Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
RĂDĂCINILE NAZISTE ALE BRUXELLES UE - PAUL ANTHONY TAYLOR, ALEKSANDRA NIEDZWIECKI, MATTHIAS RATH și AUGUST KOWALCZYK
România sub invazia mârlăniei” : o alertă sociologică de Nicolae Grosu și Ionel Danciuc
Sfaturi americane despre conexiunea intre naţiuni si trecutul lor istoric, cu referiri la Romania
ZIUA LIMBII ROMÂNE DOCUMENTARUL DESFĂȘURĂRII EDIȚIEI 2014- partea I
ZIUA LIMBII ROMÂNE DOCUMENTARUL DESFĂȘURĂRII EDIȚIEI 2014- partea II
Continuarea convorbirii Corneliu Leu – Florentin Popescu
Actualitatea literară, culturală, editorială și artistică- ARTICOLE DE: Melania RUSU-CARAGIOIU, Augustin BUZURA, Ion JIANU, Elena TRIFAN,Mihaela ROTARU, Petru SOLONARU, Adrian BOTEZ, Stelian GRIGORE, Aurel ROGOJAN, Magdalena ALBU, Mircea CIUBOTARU DESPRE: Anton SOARE, Marin SORESCU, Adrian BOTEZ, Petru SOLONARU, Ioan VASIU, Viorel ROMAN, Lena CONSTANTE,Costin CLIT, I.A.FIGHER, Gheorghe BACIU
ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNUI CICLU DE ROMANE DE CORNELIU LEU Vlad LEU - REPERE CINEMATOGRAFICE ÎN PROZĂ ȘI REPERELE PROZEI VĂZUTE CA FILM
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea III

Actualitatea literară, culturală, editorială și artistică

 

                                     UN  SOARE  PARADISIAC
         iluminând personalitatea încă neîndeajuns cunoscută
                                    a unui mare cărturar român

         ,,Un soare paradisiac”, este  calamburul meu, izvorât din citirea acestei cărți a Domniei Sale Domnului  Profesor universitar,  Dr. Anton Soare, carte intitulată ,,PRETEXTE  PENTRU PARADIS”
Luând în mână cartea, la prima vedere, ea are sobrietatea unei casete. Este caseta miraculoasă pe care o deschid  spre a fi apoi înmărmurită de surpriză. Mă simt  copil,  adolescent,  adult, în intuiția subtilă a autorului
Editura ,,Junimea” -  Iași, prin Simona Modreanu a reușit să redea tot ce autorul poet Anon Soare a oferit  cititorilor, în această carte, din preaplinul plăsmuirilor sale , dedicat aci  exclusiv  lor.
Cititorul răsfoiește încet, cu băgare de seamă, zăbovește mult asupra desenelor  sugestiv zugrăvite, apoi prinde firul celor scrise în carte, pentru el. Incet și printr-un fir -fior nevăzut, este prins în măiestria cărții.
Cu pași înceți trecem  prin împărăția  basmului.
 în „Paso doble”, ursitoarea,  : „Avea păpuși în păpușă/Și uși multe dupo-o ușă/Din ce-i vechi tot scotea nou,/Din val val și din ou ou.”
Am ales, nu întâmplător, acest poem din „ Ciclul  intim”, care deschide cartea, făcând un corolar poetic, filozofic al vieții, cu fațetele ei delicate și sumbre, presărate în ani și etape ale vieții, ca în final să ne aducă unda de bucurie a resemnării precum   în ,,Dansul cu țiganul” din care subliniez : „Păi atuncea stai că, /Îți dansez eu taică,/Cu-o floare la gaică,/Dup-o balalaică”.
Stilul poetic, atractiv prin care rima este obținută folosind cu talent și îndemânare diferite părți de vorbire, verbe, adjective, conjuncțìi, prepoziții, măiestrit folosite, dau o alură sprințară, jucăușă, care te incită să continui lectura. Iau un exemplu din poezia „Coasa”: ,,Fâș,fâș,/Tai târâș,/Tai la glezne/Și culc lezne.”
Autorul folosesște  chiar și rima ascunsă: ,,Răni de ieri, mereu vii, meru linse, /Nestemate nestinse, azi le-ncerci,/Ca și-n seara când ți-ai zis că te-neci.” – in Sonetul ,,Atunci” pag. 13.


Deci, continuăm intrând în universul strict al copilăriei văzută de autorul-poet,  în capitolul „Lucruri și animale”.
 Imaginația  ni se se leagă de firul epic al povestirii  poetice scurte. Cititorul rămâne pe gânduri, apoi se întreabă pe sine sau pe cel care scrie. I se pare că personajul iese din carte și stă în fața lui. Dar acel personaj se pare că poate fi și auzit. Adică onomatopeic: În „Vulturii„: „Sus în aer fără baer,/Vulturațì pe-un val de vaier,/Când ici, când departe, hăi,/Ne văietăm peste văi.”   În aceste versuri pentru urechea noastră parcă șuieră vâjâitul aripilor vulturești.(Observați că în iureșul gândirii l-am parafrazat pe autor).  Grupajele de vocale care întovărășesc  acel V tare, folosit frecvent, se aseamănă, dau impresia unui zbor puternic auzit de noi.
 Un alt gen literar folosit  aici de autor, cu un talent plin de fină ironie, profund formulată și gândită,  este amuseta. M-am oprit  asupra  poeziei „Pește baroc”: „Peștele din heleșteie/Beștelește unda spartă, /Tot o-ncheie și-o descheie,/ Apa cu apa se ceartă”
 Tot în acest capitol descopăr  și o  ghicitoare iscusit alcătuită: „Când prin Africa trec febre/Dintre cele mai celebre/De-ți usucă lei și zebre/Eu pe sus tot găsesc flori,/Îmi fac scară din vertebre/Și-s mereu cu capu-n nori.” Ne întrebăm cine-i și aflăm cheia: Este Girafa !.
Până aci, în picături fine, ca într-un dialog am descoperit frumusețea limbii române  prin bogăția lingvistică. Dar „Ciocârlia”, „Coasa”, „Marea Neagră”, Țurțurii”  și altele pe care le las cititorului să le descopere, sunt nestemate neaoș românești.
Citez din stilul hâtru al românului, prins fidel  de către autor  în: ,,Corbul”: „Tot îmi mai stă în gând brânza,/Fir-ar  a dracului de vulpe !/Prinde-i-aș pe-aici osânza !/Înfige-i-aș ghiarele-n pulpe !
Dar dialogul poeziilor scurte  din acest capitol, ca dealtfel prin întreaga carte,ne plimbă prin mitologie, prin epopei antice, prin universul infinit,prin universul mistic, folosind drept sugestive nume simbolice care evocă evenimentul, starea, fenomenul. Exemplu: „Șarpele”: „Când ucid, când doftoricesc,/Când zac unde-i mai caldă piatra. /Mi-au ascultat sfatul drăcesc / Hermes, Eva, Cleopatra.”  Prima imagine care ne este sugerată este  simbolul  lui Socrate, Șarpele de aur, adoptat în lumea celor care au jurat să lupte pentru sănătatea atât de prețuită a omului.  Iar evocarea  în treacăt a Evei, Cleopatrei ne transferă aci gândul spre alte largi aduceri aminte. La fel se întâmplă când de fiecare dată autorul-poet completează erudit printr-un nume simbolic, cum am specificat mai sus,  lărgirea dimensiunii  exprimate în versul respectiv.
Tot ce poate fi mai dificil în alcătuirea unei poezii ne este oferit realizat  artistic în cuprinsul acestei cărți.  Mă opresc la poezia ,,Balta”, redactată în monorimă: „ Îmi zgândăre-un plop/Ochiul șchiop/De ciclop/Căscat fără scop/La cerul miop/De după potop.”
Ai voi să lași cartea din mână, dar ceva lăuntric îți dă un nesațiu ca să continui această primă lecturare, fiindcă precis o vei relua cu creionul în mână și caietul tău de citate alături. Situația poate deveni chiar gravă...Nu-ți reproșezi nici că ai amânat ceva, nici că ai sărit peste ora ta preferată de la îndeletnicirile tale.
Curiozitatea te împinge să înorci încă o filă.
Capitolul III ,,Așa și-așa” te intrigă, când titlul său îți răsare în față.  Dacă nu îl cunoști pe autor   îți zici, din nou, ce s-ar putea ascunde sub aceată emblemă ?
Dar dacă îl cunoști, admiri filozofia sa, care te învață ,,să ști că nu ști nimic”. Adică,te ¸întrebi, cunoscându-l pe autor de ce el ¸însuși, eruditul, spune  acestei traduceri „traducere aproximativă” ?
Trecem peste această modestie față de care noi nu suntem de acord și să recapitulăm în câteva fraze episodul Andromaca din Ilyada lui Homer, episod căruia Jean Racine, în 1667, îi inchină o impresionantă piesă de teatru, o tragedie: „ Andromaca”.
 
În acest capitol de poezii și poeme autorul ne încântă prin hexametrul  antic, introducând  actul IV, scena 5 și actul V scena 5 din Andromaca de  Jean Racine.
Cu virtuozitate autorul  formulează cu subtilitate și precizie schimbul de replici între Pirus și Hermiona. Am subliniat expresia subtilitate, fiindcă adevărul literar este dificil de redat în versuri, rimă și claritate, cum zice Boileau.
Ne vom reaminti în câteva cuvinte tragedia Andromaca de Racine. Hermiona, fiica  Elenei și a lui Menelaus, regele Troyei   este sortită din leagăn spre a fi soția regelui Pyrus al Epirului, fiul lui Achile. Andromaca, văduva lui Hector ajunge în sclavia lui Pyrus. Acesta o vrea de soție. Andromaca dorește mai bine să moară decât să accepte, dar își face un plan de a-și putea aduce fiul de la greci, de a accepta cununia , luându-și viața imediat după nuntă.
Hermiona este  iubită și cerută în căsătorie de Oreste, fiul regelui Agamemnon din Micene, dar ea îl iubește nespus pe Pyrus. Văzând că acesta urzește căsătoria cu Andromaca, Hermiona  îl incită pe Oreste să îl ucidă pe Pyrus, promițându-i mâna. Oreste îl ucide, dar în loc de răsplată el își vede pe iubita sa Hermiona luându-și viața  peste targa-patul funeral pe care este transportat Pyrus fără viață. Oreste îi urmează  și el în drumul lor, șiragul tragediei cuprinzându-i pe toți trei în mreaja morții.
Din aceată tragedie autorul-poet Anton Soare ne oferă în cartea de față dialogurile dificile  din actele  IV  și V, revelatoare pentru  deznodământul  tragic al piesei.
In caietul meu am înserat chiar câteva maxime, atât de minunat exprimate prin traducere. Citez: „Pe cine nu iubești nu suferi că te lasă /Și ce-i pasă că pleci cui de tine nu-i pasă ?” Sau formulări de o mare valoare clasică antică: „Se bucurau gândind, când îmi urzeau prigoana,/Că urii lor voi fi tiparul și icoana”(Andromaca, 5/V, pag. 102, sau răspunsul lui Oreste către Pylade): „Cui pregătind năpasta, și de pierzarea cui,/ Suiți șuieră șerpii pe capul vostru șui” (Andromaca, 5/V, Oreste către Pylade. ( Auzim  iar, prin figura de stil, onomatopeie, șuierul  șerpilor.)
Autorul ne duce mai depart în cartea sa , spre lumi mai luminoase, pline de romantism care ne compensează de fiorul tragediei anterioare.
Acum ne  răsfață în continuarea volumului cu traduceri din Baudelaire, realizând dificilul sonet.
Rămânem impresionați de frumusețea artistică a acestor traduceri, din care mă rezum doar la două strofe, spre a-l incita pe cititor să caute cunoașterea acestui capitol.  Citez din ,,Motanii”: ,,Pe cugetat ades se pun cu-o maiestate/De sfinxi îngăndurați pe dune însingurate/De parcă somnu-i duce-ntr-un vis fără hotar;
                          „În coapse-au licurici de la o vrăjitoare,/Și bobi de-aur mărunt  ca nisipul din boare/Le instilează vag pupila grea de har.”
               Capitolul IV al volumului  ne readuce la limba franceză. Este intitulat:  ,,AUTREMENT DIT”.  El se deschide  cu imaginea unui lexicon din care aproape cad o pereche de ochelari. Imaginea îmi sugerează că vârsta senectuții rămâne mereu fidelă studiului dar și creației voluminoase precum tomul din imagine.
                Scrise în limba franceză poemele  autorului, Domnul Profesor universitar   Dr.Anton Soare, sunt  diafane și sugeastive.  Citez: ,, Les peupliers se sont agenouillés/  Au bout des champs.../
                                                                                    ,,Des soleils assassinés reposent leur sang/Adossés aux margelles.’’
Sau:
                                                                                     ,,Les loueurs temburinent/D’un puits à l’autre,/Aussi loin, aussi clair, aussi mourir.../  Din poemul ,,Aubade’’= Serenadă. Sau ca într-un un càntec: ,,Nu et blanc/Comme un clavier/L’ange trainait/Entre lumière et sang. (Citat din ,,Une autre aubade’’),
Imagini deosebit de frumoase și sugestive, inedite,  întâlnim și în poemul  ,,Voyeurisme”: ,,Le grénier de nos rèves’’, ... la neige des rideaux’’, ,,des caillots de soleil aux fenêtres d’en haut’’, ,, des troupeaux a sabots dorés/Et le ciel en coup de grâce’’
Acest poem ,,Voyeurisme’’ mi se pare a fi un corolar, o postfață subtilă strecurată de autor la încheierea volumului, parcă privindu-ne de la catedra sa, dacă am intuit sensul conținutului volumului dăruit nouă și al locului unde este plasat acest poiem în carte
Acest ,,Voyeurime”- Scrutare,. încheie  volumul de poezii și poeme ,,Pretexte pentru paradis”,  poate cel mai frumos volum realizat  în anul 2014, care ne dezvăluie încă o fațetă a marelui cărturar român atât de apreciat în lumea universitară canadiană și în francofonie.
                                                                                                              Melania Rusu Caragioiu

 

 Academician Augustin Buzura: Marin Sorescu a fost linșat

                                                    pur și simplu!

 

“Este un sezon al mitocanilor și analfabeților, fără respect pentru lege, credință  și educație. Doar activiști ai diverselor partide, demagogi și nerușinați care mint cu ușurința cu care respiră.”

 

 

La edițiile precedente ale „Zilelor Marin Sorescu“, Bănia și Bulzeștiul erau invadate de academicieni, personalități, scriitori din România și din alte țări. Unul dintre aceștia, academicianul Augustin Buzura, deţinătorul premiului „Marin Sorescu“ la ediţia din 2012 a manifestărilor omagiale, distincţie oferită de academicianul Eugen Simion în numele Academiei Române și în colaborare cu Primăria Craiova, a rememorat unele momente critice din cariera lui Sorescu.

Ion Jianu: Stimate domnule academician Augustin Buzura, l-aţi cunoscut îndeaproape pe Marin Sorescu, l-aţi preţuit. Ce amintiri deosebite vă leagă de marele scriitor? Ce este, ce semnifică pentru dumneavoastră Marin Sorescu?
Augustin Buzura: Marin Sorescu este unul dintre marii scriitori români din toate timpurile, o personalitate aparte, inconfundabilă, performer în toate genurile. Am spus-o și când trăia și când niște derbedei culturali postrevoluționari nu încetau cu insultele. De altfel, am scris de nu știu câte ori că Marin Sorescu a fost linșat pur și simplu. Și, din păcate, n-a fost singurul. Astăzi, acei eroici democrați anticomuniști și nu mai știu cum nu valorează nici cât hârtiile aruncate la coș de Sorescu. Din păcate, ne aflăm tot în era ticăloșilor, pentru a utiliza o sintagmă a lui Marin Preda. După cum se vede, n-am învățat la timp istoria, astfel că repetăm o perioadă penibilă, umilitoare, a comunismului primitiv de după ultimul război. Alți Vitneri, alți Novicovi, doar agresivitatea pare mai sporită. Pe la noi, și nu numai de acum, istoria se ocupă de pigmei. Sigur, am fost de aceeași parte a baricadei, de când era singur printre poeți și până la foarte grăbita sa plecare, dar nu aș ști ce să povestesc. Eram amândoi foarte tăcuți, atenți la reacțiile celorlalți pe care le urmăream cu deosebită atenție. Am fost împreună în Israel, am străbătut acele locuri sfinte cu imensă emoție, dar cuvintele ni s-au părut prea sărace. Nimic nu putea înlocui tăcerea.

I.J.: Dacă nu greşesc, i-aţi fost lui Marin Sorescu, în câteva momente dificile din viaţa Domniei sale, un fel de confident. Oferiţi-ne câteva amănunte… Puteți să faceţi un… „Raport asupra singurătăţii“ lui Marin Sorescu?
A.B.: Nu i-am fost confident, ci, atât cât am putut fi, doar un prieten. Părerile noastre de orice fel, estetice, politice etc. le încredințam hârtiei și cărțile noastre stau mărturie că am spus adevărul atunci când era foarte greu, teribil de greu, iar după Revoluție nu am ieșit în fața patriei cu rănile sau cu faptele noastre de vitejie. Păcatele, evitabile sau inevitabile, le transformi în literatură sau le ții în tine până la sfârșitul sfârșitului. Ne-a ales sau ne-am ales o meserie foarte dificilă, solitară, în care războiul se poartă cu tine  pentru a descoperi acel nou și nespus încă de nimeni care să te scoată din rând.

