Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
RĂDĂCINILE NAZISTE ALE BRUXELLES UE - PAUL ANTHONY TAYLOR, ALEKSANDRA NIEDZWIECKI, MATTHIAS RATH și AUGUST KOWALCZYK
România sub invazia mârlăniei” : o alertă sociologică de Nicolae Grosu și Ionel Danciuc
Sfaturi americane despre conexiunea intre naţiuni si trecutul lor istoric, cu referiri la Romania
ZIUA LIMBII ROMÂNE DOCUMENTARUL DESFĂȘURĂRII EDIȚIEI 2014- partea I
ZIUA LIMBII ROMÂNE DOCUMENTARUL DESFĂȘURĂRII EDIȚIEI 2014- partea II
Continuarea convorbirii Corneliu Leu – Florentin Popescu
Actualitatea literară, culturală, editorială și artistică- ARTICOLE DE: Melania RUSU-CARAGIOIU, Augustin BUZURA, Ion JIANU, Elena TRIFAN,Mihaela ROTARU, Petru SOLONARU, Adrian BOTEZ, Stelian GRIGORE, Aurel ROGOJAN, Magdalena ALBU, Mircea CIUBOTARU DESPRE: Anton SOARE, Marin SORESCU, Adrian BOTEZ, Petru SOLONARU, Ioan VASIU, Viorel ROMAN, Lena CONSTANTE,Costin CLIT, I.A.FIGHER, Gheorghe BACIU
ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNUI CICLU DE ROMANE DE CORNELIU LEU Vlad LEU - REPERE CINEMATOGRAFICE ÎN PROZĂ ȘI REPERELE PROZEI VĂZUTE CA FILM
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea III

            Continuarea convorbirii

         Corneliu Leu –

                 Florentin Popescu

 

 

 FLORENTIN POPESCU:

               DE VORBĂ CU CORNELIU LEU

Partea a 3-a

POLITOLOGIA CA ROD AL DEZAMĂGIRILOR POLITICE

F.P. Cu toate că și până acum, oricum am abordat temele literare, preocupările ce respiră din romanele dumneavoastră, personajele dumneavoastră, subiectele în slujba cărora dumneavoastră conduceți acțiunea lor, de multe ori ne-au condus tot spre sociologia exprimată prin literatură sau dezbătură în literatură, sau constituind temeiul unei anumite literaturi, deschidem un capitol aparte, precum și lista cărților semnate de dumneavoastră are un capitol aparte care ține de tratarea unor probleme sociologice și de analiză moral-politică. Enumăr titlurile unor broșuri teoretice sau chiar programatice, a unor volume de eseu politic, analiză socio-morală sau pamflet pe asemenea teme, teze de filosofie politică personalistă și chiar cursuri universitare, pe care le-ați publicat în ultimii 25 de ani și care sunt deosebite romanului cu subiect politic ce v-a preocupat mereu: „O țară bogată cu țărani bogați”, „Democrația locală”, „Fii risipitori ai Europei”, „Au avut românii norocul unei revoluții?”, „Re-introducere în Personalism”, „Ipoteza Personalismului Diacronic”, „Idei personaliste de actualitate în opera lui C.Rădulescu-Motru”,„Bunul comun și binele comun”, „Studii, metode și ipoteze de filosofie personalistă”, „Începuturile ziaristicii în România” (văzute ca act de politică națională),„Societatea civilă transnațională”, „Societate civilă, Meritocrație, Democrație reală”, „Despre meritocrație, sau palide reflexiuni despre meritocrație în umbra deconcertantă a nemeritocrației”, „Persoana umană și pragmatica dezvoltării durabile”, „Secolul și Democrația”, ca să nu mai vorbim de revistele „Albina românească” dedicată emancipării satului românesc  și „Pluralitas” dedicată cercetării filosofice personaliste, cu pertinente referiri la filosofia dezvoltării sociale, ca și despre cele trei volume în  care sunt adunate pamfletele din rubrica permanentă pe care o țineți în presă : „In gura leului”, cu precizarea directă a subintitulării „Cronica politică a anilor 1992 -2004” sau, respectiv, a altor  ani consemnați.  V-aș pune o întrebare delicată, raportându-mă și la informația biografică a preocupărilor universitare pe care le-ați avut în ultimii douăzeci de ani, predând atât la Școala Națională de Științe Politice și Administrative cât și ca visiting-professor în străinătate: Constituie acestea numai o preocupare de specializare universitară, sau se conjugă aici observația scriitorului, cu cea a cetățeanului activ?

C.L Și de ce ar fi delicată o asemenea întrebare?

F.P. Pentru că ambele direcții presupun o ambiție destul de mare iar, la un loc, chiar o ambiție exacerbată.

C.L. Dacă iei lucrurile astfel, ai dreptate. Dar dacă te gândești că ar mai exista și alte direcții, atunci s-ar putea să nu mai fie vorba de ambiții, ci de sentimente mai modeste.

F.P. De exemplu?
 
C.L. De exemplu dezamăgirile.

F.P. Dezamăgirile sunt niște concluzii de pe urma faptelor de viață. Ele fac parte dintr-o altă...

C.L. Stop. Nu spune vorbă mare!...  Dac-o pornim pe tema asta s-ar putea să iasă un roman  în loc de un răspuns la întrebare. Chiar ar suna bine un titlu precum „Romanul dezamăgirilor”.

F.P.Am stopat.  Mă execut și vă ascult.

C.L. Dezamăgirile fac parte din actul critic prin care fiecare minte activă trebuie să abordeze viața. Cum spui dumneata: acele concluzii de pe urma faptelor de viață. Fiind chiar o formă concluzivă venind din partea fiecărei persoane atente și responsabile față de aceste fapte de viață prin care trece, ele pot rămâne în sine, sub forma nemulțumirii exprimate și fără prea mare câștig social chiar dacă sunt făcute publice. Sau, dimpotrivă, pot căpăta latura pozitivă a stimulării căutării unor soluții care, ulterior, chiar să devină folositoare din punct de vedere social. Depinde de firea omului. De critica de dragul criticii sau de formele constructive pe care le capătă sesizarea faptului sau stării de fapt care te nemulțumește. Nu vreau să mă laud cum că aș fi chiar dintre aceștia, capabili să vină cu o soluție la orice. Față de multe dintre faptele sau persoanele care mă nemulțumesc, reacția mea este să mă rezum la a le înjura. O înjurătură sănătoasă care, în măsura în care mă delimitează de ele și de ei, mă și răcorește. Dezamăgirea, însă, e o treaptă mult mai avansată a nemulțumirii, iar manifestarea ei pasivă ar putea să însemne abandon, dezarmare, neputință. Ei bine, așa ceva eu nu vreau să-mi permit și, atunci, mă simt obligat să vin cu soluții. Sunt sigur că o asemenea intenție civică au textele și cărțile pe care le-am scris în acest sens, de la o asemeneas intenție provenind și un anume caracter programatic și un anume caracter didactic, tot așa cum, când experiențele de viață caută cristalizare pe linie literară, ajung la metafora narațiunii sau a evoluției personajelor.

F.P. Vreți să ne rezumați cât de cât, sau să vorbiți despre aceste cărți, ca să le putem înțelege mai bine?

C.L. Sincer să-ți spun: nu.  Pentru că ele nu sunt ca literatura pe care o scriu și o pun în vitrină, ca s-o ia cel pe care îl interesează; cel care e obișnuit să o savureze și are – ca să vorbim tachinându-ne – viciul acesta artistic de a devora romane rafinându-și gusturile. Textele celelalte, mai direct exprimate și adresate, de vreme ce vin din dezamăgirile pe care le simt împreună cu cei din jur, sunt strigăt și chemare; ele constituie un apel pronunțat ritos, pe care-l doresc cât mai bine cunoscut și cât mai bine comentat de concetățenii mei cărora mă adresez. Discursul lor e altul și se vrea direct. Așa că aș prefera să-i fac să le citească spre a-i atrage să și răspundă la ele. Prefer, așadar, să  nu vorbesc despre ele, ci să mă rezum doar la , așa cum am spus, dezamăgirile care m-au condus către ele. Pentru că, și dacă am vrut să atrag atenția asupra unor adevăruri nemulțumitoare, și dacă am încercat să formez studenți, sau alt fel de acoliți intelectuali în spiritul unei construcții socio-politice superioare, am făcut-o din nevoia de militantism civic, care nu ne permite să abandonăm sau să dezarmăm. Dezamăgirea poate fi o realitate; covârșirea persoanei umane de către ea, poate deveni însă o mare dramă socială, cu consecințe nefaste pentru majoritate și satisfacții total nemeritate tocmai pentru cei care produc asemenea dezamăgiri. Omul, care nu trebuie să cedeze în fața unor asemenea vicisitudini, are dreptul să procedeze cum crede de cuviință, dar să procedeze!

F.P. Vă înțeleg: Titlurile enumerate vă arată cum ați procedat. Aici enumerăm racilele împotriva cărora ați procedat. Sunt gata să notez.

