi plămădeşti adăpostul este ameninţată, puţine lucruri mai rămîn în jur, afară de tristeţe. Şi, pe măsură ce cancerul globalist avansează, Speranţa se trage îndărăt, bătută şi înlăcrimată. Tristă, peste măsură de tristă şi pustie va fi Casa Sufletului cînd gîndul lumii singur va rămîne...
De aceea îl citesc şi recitesc pe Ionuţ Caragea. Ştim că "s-a născut pe Google", dar, spre diferenţă de cei care, venind de nicăieri, probabil tot acolo se vor întoarce, el îşi trage seva din stră-adîncuri, din însăşi tîmpla marelui Burebista: "Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată / De sora ta bătrînă ce curge-n răsărituri, / Dar vei cunoaşte dacul cu faţa sa brăzdată / Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri." (Tu, Sfinte Laurenţiu)
Şi, dintre cîţi s-au născut şi s-or mai naşte încă în tristul "sat global", puţini, tot mai puţini vor avea gloria de a muri în sfînta noastră limbă...
                                                       Paul Abucean

 

             Cronică la romanul Fluturi - vol. I, de Irina Binder


Cartea autobiografică scrisă de Irina Binder începe cu o autodescriere destul de reuşită (pag. 5), menţionându-se calităţi şi defecte, chiar dacă repetiţia expresiei „Sunt un om” trădează o anumită stângăcie artistică şi o anumită admiraţie pentru propria persoană. Ar fi şi câteva contradicţii care evidenţiază incapabilitatea personajului principal de a comunica limpede cu ceilalţi („sunt un om respins, neînţeles, judecat” etc., dar care „are nevoie de pace interioară, de echilibru”; două afirmaţii care se contrazic, întrucât un om care caută pacea interioară, echilibrul, nu ajunge în situaţia de a fi respins, neînţeles, el având o atitudine pasivă, detaşată, paşnică, înţeleaptă). În linii generale, dincolo de contradicţiile specifice tinerilor neînţeleşi de oamenii maturi, care se victimizează adesea din dorinţa de a atrage atenţia asupra lor, introducerea pare plauzibilă pentru un jurnal adolescentin, mai puţin pentru un roman care se vrea a fi de calitate.
Însă, poezia „Eu” (pag. 7) este o catastrofă, nerespectând regulile versificaţiei clasice (metrică, rimă), chiar dacă se vrea a fi o poezie în dulcele stil clasic. Autoarea încearcă rima încrucişată, dar dă în majoritatea cazurilor rateuri grave, iar rimele de la sfârşitul versurilor sunt forţate, scrise după ureche, demonstrând o lipsă crasă de cultură poetică. Nu este suficient să foloseşti ultima literă sau ultimele două litere dintr-un cuvânt pentru a crea o rimă onorabilă. În plus, folosirea aceloraşi părţi de propoziţie la rime şi excluderea rimelor combinate demonstrează lipsă de imaginaţie, lipsă de lectură şi vocabular limitat (vocabularul limitat se vede şi din conversaţiile între personaje). Poezia pare scrisă cu sufletul, dar este o ofensă adusă poeziei adevărate.
La începutul propriu-zis al romanului, a cărui acţiune începe în preajma Crăciunului, sunt alte contradicţii care demonstrează că personajul principal este foarte confuz în ceea ce priveşte sentimentul pur al iubirii. Irina e atrasă de fostul ei iubit, Robert, acesta fiind adoptat în copilărie de familia actualului ei iubit, Matei, în urma unui accident de maşină. Însă Irina si Matei erau într-o perioada de pauză, în care trebuiau să-şi reevalueze relaţia, iar îndreptarea atenţiei Irinei către Robert ne face să ne punem primele întrebări despre moralitatea acestei tinere femei. De altfel, Irina se vede că nu şi-a însuşit corect lecţia pe care i-o oferise tatăl ei… sau poate că nu a luat-o în consideraţie atunci când acesta i-a spus să-şi păstreze sufletul curat şi să nu primească pe oricine înăuntru (pag. 15). Autoarea recunoaşte că a primit în sufletul ei pe oricine, ba chiar că ceilalţi au năvălit cu tot felul de minciuni şi te iubesc-uri pline de ipocrizie, ceea ce denotă că ori nu ştia să se protejeze, ori a vrut să profite la maxim de ieşirea în decorul dorinţelor carnale. Culmea este că autoarea, care pare confuză în ceea ce priveşte iubirea şi doreşte să se ierte pentru greşelile din trecut, ne spune (la pag. 19) că încă de la 17 ani „eram o fată modestă, cu aşteptări realiste” care „cântărea bine fiecare lucru făcut şi fiecare decizie”. Aceste contradicţii între paragrafe ne îngreunează din ce în ce mai mult lectura, personajul principal fiind un fel de „ruletă” care vorbeşte despre sine aşa cum cade bila pe disc, având un caracter foarte schimbător, ba chiar duplicitar. Cu alte cuvinte, haos. Un haos periculos pentru cititorii sensibili care caută răspunsuri despre viaţă în această carte. Dar tot Irina ne dezvăluie că Matei, atunci când l-a cunoscut, avea o afacere proprie care-i aducea venituri considerabile… Matei, în acest caz, pare numărul câştigător.