Un fost președinte al Comitetului Nobel, Kjell Espmark, mi-a spus că doi români ar fi avut șansă la premiul Nobel: Nichita Stănescu și Marin Sorescu

I.J.: Aţi vorbit cu un fost preşedinte al Comitetului Nobel, iar de la dumnealui aţi aflat că, până în 1990, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu erau în cărţi pentru premiul Nobel, iar Sorescu şi în 1992. Aţi mai vorbit despre acest subiect, dar doresc să includ în cartea de interviuri cu şi despre Marin Sorescu răspunsul dumneavoastră la această chestiune: cei doi, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, nu au fost deloc sprijiniţi de autorităţile din România sau pur şi simplu li s-au pus şi unele piedici? Şi, în cazul lui Sorescu, urzeli au fost, mai ales, după Revoluţie?
A.B.: Da, un fost președinte al Comitetului Nobel pentru literatură, Kjell Espmark, mi-a spus că doi români ar fi avut șansă la premiul Nobel: Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Din păcate, moartea a fost mai grăbită. Am discutat în diverse împrejurări despre șansele literaturii române, nu a venit vorba de urzeli, de intrigi etc. Intrigile sunt doar la noi, pe Dâmbovița, unde în fiecare an se dau câteva premii Nobel! Mereu acelorași. Sorescu era prețuit atât ca om, cât și ca scriitor. Iar apoi, câți dintre intriganții și invidioșii noștri naționali ajung la distinsele personalități ale Academiei Suedeze? Și dacă, prin absurd, ar ajunge, cine i-ar băga în seamă? Nu știu dacă ați observat, în România, lumea vorbește, în ultimii zece ani, o limbă pe care nu o mai înțelege nimeni.

I.J.: Ce credeţi că nu s-a spus încă despre Marin Sorescu şi ar merita să se cunoască?
A.B.: Sunt sigur că vremea lui Sorescu va veni atunci când românii vor înțelege că au cu ce să se mândrească. Și că, în afară de procurori, curve, călugări, papagali politici și mascați, mai au multe de arătat. Chiar și în acest moment penibil al istoriei, avem mai multe cărți decât cătușe! Căci, dacă nu suntem mai buni ca alții, nu suntem cu nimic mai prejos.

Este un sezon al mitocanilor, analfabeților...

I.J.: Este Sorescu un scriitor oarecum uitat în România? Nici o piesă de teatru nu i se mai joacă de mulţi ani (nici măcar la Craiova!)…
A.B.: Nu numai Sorescu este uitat, ci întreaga cultură română, ca să nu mai vorbim de cultura universală. Este un sezon al mitocanilor și analfabeților, fără respect pentru lege, credință  și educație. Doar activiști ai diverselor partide, demagogi și nerușinați care mint cu ușurința cu care respiră. Din păcate, mulți scamatori, veleitari și minitalente joacă astăzi rolul de scriitori. Solidaritatea de breaslă, respectul pentru adevăratele valori sunt, din păcate, amintiri din vremea Răposatului de la Târgoviște. În ceea ce mă privește, cred că vremea lui Sorescu, dar și a scriitorilor adevărați, care ar avea loc de cinste în orice altă mare literatură, va veni. Secolul în care ne aflăm nu are prea mare răbdare cu proștii și impostorii.

I.J.: Sunteţi deţinătorul premiului „Marin Sorescu“ la ediţia din 2012 a Zilelor Sorescu de la Craiova, distincţie oferită de academicianul Eugen Simion în numele Academiei Române, premiul fiind acordat în colaborare cu Primăria Craiova. Ce semnificaţie are acest premiu „Sorescu“ pentru dumneavoastră?
A.B.: Este un sentiment foarte ciudat să primești un premiu care poartă numele unui prieten cu a cărui dispariție încă nu te-ai obișnuit. Sigur, mă simt foarte onorat și n-am nici o îndoială că un oraș care, spre cinstea lui, găzduiește un Festival Shakespeare, nu va face eroarea să renunțe la a-și cinsti anual scriitorul cel mai important pe care l-a dat.

I.J.: Şi dumneavoastră, ca şi Sorescu, aţi fost hărţuit politic înainte şi după 1990. Este reală informaţia că în martie 1990, în timpul evenimentelor interetnice de la Târgu Mureş, „strada“ s-a îndreptat şi înspre biroul dumneavoastră, dar aţi scăpat de posibila furie, fiind salvat de armată? Sunt chestiuni de istorie literară şi care ar trebui cunoscute…
A.B.: Povestea este mult mai complicată și se impun câteva precizări. Înainte de a mă muta la București, am locuit în Cluj, unde eram redactor șef la „Tribuna“, funcție în care am fost ales tocmai în 22 Decembrie 1989. Prin urmare, nu am avut niciodată birou în Târgu Mureș, dar în zilele pomenite am fost acolo și nu regret: am învățat cum se scrie istoria, cât adevăr și câtă minciună se ascund sub cele mai frumoase cuvinte. Pe scurt, ce s-a întâmplat? În dimineața zilei de 19 martie 1990 a apărut la redacție un ziarist englez care ne-a cerut sprijinul pentru a ajunge la Târgu Mureș unde urma să se petreacă niște evenimente importante. Am rugat un coleg, bun vorbitor de engleză, să-l însoțească, dar, spre uimirea mea, peste câteva ore s-au întors explicându-mi că nu se poate intra în oraș, că toate intrările sunt blocate. Trebuie să recunosc imediat că, dezamăgit, m-am decis să merg la Târgu Mureș, deși eram obligat să particip la o ședință a FSN în  București. Nu mi-a fost greu să intru în piața centrală și în Palatul în jurul căruia se desfășurau ostilitățile. Am avut mult noroc deoarece mă cunoșteau oamenii, milițienii și militarii care se străduiau să țină cât de cât ordinea. De acolo, am văzut cam toate câte s-au întâmplat, inclusiv sălbăticia cu care îl loveau pe Mihăilă Cofariu sau pe țăranii români pe care-i duceau la subsolul clădirii unde îi băteau până recunoșteau că fac parte din „Vatra Românească“, formație în seama căreia se puneau toate câte se întâmplau. Eram leșinat de foame și de sete, dar nu aveam cum să ies din clădire. Până la urmă, făcându-mi-se milă de englez, am riscat să ieșim, cu gândul să merg la un prieten din vecini, profesorul Asgian, să-i cer ceva mâncare, curaj care ne putea costa foarte mult. Seara târziu, după victoria ungurilor, am ajuns la un hotel, unde, ziariști de la marile agenții de presă, toți foarte buni vorbitori de maghiară, transmiteau reportajele. Deși nu mă despărțisem o clipă de omul meu de a cărui viață mă simțeam răspunzător, am fost uimit să-l aud transmițând cu totul altceva. Mi s-a părut că măcar o parte din text îl avusese scris de acasă... L-am întrebat unde a văzut așa ceva, dacă pentru un asemenea text mai avea rost să vină până la Târgu Mureș și, desigur, să ne riscăm viața, dar zâmbetul lui condescendent, impresia că mă ia de prost, m-au făcut să-l las alături de cei ce își sărbătoreau victoria cuceririi Palatului și să revin de unde plecasem, strecurându-mă cu greu prin lumea agitată, violentă (care, repet, sărbătoreau victoria). Am ajuns cu greu la biroul generalului Scrieciu, iar mai târziu noaptea, după ce ungurii au reușit să ocupe clădirea, am tras un dulap de fier în ușă și, dimineață, cam pe la 4-5, am fost eliberați de parașutiștii de la Boteni. Atunci l-am cunoscut pe viitorul general Chelaru și pe câțiva ofițeri de mare profesionalism împreună cu care i-am scos dintr-o ascunzătoare pe cei ce erau învinuiți de toate relele: conducerea „Vetrei Româneşti“, căreia i-am povestit ce s-a întâmplat în noaptea abia trecută. Către prânz au venit câțiva dintre cei ce se numeau miniștri, dar am avut certitudinea că n-au înțeles nimic, iar unii nici n-au dorit să înțeleagă. Au preluat și ei varianta maghiară… și așa a rămas până în zilele noastre. Adevărul nu s-a spus niciodată până la capăt, au câștigat cei ce au atacat primii. Cofariu a devenit un biet maghiar căzut pradă sălbăticiei românilor etc. Ar fi multe, multe de povestit, dar aș avea nevoie de foarte multe pagini. În zilele acelea am învățat mai multe decât dintr-un tratat de diversiune. Cât despre unguri, ceea ce n-au câștigat atunci prin violență au câștigat mai târziu cu ajutorul lichelelor noastre naționale.
(Fragment din volumul aflat în pregătire „Premiul Nobel trebuia să poarte un nume: Marin Sorescu“)

                                                                                                Interviu de Ion JIANU

 

                   REVISTA „SLOVA CREŞTINĂ”, IZVOR DE LUMINĂ


În august 2008 patrimoniul cultural românesc s-a îmbogăţit cu o nouă revistă online, „Slova creştină”, fondată din iniţiativa preotului stavrofor iconom Radu Botiş, cu o bogată activitate publicistică şi de cercetare, care însumează mai multe volume de poezii, albume audio, cărţi precum, „Aspecte pedagogice şi catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos”, „Viaţa vie a unui mănunchi de creştini români”, „Sfaturi pentru mântuire”, „Elemente de istorie locală. Activitatea preotului Vasile Lucaciu în America”, „Ulmeni Maramureş-Studiu monografic” (coautor), articole publicate în ţară şi în străinătate, apariţii în antologii.
Având mai multe secţiuni, revista  a fost concepută ca un liant între religie, literatură, pictură, ştiinţă, cât şi ca o punte de legătură între românii de pretutindeni. 
Motivaţia directă a apariţiei acesteia, mediatizarea  creaţiilor de valoare ale culturii, ştiinţei şi artei româneşti şi universale, se subordonează dorinţei de slujire a lui Dumnezeu, cel care şi-a înzestrat cu har făpturile create după chipul şi asemănarea Sa, cât şi unui înalt sentiment patriotic, după cum afirmă părintele Radu Botiş însuşi: „Patriotismul nu este o ruşine, patriotismul este cinste şi plecăciune demnă în faţa istoriei, a vetrei de unde am văzut lumina zilei. Patriotismul este statura ta dreaptă oriunde te-ai afla pe pământul acesta: bogat ori sărac, fericit ori cuprins de amărăciune şi neîmpliniri. Da, purtăm în suflet buciumul şi doina noastră, desprinse dintru legendare începuturi, pământul binecuvântat pe care au călcat picioarele Sfîntului Andrei-Apostolul Românilor, apăratorii lui Tudor, drepţii lui Cuza, Sfinţii Români ai lui Hristos, amintirea grijii mamelor la căpătâiul pruncilor, sărbătorile noastre creştine întru bucuria Învierii şi Veşniciei.”
Cu un mare respect pentru munca semenilor săi, pentru harul materializat prin cuvânt, piatră, bronz, penel sau note muzicale, „sine ira et studio”, cum ar fi spus romanii, părintele Radu Botiş a publicat în paginile revistei nu numai creaţii ale autorilor, ci şi recenzii de carte, mediatizări de evenimente culturale, concursuri etc.
De remarcat calitatea articolelor publicate trecute prin filtrul de gândire, simţire şi exprimare demnă şi corectă al preotului Radu Botiş, ceea ce a făcut ca revista să devină şi o formă de salvare a spiritului uman într-o lume în care superficialitatea şi vulgaritatea, promovarea nonvalorii au atins cote îngrijorătoare.
Apariţia online a revistei a făcut-o accesibilă unui număr mare de cititori de vârste şi profesii diferite din orice parte a lumii.
Acum când revista „Slova creştină” se află la cea de-a şasea aniversare, atât editorului-fondator, părintelui Radu Botiş, cât şi tuturor autorilor şi cititorilor le dorim ani mulţi cu sănătate, pace şi lumină pentru a putea duce mai departe nobila misiune de susţinere a revistei cu noi şi noi creaţii în care harul inspiraţiei să se îmbine cu supleţea gândului şi originalitatea expresiei.

                                                                                                 Elena Trifan   

 

                          COLECȚIA GRAI ROMÂNESC,
ANTOLOGIA POEȚILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME

         PERSPECTIVĂ ASUPRA MODERNITĂȚII
 
 
Avem în față o Antologie a poeților contemporani din întreaga lume, ediție  bilingvă română-germană, apărută la editura Editgraph, Buzău, 2014, în Colecția Grai Românesc. Vorbim, așadar, de un produs nou, dacă ar fi să vorbim în termeni de marketing sau dacă privim creația, actul scrierii ca proces, în urma căruia  se naște un... produs. Desigur, un dar pentru minte și pentru inimă, atât de des neglijate într-o epocă ce privilegiază trupul, supradimensionând, prin prea mare atenție ce i se dă, vulnerabilitatea și nimicnicia. O carte, așadar, de suflet, care surpinde atât prin părțile ei componente, cât și prin vederea de ansamblu, ca tot unitar.
Gândită ca o oglindire a câtorva prezențe valoroase ale momentului, antologia spicuiește din roadele celor cuprinși în acest evantai, versuri pe linie tradiționalistă, sau, din contră, abordări lirice care propun o viziune modernă, post modernă, înscrisă, oricum am încerca să o numim, pe sinuoasa direcție a lui novum. După o scurtă prezentare a autorului, o carte de vizită în care sunt surprinse inspirat reperele creației, crezul poetic, orientarea majoră a poeziei, sunt redate la fiecare scriitor câte două poezii, fiecare fiind tradusă și în germană. Este momentul să punem în lumină pe cel care s-a ocupat de acest măreț proiect, coordonatorul Trandafir Sîmpetru, dar și pe traducător, Angelik Brenda, a cărei implicare laborioasă merită lăudată în mii de cuvinte. În proximitatea universului liric, cuvintele curg șuvoi, se succed cu o rapiditate care lesne ne poate păcăli, intrăm ca într-un iureș din care anevoie mai putem ieși. Păstrând caracterul ludic, ne jucăm arghezian cu cuvintele și vom rezuma spunând doar cinste celor care au contribuit la acest proiect!
Volumul înglobează un grupaj de texte poetice, scurte, cu referințe critice menite să ghideze cititorul interesat, să îl provoace la a cerceta mai departe, la a scotoci prin marea Bibliotecă a cunoșterii, la a vrea să știe mai mult.
În acest perimetru deja schițat, apariția acestei antologii stârnește interes nu numai în rândul aprigilor cititori de literatură, de poezie, în special, ci și al celor care vor și au acum ocazia, să își actualizeze cunoștințele cu privire la fenomenul literar, cu privire la ce mai e nou prin spațiul contemporan, dat fiind faptul că  ne e cam dificil să le știm chiar pe toate... Mai e nevoie din când în când, de o inițiativă de acest fel, care să marcheze cu o precizie matematică, să cuantifice, să contabilizeze realitatea, să o radiografieze pentru a ne oferi o imagine cât mai accesibilă, clară, coerentă, a ceea ce se petrece în spațiul literar, (suntem în acord cu jocurile propuse de poeții antologați, cu care, prin intermediul fascinației pe care o exercită cuvântul, am intrat într-un viu și autentic dialog).
Mediile din care provin autorii amintiți sunt dintre cele mai diverse, bănuim că, în principal filologice, jurnalistice, teologice - cum este cazul părintelui Radu Botiș, de pildă, despre care știm că se manifestă în creația artistică cu siguranța celui foarte conștient de menirea, de calitățile, de talentele cu care a fost înzestrat. Poeziile cu care este reprezentat sunt Din suflet orișicând răsună și Mă rog..., valoroase pentru că surpind emblematic ceea ce transmite întreaga sa creație, adică seninătate, împăcare cu sine, cu semenii, cu Dumnezeu.
Ne-am oprit asupra acestor două poezii, prin prisma faptului că pe autor îl știm cu toții din variate medii, mai cu seamă prin intermediul internetului. Însă putem adăuga, spicuind și fără să zăbovim prea mult, din motive legate de spațiu, alte nume valoroase, precum Marin Moscu, Diana Olteanu, Constantin Bidulescu, Lucreția Ionescu Buiciuc, Dorin Moldovan, Emilia Popescu Rusu, Petre Ioan Crețu, Violeta Laichici Seifert, Mariana Ciurezu, Ștefan Dima, Rodica Cernea, Carmen Georgeta Popescu, Ovidiu Sinov, Alexandra Victoria Filip, Cornel Balaban, Luminița Săceleanu, Doina Cotfas, Ioan Adrian Trifan, Daniela Tiger, Lilioara Macovei, Liliana Narcisa Farcaș, Anca Popescu, Rodica Constantinescu, Doina Bulzan, Maria Bratu, Ana Munteanu Drăghici, Ligia Grindeanu, Constantin Mironescu, Georgeta Pamfil Manta, Elena Lungu, Costică Nechita, Karelia Mihaela Neacșu, Liuba Botezatu, Trandafir Sîmpetru care și încheie, cu modestia care îl caracterizează, seria condeielor lirice.
Diversitatea autorilor stârnește un și mai viu interes, nume consacrate sau în curs de consacrare, în orice caz, o pleiadă menită să ne ofere, nouă, cititorilor, de la elevi, studenți, tineri învățăcei, până cei mai puțin tineri..., un evantai pestriț, bogat și lucrat cu migala unui homo artifex. O carte cu parfum de sensibilitate și delicatețe, destinată să plimbe suav sufletul cititorului prin diverse formule literare, convingeri estetice și orientări tematice.