C.L.O mare primă dezamăgire a fost modul în care partidele care au apărut, sau au reapărut pe eșichierul politic postdecembrist, populându-se cu membri ai partidului unic au recurs la procedeele caracteristice aceluia care, combinate cu un anume pragmatism prost înțeles drept contrariu doctrinelor chiar și în anumite politici orccidentale, le-au subminat identitatea și combativitatea, subminându-le până la urmă chiar în întregime și făcând un talmeș-balmeș de pretenții ideologice lipsite de orice fond. Ba, mai rău: până la urmă lipsite și de morală. Modele de oameni politici nu am avut decât vag. Comunismul avusese grijă să decapiteze neamul de o asemenea elită. De fapt, dacă analizăm acest comunism, el nu este o ideologie, cum a clamat cu vehemență  și nu este nici măcar o teorie aparte, cum a afirmat și s-a străduit mereu să pară, ci este doar o strategie de cultivare întru rău a persoanei umane, a dresării ei pe poziții conflictuale și suspicioase una față de alta, a învrăjbirii pe interese personale și comunitare, pe care o mână de oameni să le arbitreze dominând.

F.P. Aceasta este, de fapt, concluzia pe care o trageți și în ciclul cel mai recent de romane – al „păcatelor mai noi”.

C.L. Exact. !… Comunismul livresc, ajuns în faza sa de ascensiune bolșevism,  are origini strict militare, de supunere la ordin prin regulament și nu de filosofie politică. El  nu a fost o ideologie decât prin ce puteau comanda niște politruci militari care, în numele unor lucruri pe care nu le-au învăţat, comandau armatelor proletare pe care le înregimentaseră înainte de a fi învăţat ce-i munca, ura omului faţă de om. Nici un partid comunist nu a fost o formaţiune politică, ci una militară temeinic răsmilitarizată, cu ierarhii şi căprării de necomentat, ci de executat, cu un generalissim care vorbea la tribună nu ca să convingă ci să dea ordine, cu executanţi slugi în sus şi tirani în jos şi, numai de formă, regulamentele lor militare se numeau statute. Era o militarizare a clasei muncitoare şi, în continuare, a întregii populaţii, ca să lupte pentru îngrădirea libertăţilor ce li se promiteau, să se controleze om pe om sub ochiul atent al politrucului şi să-şi fie unul altuia santinelă faţă de lumea liberă care nu trebuia văzută decât prin ochii comandanţilor. Iar ace;tia o descriau critic drept „niet cultur”, convingându-i pe bieţii înregimentaţi îndobitociţi de raţionalizarea veşnică a alimentelor şi precaritatea îmbrăcămintei, că bunăstarea de dincolo era expresia putreziciunii şi că supunerea faţă de partidul care îți revela această putreziciune te obliga la vigilenţă faţă de cei din jur, ca să-i miroşi dacă ar tânji după aşa ceva şi să-i demaşti, luându-le tu porţia din ziua în care erau executaţi. Comuniştii îşi denumeau „partid” ceea ce era, de fapt, o primitivă căprărie militară în slujba unei dictaturi torţionare care a consolidat cea mai mare prăpastie între clasa birocraţilor profitori şi populaţia famelică, permiţându-şi chiar s-o numească mincinos: „visul de aur al omenirii”. Câțt despre organizațiile de bază, le numeau ei „celule de partid”, dar erau, de fapt niște detșamente militare organizate din oameni castraţi de iniţiativă şi dresaţi la acte mecanice în faţa comenzilor, tocmai pentru că totul a pornit pe baza militară a ţărilor sărace unde stagiul în armată era şi forma de educare a populaţiei. Iar, educaţia făcându-se prin aceşti politruci, conducea într-o singură direcţie: A decrepitudinii morale supuse faţă de ordin şi lipsită de acea legătură sufletească cu semenul, ceea ce întărea ascultarea numai faţă de dresor şi golea fiinţa umană de sentimentul solidarităţii.  Bolșevismul nu s-a plămădit în sânul mișcărilor clasei muncitoare cum pretinde livresc; ci s-a plămădit în armată şi ca o armată. Demonstrează aceasta din belşug atât istoria războiului civil fratricid din Rusia începuturilor de „soviete” cât şi „Marele Marş” al armatelor lui Mao pentru cucerirea interioară a Chinei, la care se adaugă, în nuanţele respective, istoriile ascensiunii comunismului în alte ţări unde, prin internaţionala comunistă se finanţau provocări. Din toate aceste grave malformaţii sociale, rezultă un produs uman degradat, de „oameni fără Dumnezeu” cum tradiţia noastră etichetează definitiv orice strâmbare siluită spre rău a fiinţei umane. Iar această malformaţie, din păcate se transmite şi nu se schimbă de la o generaţie la alta. Aşa că, indiferent dacă ne-am  eliberat de comunism, trebuie să înţelegem că am moştenit o societate strâmbă, cu spor de reacţii rele în psihologia umană. Acestea se simt în toată politica de astăzi şi, din păcate, în toţi politicienii de astăzi, care duc ţara de râpă, fără să existe pentru electorat un altfel de model care să poată fi urmat înspre o posibilă vindecare. Uitaţi-vă la reacţiile milităroase din repetatele gesturi de dictatură guvernamentală, uitaţi-vă la totalitarismul de bun plac din politicile fiscale, uitaţi-vă la nepăsarea inconştientă din politicile administrativ-financiare care vin ca din partea unor oameni care ar urî în continuare producţia liberă de mărfuri şi ar avea alţi indicatori, precum cei daţi cândva de partid, decât produsul intern brut!… 

F.P. Înțeleg că vorbiți despre pericolul unor sechele de lungă durată.

C.L.  Da. Am făcut această paranteză ca să deducem de unde vine degradarea umană a dezinteresului pentru semen, a încercării de demascare a lui şi astăzi cu intenţia certă de a-ţi ascunde propria vină.  Adu-ți aminte de demascările din primul deceniu de după 1989: Foştii miliţieni nu vedeau nimic politic în funcţia lor opresivă dând vina pe securişti, cei din justiţie care condamnau ţăranii pentru cote şi păscut pe avutul obştesc (de fapt, păşunea care li se furase) dădeau vina pe miliţienii care-i arestaseră, foştii paznici de puşcărie se considerau oamenii ai muncii care nu făceau decât să execute ordinele judecătorilor, psihiatrii sanatoriilor de nevroze l-au slujit doar pe Aesculap, profesorii de marxism erau numai pedagogi, ziariştii de partid făceau doar operă informativă, economiştii care semnau raportările false ale creşterii nivelului de trai erau doar oamenii cifrelor, iar poeţii de curte abonaţi la omagii, o făceau numai pentru că aşa îi inspira muza.

F.P. Era momentul când încă se mai vorbea despre o lege a lustrației.

C.L. Nu spun asta pentru ca, neapărat, să ne punem cu toţii în cap cenuşa recunoaşterii colaboraţionismului, ci din nevoia mai importantă de a evalua de unde vine perfidia şi demagogia care triumfă în viaţa de astăzi, de unde vin şi minciunile guvernamentale dar şi credulitatea alegătorului care îi iartă cu convingerea că, într-un fel sau altul oricare e uns, aşa că n-ai de unde găsi unul mai breaz. Asta e urmarea, ăsta e produsul uman (sau dezuman) al statului militarist-comunist în care toţi eram nişte rezervişti, luaţi la reinstruire permanentă ca să rămânem, pe cât cu putinţă „soldaţi disciplinaţi ai partidului conducător”.  Sigur că, din asemenea situaţii de obligare la colaboraţionism şi la lipsă de şira spinării, există oameni care au ştiut să se ţină deoparte şi să  iasă cu demnitate. Ceilalţi, însă, chiar justificaţi de modul cum se dădeau posturile într-un aparat totalmente etatizat, mai ales cum se puteau menţine ele sau obţine avansările, trebuie să găsească măcar o cale decentă de a ieşi, sau a face uitate momentele penibile la care au fost obligaţi sa se preteze şi nu să arate cu degetul către ceilalţi, despre care au impresia că au făcut compromisul mai mare decât cel făcut de ei. Există şi un mod decent de a uita prin faptă nouă vicisitudinile la care, chiar forţat, ai contribuit, decât să tot trăieşti cu intenţia de a te dezvinovăţi pretinzând mahalageşte şi provocator că alţii au făcut-o mai grav, în speranţa că se va uita de tine. Aceasta e nefasta amprentă caracterologică pusă de psihologia regimului trecut, în vreme ce creştinismul cel din totdeauna de la Mântuitor încoace, crede în convertire şi în fapta umană determinată de ea şi nu în învrăjbirea dintre cel convertit şi cel care nu a făcut-o încă. Din păcate, conceptul nostru naţional cu „capra vecinului” s-a legat şi cu cel al desolidarizării comuniste privind demascarea „paiului din ochiul celuilalt”; meschinizarea s-a produs prin întinderea răului societăţii de turnătorie şi lovitură sub centură; iar politicianismul nou profită de toate aceste stări degradante pentru a ne minţi şi a ne fura în continuare, prin aceeaşi metodă a deturnării atenţiei cu demascarea altuia şi a sfidării mincinoase în locul propriei tale convertiri în bine… Constatare de zece ori mai frecventă atunci când e vorba de guvernare şi de resorturile puterii.
 