Acţiunea romanului, derulându-se înapoi în timp, continuă cu episodul de la o discotecă în care Irina se întâlneşte cu Matei şi Robert, în timp ce ea era însoţită de Simona, una dintre prietene. Dar Irina era cu gândul şi la o persoană necunoscută care o suna în fiecare zi. Matei, care află şi el numărul de telefon al Irinei, aruncând cu bancnote verzi în stânga şi-n dreapta, o sună pe aceasta şi, după mai multe conversaţii, ajung să se îndrăgească. Apoi, cu aerele unui tip stăpân pe situaţie, o invită într-un restaurant din Poiana Braşov, iar pe timpul discuţiei îi laudă tatăl pentru educaţia pe care i-o oferise. Dar răspunsul Irinei ne ia un pic prin surprindere: „tata şi-a dedicat tot timpul şi toată energia ca să mă educe. Îţi dai seama că nu a reuşit tot ce şi-a propus.” (pag. 36). Irina acceptă cu lejeritate invitaţia în vila lui Matei, iar apoi în casa părinţilor lui Matei din Snagov. Nu ştim dacă familia ei care trăia în Germania ştia de aceste escapade şi nici nu ştim dacă era o fată întreţinută. Ştim doar că Irina a plecat la Snagov. Din dorinţa de a intra în dormitorul lui Matei, aceasta intră pe întuneric în dormitorul lui Robert, lăsându-se mângâiată şi sărutată (incredibilă confuzie, să nu-ţi recunoşti fiinţa de care eşti îndrăgostită; iar toată scena mă trimite mai degrabă cu gândul la traiul în promiscuitate). Secretul confuziei rămâne păstrat, iar peste puţin timp Irina ajunge să facă amor cu Matei. Dar Matei îi lasă un bilet în care o roagă să nu se îndrăgostească de el. Confuză şi naivă, Irina se întoarce acasă, fiind condusă de Robert, care se comportă în această carte ca adjunctul lui Matei. După ce se despart, Irina intră în discuţie cu prietenul ei necunoscut şi îi povesteşte toate aventurile intime. Apoi Matei o caută din nou pe Irina, spunându-i să uite de acel bileţel, şi cei doi îşi continuă aventura pentru mai multe zile. Într-un final, Matei îi propune Irinei să se mute definitiv la Snagov. După ce se acomodează cu viaţa de la Snagov, Irina intră de mai multe ori în discuţie cu Robert, creându-se între ei o anumită chimie. La un moment dat, Irina doreşte să se întoarcă pentru puţin timp la Braşov, iar Robert o însoţeşte. În acest timp ajunge să-i povestească despre fostul iubit, Rareş, care murise într-un accident, dar şi despre un profesor apropiat sufletului ei, pe care ajung amândoi să-l întâlnească ceva mai târziu. Pe urmă se întorc la Snagov.
În ciuda faptului că Irina declară în repetate rânduri cât de mult îl iubeşte pe Matei, ea devine din ce în ce mai curioasă în ce-l priveşte pe Robert. Matei are de făcut o deplasare în interes de serviciu la ferma sa din nordul ţării şi le propune amândurora să plece într-o excursie pe durata absenţei sale. În felul acesta, Irina şi Robert ajung să doarmă în aceeaşi încăpere dintr-o pensiune, iar Irina declară că „simţeam o nevoie nebună de a mă apropia de el, de a-l atinge, o atracţie fizică extrem de puternică” (pag. 89). Remarcăm atitudinea ciudată, cam lipsită de seriozitate, a unei tinere femei îndrăgostită până peste cap de fratele vitreg al lui Matei: „Îmi imaginam tot felul de scene în care eu şi Robert ne apropiam şi făceam dragoste”. Aceştia ajung să practice jocuri nupţiale, dar fără finalitate. A doua seară, Robert îi povesteşte Irinei despre o prietenă de-a sa, iar Irina adoarme cu gândul la Matei. În cele din urmă se întorc la Snagov.