                                                                    Prof. dr. Mihaela Rotaru

 

                                                  NUMELE INOROGULUI*

O poveste glifo-smaraldică îl cheamă pe abatele toledan Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara (născut chiar în an cu Luis de Gongora, 1561!) pe o cale a cunoașterii spre „Dincolo”, locul fericirii, în Triunghiul Emiliei-Romagna, care lasă vederii Edenul, Romania hiperboreană – Dacia Trigonului cu baza în „Po”, Pontus, oaspetele Oceanului Potamos, acolo unde Cerul sărută pământul. Ne aflăm la momentul primordiei timpului, căci, stăruie autorul ADRIAN BOTEZ, este „primăvara devreme” când, știm, planeta noastră a fost odrăslită să jur-împrejureze Soarele. Întâiul echinocțiu!....
....Și suindu-se pe cărările purificării prin Țara ce iese din margini spre a intra în nemărginiri, Romagna, pe Axa plaiului/raiului, magul (abatele/călătorul inițierii) ajunge la un Han/puntea, meleag al rugăciunii și meditației, locul unde somnul și visarea sunt în simetria „morții”, peste podul luminilor-„Po”, Iordanul valah, Înțelesul așadar, arc trecut într-o altă poveste, la îndemnul Circei, chiar de sofianicul Ulisse, întru a poposi la cimmerienii pelasgi din miazănoaptea Euxinului la cetatea Halmyris, străjuielnică a țărmurilor săvârșirii. Aici (și acum!) întâmplarea (cea din templu....) îl face să asiste și să primească ceremonia confesiunii unui strainic muribund ce își încheia hagia frământatei vieți printr-o fantastică istorisire ținând de taina sa, alăturată rugăminții, de-ar fi demn acela, să capete în ultimele clipe ale sale trupul lui Crist, ecleziologica mântuire. Misteriosul peregrin, ucenic al mrejelor, supus a trece harurile, era în descendența unui conte de Ferrara/ Ferrum Daciae, Dava Magiei Fierului, și, deși de două ori născut spre desăvârșire, fu despuiat de rang și vlăstărie de fratele mai mare și trimis să împărtășească neodihna colbului drumului. Nobil, el are tăria de a uita povara vinovăției distrugerii familiei și dă lupta vieții înscrisă în Pravilă, asemeni lui Arjuna din Bhagavad–Gita, și își recucerește Numele în fața zeilor pământului într-o ucenicie a faptei jertfitoare. Astfel, ca neofit, ce a învățat deocamdată totul de la viață, urmând a muri spre a învăța ce-i a muri, el accede la știutura osebirii între cerc/ domeniul trupului și cunoscătorul cercului, Divinul, Punctul, Centrul, descoperind în vremelnicia lucrurilor statornicia lui Dumnezeu și, mai ales, că doar timpurile confuze se năruiesc în fața citadelei Clipei veșnice a Aceluia din noi. În cei 60 de ani (nunta de Smarald!....ce se va desluși mai târziu) se încrucișase/predestinase cu însemnate trăiri ale freamătului și fascinației, între pulsiunile părtinitor-individuale și prevenirile imparțiale, cosmice trimițând către un sens al Decindei fenomenelor, către Enigmă. Înțelesese ca atare fatuitatea credinței că timpul curgerii/istoriei ar însemna un lucru oarecare dincolo de obârșiale așezări mnezice.... Iubise, ucisese în căință și necăință. Într-o amiază a tinereții sale (Ceasul douăsprezecimii!... punctele cardinale în cele trei dimensiuni) sub angoasa sinuciderii chiar, s-a apropiat de vârtejuitele ape ale râului „Po”/simbol al dizolvării, cel al gnosticii orale păstrătoare a cheii cărții fără de file, unde peste câmpia/aludelul regenerării de un verde singular a luat aminte cu inima Cumințeniei la ce se întâmpla în Lumea Cealaltă.
Pe boltă se scurgeau nori, urmați în nedespărțire pe pământ de umbre, maculaturi ale unui joc apocaliptic dintre splendori și abise. Din fiece umbră pe țarina romagnolă, mărturie a ceea ce urmează, se întruchipa câte o lumină cumplită precum a fulgerăturii. Apoi oricare adâncă și hieroglifică reflexie, molcomindu-se ascendent, căpăta menire transparentă de înger, și astfel sute de mesageri ai eterului, între drumul Șarpelui și Calea Fulgerului, între ideograme, numere și Cuvânt sub jocul cabalistic al șahului, amintea de Ghematria celor Treizeci și două de poteci minunate și esotere ale Înțelepciunii, adică zece infinități și douăzeci și două de litere ale plecării și întoarcerii la UNU. După aceea, centrifugal, s-au constituit într-o horă de văpăi, întoarse către copacii dumbrăvii din apropiere, sub articularea unui dulce rugăciunar/teurgie a iubirii. La serafima invocație, de sub coaja unui ulm ( el însuși lăcaș al zânelor/dryade, adulmecătorul lui Hypnos dar și kathartic sapient) printr-un abur (deochetor vis al volburei, al polimorfiei) apare chipul paradisiac al unei Femei marmoreene (așadar, iată, epifania Ascunsului!), fiind chiar Fantasma, Năluca, Moartea, ce, acum (și aici!), dansa exaltată în mijlocul transparenței îngerilor, prenumind parcă strălucirea Verbului. Sub descântecul focului cherubimilor, tânărul se înamoră de fermecata moarte ce, semnalându-l, îl chemă îmbietor să se azvârle, și el, în vâltorile Ciuleandrei, cea între un „ieri” fără matrice și un „mâine” în afară de soroc, musai în Centru, locul obârșiei ce face contingența între sus și jos, astfel neclintirea vieții (eternitatea), deprinderea „a muri”. Însă în aceeași clipită când mirele-apostol al caduceului hermesian, cel al trezirii, spunându-și: „Eu sunt Aceea!”, se însufleți spre sâmburele vâlvoarei, toată angelitatea s-a velnicit iar în pară nestăpânită și, deasupra acesteia, chipeșa moarte deveni o vastă făclie într-o prorupere de incendiu cosmic ( „Focul Timpului de Apoi”, kalanala hindușilor, distrugătorul universului la încheierea unui ciclu din devenire). Dar, minune!... În inima Roții nimic nu ardea...totul era dincolo de aparențe. Foc incombustial, fără cremațiune de substanță. Văzu baletând fiare și arbori în suișul providenței, iar în mijloc Dansatoarea-Moarte închipuia un Inorog în flăcări, sfera celui de-al Șaptelea Cer, Vindecătorul, pe a cărui frunte scăpăra smaraldul sapienței mântuielnice. Se trezi peste un puhoi de vremuri către valurile aceluiași „Po”....În luciul instabilului lichid îl privea însă alteritatea, de data aceasta un moșneag însoțit de o călcătură de lumină ca un balaur bicefal, unul de lebădă aletheic și unul șarpe/ vasiliscul Lethei, ucigătorul cu privirea, ce-l învăluia și-l parodia și parcă scrutând întâlnirea a doi copii, jucăuși și cruzi (Adam și Eva) „care se ascundeau unul după altul, unul prin altul, pentru o făptuire cumplit de simplă – legică, barbară, tainică și ucigașă, precum sunt toate făptuirile lumii”.
În miraza îngânatului, a impurității minții, Narcis, efemerul, tresărea o alta, adevărată, Oglinda, cea a tăcutului Androgin, Încreatul. Umbra orbitoare a celor doi arbori paradisiaci, ai Vieții și Cunoașterii Binelui și Răului, cerea să se unească în Oglinda divină, cu adevărul luminii acelorași.
Prin mărturisire, iată, pereginul vizează mântuirea sufletului său, atât de ignoranță, cât și de durere!... Ajungând la realitatea eternei morți, cea noumenală, el depășește ființarea vieții, fenomenalitatea, adică translează de la clintire la neclintire, de la cerc la vârf/culme într-o elevație spirituală. Iar aceasta, concomitent prin exercițiu (hora) și într-o detașare de larma mentală tributară deșertăciunii, când ultima reflexie este spre zeu (cum a fost în illo tempore), spre Oglindă, nu spre oglindiri. Astfel, el capătă puterea de a ști ce este a fi, drept hiero-silaba OM, cea ne-năruitoare. Intrând în Horă/Anamneză, el nu se se mai leagă de cercuire, ci trece spovedire naturii lăuntrice a axului, a statorniciei....
În continuare, peste istorisirea pelerinului, spre a o împiedica să se prăbușească, povestea abatelui, în valență cu Ouroboros, vine și o înconjoară, cu un alt cerc, cu taina/esența iarăși în Pomul de lumină/ Moartea pură, cel al resorbției ciclice, eternă întoarcere, ca aprindere a stingerii în viață, adică moartea ce purcede din viață și viața ce intrădin moarte. Și astfel, lumea se asigură de echilibru: „coincidentia oppositorum”! (reunirea coagulării cu dizolvarea), dându-i dreptate lui Heraclit că „Drumul în sus și drumul în jos sunt același lucru” (Ipolit), întrucât potrivnicele țin de iluzie numai.
Ca prin ceață din cârnosirile celui în agonie un fum arzător-veninos se prelungea spre chipul abațial drept trup geamăn al bătrânului peregrin, „iscându-se, astfel, în ființa lui un balaur cu două capete, unul de lebădă și unul de șarpe”, acest al doilea corp al umbrei era o femeie a pojarului luxuriei. „Limbi de foc turbate, roșii și albe – îngânări ciudate, tot mai ascuțit-șuierătoare, începură să se înalțe, începură să-i lingă fața abatelui, cu tumorile și leprele tăciunoase ale unei boli febrile, de nelecuit și întru totul înrobitoare, prin fascinație...”
Sacerdoțiul, cu disperare, fuge din/și spre ucigașa beznă.... În urma-i hohotul morții, iar pe veșmântul său negru „crescură aripi de aur”/straiele agatârșilor.... El se rostogolește (primește deci rostul golului) din coasta dealului într-un fus (iarăși, grindei!) dincolo de zări/ de a privi, în lumea îngerilor văzduhului (unde se vede duhul!), ajungând în „iarba înaltă”/ în ascensional, la răscruce de drumuri (deci în Cale!) și este, la rându-i, aflat când prin pâcla dumbrăvilor se topea un fantastic unicorn cu smarald în frunte, iar un viitor pelerin dintr-o nouă poveste și mai tulburoasă începe, din iertăciunea gurii, a vorbi sibilinic, sub aripa inspirației poetice. Era discuția, ne dumerim, iar de licorna bunăvestirii, de salvatorul Arcei lui Noe, de raza spirituală pogorâtoare a divinității în creatură și, peste acestea, de drumul spre aurul filosofiei.
Adrian Botez știe cum, sub arcanele flăcării inimii înnodate de tăciunele minții, nu-i timp să dăruim mult trupului/fumului, întrucât prin aceasta, invers,în adânc, scăpătăm sufletul/lumina, pierdem cristosul și,astfel, încearcă a ne inspira că alături de inorogul ( De-Ne-Nimeritul, De-Ne-Țintitul) ce-și sărută moartea, drept Fecioara (Ne-cunoașterea), noi trebuie să ne re-întoarcem în Pădurea Verde (Raiul veșnicului Răsărit!), unde sunt sacrele rădăcini ale Pomului Vieții, îmbrățișate de cele ale Pomului Cunoașterii Binelui și Răului, încotro iubirea țese înțelepciunea, deci pânza lui Lethe (sfârșitul unui ciclu cosmic) spre dragostea sapientă a Aletheei (nirvana), fiind el Al Treilea Ochi. La „Po”-Veste!... Unde, respectând alchimia lăuntrului, unicornul neutralizează substanțele, înțelegând neliniștea/ toxicitatea apelor terane (valurile narcisiste), dar și reflexiile/ orbirile Oglinzii ca pricină a Căderii Dintâi. Acesta e Calea înturnării atroposeice (Atropos cea Neîndurătoare!), sfoară între lumi a Androginului „hic et nunc!”, căci pecizează psalmistul (91:10): „...Se va înălța puterea mea, ca a inorogului și bătrânețile mele unse din belșug”.
Cu fiecare poveste din poveste, Adrian Botez ne prenumește că: INOROGUL ESTE ÎN NOI! Și că el, unicornul, prin noi poartă smaraldul fidelității față de divinitate, în aspirația noastră către Absolut.
Numirea Facerii (iată poesia „in nuce”!) s-a iscat, se cunoaște, chiar cu „Numele Inorogului”, iar lumina sa verde, smaraldină, reprezentând Logosul divin, descoperă arta inițierii, frumusețea sacrului și inspiră pe cel ales la cunoaștere directă, căutarea centripetă.
Adică cel ce trece/transcende „Po”-ul (podul lumilor)/povestea, înțelegerea/ învierea în Șapte zile de ardere kogaionică spre Hanul (Noul Ierusalim) cu îndemnul: „Visita Interiora Terre Rectificando Inveniens Occulum Lapidem” ( Vizitează interiorul pământului și, rectificând/distilând, afla-vei Piatra Ascunsă, Filosofală)....Cunoaște-te pe tine!....în duh aerial, foc spiritual, în osialitate, unde legile locului și timpului nu-s în clintire. Asemeni abatelui, ale cărui haine obișnuite, noviceale, ale treptei smereniei de jos (nigredo), ale izgonirii primordiale, altfel zis, dobândesc, prin trezirea centripetă, subțirimea duhovnicească, a spiței de sus (rubedo), tot așa, sub înrâurirea Marelui Tăcut, cel inițiat, sub straiele cunoașterii și soteriei, se apropie de chipul de lumină al flăcării morții, închizând ușile simțirii („nemuritor și rece”, previne Eminescu). În ascultare!....
El se dezbracă de trup, îmbrăcându-se în odăjdiile splendorii pentru a traversa vămile văzduhului prin auzirea tăcerii, în meditație și contemplație spre o realitate mai înaltă. Ieșirea din trup stă, așadar, în cerul intrării în Sine. Prin moarte sufletul se „taie” de corp;  prin înviere, amândouă se unesc și îndreaptă astfel păcatul neascultării.... pieritorul ne-pierindu-se.
A ieși intrând, „a învăța muri” (cum spune Confucius), este a umbla pe Calea împărătească a timpului mistic, nu pe cea a abaterii horei/mișcării vremurilor. Căci cel de a odrăslit în sine foc și căldură nepieritoare, sugerează Adrian Botez, nu se teme de flacăra morții; lepădând legăturile pregetării, primește dezlegul seninătății inorogului, al nemișcării grindeale. Flacăra morții este o scară teurgică spre Sfânta Sfintelor, între profan și sacru, pe care urcă numai cel ce se desmintește, în revelația dreptei cugetări, vindecându-se de pomenirea vieții, aceasta pentru dobândirea celor suprafirești. A învăța muri este a te iniția că „ești OM”, că în tine sălășuiește Dumnezeu, iar visul eternei morțieste chiar „jumătatea” ce omul o caută stăruitor spre re-androginizare, re-urcare la ceruri. De la discursivitate la intuiția inimii....citind în „semne”, lectio, înțelegând „urzeala semnificațiilor”, meditatio, și cunoscând „centrul”, contemplatio, sinea roții, vizitiul(mintea) trebuie să asculte isihastic Spectatorul din car (sufletul).
Dezlegarea horei, de data aceasta serafimică, ce este încă mundană, legată așadar, nu se poate face decât prin îmbrățișarea/sărutarea axei, numai învățând a muri în ieșirea din paralizia iluzivului și participarea la transcendental. Însă, volens-nolens, fără a muri nu se poate a învăța muri, iar centrul nu-i de lămurit decât prin atributele cercului/dansului, astfel tot apologul sapient, ca o esență nearătată, este de binefacere în această sedimentație a povestei repovestite/înpovestite cu atâta distincție și har de autorul de față. Ontologia lumii este prin urmare recuperată, re-întemeiată prin această curiozitate vrednică față de sacru sub amprentele nostalgiei începutului, când timpul cristic este Clipa prezentă, a eternității.
Așadar tanatofania, ca indiciu imaginar-criptic de alegere insolită a morții, spre a revela sacrul prin simboluri, adresându-se împărtășaniei dintre cadențele omului și cele cosmice!....
Acest ritual imaginar-emblematic, ținând în desenația sa apriorică de conștiința ultimă, la care invită eseul-poveste a lui Adrian Botez, paradoxal, este o realitate simultană personajelor tripletei: peregrin, abate, povestitor. Căci, în fond, ce-i leagă de această cruce?.... Pe firul perfecțiunii lăuntrice a inițierii lor în moarte, a învățării morții, cei trei, ca într-un dans cherubimic, schimbă mereu poziția pe scara/ arborele Clipei, însăși căutarea mântuirii spirituale în experiențele din illo tempore ca fiind „acum și aici”. Prin dansul îngerilor se recuperează o „stare” (de nu întâmplător centrul este osia, ba chiar la vechii chinezi el se numea Jilin, Yin-Yang, adică unicornul!), unde contrariile intră în coincidență și, astfel, se capătă fericirea de după moarte/cerc în nemoartea sufletului/punctului. Deci, de la o trăire extatică la alinierea cu temelia, de la realitatea tranzitorie a dănțuirii la Izvor, la tămăduire eliberatorie. Mântuirea ființei de iluzie/Maya, detașarea de povara ignoranței, poartă pe poteca aducerii aminte a adevăratei identități a omului: lumina, nu reflecția!Lethe este îmbrățișată de Alethe(ia).... Prin coerența povestei, cei trei identifică arta alchimică a aurului ce scânteiază eliberat de coaja plumburie și astfel apare flacăra incombustă, aura sfințeniei, cunoașterea în cuminecare. Mintea se stinge, iar inima luminează spre cele Șase Răsărișuri, văzând în curgere izvorul necurgerii.... Prin moarte, dezlegați de toate îndoielile (nodurile mentale), ne smerim la o naștere înaltă, la ființa luminii, imuabilă șinepieritoare. Nimic indestructibil, moartea învăluie însuși Nimicul, așa cum beția cristalului din Pahar Vinul Latenței. Ea poartă însușirile Peregrinului ce, căutate și cunoscute în om, vor fi Calea spre fericire, căci, trebuie să aflăm, ne îmbie Adrian Botez, că energia veșnică e în vidul grindeiului roții/în centrul Horei....pe când în talpa obezilor numai risipire.
  *Distingeri la glifo - smaraldica ,,ÎNTÂLNIREA ABATELUI CU MOARTEA”, de ADRIAN BOTEZ
                                                                         