F.P. Deziluzia dumneavoastră provine din faptul că ați fi sperat într-o redresare morală mai rapidă?

C.L. Vezi dumneata, comunismul stâlcise mentalitatea comună după mentalitatea şefilor dictatoriali şi, în fiecare colectiv se conturau prea bine veleităţile celor care tânjeau după o mică putere, făceau tumbe populiste în faţa colectivului şi giumbuşlucuri de supuşenie  faţă de superiori şi şi-o instaurau când reuşeau. Cam dintre aceştia se alegeau birourile de partid şi tot dintre aceştia, instinctul lor arivist lucrând, s-au ales si colectivele CPUN – parcă aşa se chemau – care s-au autoinstaurat la conducerea fiecărei instituţii sau întreprinderi. Era, cu micile excepţii ale unor oameni cinstiţi, dobândind normal, prin proprie conduită, sufragiul populaţiei, nimic altceva decât iuţeala de mână sau obişnuinţa de a cădea în picioare, care nu avea cum să nu funcţioneze într-un mediu debusolat, necontrolat, ba chiar agitat de manipulări nefaste. În redacţia mea, i-am surprins cum s-au ales ei intre ei, aceiaşi care se aleseseră la ultimele alegeri de B.O.B. Nu vreau să lungim poveştile astea care au fost mii, în orice loc şi localitate. Mici schimbări de genul: fostul preşedinte de sindicat a devenit şeful fostului secretar de partid, dar ambii decidenţi puternici in CPUN; şi, doar in unele cazuri împingând în faţă, dar tot ca să conducă ei, pe unul care fusese mai rezervat în elogii, sau spusese bancuri politice. Așa s-au petrecut lucrurile peste tot. Mă rezum la exemplul redactiei unui important cotidian din provincie unde câţiva carierişti, în frunte cu unul care, ne având condei, se băga mai mult pe treburile de partid şi ajunsese secretar BOB: au dat-o afară pe şefa redactiei, o profesionistă care-i ajutase să se afirme şi l-au pus redactor şef exact pe cel care fusese secretarul de partid, raportând guvernului Roman că s-au luat măsurile necesare. Iar, toate astea s-au întâmplat la începutul începutului, nu cu vreo intenţie, ci ca o mişcare naturală a instinctelor de parvenire (sau de păstrare a parvenirii). După aceea, când partidele s-au radicalizat definindu-şi contradicţia de interese (folosesc această expresie pentru că, de afirmat doctrinar nu poate fi vorba), n-a mai existat nici o stavilă. Unii s-au lăsat ca proştii măcinaţi pe dinăuntru de năravuri absolutamente bolşevice, excluzându-se care pe care şi fărâmiţându-se; iar alţii au pândit la cotitură, au pus mâna pe guvernare, şi-au băgat la puşcărie şefii din eşalonul întâi şi au ajuns ei, cei din eşalonul doi ceauşist, plus toţi promiţătorii tineri intriganţi de la u.t.c, „implementatorii” capitalismului în România, formând o reţea de interese şi averi atât de bine ţesută încât, pe lângă că-ţi rupi dinţii-n ea şi astăzi, se diversifică şi se înmulţeşte amoebic exact pe structura genei cinismului carieristo-demagogic comunist.

F.P. Considerați asta o trăsătură generală a carierelor făcute?
 
C.L. Este doar un aspect, care ţine de tupeu, de instinctul urmăririi interesului, de psihologia carierismului. Îl putem considera fenomenul obiectiv şi de masă al dării din coate cu aspectele lui contradictorii: Dai din coate ca să afirmi ceva, sau dai din coate ca să obţii ceva. Ca amprente dubioase asupra evoluţiei lucrurilor, aş mai atrage atenţia asupra a două alte trăsături ale epocii, care şi-au exercitat mult mai nociv rolul acid dus până la eroziunea subţirilor temeiuri de democraţie care existau: Prima se leagă de întrebarea  pe care i-am pus-o de mai multe ori prietenului meu vechi Toma George Maiorescu. I-am pus-o, tocmai pentru că, în acea perioadă, viaţa ne distanţase şi n-am avut cum să trag concluzii personale. Întrebarea, pe care simt nevoia să o mai pun şi astăzi, sună în felul următor: „Domnule, cum Dumnezeu, dintr-un grup reprezentând o singură generaţie, adică, chiar oameni de-un leat, ajungând a fi camarazi printr-o existenţă apropiată câţiva ani de viaţă şi prin studii comune, cum se-ntâmplă cu o clasă, sau cu o serie universitară, oameni care s-au cunoscut bine prin tinereţea comună a schimbului de idei, a exprimării de opţiuni, a sentimentelor de solidaritate şi contingentală şi de formare intelectuală, a amintirilor comune şi a tuturor celorlalte legături sufleteşti pe care ţi le dă tinereţea comună – deci, cum oare, exct la asemenea oameni care fuseserăîmpreună la studii în URSS, deodată s-au putut ivi atâtea concepţii politice diferite, încât să formeze un eşichier uriaş de partide, cum apăruse după 1989?!”...  Pun această întrebare şi dau exemplu numai persoanele pe care le cunosc, din domeniul meu sau din domenii apropiate mie, adică dintre cunoscuţii mei care au fost selecţionaţi având „dosare bune”, pentru a fi primul eşalon de tineri ai acelor ani cărora să li se dea şansa să studieze în străinătate. Şi nu oriunde, ci în măreaţa uniune sovietică!… I-am fotografiat pe aceştia în postura de după 1989 şi încep cu cel mai reprezentativ, cu Ion Iliescu, care le-a fost şi şef, ca preşedinte al organizaţiei studenţilor români din URSS. Au fost mulţi dintre ei în FSN dar, pentru alegerile legislative care aveau să-i dea într-adevăr longeviate şi identitate politică, Ion Iliescu a ridicat steagul PDSR-ului. La care n-au răspuns, dintre cei formaţi ca şi el şi trăiţi împreună cu el în căminele studenţeşti sovietice ( fac o paranteză etimologică:  „camarad”, nu-i aşa că vine din spaniolă, de la camara = cameră, adică cel cu care împarţi camera, somnul, ai lucruri comune, petreceri comune, ajungi la bucurii şi tristeţi comune şi la tot ce te uneşte între cei patru pereţi) decât, dacă nu mă înşel, Dan Marţian şi, dintr-o generaţie de specializaţi mai tineri tot în marea uniune, Solcanu. Ceilalţi congeneri apropiaţi prin acest destin şi-au demonstrat imediat alte orientări. E vorba de mulţi, din diferite domenii dar, cum am spus: mă rezum doar la  cunoscuţii mei: În timp ce Ion Iliescu și-a ales din cioburile partidului unic PDSR-ul,Toma George Maiorescu a devenit preşedinte de partid ecologist; Domokos Gheza a devenit preşedinte la UDMR; Gheorghe Stroia a devenit ideologul şi organizatorul partidului lui Verdeţ, Ioan Grigorescu a plecat tot din pulover şi s-a făcut preşedinte la Mişcarea pentru Pace; Gheorghe Vitanidis reprezenta minoritatea elenă; Ştefan Tcaciuc pe cea ucraineană, Sergiu Celac era ministrul de externe al lui Petre Roman; Mircea Răceanu trecea de partea celorlalţi, în Piaţa Universităţii; alţi specializaţi în diplomaţie la Moscova devin consilieri ai lui Ion Raţiu, pentru Partidul Național țărănist din care se vede clar ce au făcut, iar criticii literari marxiști au împânzit liberalismul bătându-se în piept cu doctrina lui până ce au făcut-o să eșueze. Ca să nu mai vorbim de aceia care şi-au folosit în direcţii mai oculte studiile militare de la Moscova. În fine: unul Gheorghe Ioniţă, care suferise împreună cu ei suspiciunea din ultimii ani ai lui Ceauşescu, îşi face un partid la Bacău, altul - Safir, la Craiova; şi câţi alţii n-or mai fi fost! Ţinând seama şi de faptul că toţi aceştia nu au avut numai o tinereţe comună, ci şi apoi au fost legaţi prin mai multe decenii de existenţă în aceleaşi plutoane - adică şi atunci când erau colegi de guvernare primind importante funcţii guvernamentale la întoarcerea de la studii sovietice, ca şi atunci când, raportându-i-se că printre ei se aflau şi agenţi racolaţi de KGB, Ceauşescu i-a pus pe linie secundară şi sub observaţie - înseamnă că aceşti oameni au avut toată viaţa mulţumiri şi nemulţumiri comune, amintiri şi demersuri comune, veleităţi, aspiraţii şi îngrijorări comune care i-au unit, i-au făcut să se simtă un întreg, cam cu aceleaşi idei şi tendinţe care, atunci când s-au putut manifesta politic, avea temei în sufletele lor şi devenea o forţă.
 
F.P. Dar ei s-au răsfirat în partide de tot felul.