Ca şi când Matei nu mai făcea parte din peisajul iubirii, Irina îşi îndreaptă toată atenţia asupra lui Robert, cu toate că trăiau cu toţii în aceeaşi casă. Se îmbrăţişează, îşi scriu bileţele şi apelează fiecare la tot felul de flecuşteţe pentru a se băga în seamă. Deodată Irina confundă iubirea pură cu responsabilitatea, făcându-ne să ne îndoim încă o dată de valorile ei morale: „Aveam o mare responsabilitate de a ţine la distanţă un om care se îndrăgostise şi de care mă îndrăgostisem” (pag. 105). Responsabilitatea însă nu o opreşte să se lase din nou mângâiată de Robert, iar după acest episod se îndepărtează de Matei, nemaidorind să facă amor cu el.
Într-una din zile, Irina află că Matei fusese la o petrecere, însoţit de o altă femeie. Se supără şi doreşte să se întoarcă la Braşov. Robert se oferă să o conducă cu maşina, aşa cum o făcuse şi în dăţile precedente. Apoi Irina se hotărăşte să plece la părinţii ei din Germania, urmând să fie tatonată de la distanţă de Matei şi Robert. Până la urmă, Robert se decide şi pleacă în Germania, pentru a o vedea pe Irina. Urmează alte confuzii în mintea şi în inima Irinei, neştiind între cine să aleagă. Robert venise să o aducă înapoi la Snagov şi până la urmă reuşeşte să o convingă. Chiar dacă alege să se întoarcă, Irina continuă să fie confuză, starea fiind descrisă chiar de ea însăşi: „Încercam să-mi dau seama de ce alesesem să mă întorc. Era, oare, pentru Matei? Sau Matei era doar un pretext, iar eu îmi doream să fiu aproape de Robert?” (pag. 138). Pe urmă, Irina începe să se simtă captivă în relaţia cu Matei, în timp ce Robert încerca să-i facă toate plăcerile. După o perioada în care s-a simţit captivă, a urmat o altă perioadă în care Matei era mai mult plecat de acasă cu afacerile sale personale. Robert, care nu putea avea acces la preţiosul trup al Irinei, o aduce pe Lavinia în casă, iar Irina începe să fie geloasă. Gelozia Irinei fu atenuată când Robert veni sub plapuma ei şi dormiră împreună până în zorii zilei. Oricum, gelozia se dovedi a fi nejustificată, deoarece Luminiţa era bolnavă de cancer, iar Robert nu făcea decât să o susţină, aceasta fiind cea mai bună prietenă a lui. Imediat, în viaţa sentimentală a Irinei mai apare un personaj, Angel. Dar ea continuă să fie indecisă, nevoindu-l nici pe acesta. Pe urmă, în viaţa lui Robert apare Alexandra. În clipa în care Irina îi surprinde pe Robert şi Alexandra făcând dragoste, aceasta suferă şi se apropie mai mult de Matei. Dar după o vreme urmează o nouă repriză de mângâieri şi sărutări cu Robert, coroborată cu alte episoade de confuzie sentimentală. Spre finalul cărţii încep certurile, Irina reproşându-i lui Matei că acea viaţă nu era cea pe care voia să o trăiască şi aşa mai departe. Dintr-o dată, ea spune că „am fost crescută cu valori, nu vreau să mă transform” (pag. 237). Cam târzie această constatare, ar spune unii. Apoi urmează disperarea lui Matei, care nu vrea să o piardă pe Irina şi îi rupe paşaportul, buletinul şi certificatul de naştere. Evident, urmează şi consolarea tandră a lui Robert. La acţiunile lui Matei, răspunsul Irinei a fost următorul: „Eram atât de ofticată şi de tensionată, încât nu-mi doream decât să mă răzbun, să-i terorizez şi să la fac viaţa imposibilă. Şi cum nu duceam lipsă de imaginaţie, ei aveau să înfrunte multe. Câteva zile i-am ţinut numai la dispoziţia mea, am făcut tot posibilul ca mesele să conţină doar mâncăruri care nu le plăceau, făceam gălăgie multă, dădeam muzica foarte tare, dis-de-dimineaţă, trezindu-i pe toţi. Mă purtam ca o nebună într-un azil, iar ei suportau cu stoicism totul, spre mirarea şi disperarea mea.” (pag. 245). Pentru ca, la final, întreaga trupă să se aventureze într-o călătorie spre Plaiul Foii, pentru binemeritata lor linişte, dar şi pentru liniştea cititorilor obosiţi de atâta lectură obositoare, enervantă şi lipsită de substanţă.
Am citit mii de cărţi la viaţa mea, iar Fluturi Vol. I, de Irina Binder este una dintre cele mai slabe. O carte plină de dialoguri fără profunzime, în care confuziile personajului principal şi contradicţiile dintre paragrafe umplu paginile fără rost. O carte din care nu ai ce învăţa, o carte care nu face apel la conştiinţă şi înaltele valori umane. Poate că singurul mod în care atrage atenţia este felul în care fluturele zboară din floare în floare, până când rămâne fără aripioare.
                                                        Ionuţ Caragea