                                                                            Petru Solonaru

 
          CEL CARE ŞI-A ASUMAT SINGURĂTATEA PISCULUI ARHEIC :  
                     „TETRADELE” , de PETRU SOLONARU


Cartea lui PETRU SOLONARU, Tetradele , este un bastion singuratic (doar foarte departe, în zare, se mai văd unul sau două turnuri...), în Poezia (sau „poesia”, cum doreşte autorul a scrie) românească de azi – dar şi a lumii artistice contemporane, în general. Poezia sa este una profund iniţiatică, alchimică, de exorcizare gnostică a Morţii (prin asumare!) - Moartea ca unealtă fundamentală a Marelui Iluzionist, din universul vizibil, aflat sub blestemul-iluzie al BINARULUI (Hieroglifa PAPESEI, Unitatea multiplicată prin ea însăşi)/a Binarităţii a Orice („Vremea androgină, cu-a-nvăţa murind,/adevăruri, două-în pustnicul fiind” – cf. Se învaţă moartea..., p. 16), deci, spune Sofistul Cosmic, şi al Ne-Fiinţei... (explicit: „Aurul alchimic într-un sterp cuibar/şi-a ascuns dispreţul: negru, alb, aprins” – cf. Se învaţă moartea, p. 16). De o spiritualitate atât de rarefiat-înaltă (creată întru obsesie iluminată şi, totodată, tortură/blestem a/l visului primordiilor/arheilor/entelehiilor!), atât de perfect-cristalică în formă, încât doar iniţiaţii vor vrea s-o citească, pentru că numai ei o pot înţelelege – şi numai ei se vor simţi mai puţin vinovaţi, faţă de limbă şi lege divină, pentru a îndrăzni să deschidă cartea lui PETRU SOLONARU, cu aplecare, râvnă şi folos, spre desluşirea de sine autentic terestru şi de bănuit Supra-Sine celest (Sinea noiciană!), ascuns sub rigoarea normelor de Duh şi a marilor arcane din calea transcenderii. ION BARBU ar putea, singurul, să-şi revendice „isprava/isprăvirea”, de tip demiurgic, a acestei „poesii”, în care LOGOS-ul se auto-creează şi se auto-răsfaţă – şi-ar revendica străvezimea şi, mai cu seamă, plodirea/plodul acesta („Un ou cu plod”) - „De foarte sus/Din polul plus/De unde glodul/Pământurilor n-a ajuns”  - dar în care roade “acel galben icusar, Ceasornic fără minutar/Ce singur scrie când să moară/Şi ou şi lume. Te-înfioară/De ceasul, galben necesar...” (cf. PETRU SOLONARU: “Cel de nu anină în ispravă plod,/recuzându-şi pofte ce îl nasc şi-l rod” – Sapientul, p. 23).
În Prefaţa cărţii: Cele patru lumi ale poesiei (care nu putea fi scrisă decât de un alt iniţiat, pe măsura Poetului PETRU SOLONARU: LIVIU PENDEFUNDA) se spune, pe drept cuvânt: „A existat permanent nevoia, mai ales pentru profani, de o mediere, aşa cum întreaga lume este la îndemâna moderării şi modulării universale. Petru Solonaru este un astfel de mesager, cărturar prin excelenţă, filosofia sa nefiind cu nimic mai presus, dar nici mai prejos, de a celor ce călătoresc în Olimp, prin Parnas, cu şanse reale de a bea cupa oferită de zei”.
Aşa este, doar că Poetul-Mediator PETRU SOLONARU nu prea mai are, în faţă, ambii termeni ai serenissimei medieri a Poetului/Vizionarului: lumea umano-terestră a ales să ţină capul în/sub borboros  - „uitând” sfidător (de fapt, pe sine se sfidează!), cu ostentaţie neghioabă, să mai privească, dincolo de mâl, înspre eter/aitheros-ul anticilor înţelepţi. Încăpăţânat înţepenit în Elada arhaic-iluminată pytagoreico-socratic, PETRU SOLONARU a stabilit, cu de la sine putere, nişte standarde filosofice şi de exprimare sofianică atât de ameţitoare (pentru bieţii năuci ai lui Kali Yuga), încât, spre profundul nostru regret, trebuie să spunem că va fi cam singur, atunci când „va bea cupa oferită de zei”. Extrem de rar ne-a fost dat să vedem o mai fanatică încrâncenare intelectuală, o mai extatică credinţă în lumina transcendentului – o lumină cu irizaţii care se opresc, cumva, în umanitate, nu mult după Evul Mediu. O astfel de atitudine de Duh, într-o lume cum este cea contemporană, desincronizată grav, în raport cu divinul, arheii şi extazele – te duce, automat, la necesitatea asumării unei enorme singurătăţi, de pisc spiritual  - asumare a unei arii enorme de vacuum intelectiv şi ontico-gnoseologic, jur-prejurul luminii tale războinice, întru Ideea Absolută şi Muzica Sferelor.
Această carte de excepţie a Poeziei române contemporane conţine 70 de poeme. Evident, numărul lor este stabilit la modul sacral-sacerdotal, unind, alchimic, dar nu şi realistic, Cerul-TREI cu Pământul-PATRU, întru o „PACE PARADOXALĂ”, ACEEA A FACERII/REFACERII/TRANSFIGURĂRII  CONTINUE (Septenarul Sacru, sub Hieroglifa ÎNVINGĂTORULUI) - pe care a „ratat-o”, temporar şi în aparenţă, până şi Dumnezeu-Hristos. Există, în cuprinsul paginilor cărţii, loc şi pentru TREI reproduceri picturale (lucrări ale lui ELLENY PENDEFUNDA) – care şi prin conţinutul lor hieratic, dar şi prin postarea lor strategică, în cadrul volumului, sugerează gândul ascuns al Poetului de a decide, EL ÎNSUŞI, Victoria Celestului şi auto-extracţia/auto-aspirarea borboros-ului din lume ( sub hieroglifa: TREI/LITERAGHIMEL – MAMA GENERATOARE-GENERAREA, Primul Mare Număr Sacru, Triunghiul lui Iehovah, Mercurul Înţelepţilor).  Poate şi o imergentă secţionare structurală a cărţii – înspre aceleaşi semnificaţii transcense şi îmbieri (din păcate, infertile pentru noi, din pricini de catastrofală şi neasumată/neconştientizată, de către noi, decădere de Duh), înspre „cupa extatică a zeilor”.
OMUL lui PETRU SOLONARU este (cu toate păcatele sale apocaliptice!) singura fiinţă intuitivă de mister, din Creaţie – deci, intuitivă şi în adoraţie iubitoare, aşteptător-„obârşiară” („nostalgică după Paradis”, ar zice Crainic...) de Creator, adică de Supra-Eu/viziune revelatoare de Supra-Eu: „numai omul, intuind mister,/demn de adorare-i ca un zeu presus (...)/Să contemple cerul în rugăciunar/e ursit iubirii ce aievea l-ar/ţese diademei celui Arhitect/oglindire sineşi, iar spre lume-altar”- cf. Omul, p. 5.
OMENIREA, deci, ca „pregustare” a Supra-Eului, se situează între parte-handicap tragic şi vis de întreg  - între LUMINĂ/ILUMINARE şi OCOL ISTORIC, între frământare-fără-de-saţ şi dor de pace/împăcare întru sine, între clipă şi nostalgia obsesivă de miraj (până întruchiparea paradoxală!) al veciei: „Minţile-omenirii luminate-apar/însă numai parte-s a primi drept har/cel puhoi de raze fără-întunecimi.../Multe s-or întoarce la obârşiar (n.n.: forma „obârşiar” are într-însa nu doar izvorul/izvorârea geografic-celestă, ci şi pedagogia veşniciei: conţine, în rezonanţa sa de nou-născut al LIMBII ROMÂNE, şi cuvântul „abecedar”! – la fel stând lucrurile şi cu „rugăciunar”: Demiurgul este, în primul rând, Învăţător-de[întru]-Demiurgie, pentru un ADAM PROIECTIV, care, se zice, a fost pus, în Paradis,  SĂ NUMEASCĂ, adică să se antreneze, întru EFICIENŢĂ/EFECTIVITATE-Alchimie/REGALA ARTĂ,  pentru substituirea, temporară sau cvasi-identitar-divină, a Demiurgului şi a formelor infinite ale demiurgiei Sale!)//ca pierdute pururi întru ţărm ce nu-i” – cf. Lumea ce visează, p. 30.
Pentru un demiurg, se pune problema de facere/refacere/modelare a LOGOS-ului, după nevoile Sale de construcţie. Apar creaţii ad-hoc (nu doar morfologice, ci, în primul rând sintactice, fireşte, de vreme ce Demiurgul este, în primul rând, ALCĂTUITORUL! – proiectiv şi efectiv, deodată: dar exemple nu putem da de sintaxă solonariană, pentru că ar trebui să cităm întreg volumul!!!), pentru luminarea din adâncul statuar al stâncii amorfe – de felul celor amintite, dar şi altele, adevărate noi sinteze alchimico-demiurgice: „apărunt” (n.n.: apărut+cărunt-la-modul-zeiesc, adică apărzt dintru/întru vecie înţeleaptă-drept echilibrată!), „pendular”, „întălmut” (n.n.: întâlnit întru muţenia sacră, de tălmăcit, întru nevedere-negrăire!), „arheian”, „rugăciunar” , „sfietor”,  „obârşiar”, „orând” (n.n.: şi „ordine”, şi „rânduială”/”rând”/”generare-generaţie-autogenerare – dar, cine ştie, poate şi „arendare” iniţiatică a Cosmosului-Forţă/Înaltă Ştiinţă-de/întru-Creaţie, către Om...?!) etc. Clisa dură a cuvintelor se transfigurează, prin Demiurgia Poetului, în Ceara Iluminatoare – întru Lumânare şi Paradis, EGAL! Nu degeaba PETRU SOLONARU nu rămâne doar la nivelul sanscrito-eminescianului „ta twam asi, tat aham asmi”: „Spre neasemuitul nineni şi nimic/fac asemănarea sinei: <>” – cf. Eu sunt Tu..., p. 28 – , ci-L numeşte pe Demiurgul (situat, din punctul de vedere al evaluării damnat-umane, androginic-binariste - la crucea dintre „sacru şi zadar” - cf. Făclierul, p. 31) nu numai „Făclier”-ILUMINATOR ŞI INCEDIATOR AL CICLURILOR COSMICE/MANVANTARELOR   („acelaşi, precum jos şi sus,/de la rădăcină până-n crengi ce nu-s”) - ci şi ARHITECT! Oarecum criptico-masonic („ei” zic: „Marele Arhitect”). dar îndreptăţit de propria-i viziune sapienţial-platonic-arhitecturală, asupra unei divinităţi „chelare”/A CHEILOR MAJORE ŞI A PANTACLULUI LUI SOLOMON  – „nesupus pieirii”, dar pretinzând, în toate, cântar/echilibru „dintre cauză şi efect”, din latenţa ascunderii în trupul-lut rezultând „simbolul resurect”/MIRACOLUL COSMIC AL ÎNVIERII: „Meditând în sine, fi-vom nouă, CHEI//spre eterna tihnă-a celui Arhitect” – cf. Făclierul, p. 31.
Operaţiunea arhitectural-divină este dublată (este ceva firesc, la un sacerdot fanatic al „poesis”-ului orfic!) de RIMA RARĂ, care stabileşte/dezvăluie/revelează legături subterane şi mistic celeste, absolut de nebănuit, între diversele întruchipări ale LOGOS-ului Demiurgic, de la Verbul Divin, dinamizator al Substanţei Proteiforme a Creaţiei – şi  până la substitutul emergent al GOT-ului meistereckhart-ian/Atoatecreatorul Dinamic/PRO-NUMELE - şi chiar până la lianţii PETALELOR COROLEI COSMICE, conjuncţii ori prepuse-prepoziţii (spre pildă: „ÎN VĂL/SĂ-L”, „GNOST/ROST”, „ŞI/A FI”, „COS/IROS”, SOTIR[n.n.: “sotere”-mântuire!]/ŞIR, „NU-S/DISPUS”, „ERES/ÎNŢELES, „RĂU CE L-A/DEJA”, „LUI/NECUI”, „NU-S/PLUS”, „RĂSCURG/AMURG”, „VAS/MIRAS”, „CE-I/IDEI” etc. etc.).
OPERAŢIUNEA ALCHIMICĂ de exorcizare a Morţii şi luminare a Rădăcinii Adevărului se încheie chiar prin ultimul poem, Ursitoarea (p. 80):
„Ca pământul umbrei ceru-i trecător.../Totuşi fiecare-în cerc pustiu când mor/stinse către centru-i nicăieri fiind,/n-au a înţelege că doar pururi zor//neclintit rămâne-alături de divin.../restul – nasc venire, naşterii revin - .../Unu-i să alerge; altele, pe rând,/au schimba himerei pieritorul chin...//Scrisă-i farsa aceasta de zeescul Gând/ca decurs el însuşi parte din orând./Nimeni nu-i să-l vadă, căci întru nimic/şi-a ţesut oglinda şi ce nu-i nicicând//trece ca acuma, iar ce-i azi în ieri/revărsare pare-a revărsa păreri./De la vis la lume şi întoarsă-în vis,/ursitoarea-i toarce şubrede tăceri...” .
URSITA este, de fapt, teandria ortodoxă.  „URSUL” războiului/”vrajbei demiurgice” pentru Creaţie, „înmânat”, ştafetar, visului-„pregustare” paradisiacă – pentru iniţierea întru DESĂVÂRŞIREA LEBEDEI-ŞARPE /APOLLO şi ARTEMIS-GEMELARITATEA PRINCIPIULUI CENTRAL-ZALMOXIS/DALBII PRIBEGI („fluiditatea, visarea, emoţiile, intuiţia şi creativitatea” – alăturate, prin NUNTIRE ALCHIMICĂ, Înţelepciunii Sacrale: în limbajul sacral dacic – este identică alăturarea Lebădă-Şarpe de aceea LUP-ŞARPE: Imaginea Principiului, cât şi Imaginea Centrului Spiritual al Lumii).
 „Zorul” este nu doar graba iluziei istoriei, ci şi vestirea „zorilor” REVELAŢIEI ULTIME! Deci, aceast limbaj aparent sibilinic al lui PETRU SOLONARU nu vrea a zice decât o vorbă a vechimii: „aşteaptă veghind, întru vindecarea de iluzie” . Şi Hristos-Dumnezeu recomandă, în primul rând, veghea, dacă vrei să vezi „zorii” de dincolo de orice „zorire”: RESURECŢIA – ca trezire a sinelui de dincolo de orice larmă şi de orişice vis/întruchipare părelnică („rodul avatarei dintre <> şi-<>” – cf. Un adânc îţi spune..., p. 35), dincolo de orişice „şubredă (n.n.: mereu întreruptă extază, prin „îngrijarea” istorică, al cărei absurd a stârnit elocvenţa unică a LOGOS-ului HRISTIC...! ) tăcere”, întru sacra şi plina Tăcere Atotgrăitoare-Atotfertilă, Chip Revelat al Veşniciei.
...De fap, la fel de sibilinico-stăruitor, întru recomandarea pentru dobândirea „veşniciei”, prin ILUMINAREA ÎNŢELEPCIUNII, este şi GENIUL EMINESCIAN: „Viitorul şi trecutul /Sunt a filei două feţe, /Vede-n capăt începutul /Cine ştie să le-nveţe; /Tot ce-a fost ori o să fie /În prezent le-avem pe toate, /Dar de-a lor zădărnicie /TE ÎNTREABĂ ŞI SOCOATE”.
...De fapt, nimic nu va începe niciodată, DEOARECE TOTUL ESTE DEJA FĂCUT, ÎNTRU DESĂVÂRŞIRE DUMNEZEIASCĂ ! – cum bine subliniază tâlcul Rozei lui Paracelsus, nestemata iluminării iniţiatice luisborges-iene...!
...Niciodată n-am avut mai clară convingerea că orice stih se poate alcătui, pe sine însuşi, autonom, într-un titlu şi într-un POEM COSMIC – şi că a se da titlu poemelor este o muncă infertilă şi futilă! - precum am avut-o citindu-l pe PETRU SOLONARU, cel din TETRADELE. Nici măcar o singură clipă, la prima lecturare (dar nici la a doua!), n-am simţit nevoia ridicării privirii, spre titlul poemului, atât de „titular” era fiecare stih geometrico(„gheometrico-”)-astral, al alcătuirii poematic-cosmice solonariene. O vrajă (conţinută, rezonantic, în însăşi hieroglifa numelui autorului...) plutea peste pagina aparent albă/îngheţată, aşteptând frământări de gânduri s-o fertilizeze şi, deci, maculeze...
                                                                                                         prof. dr. Adrian Botez