C.L. Ca să fiu malițios: Nu știu dacă termenul militar, când se confirmă intrarea în vigoare a unui ordin este „răsfirare” sau „fiecare la locul ordonat”; și nici măcar nu știu dacă, la ora aceea, mai era cineva pe undeva care să dea comanda: „Răs-fi-ra-rea!” care ar fi trebuit să vină din partea KGB-ului ce-i pregătise pe unii dintre ei...  Dar, în acest context, întrebarea mea se continuă cu constatarea diferenţei dintre ceea ce s-a întâmplat în general în istorie cu reprezentanţii multor generaţii care, din camarazi de învăţătură au devenit şi camarazi întru aducerea unei doctrine politice noi şi întru concepţia revoluţionară comună cu care s-au unit în câte un partid care servea afirmarea naţională. Exemplul paşoptiştilor care, de la Paris au ajuns la Partida Naţională este şi concludent şi suficient pentru a comenta următorul scenariu: Ai un grup de prieteni, cu amintiri şi idealuri comune din tinereţe, ai apoi şi experienţe comune în viaţă care te conduc la nemulţumiri faţă de dictator şi, deodată, apoi, vine vremea cand poti face ceva. Cum procedezi? Nu e firesc sa-l cauti pe fiecare, sa va spuneti unul altuia „vremea noastră a venit” si sa porniţi o acţiune comună?… Ei bine, asta rămâne foarte dubios pentru mine: Inseminarea lor diversă, în diverse culori politice, și chiar naționaliste, cu caracter separatist, ca sporii într-o bine dirijată bio-programare. Numai că bioprogramarea este un element natural, iar programări din astea, pe interese politice, le fac, de obicei, serviciile secrete. Marile servicii secrete ale marilor puteri. Numai în romanele gen „political fiction”, doi pioni din acelaşi eşalon devin comandanţi de armate adverse în ţările cu juntă militară. Dar şi acolo, până la urmă, happy-endul este că sunt plătiţi de acelaşi trust care, prin lupta lor îşi face reclamă la armamement.

F.P. Păi acesta-i chiar romanul dvs. „Insulele”.

C.L. Posibil. L-am scris în anii ’70. Înseamnă că am fost un vizionar

F.P. Să ne întoarcem la întrebarea majoră şi reală pe care v-aţi pus-o: Ce v-a răspuns vechiul dumneavostră prieten?

C.L. Domnule, eu am spus că l-am întrebat!… Am spus că i-am pus întrebarea de mai multe ori, dar nu că mi-ar fi şi răspuns la ea. Cu punerea de întrebări ne putem lăuda mulţi; important e să putem spune ce răspunsuri am primit. Aşa, întrebări, i-am pus eu atunci si domnului Iliescu!

F.P.  Ce întrebări i-aţi pus domnului Iliescu

C.L. Rectific: I-am pus o întrebare. Era un moment de acalmie în timpul primului său tronson de prezidenţă, marcat ca temporar, doar până la alegeri. Presa începuse să publice diferite variante de relatare şi interpretare a evenimentelor din Decembrie, cu contradicţiile a diverşilor autori care-şi afirmau acum diversele lor scenarii. Vă daţi seama că mă interesa în mod deosebit. Era exact domeniul meu de roman-document. Publicasem ediţii repetate din „Romanul unei zile mari” în care reconstituisem, pe bază de documente, evenimentele de la 23 august aşa că aceste evenimente pe care aveam chiar șansa să le fi trăit personal la maturitate, îmi deveneau şi mai la îndemână pentru o carte asemănătoare. Fişam totul, luam informaţii de la toţi participanţii, cerusem aprobarea procuraturii de a sta de vorbă şi cu cei încarceraţi, provocam dezbateri, ceream audienţe, vizionam şi revizionam, ca la masa de montaj, programele televiziunii din acele zile; o documentare imensă se structura în capul şi-n hărtiile mele, ca să vorbesc despre laboratorul scriitorului de actualitate, făcut cu fervoare, la cald. Atunci a apărut o punere la punct a domnului Ion Iliescu. Întrebat despre diversele variante care circulau în legătură cu modul în care se declanșaseră evenimentele, dumnealui a refuzat spunând „N-am eu timp acum să stau o oră şi să spun cum a fost istoria”. Cu asta, pe lângă că a închis robinetul oricărei scurgeri de informaţii din parte-i, mi-a tăiat şi mie orice entuziasm în speranţa de a afla ceva real şi a pune pe hârtie ca atare: Atunci, câtă vreme momentul era fierbinte; dar obligându-mă la condei obiectiv; nu cu supoziţii şi exagerări într-o direcţie sau alta, cum, de fapt, s-a scris.

F.P. Și ce-aţi făcut?

C.L. Am pus întrebarea ca titlu la un articol pe care l-am dat să fie publicat în „Adevărul” unde eram tocmai la începutul unei colaborări. Întrebarea, ca şi titlul articolului în care, ca autor al mai multor romane de reconstituire istorică argumentam (naiv) de ce avem nevoie de adevărul istoric ( repet: naiv ca şi cum, în ciuda faptului că asta se ştie prea bine, putem spera la aşa ceva!…), îl întrebam retoric pe domnul Iliescu: „Nu aveţi timp, o oră, pentru adevărul istoriei, Domnule Preşedinte?!?”

F.P. Şi ce v-a răspuns?

C.L. Domnule, ți-am mai spus: E vorba aici de întrebările pe care le-am pus, nu de răspunsurile pe care nu le-am primit! Eu spun ce ştiu. Fapt este că, punând această întrebare, a încetat şi colaborarea mea cu proaspăt apărutul ziar „Adevărul”, care şi-a dat arama pe faţă abia când a început „Piaţa Universităţii”.
 
 F.P. Asta ar fi, după cum v-aţi exprimat, una dintre amprentele dubioase care impietează asupra momentului.

C.L. Da; ca să ne exprimăm politicos în legătură cu spionajul şi provocările serviciilor secrete, pe plan extern.

F.P. Şi a doua?

C.L. A doua, vine din plan intern, de la, fie misiunile, fie instinctele de salvare ale securiştilor noştri; proprii agenţi provocatori; ne amestecaţi cu provocările dinafară, dar şi instruiţi ca atare şi cu propria psihologie bine fasonată pentru diseminarea unei existenţe sociale nesincecere, suspicioase şi lipsite de solidaritate umană, extirparea încrederii persoanei umane în semen şi multe alte asemenea trăsături cuprinse în sintagma „Suflete fără Dumnezeu”, atât de convenabilă statului poliţist.

F.P. Vorbiți de modul în care s-au implicat asemenea oameni?

C.L. Vorbesc, de fapt, de modul cum s-a distrus, sau s-a autodistrus, partidul celor mai mari speranțe postdecembriste: PNȚ-ul care ar fi avut toate atuurile să devină cu adevărat, în fondul politic și nu doar prin inițialele pe care și le-a adăugat, un reprezentant sincer pentru România al mișcării Creștin-Democrate. Acesta ar fi fost partidul chemat să reprezinte și să explice românilor ce însemna marea mișcare internațională a Democrației Creștine, care era pe atunci adevăratul garant al unor politici echilibrate de centru și de reală dezvoltare europeană.

F.P. Vă referiți la conducătorii PNȚ-ului din acea vreme?

C.L. Sper că ai observat și până acum:  Fiindcă vorbesc doar prin întâmplări personale, le iau  numai din lumea noastră personală a scrisului, ziaristicii şi vieţii redacţionale. Nu mă încumet să mă exprim în legătură cu personalități pe care nu le-am cunoscut bine; așa că voi da un singur exemplu  pe care-l cunosc din  lumea noastră.

F.P. Lumea scriitoricească?