 

 Dictatura prostilor, o carte-semnal de alarma la "monstrii" pe care somnul desteptilor ii lasa sa creasca nestingheriti


 
Democratia este una dintre marile realizari ale omenirii. Ce se intampla insa cand oamenii destepti, echilibrati si cu bun simt dau inapoi in fata latrailor, parvenitilor, grandomanilor? Atunci, democratia risca sa se transforme in idiocratie. In cartea sa „Dictatura prostilor – cum se tampeste societatea noastra, pentru ca desteptii cedeaza mereu“, Brigitte Witzer face o  analiza critica a unui sistem contemporan sprijinit de politicieni, afaceristi si mass-media, „chitit pe prostire“ ca marketing de produse si idei. Cartea autoarei germane este totodata un apel la iesirea din aceasta mlastina mentala. Gandeste singur, simte pe cont propriu, trage-ti propriile concluzii si nu te lasa manipulat permanent, indeamna prof. dr. Brigitte Witzer, o autoare cu experienta in invatamantul superior, presa si mediul de afaceri.

„Dictatura prostilor” (Die Diktatur der Dummen) a aparut in 29 aprilie la editura Heyne din München, iar la finele lunii mai a fost pusa in vanzare a doua editie. In format tiparit costa 16,99 euro si are 272 de pagini, insa poate fi cumparata si ca e-book sau audio-CD. Aflata pe lista de bestseller non-fiction intocmita de Spiegel, cartea a starnit valva nu doar prin provocantul titlu, ci si prin provocarea la responsabilitatea individuala, in relatie cu puterea si atributiile acesteia in societate.

Analiza din carte nu apare din neant. La Berlin se afla sediul firmei „Evolutii – Birou de management post-eroic“, unde se deruleaza munca de ani de zile a echipei conduse de prof. dr. Witzer. Brigitte Witzer a absolvit germanistica si stiintele comunicarii, iar la 33 de ani a devenit profesoara la universitate pe domeniul tehnici editoriale si de mass-media (1993-1998). Ulterior, a detinut functii de conducere la Data Becker si in concernul Bertelsmann. De 16 ani, ea lucreaza ca si consultant de specialitate, dar si ca membru in administratiile unor companii listate la bursa.

Intr-un interviu luat de EPOCH TIMES Deutschland, Roland R. Ropers caracterizeaza cartea Brigittei Witzer drept „cea mai profunda descriere din prezent a unei situatii de dictatura administrativa si mediatica dirijata politic“. Daca motto-ul acestei „dictaturi” este accelerarea necontrolata a cresterii cantitative, in detrimentul calitatii, atunci viata ajunge sa fie masurabila doar in cifre de vanzare, rating si click-uri.

Witzer considera insa ca aceste masuratori induc in eroare. „Chiar daca, de pilda, like-urile de pe Facebook au fost candva gandite ca mesaje calitative, astazi ele sunt relevante doar cantitativ“. „Calitatea nu e masurabila, ci doar descriptibila“, afirma autoarea, iar „accelerarea cresterii duce inevitabil la o ruina comatoasa“, caci „multi dintre noi nu mai fac diferenta dintre cantitate si calitate”.