  -Petru Solonaru, Tetradele, Editura Contact internaţional, Iaşi, 2013.
  -LITERA DALETH: CUATERNARUL/CVADRATURA, Numărul Cercului Perfect, Crucea Filosofică, Focul Elementar al Înţelepţilor.
...Este în cartea lui PETRU SOLONARU ceva din perfecţiunea tragică şi demiurgică (EGAL!) a Luceafărului eminescian:
Adeverirea lui 2 (diada) de către trei (triada) se face prin intermediul stabilităţii nevăzute: cuplul nu poate fi co-axial, deci resacralizat, cu Hyperion, dacă Hyperion nu ar fi El Însuşi, înafară de Sinele activ şi înăuntrul Sinelui Absolut: Marele şi Ocultul Proiectant-Arhitect, Demiurgos. În mod subtil, s-a ajuns la TETRADĂ (două cupluri, unul vizibil şi unul ocult, coaxiale): TETRAS-AŞEZAREA (HEFRáS), adică ceva stabil şi persistent (hedraís kai mónimos); patrulaterul sacru, SPIRALA CA PATRULATER SACRU; dinamica spiralei sacre, în care diadele (se)nasc reciproc: stabilitatea se obţine, paradoxal, prin veşnica revenire asupra Genezei.
  -„În teoria hindusã a ciclurilor cosmice, se numeste Kalpa dezvoltarea totalã a unei lumi, a unei stãri sau a unui grad al Existentei universale. FIECARE SUBDIVIZIUNE A UNUI KALPA POARTÃ NUMELE DE MANVANTARA. Fiecare Manvantara este o erã a lui Manu. Fiecare Kalpa conţine 15 Manvantara. Suntem în al şaptelea Manvantara al acestui Kalpa. Ideea de a considera istoria oamenilor ca fiind izolatã de restul manifestãrii este în exclusivitate o istorie modernã şi, categoric, opusã tuturor tradiţiilor, care afirmã, dimpotrivã, cã existã o corelaţie necesarã şi constantã, între planul cosmic şi planul uman.
Fiecare Manvantara este împãrţit în patru Yuga (Krita-Yuga, Satya-Yuga, Treta-Yuga, Kali-Yuga). Alte cicluri cuaternare: cele patru anotimpuri ale anului, cele patru sãptãmâni ale lunii, cele patru vârste ale vieţii omeneşti. În antichitatea greco-latinã se vorbea de patru vârste: de aur, de argint, de bronz şi de fier.
Fiecare Yuga este marcatã de o degenerescenţã în raport cu cea care o precede. Fiecare Yuga este mai scurtã decât cea care a precedat-o (dupã modelul 10= 4 + 3 + 2 + 1). Suma 10 = 4 + 3 + 2 + 1 este numitã în hermetism problema inversã a <>. Tetraktysul pitagorician 1 + 2 + 3 + 4 = 10 este numit în hermetismul occidental <>.Dacã durata exactã a unui Manvantara ar fi determinatã cu exactitudine, fiecare ar putea extrage deducţii permitând prevederea anumitor evenimente viitoare. Or, nici o tradiţie ortodoxã nu a încurajat vreodatã cercetãri prin intermediul cãrora cineva sã ajungã sã cunoascã viitorul într-o mãsurã mai mult sau mai puţin exactã, acest tip de cunoastere având mai multe inconveniente decât avantaje veritabile.
DUPÃ SURSE HINDUSE, DURATA UNUI MANVANTARA ESTE DE 4320 (ADICÃ 360 X 12), REPARTIZATÃ ASTFEL: KRITA-YUGA – 1728, SATYA-YUGA – 1296, TRETA-YUGA – 864, KALI-YUGA – 432. ÎNSÃ SENSUL EXACT AL ACESTOR CIFRE RÃMÂNE OBSCUR.
Baza principalã a perioadelor cosmice este durata de 25920 de ani, adicã perioada astronomicã a precesiunii echinoxurilor. [Conform definiţiei, precesiunea echinoxurilor este o miscare conicã foarte lentã efectuatã de axa de rotatie a Pãmântului în jurul unei poziţii medii, datorate atracţiei gravitaţionale a Soarelui si a Lunii asupra zonei ecuatoriale a planetei]. Deplasarea punctelor echinoxiale este de un grad la fiecare 72 de ani. Numãrul de 72 este un submultiplu al lui 4320 (72 x 60), iar 4320 este un submultiplu al lui 25920 (4320 x 6).
Perioada <> care apare în toate tradiţiile este jumãtatea precesiunii echinoxurilor: între 12000 si 13000 de ani (durata exactã fiind de 12960 de ani).Dincolo de cifre, ştim cã ne aflãm în Kali-Yuga, şi încã într-una din fazele cele mai avansate” – cf. René Guénon.
  -Şarpele a fost identificat  şi cu lebăda. Or, lebăda era adorată în Dacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Legendele greceşti ne spun că Apollo pleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Or, lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă, flancată fiind de două turnuri şi reprezentând astfel Întreitul  Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor – Kogaion. Şarpele  este  Iniţiatorul suprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe.

 -”Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu ca atât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi  pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteti să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic voua: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrană şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea ? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ? Iar de îmbrăcăminte de ce va îngrijiţi ? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” - cf. Matei, 6, 22-23, p. 1105.

 

 

 ÎNDRĂGOSTIT DE DRAGOSTE: IOAN VASIU, „TÂRZIU ÎN CUVINTE”

 

Fără pretenţii de profunzimi poetice abisale (deşi există, în volumul spre cercetare, cel puţin un distih iconico-hieratic, de excepţie: „să ştii că-ntr-un târziu o să te rog/îngenuncheat precum un inorog” - cf. Să ştii..., p. 30), IOAN VASIU se înscrie, fără niciun dubiu, prin poezia sa, în zona eroticului teluric-apoteotic (cu năzuiri, rareori împlinite, de transcendere spre celest). Poezia izbutită a lui IOAN VASIU este cea cu rimă şi cu metru clasic – rareori, şi doar în al doilea micro-ciclu al volumului, întâlnim valori (relevante şi revelatorii), în cea cu vers liber şi alb.
Volumul este construit tripartit şi asimetric (precum asimetrici sunt şi coeficienţii axiologici ai poemelor celor trei părţi):
1-„Dulce şi amar” (conţinând 48 de poeme, cu valori estetice fluctuante, dar atingând cele mai multe „vârfuri de sarcină”, din volum);
2-„Iubind în şoaptă” (conţinând 44 de poeme scurte, amintind, vag şi în linii foarte generale, de principiile străvechii poezii tanka : „izbânda/ nu e o batistă/ cu care să-ţi legi/la ochi/duşmanul”, dar nelipsind şi „adierile” de haiku :”e iarnă, iubito/amintirile/îmi troienesc/drumul spre ziuă”);
3-„Târziu în cuvinte” (conţinând 7 poeme, dintre care, valoric, doar primul, Dragoste, poate fi luat în serios...ba chiar depăşind o medie valorică a primelor două micro-cicluri ale volumului).
Pe alocuri, poemele lui IOAN VASIU comunică un amurg fiinţial, prin care s-ar confirma, doar foarte vag şi relativ, stereotipul uman/romantic, al eternităţii/eternizării Iubirii/Eros, prin Artă: „când voi muri va ninge cu petale/de trandafiri peste iubirea mea/şi va ploua cu lacrimile tale/peste ţărâna umedă şi grea// (...)când voi muri va bate-n catedrală/un clopot trist când vântu-abia adie/şi va rămâne casa noastră goală/ca un poem de dragoste târzie” – cf. Dragoste, p. 94. Mai curând, „casa noastră goală” devine, simetric, sintagma-semnificat (concept), pentru „poem de dragoste târzie” – deci, până şi Arta Ideală ar avea de suferit, prin „întârzierea în moarte” a Poetului. De aceea, putem concluziona şi asupra semnificaţiei transmise de titlul volumului: „Târziu în cuvinte” marchează şi transmite o stare de ostenită/epuizată amurgire, nu doar a fiinţei umane-Poet, ci marchează/transmite şi o stare de istovire şi declin al luminii aureolânde a Logos-ului, al şansei/potenţialului seducţiei taumaturgice, din cuvintele sale. Arta nu salvează/nu poate salva, din om, decât ceea ce a apucat el a fi/a exista – şi a transmis în „codul poetic” („o să mă pocăiesc aşa să ştii/ascuns într-un volum de poezii”, cf. Mă pocăiesc, p. 42). Arta nu eternizează, neapărat, Ideea/Arheul, ci retrovizează/retrospectează, secvenţial (dacă are ce şi dacă există forţă expresivă suficientă, în stih!), însăşi viaţa.
Deşi, parcă pentru a se contrazice, Poetul IOAN VASIU insistă, în două poeme de început ale primului microciclu, asupra inversării temporale, i-mediate, sub fascinaţia iubirii: „iubirea mea e-o calmă libelulă/ce-alunecă pe-un râu vijelios/spre o cascadă veşnic nesătulă/ce curge invers nu de sus în jos”, cf. Iubirea mea, p. 13 – precum şi: „când plângi şi râzi cu faţa spre apus/eşti ca o apă care curge-n sus”, cf. Câmpie cu cercei de maci, p. 15. Sunt semne, şi aici, mai curând, ale eternizării fiinţiale nu prin Artă, neapărat – ci, în primul rând, prin Erosul-ca-Trăire-Efectivă/Nemediată. Există, însă, la IOAN VASIU, şi poeme ale Medierii Erosului prin Logos: „ca o dovadă că încă exist/câte-un poem din când în când îţi scriu”, cf. Spre iarnă, p. 21.
Dincolo de tentative hieratizante, de echivalare a Iubirii cu Starea-de-Rugăciune (unele chiar izbutite: „visez mereu, adeseori visez/că te recit în şoaptă ca pe-un crez” – cf. Visez, p. 9 – sau: „e-atâta bucurie în fiecare vers/şi-atâta bucurie în fiece cuvânt/rămâne amintirea un curcubeu neşters/când răsăritul râde în ochii tăi răsfrânt” – cf. E-atâta frumuseţe, p. 11 ) – există teluricul, frust şi intens vitalist: „iubiri rostogolite pe răzor/iubiri care alină şi ne dor” – cf.  Iubiri, p. 33.
De aici, şi setea existenţială, exasperat-dioniysiacă, a lui IOAN VASIU, pusă sub semnul Sânului/Originaritate Maternal-Fiinţială, dar şi a Macului Hipnotico-Oniric:
1-„când tandră şi timidă te dezbraci/eşti o câmpie cu cercei de maci”, cf. Câmpie cu cercei de maci, p. 15 – dar, mai ales, finalul poemului Lasă-mi, p. 29, cu inviazia oniric-hipnotică a macilor: „lasă-mi iubita mea un dor nebun/să-mi ţină de urât o zi întreagă/şi-un fluture pe-o creangă de alun/păzind holda de maci atât de dragă”. Fluturele, ca simbol al evanescenţei spiritual-celeste, se află în raport de complementaritate cu Libelula, simbol al eleganţei, graţiei şi mobilităţii subtil-surprinzătoare: „iubirea mea e-o calmă libelulă/ce-alunecă pe-un râu vijelios” (cf. Iubirea mea, p. 13), ajungând să facă joncţiunea funcţional-poetică şi cosmică, în liminaritate, cu Pasărea Măiastră („un murmur de chitară să îmi laşi/să umplu golul în fereastră /când de la orăştie pân' la iaşi / se pierde-n zbor o pasăre măiastră”, cf. Lasă-mi, p. 29 – „golul din fereastră” este însăşi Imaginea Mistic-Arheică a Iubitei-ca-Iubire!), cu Cântecul Demiurgic-Curcubeu, dar şi cu potenţe imprecaţionale, sugerând Schimbarea/re-crearea de lumi/Transcenderea („iubirea mea e-un cântec care cade/ca un blestem/e-un curcubeu ce râde cu ocheade/prin universul tău nemărginit”, cf. Iubirea mea, p. 13) şi cu Floarea-Hieraticul şi Hristicul Trandafir Resurecţional, şi, inclusiv, cu Fulgerul Jupiterian/Revelator al Frumuseţii, ca Stare de Graţie: „visez în floarea unui trandafir/prin ochii tăi îmi place să respir” – cf. Visez, p. 9 – dar şi: „când mă săruţi cu păru-ţi despletit/eşti ca un fulger care m-ar trăsni”, cf. Câmpie cu cercei de maci, p. 15; astfel, se ajunge chiar la simbolul mistic-solar/YANG al Cocorului Alchimic şi Hermetic, al Cocorului Exorcizator, simbol al cunoaşterii-recunoaşterii de sine, al vizionarismului vaticinar şi al spiritualizării/transgresării : „îmi place să privesc prin ochiu tău/cum cârduri de cocori se pierd spre sud” (n.n.: sudul solarităţii apollinico-dionysiace), cf. Îmi place, p. 19;
2-„să ştii că într-un vers vreau să m-ascund/cum mă ascund sub sânul tău rotund” (de fapt, combinaţie a emisferei vizibil-emergente a Sânului-Ispită Demiurgică/Divină cu emisfera imers-mistică, reversibilă, a Muntelui Cosmic/Meru şi a Izvorului Cosmic al Vitalităţii, tip Amaltheia - conducând la refacerea Sferei Androginic-Paradisiace, platoniciene!) -  cf. Să ştii..., p. 30. Iubita lui IOAN VASIU, prin Sfera Sânilor, este o Patrie a Umanităţii şi a Poeticităţii Demiurgice, prin simbolistica Strugurilor : „Când sânii tăi  miros a struguri copţi/îţi sunt acelaşi credincios soldat”, cf. Credincios soldat, p. 61 (oarecum similar funcţional, la pagina 63, Îmi place: „îmi place să-ţi  fiu câine credincios/îmi place să m-ascund sub sânii tăi”).
Alteori, există sugestia (noi am zice: falsa/falsificata impresie) a păcatului/ispitei, prin Sânul Sinecdocal: „ca un copil rămas neînţărcat/mă uit la sfârcul tău ca la păcat”, cf. Păcat, p. 55.
Din păcate (dacă tot veni vorba de...”păcat”!), jocul imaginilor (dacă nu  e bine strunit!) - precum şi frenezia trăirilor nemediate corect, prin/de către Logos, derapează, facil (la IOAN VASIU, din fericire,  rareori...), din zona arheică, fie spre zona vulgarului penibil, pur şi simplu (nici măcar „aerisit”, liber şi barbar, de tip mironparaschivesc!): „mă pocăiesc sub părul tău şaten/cu mâna furişată-n sutien”, cf. Mă pocăiesc, p. 42, sau grosier, de-a dreptul: „iar gându-mi ticălos îşi face drum/spre sânii tăi rotunzi şi goi, cucoană”, cf. La fel de păcătos, p. 49. Până şi „furoul” ar putea să devină arheic, în definitiv - dar numai şi numai dacă se află, pe undeva, semne ale transcenderii semnificaţiei borborotice/„platitudinii placide”, cea golită de orice vigoare de zbor, spre Sferele Logos-ului Înalt-Demiurgic... – ...dar, din nefericire, aici, nu se află, nicăieri, astfel de semne, ci doar un aer de frondă sterilă: „maria/ca un vânt/strecurar/prin perdele/îşi etalează furoul/peste visele mele”, cf. Maria, p. 57.
Cu totul altfel „se vede”/transpare Poetul-Alchimist, în progresia mistică, savant elaborată, de la elementul „căldură” incipent-catalizatoare a Logos-ului,  la paradisiaca expresie a desăvârşirii procesului iniţiatic, întru Eros, „Lumină-întru-Logos” - din poemul Căldura ultimului vers, p. 71: „Creionu-i obosit de-atâta şters/Scriu la căldura ultimului ers//[...] Iubirea e un dans fără revers/ Scriu la lumina ultimului vers”.
...Eros-ul  lui IOAN VASIU este, uneori, în mod explicit, şansa soteriologică a Omului-Poet, şansa unui „exil” („de bunăvoie”!), dinspre lumea aceasta profană şi degenerată (chiar la nivel de „Sân Sacru”, ajuns...”Uger Bestial”!), lume detestabilă, alunecând, accelerat, spre/întru borboros-ul Anti-Logos („detest iubirile din interes/[…]detest eroul care stă ascuns/de test/detest politicienii care sug/la două ugere ce sunt de muls” – cf. nu foarte inspiratul poem Dispreţ, p. 25) – înspre O LUME REVELAT-TRANSCENSĂ/TRANSFIGURATĂ/RESURECŢIONALĂ, întru Vis-Visare (deci, întru Suprema şi Progresiva Cunoaştere Iniţiatică/Esoterică, la modul eminescian!): „în dragoste sunt ca un exilat/aş evada dar tot mai mult îmi place/mă simt precum un înger botezat/de Dumnezeul patimii sărace//în dragoste m-ascund ca un copil/sub poala mamei care-l protejează/[...] în dragoste sunt ca un exilat/ce-ar vrea să plece dar şi să rămână/iar dacă plec mă-ntorc neapărat/cu visul tău ţinându-mă de mână”, cf. Exilat de bunăvoie, p. 26.
...Acest Poet-Preot Paradoxal-Tannhäuser-ian al Venerei Silvatice („pădurene” şi „sălbatic-păgâne”, totdeodată!), IOAN VASIU, slujeşte, cu smerit-răzvrătită credinţă, atât la Altarul Iubitei, cât şi întru Efigia Mistică IUBIRE. Ca Poet, este foarte agreabil (deşi ameliorabil...chiar şi la nivel lexico-semantic!), cu soluţii de versificare uneori ingenioase (dar şi cu deficite metrico-ritmice, deseori!). Ca Preot al lui Venus, însă, este, în intenţie şi înflăcărare - desăvârşit!
Cartea sa (aparent un „Amurg al Zeilor Minori”/Ragnarökr ...”Minorus”!) este un adevărat breviar ovidian al Iubirii, ca Stare-de-Trăire-Vitalistă, dar şi ca Şansă-Profund-Soteriologică, prin conjuncţia astrologică dintre Venera/Venus şi Jupiter-Demiurgul. Deşi IOAN VASIU  are (şi vrea să aibă!) mult din lejeritatea ingenioasă a lui George Topârceanu, de multe ori se autodepăşeşte, în mod salutar - şi, atunci, „printre fulgere şi zboruri temerare”, asistăm la un spectacol, de bună calitate (cvasi-wagneriano-tannhäuser-ian!), al unei improvizate ...Venere întru Titanomahie! O „Venus Impromptu”...” – „vasiuiană”!
                                                                                                                Adrian Botez