C.L. Da: L-am iubit foarte mult pe nenea Nicu Carandino, rafinat om de teatru, om de vastă cultură politică, mare pamfletar şi publicist pentru democraţie şi pentru poziţia responsabilă a intelectualului, victimă inocentă a unei provocări poliţisto-politice în pregătirea mârşavă a procesului lui Iuliu Maniu, care l-a costat 17 ani de temniţă grea şi domiciliu forţat. În acea perioadă eram vecin cu doamna Lili Carandino, superba actriţă cu expresie impenetrabilă rămasă pe chipul ei din momentul când fusese arestată împreună cu el în odioasa provocare ce li s-a înscenat, ca să se dea amploare unui proces al unicei şanse pentru democraţie a românilor, pe care o reprezenta la ora aceea Maniu şi manismul. Scăpată mai înainte din anchetă, ea venise acasă și ne dădea uneori veşti despre el, de la Sighet, sau din recluziunea în Bărăgan. După ce a ieşit din închisoarea unde Iuliu Maniu i-a murit în braţe şi s-a reintegrat în viaţa scriitoricească purtându-se absolut camaradereşte şi de la egal la egal cu toţi tinerii care-l invitam sau îl înconjuram cu drag la masa de la Casa scriitorilor, i-am admirat condeiul la fel de tânăr ca-n vremea când îi era armă de luptător, slujind acum, în cărţi, mari spaţii de cultură; dar, din discuţiile cu el, politologul, am învăţat lucruri care nu se scriau în manualele vremii. Am aflat ce era democraţia-creştină ca focar de democraţie europeană şi chiar ca rezolvare a dictaturilor pe care le trăise continentul; am aflat raţionamentele marilor oameni politici occidentali, despre care „Scânteia” nu scria decât sub formă de pamflet, am aflat că, încă imediat după primul război mondial a existat un Don Stourzo, mare oponent al lui Mussolini, care s-a opus fascismului făcând apel la sentimentele de unitate creştină ale catolicilor împotriva răului, apel din care a rezultat prima formă a doctrinei creştin-democrate, ca şi despre teoria statului în slujba omului, făcută nu demagogic-marxist, ci democrat-creştineşte de Jacques Maritain. Fusese un gazetar democrat ( unii îi spuneau chiar de stânga, fiindcă venea din spiţa lui Cocea) şi s-a manifestat ca un antifascist convins, care a studiat toate căile căutate de politicieni şi filosofi împotriva totalitarismelor. De asta a si fost trimis în lagăr sub regimul antonescian. Iar luciditatea în căutarea unei politici româneşti de afirmare l-a făcut să nu se încânte în marşurile victoriei de moment şi ale întâlnirii pe Elba, ci să simtă imediat celălalt pericol de dictatură, de data asta şi cu perfidă desnaţionalizare, pe care-l aducea „eliberatorul sovietic”. Şi, tot lucid, militant, a văzut salvarea României din acest mare şi ancestral pericol de la răsărit în Maniu, tot aşa cum Malraux a crezut în rezistenţa Franţei prin De Gaulle. Relaţia lui cu marele politician român până în ultima clipă a aceluia, a fost şi ideatică şi de acţiune. Iar după ce a făcut din „Dreptatea” un mare port-drapel, provocându-i-se arestarea, când a apărut în faţa tribunalului care l-a condamnat la temniţă grea, el i-a replicat procurorului care-l tot eticheta la modul general, ca şi pe ceilalţi: „duşman ţărănist”. N-a vrut să se lase confundat cu politicienii de rând care serviseră acel partid urmărind și interese personale și a cerut să precizeze că el e „înainte de toate manist şi numai după aceea naţional-ţărănist”. Fixând astfel locul marelui om alături de care era judecat, în fruntea speranţelor României, şi nu a unui singur partid. Cu alte cuvinte, făcându-şi până şi în faţa instanţei rolul de ideolog, adus de Iuliu Maniu tocmai pentru întărirea şi lărgirea acţiunii acelui partid şi subliniind importanţa naţională a persoanei-simbol în acel moment politic, pentru întreaga rezistenţă românească împotriva bolşevismului. Poate că asta i-a atras rezervele unor oameni care vedeau mai limitat şi mai interesat decât el cariera făcută în interiorul partidului.
 
F.P. Vreți să spuneți că nu era tipic pentru liderii de partid a căror popularitate ține și de modul cum membrii care îi ascultă își fac pe lângă ei interesele?

C.L. Cam așa ceva. Nu era politicianul tipic, cel cu meritele, compromnisurile și defectele respective și nici măcar nu avea ambiția de a se recunoaște în această categorie. Dar, prin pasiunea și capacitatea sa de a analiza cu luciditate politica, fapt care l-a făcut să vadă în Maniul salvatorul ei la acel moment, încercând să-l impună așa cum au făcut și alte popoare europene cu Churchill, cu De Gaulle, cu Adenauer, cu de Gasperi, cu Papandreu, adică să dea o asemenea talie și direcție politicii românești, dar să înțeleagă și pasul modern, echilibrat, pragmatic și  antiextremist care se făcea prin democrația creștină, el era cel mai indicat a deveni continuatorul necesar al politicii maniste, aducând soluții providențiale pentru reafirmarea partidelor istorice.

F.P. Era și un caracter combativ?

C.L. Pot spune că am avut privilegiul să-i simt francheţea de om de caracter în mărturisiri şi aprecieri sincere despre diverse momente politice, pe care Marin Preda chiar i le-a preluat în pasaje din „Delirul”... Când, după 15 ani de cenzură şi respingere, am reuşit să public „Romanul unei zile mari”, despre a cărui existenţă el ştia, tot aşa cum ştiam şi eu despre memoriile lui, primul exemplar cu dedicaţie, la el am alergat să i-l duc... Era firesc, deci, ca în zilele Crăciunului lui 1989, să  năvălim la el împreună cu Petre Stoica şi Marin Bucur. Mai bine zis, să năvălim peste îngrijitoarea care îl ţinea strict  la pat în urma unei boli care îl slăbise.  Dar evenimentele îi insuflaseră putere. Era bucuros şi chiar gata să coboare, iar noi îi aminteam că era cel mai în vârstă membru rămas dintre fruntaşii PNŢ, cel mai devotat apropiat al lui Maniu care-i lăsase ultimele cuvinte testamentare, vicepreşedinte al Asociaţiei Ziariştilor Profesionişti şi deţinut în lagărul de la Târgu-Jiu în timpul războiului, Director general al Naţionalului şi al tuturor teatrelor şi cel mai combatant ziarist anticomunist după război, candidat pe listele PNŢ la ultimele alegeri democratice, victimă, vreme de două decenii, condamnat de bolşevici la temniţă grea.  Un palmares impresionant la cei 84 de ani, prin care, bine înţeles că îl vedeam în fruntea partidului fiind, evident, personalitatea pregnantă, cu nimb, în egală măsură intelectual şi politic, de talia altor mari rezistenţi europeni ajunşi după război în fruntea partidelor lor. El era atât un cult şi lucid gânditor politic, dar şi un luptător care şi-a probat curajul în arena publică rămânând ca personalitate bine conturată în memoria anilor ’40 – ’50; era cu adevărat stegar şi doctrinar al manismului, plus preşedinte de vârstă printre septuagenarii celuilalt eşalon de partizani ai lui Maniu… Din păcate, nu s-a întâmplat deloc aşa. I s-a recunoscut funcţia de director onorific la „Dreptatea” care reîncepea să apară şi, căreia, efectiv, el i-a dat primele direcţii. Apoi, foarte repede, făcându-ne pe foarte mulţi să simţim un prim semnal necurat, numele i-a fost şters şi din acea funcţie onorifică. Instigările securiste se infiltraseră din păcate în acel partid chiar de la bun reînceput, ceilalţi conducători ezitând între adevărata intransigenţă şi populism, fără să-şi pună problema că veninul foştilor torţionari pe care îi acceptau absolvindu-i de păcate, era fatal unui adevărat democratism.

F.P. Credeți că au fost infiltrați?

C.L. Nu știu în ce măsură au fost infiltrați de cineva dar, de infiltrat, sigur lucru că s-au infiltrat. Dacă nu ca program al vechii securități, oricum  prin carierism și instinct de conservare frizând chiar nesimțirea prin care cucereau camaraderia unor oameni curați, dar naivi, pe care pe urmă, așa cum se vede bine la resturile acestui partid, i-au spurcat cu năravurile lor diversioniste, cu fățărnicia slugarnică și cu cinismul dizolvant al căutării avantajelor și privilegiilor. Pentru că, dacă îți amintești, atunci a apărut acea categorisire ultraduşmănoasă din punctul de vedere al intereselor de coeziune a societăţii româneşti, de: „securiştii noştri şi securiştii lor”, fiecare pretinzând că ai lor erau cei buni. Din păcate, nu era vorba de „ai lor”, ci de ei înşişi care se infiltrau conferindu-şi acest calificativ. Şi nici măcar numai de securişti, ci de oameni cu mentalitate nocivă, distructivă  şi dizolvantă din punctul de vedere al intereselor adevăratei democraţii. Mercenari sau agenţi dubli ai dreptei şi ai stângii, învrăjbindu-le în interes personal, carierist. De abia acum câţiva ani, când s-a pus mai puternic  problema lustraţiei şi a listelor CNSAS, iar unii au considerat că vor fi iertaţi recunoscând, ne-am dat seama că aproape întreaga conducere a redacţiei de la „Dreptatea” era formată din foşti agenţi ai securităţii. Cum să nu se dizolve în acest mod orice bună iniţiativă patriotică şi democratică?!… Atunci însă, posibil că intuiam, dar nu ne dădeam seama exact de acest pericol. Am rămas perplecşi faţă de înlăturarea brutală a lui nenea Nicu, lipsită de orice respect faţă de meritele lui în partid; act abject produs în acelaşi timp în care, cei cărora, de la Timişoara, li se cerea lustraţia, făceau carieră ca proaspeţi creştin-democraţi. Chiar dacă nu ne e clar ce orizonturi politice ar fi dat unui asemenea partid acest om care i se dedicase - și i se dedicase fără a se gândi că făţărnicia de a-l considera mai bolnav decât era avea, pe de o parte, intenţia de a-l scoate din jocuri iar, pe de alta, interesul dirijat de a nu întări o asemenea mişcare de atracţie naţională - astăzi, vedem clar nu numai în ce hal de nefericire au dus acest partid, dar cum au reuşit să facă să nu existe în România nici un fel de doctrină creştin-democrată…

F.P. Era important pentru moment? Doar și-n Europa, democrația-creștină a translat spre Partidul Popular.