Smartphones, Twitter, Facebook, telenovele si talk-show-uri din ce in ce mai penibile umplu timpul celor mai multi. Unde e viata adevarata, contactul si schimbul de idei valoroase cu  oameni reali, descoperirea naturii si a placerilor oferite de ea?, se intreaba Brigitte Witzer. Ea ajunge la concluzia devastatoare ca „moravurile noastre se degradeaza in mod exponential, iar placerea e deghizata in fericire”. Societatea placerii nu e neaparat o societate fericita, ci o realitate banala, cosmetizata cu ajutorul mass-mediei, si care reflecta „puterea sistemelor, iar pe langa acestea, neputinta noastra”.

Raspunzatoare sunt, in opinia autoarei germane, politicul, economicul si mass-media, care vor sa-si vanda astfel, cu profit, produsele, ideile si povestile. Astfel, aceasta „perfecta dirijare externa “ se transforma intr-o dictatura pe care cei mai multi nici nu o percep ca atare, caci au renuntat demult sa fie curiosi sau sa-si mai puna intrebari, prea ocupati fiind cu palavrageala pe net, continua verificare a mesajelor, e-mailurilor si a banalitatilor postate pe platformele de socializare.

Prostia, in definitia Brigittei Witzer, este „lipsa capacitatii de a trage concluziile potrivite rezultate din propriile perceptii si de a invata din aceste concluzii ceea ce este necesar sau posibil“. Astfel, prostii sunt cei lipsiti de educatie sau care nu pot invata, dar si cei care nu au incredere in propriile lor perceptii, avute candva sau pierdute pe parcurs. Remediul propus de autoare este regasirea propriilor nevoi si dorinte, controlul interior al acestora, in dauna celui exterior si strain.

Autoarea detaliaza tehnicile de manipulare a opiniei publice prin mass-media comerciala, dar si de stat. Acesteia i se alatura mediile electronice, dar si editurile care umplu rafturile cu literatura de prost gust si maculatura despre sex. „Zonele umede” au cucerit rafturile librariilor, ocupa spatiu in emisiunile culturale de la radio sau TV, mancandu-le din buget. Industria „divertismentului” isi intinde tentaculele peste tot, concernele reusesc sa creeze consumatorilor false simtaminte, nevoi si dorinte. Totul in numele cantitatii, al ratingului, al vanzarii pe piata.

In aceeasi directie se indreapta si sistemele de invatamant, care dau diplome pe banda rulanta, pentru ca absolventii sa-si puna cat mai repede pielea la bataie pe piata. In numele „valorificarii” pe piata are loc „o masiva dirijare externa”, considera prof. dr. Witzer, care a intors spatele invatamantului superior, dupa ce a vazut cum sunt dirijati banii pentru cercetare si in ce scopuri, uneori hilare: de exemplu, cum se elaboreaza teorii „stiintifice” pe baza carora apar ulterior doua-trei sute de retete de slabit.

Lobby-ul economic si financiar n-ar putea fi insa asa puternic iar manipularea mediatica n-ar prinde asemenea proportii, daca politicul ar sta in banca lui. „Insisi politicienii se pare ca mizeaza pe faptul ca noi, ca grupari-tinta, actionam prosteste”, considera autoarea. Prosteste, in sensul incapacitatii de a sesiza adevarul, de a trage concluzii sau de a invata din greseli. Witzer mentioneaza situatii legate de scandaluri politice din Germania in care aceasta pare a fi o „republica bananiera” sau o „societate tribala”, dirijata mai degraba de instincte, decat de ratiune.

Pe incertitudini sistematice si nesimtire sau prea multa simtire emotionala a „prostilor” mizeaza politicul, cand brat la brat cu mass-media, vrea sa implementeze legi si idei. Remediul la „dirijarea externa”, propus de autoarea germana, este „controlul propriu” si „doza potrivita de autonomie”, ca masura a unei responsabilitati constiente si asumate. Calitatea trebuie sa primeze in fata cantitatii, nevoia in fata seductiei, vivacitatea in fata simplei functionalitati. Iar instinctul sanatos si autenticul sentiment trebuie sa fie repuse la locul lor, in confruntarea dintre eul intern si fortele dinafara fiecaruia dintre noi.

 
 
 
 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971