 


 * Ioan Vasiu, „Târziu în cuvinte”, Editura Eurostampa, Timişoara, 2014.
  -Tanka este o poezie cu formă fixă din literatura japoneză, care constă din cinci unități cu o formă a silabelor în fiecare vers de tip 5-7-5 / 7-7.
Partea care conține 5-7-5 se numește kami-no-ku („fraza superioară”) și 7-7 shimo-no-ku („fraza inferioară”). Tanka e o formă de poezie mai veche decât haiku. În vremurile mai vechi era numită hanka („poem răsturnat”), pentru că era de fapt o adiționare plus concluzie la o chōka.

  -Haiku este un gen de poezie cu formă fixă, tradiţional japoneză, (limba japoneză fiind o limbă silabică), alcătuită din 17 silabe repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe. Haiku-urile trebuie să conțină cel puțin o imagine sau un cuvânt care să exprime anotimpul (kigo) în care acesta a fost scris. Primul Simpozion internațional contemporan de haiku s-a organizat la Tokyio, pe 11 iulie 1999, sub patronajul Asociației de Haiku Modern, una din cele trei organizații importante din Japonia. La încheiere a fost dat publicității "Manifestul Haiku din Tokio - 1999", în șapte puncte, cu scopul de a reorganiza regulile tradiționale ale Haiku-ului , pentru ca acesta să se poată adapta la cultura fiecărui popor. Iată câteva dintre acestea:
-Cuvintele sezonale pot fi înlocuite cu "cuvinte-cheie", cu caracter universal: mare, copaci, viitor, foc, apă, fără legătură cu anotimpurile;
-Criteriul esențial pentru haiku va fi "originalitatea";
-Se vor folosi ritmul și sunetele carcteristice fiecărei limbi, pentru a scrie un haiku, care va putea avea o structură de 3 sau 4 versuri, de câte 4, 6 sau 8 silabe;
-O importanță deosebită le vor avea "cuvintele penetrante";
-Va fi necesar să se facă mai multe traduceri.

  -„Cocorul este la originea cuvântului DUMNEZEU, a cunoaşterii pe care omul o are despre Dumnezeu. (...)În anumite religii germanice, Cocorul avea un rol religios: era consacrat, viu sau în efigie, zeului care împlinea funcţii analoge cu cele ale lui Hermes” – cf. Alain Gheerbrant/Jea Chevalier, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Buc., 1994, vol. I, p. 343.
  -În Vechiul Testament, STRUGURII sunt simbol al Morţii şi al Nemuririi, concomitent!

 

 

                   TOT DESPRE „TÂRZIU ÎN CUVINTE”


Aşa cum în toate domeniile de activitate ale acestei naţii e vraişte - nu spun o noutate -, nici literatura nu a scăpat armatei de termite analfabete cu pretenţii de scriitori. Facebook-ul face ravagii, rostul său moral fiind confiscat de mentalităţi caracteristice ţoapelor din opera lui Caragiale. Aşa că, atunci când citesc câte o carte de versuri bune, normale, autentice, încărcate de inteligenţă şi sentimente, pur şi simplu retrăiesc vremurile adolescenţei când, cu câteva versuri bune pe zi, găsite prin cărţile reperelor mele de atunci (Petre Stoica, Ioanid Romanescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ovidiu Genaru etc.) simţeam cum cresc de parcă aş fi fost un pom căruia i se turna la rădăcina creierului atât de necesara apă a vieţii. Am în faţă cartea unuia dintre cei mai puri poeţi români ai momentului, Ioan Vasiu: „Târziu în cuvinte”, Ed. „Eurostampa”, Timişoara, 2014. Un poet cu o activitate literară şi publicistică înde - lungată, recunoscut ca atare, nu însă şi re - compensat cu premiile pe care le-ar fi meritat cu prisosinţă. Despre poezia sa au scris nume importante precum: Laurenţiu Ulici, Ioan Evu, Ion Dodu Bălan, Ion Roşioru, Ion Horea etc. Un poet trăitor în inima istoriei ţării, la Orăştie, a cărui poezie îmi dă certitudinea că, cel puţin în acest domeniu, încă nu e totul pierdut, încă mai avem poeţi cu ADN de prăsilă: „nu vei simţi/ gustul mierii/ rupând petalele florii” (pag. 77). Din cartea sa destul de consistentă, cu multe poeme în prozodie clasică, pretabile oricând a fi puse pe note muzicale, am stăruit mai mult asupra unor astfel de formulări aforistice. În această privinţă poetul denotă un simţ artistic caracteristic doar celor aleşi, în versurile sale fiind greu de stabilit graniţa dintre inteligenţă şi nativitate, ca în această ima - gine pe care orice mare pictor al lumii şi-ar dori s-o încarcereze pe veci în vreun tablou al său: „amurgul/ ca un bivol/ îngenuncheat/ pe ma - lul/ râului/ să se adape”. Sunt versuri din al doilea ciclu al cărţii, intitulat iritant de banal „Iubind în şoaptă”. Nu e de mirare că poezia sa abundă în astfel de imagini inefabile. Iată ironia şi bunătatea şăgalnică a unui Moş Crăciun foarte personalizat, de la care orice copil al poeziei poate primi un cadou inestimabil: „vârsta mea/ ducând în spate/ sacul greu/ de atâta/ melancolie” (pag. 90). Aşa cum percep eu literatura actuală, preocupat fiind, mai ales, de poezie, îl consider pe Ioan Vasiu unul dintre puţinii creatori a cărui poezie va fi valabilă şi la finele acestui secol SF. Versurile sale au un termen de ga - ranţie valabil atâta timp cât vor mai exista sentimente umane printre roboţii care tindem a fi pe zi ce trece.
                                                             Stelian GRIGORE

 

                            MALADIA FRICII ŞI ZEUL ÎMPĂIAT

„Odată am avut părinţi. Am avut surori. Prieteni. O casă. Un pat.
Am avut cerul şi soarele, apa şi pâinea. Pământul întreg.
Azi nu mai am nimic. Nimic, în afară de o haină de blană.”
                          LENA CONSTANTE 