C.L. Dar la noi a translat spre partide populiste de joasă calitate!  Acesta, cred eu, e răul cel mai mare: Chiar dacă democraţia creştină ia astăzi alte forme, electoratul românesc habar nu are de această mare experienţă democratică a unei doctrine bazate pe morala creştină şi morala religioasă în general, care a ajutat la pasul hotărâtor de a rupe Europa de dictaturi. Venind din credinţele mai vechi ale moralei şi democraţiei, readucând în grija pentru persoana umană fireasca iubire de aproape dar ştiind să nu calchieze, să nu implice şi să nu ocupe cu nimic locul religiei, ci declanşănd  resoartele politicii militante, democraţia creştină a venit să compenseze şi ceea ce nu era umanist în liberalism, dar să şi dezvăluie soluţia livrescă şi populistă a modului cum aborda comunismul ideile umaniste, sau făcea caz de ele coborându-le în demagogie şi în materialism vulgar. În felul acesta, a oferit o nouă cale (strict politică, nu spirituală) lucidă şi pragmatică pentru electoratul european derutat după prima şi apoi cea de a doua conflagraţie mondială şi, mai ales după experienţa dictaturilor care pot ieşi din populismul socialist, cum s-a întâmplat şi cu fascismul şi cu comunismul. Democrația creștină a fost soluţia ideală pentru o cultură politică europeană în aspiraţiile democratice, nu numai pentru cei care au îmbrăţişat-o, ci şi pentru alte mişcări tradiţional-democratice care s-au întărit şi s-au definit mai bine, injectând astfel pluralismul în spiritul cetăţenesc şi-n practica electorală şi întărind vigilenţa cetăţenilor de rând faţă de greşelile care pot conduce la dictatură…. Cam aşa ceva discutam noi pornind de la inepuizabilul depozit de cultură politică pe care Carandino nu numai că şi-l însuşise, dar avusese din păcate timp, în puşcărie, să şi mediteze la el.

F.P. Era, în fapt, un analist politic de mare rasă, nu? Se vede și din volumul lui de memorii.

C.L. Amintindu-mi ţinuta lui intelectuală şi de amplă informaţie academică, dar şi de abordare directă, gazetărească, în limbajul ziarului şi nu al speculaţiilor sofisticate, mi se face milă de mulţi dintre confraţii noştri gazetari de astăzi care se numesc analişti. El ştia, avea intuiţia marii necesităţi electorale a informării populaţiei prin idei simple, clare şi mai ales de diversitate în putinţa de alegere a fiecăruia. Şi credea (se vede şi din culegerea lui de articole din ’45 – 47, ani postbelici când li se mai puteau spune lucrurilor pe nume), în putinţa de a-l lumina pe alegător cu idei clare. Ăsta este de fapt rostul partidelor: Să lumineze electoratul dându-i cultura politică necesară pentru o viață electorală pluralistă; și nu să-l manipuleze spre interese meschine, mafiote, cum se configurează astăzi. Pentru că, acea cultură politică elementară, prin care o societate poate conta pe responsabilitatea electoratului ei, o face fiecare partid în direcţia doctrinelor lui, iar cetăţeanul alege. Acesta este rostul campaniilor electorale: Un rol cu adevărat educativ, de „luminare” a fiecărei persoane în legătură cu soluţiile pluraliste care există în democraţie; şi nu lipirea de afişe cu mutrele unor candidaţi simpatici sau antipatici mituind cu ulei și zahăr!… Făcând parte din acea categorie de politicieni onești, atenți la emanciparea electoratului, conu Nicu Carandino, cum accepta el să i se spună cu francheţe şi prietenie, ar fi putut face asta: Campanie electorală pentru educarea politică a populației și nu pentru manipularea ei. Cel mai mare dezavantaj în psihologia noastră politică actuală, care creează în mod redundant confuzie atât în guvernare cât şi în atitudinea electoratului românesc faţă de ea este, după mine, regretabilul eşec al PNŢCD. Sub guvernele Ciorbea, Radu Vasile, şi cel de salvare Isărescu, lumea n-a văzut decât bâjbâieli şi nereuşite, ne putându-şi da seama ce însemna, târziu importata la noi, doctrină democrat-creştină. Printr-o inconştienţă a conducătorilor acestui partid şi o sabotare atentă a celor care s-au infiltrat pe lângă ei, românul habar n-are nici astăzi ce înseamnă o asemenea doctrină. Cât de mult a fost ea cizelată, adaptată împăcării tradiţiei cu modernitatea, înţelegând revoluţia ca inovaţie şi act firesc de înnoire, şi nu ca anarhie distrugând tot trecutul, numai pentru a face unora interesul de a-i confisca bunurile. Câtă linişte socială, provenită din solidaritatea şi respectul faţă de semen, încearcă ea să aducă, văzând viaţa ca o continuitate între ceea ce se conservă tradiţional şi ceea ce se construieşte căpătând forma noului. Faţă de ideile de distrugere ale celor care, chipurile, se afirmă în numele revoluţiei, accentele ei politice sun puse pe construcţie, tocmai pentru a face capitalismul acceptabil faţă de fireştile cerinţele de stânga şi a asigura în cadrul existenţei lui de piaţă liberă un stat consecvent popular, care să nu mai prezinte riscul de a fi deturnat spre dictatură. Habar nu au de toate astea şi puţin le pasă de apartenenţa formală a unuia sau altuia dintre partide la internaţionala respectivă, exact cum nici acestora nu le pasă, sau nu sunt capabile să dea măcar vreun semn că ar cunoaşte această doctrină, nicidecum că ar vrea să o aplice cumva-undeva. Şi, atunci, greşim, dacă dăm un vot de blam, măcar aşa, pentru consolarea noastră personală, acelei tactici de putere din interiorul PNŢCD, de a marginaliza şi apoi îndepărta un om care avea şi calităţi de fruntaş şi calităţi de mare analist politic, şi calităţi de bine cultivat doctrinar, cum a fost Nicolae Carandino?… Nu comentez nici intenţiile concurenţiale pe funcţii, nici invidiile sau resentimentele personale. În discuţia asta, noi am abordat lucrurile ca doi oameni de presă, fiecare cu amintirele lui, aşa că nu-mi permit decât, reportericeşte, să relatez faptele: Pe Nicolae Carandino îl îndepărtezi şi, fiindcă poţi fi un foarte bun fruntaş de partid fără să ai şi calităţi de ideolog, poți conduce fără să fii tu personal analistul situaţiilor politice, angajezi oameni cu asemenea atribuţii.

F.P. Păi, parcă îmi aminteați că au angajat foștii analiști de la aparatul PCR sau securitate.

C.L. Tocmai prin asta ne dăm seama de dublul eşec şi  nu-mi mai permit nici glumiţele cu „securiştii lor şi securiştii noştri”, nici măcar folosirea termenului generic de „securişti”. Pentru că nu e vorba numai de oameni care au lucrat în aparatul de opresiune al vechiului regim; când vorbeşti despre un domeniu nu poţi generaliza şi trebuie să recunoşti că, într-adevăr, oamenii  sunt şi buni şi răi oriunde. E vorba, însă, de oameni preluați din conducerea politică a vremurilor dictatoriale, care era o conducere de opresiune. Astfel, opresori erau mulţi alţii care „aplicau linia partidului” şi nu numai cei din aparatul specializat. E vorba de „politrucul” inventat de bolşevism, răspândit în toate domeniile, ca instructor de partid, secretar de partid, locţiitor politic, agent de informare politică, poliţist, supraveghetor sau lider de sindicat care nu mai avea nici un rost pentru că nici sindicatul nu mai avea rostul de a-i apăra pe angajaţi, ci de a apăra regimul de crâcnelile angajaţilor. Securiştii veneau de-abia la urmă, ca să-i miroasă şi să-i umfle pe cei recalcitranţi. Acest politruc, acest „om de partid” cu diferite titulaturi se distingea de ceilalţi prin faptul că aceia trebuiau numai să execute ordinele muncind, în vreme ce el putea să nu muncească având situaţia privilegiată de transmiţător de ordine şi, în acelaşi timp, capătă conotaţii dominatoare şi opresive asupra vieţii în comunism, tocmai prin faptul că îşi aroga dreptul să facă oricui, cu forţa „educaţie” bolşevică. Numai bolşevică şi numai într-o direcţie interesată, obturând putinţa omului de a avea o informaţie generală asupra lucrurilor şi ideilor în circulaţie; mono direcţionată fără putinţa de comentarii, chiar dacă numele i se mai schimba în „educaţie marxistă” sau (mincinos cu desăvârşire) „educaţie muncitorească”. Politrucul care te „educa” până când recunoşteai că albul e negru!… Din păcate, exact dintre aceştia, primindu-i sau chiar atrăgându-i cu nemiluita în rândurile sale, PNŢCD a înlocuit ceea ce vârful lui din totdeauna, Iuliu Maniu, reuşise să facă prin aducerea lui Carandino printre fruntaşii ţărănişti, printre intimii săi şi, fără voia lui, printre camarazii lui de celulă. Poate că unii dintre cei admişi, atraşi sau chiar plătiţi din banii generosului Ion Raţiu, chiar şi-au îndeplinit datoria şi au încercat să facă analiză conform doctrinei care li se punea la dispoziţie. Dar la modul mercenar. Fără credinţă în acea doctrină şi fără a fi capabili să exprime vreo idee care să stârnească entuziasm electoral. Pentru că, oricât ar fi de pragmatică politica, doctrina, dacă n-o simţi, dacă nu crezi cât de cât în ea, nu devine credibilă din parte-ţi. Citiţi culegerea incendiarelor articole de fond din „Dreptatea” anilor ’45 – ’46 publicate, din păcate după stingerea lui Nicolae Carandino şi, nu numai că vă veţi convinge de asta, ci veţi vedea diferenţa ca de la cer la pământ între a şti să teoretizezi pe orice idee (mai ales așa, ca la învăţământul seral PCR) şi a şti să trăieşti cu adevărat ideea respectivă, luptând pentru ea. Cu defectul nostru de intelectuali care „vedem idei”, putem considera că acesta este idealul de om politic, chiar dacă i-o iau uneori înainte cei care au studiat în direcţia sforăriilor politice, despre care spun cu toată conştiinţa că sunt necesare şi ele.