Dacă Leonid Andreev ar fi putut parcurge, mai întâi, cărţile Lenei Constante, cu siguranţă că propria sa amprentare pentru posteritate nu se mai lega sub nicio formă de titulatura aspră de ilustru „apostol al autodistrugerii”, iar „Valsul câinilor” ar fi fost în genere reformulat. Din păcate însă, întâlnirea spirituală Andreev-Constante nu a avut loc niciodată, din cauza poziţionării celor doi scriitori în epoci complet diferite (şi amintim aici faptul că piesa de teatru „Valsul câinilor” era creată de autorul rus în anul 1913, iar prima carte a artistului plastic român a început să prindă contur şase decenii mai târziu, în 1973). Cu toate astea, radiografia răului convulsiv dominată de tuşa dezumanizantă a barbariei celor care pălmuiesc fără drept de apel lumea ni se desfăşoară ochilor ca o impresionantă demonstraţie de curaj şi desluşire profundă a evenimentelor funciare ale vieţii. Vizionari şi de un realism tăios, deopotrivă, Constante şi Andreev au tulburat în felul lor consistenţa unor cuvinte-reper pentru vocabularul existenţial al umanităţii. Libertate şi adevăr semnificau pentru fiecare în parte altceva: pentru unul simple „ficţiuni” - şi facem trimitere, desigur, la Leonid Andreev -, pentru celălalt viaţa însăşi cu tot şirul ei prelung de suferinţe şi erori.           
Intrând în universul intim al Lenei Constante, constatăm că 21 mai 1952 nu a fost o dată ca oricare alta din calendarul neuniform al propriei sale vieţi. 21 mai 1952 reprezenta pentru ea, de fapt, nici mai mult, nici mai puţin decât cea de-a 853-a zi de încarcerare într-un loc secret, cu graniţe precise, unde „monotonia hidoasă” a timpului curgea, încetul cu încetul, peste zidurile reci ale tăcerii, dizolvându-i, în egală măsură, şi limitele, şi viaţa. Fusese condamnată (după cinci ani de anchete dure), în urma unui proces politic ce avea să se întindă pe parcursul a şase zile, şi invitată, în egală măsură, la a supravieţui sieşi şi lumii doisprezece ani de întuneric şi spaime, într-o celulă friguroasă de 5 mp. O detenţie grea, chinuitoare, pronunţată la ordin, când animalului dezlănţuit din interioritate (căci toţi condamnaţii erau asemuiţi cu nişte animale) îi venea de foarte multe ori să urle din rărunchi împotriva catafalcului nedrept de putred al istoriei. Dar, chiar şi în astfel de condiţii antiumane, trebuia să te străduieşti din răsputeri a-i nega acestui animal chinuit „eu-l”, obişnuindu-l să îşi părăsească destul de des trupul - acea „carne mizerabilă, îndurerată şi înfometată.” (Lena Constante), ce îşi striga umilită, din când în când, drepturile - spre a se arunca, voliţional, în spaţiul primitor al supravieţuirii. O bucată de existenţă personală întinsă pe aproximativ patru sute de milioane de secunde... Aceasta a fost pentru Lena Constante închisoarea. Clipe de viaţă izbite constant de pereţii trişti ai celulei, locul unde puteai tot atât de bine să trăieşti sau să treci dincolo de hotarul implacabil al morţii în completă singurătate, neştiut şi neaşteptat de nimeni, cu excepţia celor de acasă.
Sediu al urii şi atitudinii făţişe împotriva Omului însuşi şi a constituţiei lui nativ sacre, astfel poate fi descrisă în sens sumar acea realitate a carcerei privită şi atunci, şi acum ca un simplu cerc închis, un microunivers individual, aparent indestructibil, în care spectacolul suferinţei şi al terorii îţi călca în fiece zi şi în fiece mod sufletul în picioare - un soi de igienă, până la urmă, a spiritului, o metamorfozare a lui, bineînţeles, diabolică prin metoda crâncenă a dezînomenirii impuse cu forţa de regim. În imperiul lăuntric al fricii, nu se întindea deloc însă, vânătă ca moartea, imaginea zeului împăiat al urii... Ea sălăşluia cu îndârjire şi exaltare în alt ungher. Iar răsuflarea gâfâită şi ochii cu privire de fiară înfometată ai anchetatorului de serviciu grăiau întotdeauna, de la sine, totul. O oglindă plină de imperfecţiuni a diavolului strâmb, unde nu doreai să îţi priveşti nici măcar din greşeală faţa... „Şi, totuşi, scria soţia lui Harry Brauner, centrul lumii eram eu. Pentru mine lumea nu exista în jurul meu, decât pentru că eu luam cunoştinţă de ea.”
Aura cumva mistică, să o numim, pe care Lena Constante şi Alexandr Soljeniţîn i-au creionat-o spaţiului modelator al închisorii, nu mai este, fie şi la nivel rezidual măcar, deloc prezentă în conştiinţa umană a începutului de secol XXI. Asemenea unei dâre subţiate de fum, ea se va fi împrăştiat de multă vreme în zgomotul asurzitor al Cetăţii. Şi poate că e mai bine aşa. Tocmai pentru că masca timpului murdar, căruia îi experiem în mod continuu lipsa de sensuri şi infirmitatea, obligă Fiinţa umană a postmodernităţii nu doar să îşi alunge definitiv din minte chipul concret al trecutului ei specific, ci să îşi rateze şi singura ei şansă de a demonstra echivalenţa indiscutabilă dintre imaginea individuală şi cea a Chipului divin, măsura teologiei trimitare pe care o experiem asumat. Despre conştiinţa dualităţii proprii, care îşi făcea loc din ce în ce mai mult în mentalul fiecărui deţinut chemat prin telefon la interogatoriu, nici nu mai poate fi vorba azi, decât în cazuri excepţionale. Motivul? Coordonatele psihologice ale societăţii contemporane produc, după cum se ştie, o ruptură vizibilă între schema de joc a ceea ce a fost şi schema de joc a ceea ce este, îndepărtând cu o răceală categorică actanţii prezentului de înţelesul sacru, pe care orice „cuvânt din carne” sau „din sânge” îl avea în trecutul recent. Nici vorbele lui Soljeniţîn: „Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul şi pot spune fără ocol: BINECUVÂNTATĂ FII, ÎNCHISOARE..., binecuvântat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea!”, nici cuvintele Lenei Constante: „În acest amurg de începuturi, acum mi se pare că nu mai eram decât umbra unei fiinţe ce trăise odată, de mult, foarte departe, undeva, nu ştiu în care lume spulberată şi pentru totdeauna nimicită.” nu mai pot fi receptate la dimensiunea lor veritabilă azi.
Şi, totuşi... Arta de a privi în miezul lucrurilor necesită vreme, necesită dorinţa de căuta adevărul în tot şi în toate. În anii de după 1945 însă, nimeni nu avea nevoie de adevăr, oricare ar fi fost acesta. Pentru că scopul concret al anchetelor de atunci nu era altul decât de a da „naştere unui alt adevăr”, ne spune Lena Constante. Şi nu oricum, ci „prin puterea cuvintelor”, desigur. „Căci cuvintele pot spune un lucru şi contrariul acelui lucru. Pot uni sau separa. Pot exprima sau ascunde. Pot crea sau distruge. Pot înşela. Trăda. Omorî. Cuvintele pot orice.”, notează scriitoarea. Iar dacă ele, cuvintele, au din născare inclusă în „organicitatea” lor coexistenţa acestor feluri opozabile de a desemna ceva anume, atunci, în mod evident, sunt în stare a declanşa spontaneu nu numai cantitatea de energie pozitivă specifică, pe care şi-o conţin, cât şi - mai ales, am putea spune - puterea nestăvilită a unei forme de rău ucigaş, cu o viteză ce poate depăşi însăşi limita maximă recunoscută, momentan, la nivel ştiinţific (300 000 km/s). Lena Constante a ştiut să vibreze cu emoţie şi obiectivitate cuvintele scrise într-un sigur sens, cel benefic, fireşte, alcătuind, astfel, un soi de „calendar mental” al propriei sale suferinţe, căruia-i putem regândi cu largheţe coordonatele, transformându-l dintr-un jurnal intim obişnuit într-unul de căpătâi, cu semnificaţii multiple pentru întreaga comunitate a condamnaţilor politic din România. Căci a cunoaşte pedagogia complexă a suferinţi pe acest pământ devine totuna cu pătrunderea Fiinţei în adevărata ei umanitate harică. 
„Orice societate normală, indiferent de stadiul civilizaţiei sale, se află încrustată într-un fel de tipare sau medii asemănătoare, analoage cu receptaculele fagurelui.”, scria Profesorul Papu despre argentinianul Martinez Estrada. În anul 1952 însă, lucrurile nu mai puteau fi privite astfel, tocmai pentru că „Nu mai eram o ţară liberă. Ştiam în numele cui acţiona.”,  iar „Ca să arestezi pe cineva ai nevoie de ceva mai mult decât de bănuieli.”, mărturisea L. Constante, învinovăţită, ca şi Harry Brauner, în urma unui lung şir de anchete contrafăcute (ancheta în genere, în acea perioadă, „nu ţinea seama de limitele niciunei legi.”), pe care s-a sprijinit, de altfel, întregul dosar al fostului ministru de Justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu. La rejudecarea din 1968 a acestui caz, publicista avea să obţină, desigur, verdictul de nevinovăţie (împreună cu soţul ei, etnomuzicologul Harry Baruner). Noua sentinţă reparatorie a instanţei însă nu avea să-i şteargă niciodată din suflet Lenei Constante capacitatea distructivă a unui trecut dominat de crime la ordin. Fizice, morale, nu contează. Toate erau crime ale Fiinţei umane îndreptate împotriva ei înseşi. Diferenţa dintre om şi câine, sesiza la un moment dat autoarea evadărilor tăcute şi imposibile din realitate în Sinele propriu, era aceea că „Măcar el, câinele, se poate târî să-şi găsească un adăpost. (...) Să găsească un colţ de pâine, un os.”, pe când el, Omul, redus la orizontul strâmt al imperiului maladiv al fricii, nu mai poseda de mult libertatea-i firească de a-şi alege, fără constrângeri, drumul. O concluzie mai mult decât potrivită îi adaugă Lena Constante finalului de paragraf, la care am făcut referire cu anterioritate, şi anume: „Trebuie să-i invidiem pe câini.”, dar, în acelaşi timp, „Să-i plângem pe oameni.” cu asupra de măsură. Personal, cred că, indiferent de secol, umanitatea a tot avut mereu motive întemeiate de plâns în raport cu propria condiţie. Şi, din nefericire, va mai avea multă vreme de aici înainte.    
Amurgul libertăţii de a fi avea drept semantică definitorie în infernul negru al terorii din România anilor ’50 avalanşa nemiloasă a “Proceselor fără dreptate.” şi a „Condamnărilor dictate.”. Pentru că, într-adevăr, din solul reavăn stalinist, „Timpul anchetelor prelungite fără termen.”, a supliciilor de orice fel, dar şi „anotimpul automobilelor negre oprindu-se în plină noapte în faţa caselor adormite.”, după cum nota fosta condamnată politic Lena Constante, sosiseră ambele fără să întrebe, în prelabil, pe cineva. Nici în cazul renumitului Profesor şi comparatist Edgar Papu, arestat cu o brutalitate specifică segmentului istoric de la mijlocul secolului XX, sub acuzaţia de... „uneltire contra ordinii sociale”, lucrurile nu au stat cu nimic diferit. „Această perioadă (n.n. perioada stalinistă) a fost pentru mine îngrozitoare.”, deoarece „Urmăritorii mei adesea intrau şi în biserică să vadă ce fac. Ce puteam face altceva în biserică decât să mă rog?!...”, îşi amintea ilustrul cărturar român. Însă nici Papu şi nici Constante nu şi-au pierdut vreodată simţul moral şi îndârjirea de a rezista opresiunii comuniste. Dimpotrivă, amândoi au pus pe seama suferinţei înseşi soliditatea ulterioară a propensiunii individuale spre infinitul spaţiului divin. Căci, în acel întunecat imperiu al fricii provocate, pentru ei şi pentru mulţi alţi pătimitori cu vini inexistente, credinţa şi nădejdea constituiau unicele resorturi palpabile de care îşi puteau atârna cu temeinicie viaţa. „Eram sigură că, într-o zi, voi părăsi această celulă.”, scria nepoata lui Iuliu Maniu, publicista Nicole Valéry-Grossu (care cunoscuse, la rândul ei, lagărele de muncă forţată şi închisorile româneşti Malmaison, Ghencea, Mislea, Ferma Roşia, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi Târgşor). Cuvintele ei repezentau acel gând premonitoriu că evadarea din mijlocul infernului roşu cu suflu stalinist se va produce curând. Şi exact aşa avea să se întâmple.
Mărturii consistente, după cum se poate observa (şi bine detaliate, de altfel, în cărţile unor autori trecuţi prin surghiunul izolării şi al relelor tratamente psihosomatice din mediul carcerelor comuniste), despre un episod umbrit de nedreptăţi şi moarte din cuprinsul vast al istoriei poporului român, exemplificări relevante ale unor personaje reale, cu biografii complexe în această direcţie, care au cunoscut, iată, etapele dezmărginirii de sine, dar şi hiatusul limpid de povara unor conglomerate mentaliste lipsite de semnificaţii aparte între zidurile ameninţătoare cu milioane de trepte ale timpului (nereturnate vreodată, sub o formă sau alta, posesorilor fireşti de către călăii lor cu rânjete macabre, care le-au ucis, la comandă fermă, cândva, trupul) numite simplu închisoare. Dacă Lena Constante şi Harry Brauner au fost întemniţaţi doar pentru că făceau parte din cercul de prieteni ai fostului ministru de Justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu (Lena Constante fiind angajată în acea vreme ca scenograf la teatrul bucureştean „Ţăndărică” alături de soţia ministrului, Elena Pătrăşcanu), dacă una dintre cele mai nobile şi mai curate inteligenţe creatoare ale spaţiului cultural românesc şi universal, deopotrivă, Profesorul Edgar Papu, a fost, la rându-i - în urma unei banale discuţii cu un coleg de catedră pe stradă -, trecută prin chingile iadului cu vizetă şi mâini murdare al carcerei staliniste, dacă Nicole Valéry-Grossu a petrecut ani buni dincolo de zidul ce desparte lumina de întuneric şi posibilul de imposibil, deoarece legăturile sale de rudenie indicau faptul că era nepoata liderului ţărănist Maniu - şi cazurile anchetaţilor fără vină pot continua la nesfârşit -, atunci nu trebuie stat prea mult pe gânduri spre a te întreba de ce sinistrul imperiu al fricii şi-a durat cu atâta repeziciune templul în inima şi conştiinţa publică ale acelor vremi. Cu toate că libertatea proprie le devenise o ţintă plină de incertitudini, ceea ce mi se pare însă a avea o deosebită relevanţă pentru aceşti martiri ai poporului român, obligaţi să îşi respire viaţa în falset la umbra deciziilor voit eronate ale cioclilor stalinişti, stă aşezat în faptul că nici unul dintre ei nu a acceptat ca în sufletul lui să se cuibărească - fie măcar şi pentru o trecătoare fracţiune de secundă -, aidoma unui zeu împăiat al lumii, ura. Nobleţea de caracter avea să le metamorfozeze, peste ani, suferinţa în cuvinte.      
Orice asemănare dintre anii ’50 ai secolului precedent şi cei ai începutului de veac XXI poate fi realizată, desigur, sub rezerva păstrării proporţiilor de rigoare. Ca şi în cazul judecării fostului ministru Lucreţiu Pătrăşcanu, când sala era umplută până la refuz de activişti cu simbrie la partid - şi care primiseră de dinainte “ordinul să râdă.” (Lena Constante), iar ei, punctează soţia lui H. Brauner, “Orbi, surzi, goliţi de orice sentiment omenesc, umflaţi de isterie colectivă, de frazeologie goală, de ură, de lăcomie şi de frică (…).”, tocmai asta şi făceau fără scrupul -, se pare că asistăm acum la desfăşurarea unei forme asemănătoare de teatru al iraţionalului contondent, emiţându-se, exact ca pe 6 aprilie 1954 (momentul începerii procesului politic sus-amintit, a cărui sentinţă avea să se pronunţe cu asprime pentru toţi „inculpaţii” după doar şase zile de abominabil circ „justiţiar”), tot atât de iresponsabil şi de nedemn pentru o Fiinţă umană (sau pentru ceea ce a mai rămas acum din ea), un potop de râsete vulgare în eter (deşi, se ştie că, în genere, râsul nesăbuit de azi în raport cu necazul cuiva se transformă, indubitabil, în lacrimile de mâine). Au trecut, iată, nici mai mult şi nici mai puţin de 60 de ani de la controversatul proces Pătrăşcanu. Cu toate acestea, viaţa a devenit o scenă la fel de goală de sensuri ca atunci, lumea şade închisă în aceeaşi aparent nedemontabilă capsulă a tăcerii (de tip polichinéllic, adăugăm noi), iar actorii sociali, pătrunşi până-n esenţă de spiritul postmodern, se consumă existenţial în interpretarea lipsită de glorie a câtorva roluri omoloage celor jucate de către antecesorii lor în perioada fiinţării temutului cor al executanţilor stalinişti. (Este şi motivul pentru care ideea de înfiinţare a unui Memorial al Libertăţii, ca simbol definitoriu pentru multiplele sacrificii făcute constant de poporul român de-a lungul istoriei sale milenare, se arată drept una binevenită acum.)
Eşafodajul actualului imperiu al fricii - frică văzută, evident, ca mijloc de anulare completă a libertăţii de a fi - se clădeşte, din păcate, în acest moment, pe luxul maladiv al urii făţiş declarate în raport cu Celălalt - o expresie fidelă a catalogărilor de tot felul, dar şi a neputinţei interioare a individului de a-şi recunoaşte mizeria înfiptă în carnea propriului chip. Privind cu durere către controversata noastră istorie recent apusă, pare că lumina cenuşie a contemporaneităţii încearcă, la rându-i, din răsputeri să acopere în totalitate urletul nestăvilit al unei vremi cu faţă de monstru. Altfel spus, rinocerizarea sferei societalului de la început de veac XXI nu s-a încheiat, ci, nestingherit, continuă. Şi continuă într-un sens defavorabil actului democratic al prezentului, instaurat prin sânge şi moarte la finele lui 1989. Libertarul contemporan al lui Marcel Moreau îşi gustă deja cu amărăciune porţia uriaşă de sclavie (vârâtă pe gât cu forţa, precum se întâmpla în anii ’50 ai veacului precedent). Încercarea sa de evadare dintre iţele unei realităţi zilnic descompuse în organicitatea-i consacrată poate fi una tăcută, dar deloc imposibilă. Metoda sapienţială propusă cândva de Alexandr Soljeniţîn, anume aceea de a reuşi să desluşeşti în răul provocat o veritabilă formă de binecuvântare, ce îţi modelează sub toate aspectele sufletul, este capabilă să ofere imediat roade concrete numai în măsura naşterii unei conexiuni strânse la nivelul Fiinţei umane între conştiinţa individuală şi Sinele divin. Până acolo calea pare, cel puţin deocamdată, destul de anevoioasă la suit, iar omenirea profund slăbită interioriceşte de vacarmul exterior. Libertatea Omului ne apare, din nefericire, azi aidoma unui zid zdrobit cu năvălnicie între capetele de interval ale propriei lui existenţe. Se vede că amurgul zeului împăiat n-a sosit încă…  
                                                  MAGDALENA ALBU

 

                                   O MONOGRAFIE* DESPRE :
        Bisericile din satul Frenciugi, comuna Drăgușeni
 

Pentru istoria vieții bisericești și a lăcașurilor de cult din județul Vaslui (ce include și cea mai mare parte din fostele județe Fălciu și Tutova), contribuțiile profesorului Costin Clit sunt, de departe, cele mai numeroase și mai substanțiale, atât prin elaborarea de studii tematice sau monografice despre mănăstiri, schituri și biserici, cât și prin editarea de documente inedite, într-o cantitate impresionantă, în publicații periodice și în volume. Desigur, nu uit meritele importante în acest domeniu de investigație ale lui Laurențiu Chiriac, Dorel Ichim și Mariei Popa. Hărnicia și dedicația necondiționată a lui Costin Clit pentru cercetarea trecutului izvorăsc din vocație sa autentică, iar pregătirea generală și specializarea într-o zonă a istoriografiei ce recuperează viguros, după 1989, domeniul vieții religioase, umbrit de restricțiile impuse de ideologia comunistă, îi facilitează accesul în perioada veche a scrisului românesc, acces limitat astăzi de dificultățile cunoscute ale paleografiei chirilice. De altfel, discriminarea clară a celor două mari categorii de autori de texte cu caracter istoriografic, din prezent și dintotdeauna, anume amatorii și cercetătorii calificați, se clădește tocmai pe consecințele barierei grafice ce scindează cultura română în jurul anului 1860 și pe capacitatea lor, foarte diferențiată, de a interpreta științific și critic izvoarele.
Sunt necesare astăzi lucrări precum cea de față, fiindcă numeroasele lăcașuri noi, construite în ultimele două decenii, care scot din folosință vechile biserici sau le transformă radical structura și înfățișarea, uneori în mod nefericit, pot arunca în întunericul trecutului și ignoranței aceste puține rămășițe ale civilizației și spiritualității românești tradiționale în întruchiparea lor materială. Consultarea cărții indică imediat pe Costin Clit ca fiind autorul ei de facto, contribuția celui de-al doilea fiind probabil doar „inițiativa” (p. 6) și susținerea financiară a tipăriturii. Este regretabil faptul că în multe lucrări apărute sub numele a doi sau mai multor autori nu se precizează contribuția fiecăruia, ceea ce ar implica și răspunderea științifică și morală pentru calitatea sau, dimpotrivă, ratarea textelor. În cazul de față, al doilea autor este vizibil doar prin prezența sa și a familiei sale în șase fotografii color.
Structura lucrării este judicioasă, integrând bisericile din Frenciugi, cea veche, de lemn, datată 1781, și cea nouă, sfințită de curând, la 25 mai 2014, în contextul istoric și social al satului. O schiță a evoluției așezării de pe valea Stavnicului (p. 7-26) era cu atât mai necesară, cu cât nu există încă o monografie a comunei Drăgușeni (cu satele componente), deși documentele publicate și altele, numeroase, inedite, din arhivele ieșene și vasluiene, stau de mult la îndemâna eventualilor cercetători (deocamdată doar ... eventuali, fiindcă dintre numeroșii intelectuali, preoți, învățători și profesori care au adăstat în ultimul secol prin zonă nu s-a ... autoselectat măcar unul care să poată depăși condiția de simplu registrator de naive legende locale, create tot de ei, ce plasează începutul satului Frenciugi desigur în timpul lui Ștefan cel Mare și al presupușilor săi răzeși (p. 9). A trebuit să apară, conjunctural, un profesor hușean, fără nicio rădăcină prin zonă, care să scoată la lumina științei și memoriei o lume încăpăținată să trăiască doar într-un prezent continuu. Și nu este singurul caz de acest fel.
Utilizând documentele de proprietate ale familiei boierești Râșcanu, cele publicate de Gh. Ghibănescu în volumul X (1915) al seriei Surete și izvoade, și mai puține inedite, Costin Clit identifică, urmând, de altfel „obligat” de documente, pe Ioan Bogdan și Gh. Ghibănescu, pe un Ivan Frănciuc de la începutul veacului al XV-lea ca fiind strămoșul eponim al unor răzeși din Frenciuci, sat desigur mult mai vechi, dar atestat abia la 15 august 1586. Avem de făcut aici doar câteva observații referitoare la etimologia antroponimului și a satului Frenciugi, fiindcă deducțiile lui Gh. Ghibănescu, citate fără amendamente (p. 8), nu sunt deloc riguroase. Astfel, harnicul editor și istoric, prea des surprins în aproximări etimologice, consideră că numele Frenciuc nu trebuie pus în legătură cu „tulpina” frant (în ce limbă?; ar reieși că în ucraineană) „fripon ..., friponneau”, adică „potlogar”, „întrucât nu vedem legătură între un vechi boer de țară și un potlogar de rând”, argument absolut irelevant și școlăresc, care nu ar trebui deloc folosit pentru combaterea unor derivări imposibile lingvistic. El consideră că „Ivan Frenciuc nu putea fi altul decât Ivan Francisc, un străin, oștean polon, împământenit cu ocini la noi de vechii voievozi ai țării”, fiindcă Frenciuci ar fi rostirea malo-rusă ori leșească (acest cuvânt lipsește în citatul de la p. 8) a numelui Franciscus. Analiza corectă este însă următoarea: oiconimul Frenciuci, formă veche, autentică, este un plural de la numele de persoană (nemotivat semantic) Frenciuc, acesta un derivat cu suf. ucr. -iuc de la numele ucr. Frenko, hipocoristic de la Onufrej, cf. Tezaurul toponimic al României.Moldova, volumul II, Mic dicţionar toponimic al Moldovei (structural şi etimologic), partea 1, Toponime personale, coordonator Dragoș Moldovanu, lucrare în curs de apariție. Antroponimul Frănciuc nu are, așadar, legătură cu numele calendaristic Franciscus, care, oricum, nu putea ajunge în formele Frenciuci și Frănciuci / Frânciuci, Frenciugi și Frănciugi / Frânciugi, variante apărute prin velarizarea datorată consoanei dure r (e > ă, apoi â) și sonorizarea africatei č >ğ, pronunțată și fricativ ž, care sunt singurele variante posibile și reale, toate celelalte (enumerate la p. 9) fiind aberații grafice, simple greșeli de tipar în diverse surse.
Natura documentelor scrise și păstrate, anume zapise de vânzare-cumpărare, cercetări și hotarnice de moșii, ispisoace domnești de întărire, jalbe, porunci și judecăți pentru diverse pricini, orientează cercetarea istoricului prioritar către principala temă de istorie socială, anume stăpânirea asupra moșiei, cu implicații genealogice și constatări demografice. De altfel, toate monografiile de acest gen nu ies din tiparele abordării sociologice, ceea ce le conferă un „aer” de repetitivitate cenușie, în absența unei literaturi mai bogate și mai diverse, aceea constituită în alte părți ale lumii din izvoare narative, corespondență privată, memorialistică, jurnale, mărturii judiciare, chiar opere de ficțiune și alte produse ale deprinderii și darului de a scrie. În cazul concret al Frenciugilor, destinul istoric al așezării este acela stereotip, al destrămării unei vechi moșii din veacul al XV-lea prin fragmentarea sa genealogică în perioada răzeșească (secolul al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVII-lea), refacerea integrității moșiei prin cumpărături, trecerea ei prin diverse stăpâniri boierești și, episodic, a Mănăstirii Galata din deal, traseul fiind jalonat de obișnuitele litigii pentru hotare cu moșiile vecine (Drăgușenii, Șendrenii și  Căzăneștii) și de nesfârșitele certuri, inclusiv între frate (vornicul Iordache Râșcanu) și soră (Maria Holban), pentru înstrăinări ilegale și înșelăciuni fără scrupule. Autorul textului nu și-a propus mai mult decât o marcare a momentelor de schimbare, astfel încât nu putem reproșa nici absența unor popasuri la momentele reformelor agrare și nici simpla enumerare a proprietarilor dintre 1845 și 1945, fără alte considerații sau analize.
Un capitol necesar și central în economia lucrării este intitulat Ctitorii bisericii – Familia Râșcanu (p. 27-34), o suită de microbiografii ale ctitorului bisericii cu hramul „Sfânta Treime” (1781), paharnicul, apoi spătarul Alexandru Râșcanu, și ale copiilor săi Maria, Ecaterina și Iordache (identic cu Gheorghe, considerat, din neatenție, un alt frate, p. 28), care vor prelua moștenirea părintească. Sunt prezentate apoi (p. 35-55) cele două biserici, cu bogate informații din arhiva lor, referitoare la starea vechiului lăcaș, reparații, dotări, cărți de cult, bunuri și proprietăți, casa parohială, cimitir, bibliotecă și sunt descrise profesionist arhitectura și celelalte elemente ale dotărilor liturgice. O mențiune specială se cuvine biografiilor, evocărilor și portetizărilor preoților slujitori în parohia Frenciugi, cunoscuți documentar, dintre care se detașează prin stabilitate, activitate îndelungată și ținută morală preoții Constantin Popescu și Constantin Fligler, iar Ionuț Alexandru Figher este evidențiat pentru implicarea sa în finalizarea noii biserici. Remarc cu surprindere absența oricărei informații despre un preot care a slujit totuși timp de cinci ani și care „este atestat documentar în martie 2008” (p. 70). Avertisment pentru oricine trece prin viață fără să lase urme semnificative în memoria comunității.
În Anexa studiului istoric se detașează prin importanță (unele și prin ineditul lor) 13 documente vechi și noi, inscripțiile de pe pietre de mormânt din veacul al XIX-lea și însemnările de pe cărți de cult, unele cândva existente în biserica din Frenciugi (citite de Gh. Ghibănescu), altele acum transcrise de Costin Clit. Remarc între însemnările recente trei (din 1981 aprilie 3, 1986 aprilie 1 și 2001 martie 30), care exprimă o mentalitate veche, aceea a consemnării pe cărți de cult a unor informații cu caracter personal sau meteorologic, conduită de înțeles pentru vremurile când o altă foaie de hârtie, pentru consemnări private, nu se putea găsi la îndemâna unui modest știutor de carte. Este surprinzător să citești pe o Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie (tipăritură modernă) textul unui preot din Frenciugi, datat 30 III 2001: „Este un timp friguros cu minus 30 iar slujba și Sf. Maslu am oficiat în biserică”, amintind o însemnare a diaconului Ghinadie: „Să să știe cîndu au ninsu după S(fe)tii Gheorghie, meseța aprilu în douăzăci cinci zile, v leat 7194 (1682)”. (Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iași, Editura Junimea, 1975, p. 115).
Nimic din problemele specifice ale monografiilor consacrate locașurilor de cult nu lipsește în această lucrare. Semnalez doar unele erori și insuficiențe ce vor trebui remediate într-o viitoare lucrare mai cuprinzătoare, cu intenție monografică. Astfel, studiul istoric debutează cu o localizare pe pârîul Rebricea (cu o descriere inexactă) a satului Frenciugi, citându-se inutil Marele dicționar geografic al României, vol. III, 1900, și vol. V, 1902, și preluându-se astfel o greșeală neobservată (fiindcă autorul nu este localnic), imediat mai jos satul fiind situat, corect, pe pârâul Stavnic (p. 7). Un grupaj de fotografii color ilustrează frumos lucrarea, dar imaginile nu au legende, astfel încât cititorul trebuie să ghicească ce, când și pe cine înfățișează ele.
Ținuta tipografică a cărții este notabilă, iar textul este cu grijă corectat, erorile de culegere fiind foarte puține, fapt ce astăzi devine aproape o virtute a tipăriturilor de orice fel.
* Costin Clit și pr. Ionuț Alexandru Figher, Bisericile din satul Frenciugi, comuna Drăgușeni, județul Iași, Iași, PIM, 2014, 144 p 
                                      Mircea CIUBOTARU