F.P. Cum ați reacționat atunci?

C.L. A fost o primă dezamăgire de care nu ne dădeam seama prea bine, dar în cercurile intelectuale începuserăm să discutăm pe seama faptului că, un partid mai mare spărgându-se în unele mai mici, unii lideri se pretindeau la modul caraghios un fel de ceaușești mai mici. Cât, despre „semnalul necurat” primit prin rapida marginalizare a lui Carandino, semnal care, chiar dacă nu ne dădeam seama prea limpede ce se întâmpla, a oprit atunci entuziasmul nostru, al multor intelectuali, faţă de acest partid, el n-a făcut decât să se confirme apoi, când la liberali au izbucnit „demascările şi excluderile reciproce”. Aveau o tentă leit stalinistă, care au ţinut fărâmiţată şi anulată multă vreme cealaltă concepţie magistrală a unei societăţi democratice: liberalismul.

 F.P. Ei n-au avut un Carandino.

C.L. Așa e viața: Unii nu-l au, alții nu-l prețuiesc!... Dar atunci, îți spun:  pentru impunerea unei idei, cum era absolut necesar la noi după vidul jumătăţii de veac de obscurantism, necesar ar fi fost să-l punem cât mai mult în valoare pe cel care ştia să trăiască ideea. Lăsându-se impresionat, sau influenţat şi votându-i deseori pe ceilalţi, poporul are, totuşi, nevoie de asemenea oameni în momentele lui cruciale, când sinceritatea se sublimează în solidaritate, frăţie şi încredere reciprocă. El simte sinceritatea trăirii unei idei şi începe să creadă în ea chiar dacă încă n-a înţeles-o în toate resorturile ei. Cei care îşi dau seama afirmă, şi nu de acum, că în 1989, românilor un asemenea om le-a lipsit. Un Walessa, un Havel care să ridice flacăra lui Pallach, un Senghor sau un Mandella şi, chiar, din alt unghi al istoriei, un Juan Carlos ( poate vom vorbi cândva despre exemplul spaniol foarte valabil pentru români, nu ca monarhie ci ca mod înţelept de tranziţie) – şi nu ne poate acuza nimeni că părtinim afirmând că majoritatea acestora au fost mai mult oameni de atitudine exprimată-n idei convingătoare, decât oameni de simplă carieră politică. Au fost, întotdeauna, ceva mai mult decât oamenii de aparat propagandistic sau organizatoric, oamenii de club, de tactici subterane sau de aranjamente de cabinet.

F.P. Credeți că, dacă am fi avut o asemenea personalitate providențială, ea ar fi atras electoratul, indiferent din ce partid ar fi făcut parte?

C.L. Poate că, în acele momente, era indifernet de la ce partid şi de la ce doctrină vine semnalul libertăţii. Important era ca el să fi fost puternic. Şi, într-adevăr, în primele zile, chiar în primele săptămâni, putem spune că a fost foarte puternic. Atâta vreme cât era un cor, izbucnind din piepturile tuturor. Dar, la un moment dat, mişcarea populară are nevoie şi de un solist, sau de nişte solişti ale căror arii să devină criterii reprezentative. Populaţia entuziasmată nu crede în comunicate transmise din birouri unde se aranjează lucrurile la secret. În acel moment, cred, ca să fac un neispirat joc de cuvinte, lucrurile au început să fâsâie spre FSN şi entuziasmul a slăbit prin indiferenţa faţă de ce personaj de mâna a doua vine la conducere. Ne-am resemnat cu gândul că nu avem o asemenea personalitate, i-am acceptat pe cei din eşalonul doi de la PCR şi UTC care fuseseră învăţaţi de mult prin tupeul arivist al activistului să aştepte cu modestie carieristă şi să pândească momentul cum ar putea ţâşni pe locul unuia din faţă şi, cum locurile principale s-au eliberat în întregime, au venit şi ei în pluton, vă mai amintiţi: acuzându-l doar pe Ceauşescu şi doar de faptul că „ a trădat idealurile comuniste”. În aceste condiţii, în celelate partide care se formau şi-au găsit loc eşaloanele trei şi patru, deci „aparatcicii” şi mai slabi, şi mai modeşti, dar nu mai puţin contaminaţi de parvenitismul multilateral socialist. Conducătorii acestora erau mai mult (sau cel mult) nişte simboluri de curăţenie şi de ne colaboraţionism pe care ceilalți le susţineau ca faţadă pentru a acoperi necurăţenia lor. S-a avansat astfel în masă, dar nu cu personalităţi convingătoare. Iar, după mineriadă, când imaginea iniţială a României revoluţionare se vestejise în faţa Europei, ne-am consolat cu gândul că nu avem aşa ceva, mulţumindu-ne cu câteva figuri pitoreşti. Descurcăreţii de partid şi de stat au devenit descurcăreţii de piaţă, de privatizare şi de Parlament aducând cu ei toate mentalităţile de activişti-vechili care profită de bunul comun al poporului şi, exact cum huzureau în trecut pe munca şi averea altora, au început a se îmbogăţi acum. Amintește-ți de toți activiștii deveniți miliardari prin aceleași năravuri apucătoare cu care înainte vreme primea plocoane, dar având acum avantajul de a-şi putea însuşi patrimonial şi averea. Ceea ce Ceaşescu, nu din dreptate, ci  doar din ura faţă de termenul „avere” - ură venind din partea lui  ca om care avea de toate beneficiind feudal de orice exista în ţara asta - nu concepea şi răsplătea cu glonţ, ca în cazul magnatului cu vinuri care, într-o justiție normală, nu ar fi avut cum să fie condamnat mai mult decât pentru înşelăciune. Ei bine: nu mai exista pentru ei un asemenea pericol și, din clipa aceea, degringolada a început, viermuiala sugerii puterii financiare prin rapt şi a puterii politice prin cumpărare şi minciună a evoluat vertiginos, nimeni nu şi-a mai pus problema dacă avem vreun conducător cu adevărate calităţi politice, contând doar masa celor cu putere care producea diverssiune în orice fel de acţiune populară.  Fiindcă asemenea acțiuni mai largi, privind populația și nu grupuri restrânse de profitori, ar fi avut nevoie, nu de un asemenea lider, ci chiar de mai mulți asemenea lideri, a căror înfruntare pe soluţiile propuse să aducă clarificări. Amintindu-l aici pe Carandino, eu vreau să demonstrez că, măcar într-o direcţie a eşichierului politic, tocmai cea de care aveam nevoie cel mai mult şi în care credeam cel mai mult, un asemenea om nu ne-a lipsit. Ci s-au lipsit alţii de el, fără a se gândi la condamnarea istoriei, evidentă astăzi. Pentru că, să preferi unui adevărat cărturar militant - care ştia de mult rosturile acelui „C.D.”, iniţial lipit doar cu bunăvoinţă în titulatură, şi care, cel mai în vârstă fost luptător fiind, avea norocul să fi rezistat peste hiatusul comunist căruia i se opusese demonstrându-şi la începuturi marile calităţi de lider de opinie – să preferi acestuia nişte agenţi informatori în redacţia „Dreptăţii”, nişte politruci de la „Stefan Gheorghiu” şi de la învăţământul seral de partid în departamentul tău de analiză politică, să accepți miniştri şi prim-ministru cu state de securişti, ca să nu mai vorbim de „pepiniera de cadre” din teritoriu, e mai mult inconştienţă decât sforărie politică. Asta se simte astăzi, chiar dacă nu se regretă îndeajuns.

F.P. Ar fi regrete tardive.

C.L. Sigur, regretele greşelilor sunt întotdeauna târzii. Dar regretul că, din mărunte politicianisme, s-a înlăturat un luptător autentic, un cărturar al politicilor vremii, capabil el însuşi a fi creator de doctrină sau măcar adaptator al ei la condiţiile noastre, iată, se plăteşte acum cel mai scump. Nu mai spun că, preferând un cărturar politic unor practicanţi politici, chiar şi oneşti, cum puterea modelului funcţionează, acesta ar fi strâns în jurul său mai mulţi oameni de o asemenea calitate şi nu sforarii, servilii şi aranjorii pe care-i interesează a fi doar decidenţi politici. Din păcate, preţul acesta a devenit evident încă de la eşecul guvernării CDR şi îl plăteşte întreaga societate românească lipsită de acest reper care ar fi putut fi esenţial pentru ea şi pentru cântarul vremurilor prin care a trecut.