 

                   Contribuții privind istoria comunei Lipovăț*


Cunoscut pentru studiile sale privitoare la istoria învățământului ieșean, vasluianul Gheorghe Baciu, născut în satul Fundu Văii din comuna Lipovăț, acum profesor la un prestigios liceu din Iași, nu-și uită obârșia și își face datoria pe care o incumbă profesia sa, aceea de recuperator al trecutului pentru comunitatea în care a ieșit în această lume. Nu pot decât să salut cu mare satisfacție afirmarea altui istoric ce contribuie semnificativ la sporirea calității științifice a istoriografiei din județul Vaslui, alături de Adrian Butnaru, Laurențiu Chiriac, Costin Clit, Nicolae Ionescu, Lucian-Valeriu Lefter, Petru V. Matei, Maria Popa și Paul Zahariuc, fapt ce va schimba favorabil, într-un viitor apropiat, percepția asupra unei preocupări serios afectată negativ de amatorismul strident al unor poligrafi fără odihnă și „făcători” la comandă de monografii de comune, bine remunerate.
Intenționând, încă din anul 2005 (p. 5), să scrie monografia comunei natale, profesorul Gheorghe Baciu ajunge repede la concluzia că un lucru temeinic, chiar circumscris unei teme limitate și aparent minore, nu se poate realiza cu ușurința (și ușurătatea) închipuită, poate, de truditorii pe marile șantiere ale istoriografiei naționale. După aproape un deceniu de cercetări arhivistice, el constată că abia a finalizat documentarea (eu îl asigur că nu a terminat-o, fiindcă asemenea demers nu are, de fapt, un capăt) și găsește formula cea mai potrivită pentru a valorifica informația acumulată, fără a amâna „până la adânci bătrânețe” încheierea unei opere necesare în prezent. Am recomandat și cu alte prilejuri publicarea unor studii parțiale, în varianta unor „contribuții la ...”, acestea urmând să fie integrate, la timpul potrivit, în sinteze monografice. Este acesta drumul firesc de urmat, așa cum înțelege să facă profesorul Costin Clit pentru Huși, în opoziție cu cei ce mai întâi publică „monografii” și apoi încep (dacă mai au timp și energie) să studieze ceea ce trebuia să fie temelia lucrării lor. Un exemplu elocvent pentru o bună perspectivă metodologică îl oferă chiar volumul de față, în care găsim o sinteză foarte potrivită pentru a deveni un capitol al viitoarei monografii a Lipovățului, anume textul Schitul Orgoeștii Noi (p. 67-82), ce comprimă bogata informație expusă în detaliu într-un volum cu același titlu, publicat în anul 2011 (258 p.). Așadar, o monografie devenită capitol sintetic al unei alte monografii mai ample tematic. Este aceasta o soluție excelentă pentru situațiile în care materialul abundent copleșește pe cercetător.
Pentru viitorii cititori instruiți de la Lipovăț, curioși să descifreze tainele trecutului și să învețe ceva din logica istorică, autorul redactează două capitole utile, dar fără miză de originalitate, adunând informațiile disponibile și rezumând cu atenție opiniile referitoare la două evenimente notorii derulate în veacul al XV-lea și pe teritoriul comunei Lipovăț. Mai întâi, sunt adunate toate referințele și comentariile, de altfel puține, despre o înțelegere „vicleană”, adică imediat încălcată, de la Lipovăț, din 5 septembrie 1450, dintre Bogdan al II-lea și Michail Buczacky, comandantul oștii polone care trebuia să-l înscăuneze în Moldova pe minorul Alexăndrel, episod urmat de lupta de la Crasna (p. 7-14). Patriotismul localnicilor va fi satisfăcut și de readucerea în memorie a celei mai strălucite biruințe românești din evul mediu, cunoscută îndeobște sub denumirea „Lupta de la Vaslui” din 10 ianuarie 1475 (p. 15-28). De curând, Dan Ravaru a făcut un exercițiu asemănător de adunare și evaluare a tuturor referințelor documentare și comentariilor istorice ale știrilor, confirmând și el probabilitatea cea mai mare a reconstituirii propuse de C. Cihodaru pentru locul, modul desfășurării și consecințele acestei confruntări militare (Ștefan cel Mare și Vasluiul, Iași, Editura PIM, 2013, p. 62-96). Sinteza realizată de Gheorghe Baciu este corectă (semnalez doar „botezarea” unui autor V[alerian] Popovici ca Vasile Popovici, p. 21) și fără tentația de a formula noi interpretări, risc inutil și steril atâta vreme cât nicio informație documentară sau arheologică nu a mai apărut în ultimele patru decenii în legătură cu acest subiect. După aceste ultime două texte, problema poate „intra în ...adormire”, fiindcă orice reluare cu același suport devine oțioasă.
O adevărată contribuție de cercetare este capitolul O dispută istoriografică: mănăstirea Corbu sau / și mănăstirea Lipovăț? (p. 29-44), care pune capăt unor vechi confuzii datorate lui Gh. Ghibănescu, încă din anul 1908, și perpetuate până în prezent, anume construcția de către vornicul Lupu Coci (viitorul domn Vasile Lupu) a unei biserici cu hramul „Sfântul Gheorghe” la locul numit Corbul. Analiza atentă a tuturor informațiilor existente și cunoașterea de visu a locurilor din zona Lipovățului conduc spre concluzia că a existat o veche sihăstrie, devenită mănăstire cu hramul Adormirea (sau Uspenia) la Corbu și care nu trebuie confundată cu mănăstirea Uspenia din târgul Vaslui. Apoi, acceptând și confirmând localizarea (propusă în 1940 de preotul Ioan P. Popa) într-un vechi cimitir din satul omonim (p. 39) a fostei mănăstiri de la Corbu, dispărută înainte de 1631, Gheorghe Baciu o distinge de mănăstirea „Sfântul Gheorghe” din Lipovăț a cărei biserică de lemn, construită între 1628 și 1631, dăinuie și în prezent și care beneficiază de o nouă și bună prezentare, însoțită de fotografii color (p. 45-66). Ca observații de detaliu la aceste două capitole, corijăm mai întâi explicația sensului și etimologia termenului vlamnic, cu varianta vladnic, pentru care se citează cunoscutul, dar învechitul Dicționaru limbei românești, 1939, al lui August Scriban, unde se găsește sensul incongruent „șes pe deal” și o etimologie de neinvocat, anume slavon (sic!) vladinu „foarte mare” (?), Gheorghe Baciu propunând, doar ca o „opinie”, înțelesul de „suprafață mare de teren obținută prin defrișare” (p. 29, nota 1). Acest entopic, destul de obscur semantic și etimologic, toponimizat în numeroase locuri din Moldova, a fost explicat în studiul nostru Entopice de origine slavă din câmpul semantic al noţiunii „loc umed, mlăştinos‟ şi reflexul lor toponimic, republicat în volumul Cercetări de onomastică. Metodă și etimologie, Casa Editorială Demiurg Plus, Iași, 2013. Apoi, ne mirăm de sintagma biserica Mănăstirii Zugravilor (din Lipovăț), folosită la p. 45 și urm., care ar presupune că biserica a fost ctitorită de o breaslă a zugravilor, inexistentă în fapt. Biserica a fost închinată Mănăstirii Zografu de la Athos și nu este niciun argument pentru a traduce cuvântul grecesc cu un plural românesc, fapt ce induce o falsă etimologie.
Din lucrarea anterioară Schitul Orgoeștii Noi (1792-1860), rezumată într-un capitol al prezentei cărți, se dezvoltă ideea continuării cercetării, care urmărește, cu documente de arhivă, destinul vechiului lăcaș după desființarea sa în anul 1860, în rămășițele sale, un „ospițiu” pentru cerșetori nevolnici (1860-1871), ce a funcționat în chiliile și celelalte edificii ale fostului schit (p. 83-94), și prin biserica de lemn, astăzi biserică de mir a satelor Căpușneni și Fundu Văii, descrisă și înfățișată în fotografii color (p. 95-124).
În fine, capitolul Școala spătarului Ștefan Angheluță de la Chițoc (1857-1874) este valoros prin evidențierea figurii contradictorii a acestui personaj, certăreț și violent, ctitor al bisericii din Chițoc în care se păstrează un frumos tablou pe pânză ce îl înfățișează alături de soția sa Smaranda (p. 133), care rămâne în istoria învățământului din Moldova prin înființarea și susținerea până la decesul său a unei școli primare sătești cu internat, pentru copii și tineri din județele Vaslui, Tutova, Covurlui și Tecuci. La informațiile cunoscute despre această școală, comunicate în Istoria comunei Bogdana (1905) de Ioan Antonovici, fost elev acolo un an, Gheorghe Baciu adaugă altele, căutate și găsite în diverse fonduri din Arhivele ieșene. Câteva fotocopii ale unor cataloage şcolare și unui catalog „de amintire” cuprinzând 64 de nume ale unor foști elevi ai școlii, deveniți apoi preoți (21), cantori, psalți, un profesor (Grigore Negură din Bârlad), un învățător, mai mulți notari și „amploianți”, dau imaginea dinamicii sociale determinată de instrucția în școlile de stat și cele private din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Contribuția este notabilă.
Încă o carte-model de dedicație, aplicație și știință în istoriografia vasluiană certifică un autor de la care așteptăm mai multe și mai mult.
* Gheorghe Baciu, Contribuții privind istoria comunei Lipovăț, Iași, Editura Panfilius, 2014, 146 p.

                                     Mircea CIUBOTARU

 
 NOTA REDACȚIEI:
 
În preocuparea noastră permanentă de a stimula apariția unor monografii de calitate ca structură, informație și chiar stil de prezentare, reproducem aceste două recenzii ale cunoscutului profesor ieșean Mircea Ciubotaru, unul dintre puținii noștri specialiști dăruiți aspectelor monografice ale publicisticii. Ele au apărut în revista „PRUTUL” editată la Huși – fondator Costin Clit, a cărei valoare de preocupări se poate vedea din acest sumar al ultimului număr :


STUDII ŞI ARTICOLE
Campania arheologică 2013 – Creţeştii de Sus, jud. Vaslui. Punctul „La intersecţie” – Vicu Merlan  5
Portrete de ctitori în biserici de pe valea Bârladului superior –
Mircea Ciubotaru  13
Nicolae Dimachi. Contribuții documentare – Petru V. Matei  27
Un răzeș din Drânceni, ţinutul Fălciu, la începutul secolului al XIX-lea: Ioniță Buzne şi înrudirile sale – Adrian Butnaru  31
Însemnări de pe cărţi (I) – Costin Clit  55
Preotul Dimitrie Galaction, ctitorul bisericii de zid din satul Laza – Andrei Creţu  113
Capital simbolic, rol şi status în România “Democraţiei Populare”. Un studiu de caz – Cătălin Turliuc  127
Purificarea ideologică a folclorului prin cenzură – Lucian-Valeriu Lefter  133
Numere în labirint – Theodor Codreanu  137
RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE
Costin Clit și pr. Ionuț Alexandru Figher, Bisericile din satul Frenciugi, comuna Drăgușeni, județul Iași, Iași, PIM, 2014, 144 p. – Mircea Ciubotaru  145
Paul Zahariuc, în colaborare cu Lucian-Valeriu Lefter, Vaslui. I.De la târg la oraş, Editura PIM, Iaşi, 2014, 584 p. – Mircea Ciubotaru 148
Gheorghe Baciu, Contribuții privind istoria comunei Lipovăț, Iași, Editura Panfilius, 2014, 146 p. – Mircea Ciubotaru  152
Petru V. Matei, Gugești (jud. Vaslui). Slujitori și locașuri de credință (1609-2011), cu un Cuvânt înainte de Prof. univ. dr. Mircea Ciubotaru, Iași, Cronica, 2011, 184 p. – Costică Asăvoaie  154
Leonte Ivanov, Prezenţe culturale româneşti în spaţiul rus: Antioh Cantemir şi Nicolae Milescu Spătarul. Corespondenţa particulară şi diplomatică, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013, 132 p. – Cecilia Maticiuc  156
Monografia bisericii Învierea Domnului şi Sfânta Ecaterina din Bârlad, coordonator proiect: Pr. Giuşcă Petru Silviu, Lucrare publicată cu binecuvântarea Preasfinţitului † CORNELIU, Episcopul Huşilor, Bârlad, 2014, 98 p. – Costin Clit
 
 
 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971