F.P. Credeți că alegerile prezidențiale prevăzute chiar pentru sfârșitul acestui an, ar putea aduce vreo soluționare?

C.L. Nu mă mai hazardez să sper; sau, mai bine zis: nu vreau să-mi pierd speranța așa că prefer să ignor viitorul. Mai ales că o ultimă dezamăgire a mea este în legătură cu
confirmarea unei delăsări întru manipulare a unei populaţii sătule de demagogie, dar total lipsită de ştiinţa de a i se opune - manipulările învăluite într-o murdară magmă politicianistă ale ultimelor alegeri prezidenţiale. Precizez că nu e vorba de rezultatele statistice ale unui candidat sau altul, ale unei tabere sau alteia, ci de rezultatele morale în (ne) definirea poziţiei şi opţiunii noastre politice ca naţiune, ca neam, ca popor şi ca populaţie cu, din păcate, mare vechime europeană; a incapacităţii noastre de a genera o clasă politică reprezentantă a unui ideal social, naţional şi european; a blazării noastre în scepticismul domol al lui „futu-i mă-sa”, care ne conduce la sintagma cu  explozia şi mămăliga; la incapacitatea civică de a cere socoteală celor pe care îi punem să ne administreze bunul nostru comun, de orice natură ar fi el, la acceptarea de a fi minţiţi în faţă de pseudo-democraţi care ţin cu dinţii de firele ceauşismului, fie pentru că de acolo provin, fie că dinspre acolo îşi miros avantajele actuale!…
 
F.P. Considerați astea a fi încă sechelele îndoctrinării comuniste?
          
  C.L. Combinate cu reaua credință a politicilor actuale de monopol prin globalizare. Și, pentru  a explica, oarecum, o altă dezamăgire: nefericirea cu existența unor pretinși politicieni lipsiți de ideal social sau chiar extinderea pernicioasă a acestei categorii, m-aș referi chiar la piatra de temelie a noului regim. Care este eminamente ambiguă, de la  ideea critică a faptului că a fost o lovitură de palat comunistă, până la cei care ar vrea să implice poporul spunând că a fost un  „act volitiv naţional de reformă”.  Aş îndrăzni să spun că ascensiunea unei asemenea categorii umane spre guvernare este rezultatul amestecării populaţiei cinstite cu cei care au ştiut de la început că pot distruge democraţia golind-o tocmai de diversitatea direcţiilor ei politice şi s-au pus în slujba intereselor oculte care urmăreau aşa ceva; acesta este rezultatul încălecării populaţiei de către cei care (tocmai de asta trebuie nuanţată catalogarea noastră generică „securişti” adăugându-i tot ce însemna spiritul securisto-activist, adică o categorie de oameni care nu fac decât să-i controleze şi să-i dirijeze pe ceilalţi care, astăzi, categorie psihologică fiind, chiar dacă nu mai spun „control” şi „dirijare”, au găsit altă jucărie pentru spiritul lor neproductiv, pretinzând că pot să-i ”reprezinte” pe cei care produc) au instinctul malefic de a-i încăleca pe alţii şi a le da „directive”; instinct din care s-au născut toţi cei care, lipsiţi fiind de identitate socială, se bucurau că li s-a găsit titulatura de „activist de profesie”. Adică acela care îi spune omului ce să facă și chiar cum să facă, fără a-l şcoli, fără a-i arăta că, în democraţie, poate să facă sute de lucruri în sute de feluri, iniţiativa lui primând şi nu indicaţiile sau hotărârile centralizate. Astfel, din lupta partidelor ca ofertante de programe de guvernare, din interesul pe care aceste programe îl stârnesc pentru alegerea pe care trebuie să o facă cetăţeanul, rezultă cultura politică a electoratului. Aceea simplă, chiar şi instinctivă, formată din modul cum îşi cunoaşte interesul şi modul cum ajunge să-l cunoască pe cel care l-ar putea reprezenta. Şi, dacă interesul şi-l cunoaşte, dar nu și-l vede realizat, el nu trebuie nici să ajungă un  blazat în convingerea că nimeni nu i-l va reprezenta. Vezi, pe mine mă doare şi convingerea defetistă a populaţiei că „toţi sunt nişte hoţi”; aş dori ca electoratul nostru să ajungă la nivelul mai multor nuanţe şi al mai multor opţiuni. Dar asta depinde de ce i se oferă, întrucât numai oferta politică a formaţiunilor de diverse orientări, dacă este sinceră, pragmatică, lucidă, poate fi cea care subliniază alegătorului ce este pluralismul,  oferindu-i o lecţie practică despre el.

 F.P. O lecție pusă în practică?
 
C.L. Am spus „lecţie practică”. Da: cultura politică se face prin lecţii practice, nu prin lecţii teoretice. În teorie, multe doctrine pot apărea frumoase, cosmetizate  printr-o argumentare ce pare dialectică. Însă numai practica, exemplul, modelul oferit sunt pietrele de încercare. Din păcate pentru noi, şi aceasta este o cauză cât se poate de obiectivă a faptului că, scuzaţi expresia, alegătorul pune botul la tot ceea ce este populist şi, deseori, chiar iartă demagogia sau cel mult face haz de ea, este şi faptul că socialismul nostru  are sorginte strict populistă precum şi tendinţa veşnică de a confisca precepte ce au devenit de acum generale. Or,  practica politică spune că, ceea ce aduce nou o mişcare politică, în 50 de ani devine cutumă de viaţă şi se generalizează. Asta a făcut ca alte partide cu titulaturi de o cu totul altă orientare, să vină la alegeri cu programe (dacă au aşa ceva) deloc deosebite de cele social democrate. Şi astfel bătălia politică se reduce la nimic, la „votează-mă pe mine că sunt mai frumos”, sau „că te mint mai frumos”. În plus, ca exemplu concret de guvernare din care să înveţe ceva, măcar ce însemnă un partid, populaţia nu a avut altceva decât cele două guvernări de extracţie socialistă – FSN-ul, PDSR-ul şi altele care încercau să le imite, dar trimiţănd banii în alte buzunare. Nici sensul politic al cotei unice de impozitare cu 16%, care era numai o mică trăsătură din ceea ce ar fi trebuit să însemne liberalismul, nu s-a făcut remarcat pentru că ultimele guvernări au avut grijă să ducă complet economia de râpă, iar această formă de impozitare nici nu şi-a subliniat semnificaţia socială, nici măcar nu s-a făcut remarcată într-un (bun sau prost) rezultat economic întrucât, indiferent cât de mici sau de mari sunt, guvernanţii au avut grijă să facă din taxe un jug de care omul se sperie şi nu-l mai interesează în virtutea căror orientări politice el vine.Astfel, ne având exemple concrete de politici paralele, ca să se educe sau măcar să atragă prin rezultate convenabile, cetăţeanul ţării a devenit „populaţie”, deosebirile se simt numai de la un pol al profitului la altul – adică cel ce-l are şi cel ce nu are nici unul, iar societatea nu mai este în stare nici măcar să se definească, sau să-şi definească componentele, sau măcar să-i arate cu degetul pe cei care au tulburat-o sau o tulbură acum. O blazare care spune că „tot aia e” arată de fapt dezinteresul pentru a deprinde ceva politică; dar paradoxal e faptul că, blazaţi, blazaţi, oamenii se lasă manipulaţi şi ajung în situaţia că îi fascinează un demagog prin te miri ce.
"
 F.P. Vă referiți la cineva anume?
 
C.L. Știi bine că atunci când e cazul nu ezit să o fac. Acuma nu. Privind lucid constatăm că toate guvernările de până acum au fost populiste şi am marşat la ele fără să ne dea semnale elementarul adevăr: Că toate dictaturile ajung la putere prin populism şi, mai ales, se menţin printr-un populism agresiv, practicat cu sadismul de a-i învrăjbi pe oameni între ei. Venind înspre acest prezent cu o asemenea traumă psihologică, noi nu am remarcat intenţia de a se continua acest populism, fie din rea intenţie, fie chiar din rutina faptului că asta au învăţat oamenii în vechiul regim. În plus, mai era şi scuza cu „tranziţia” de care au beneficiat vreo trei legislaturi şi vreo şase guverne despre care, privind acum în urmă, n-am mai putea spune ce culoare politică le deosebea. Ei bine, am făcut paranteza asta mai mare ca să reconstituim spectrul de culori politice al acestor douăzeci de ani, constatându-l sărac cu deosebire. Deci omul, venit din dirijista şi dirijata neinformare şi dezinformare caracteristică comunismului, se bucură de micile libertăţi până când îşi dă seama că este furat, înşelat, manipulat şi se blazează. Dacă ar fi avut parte în acest răstimp şi de o adevărată guvernare liberală, poate că lucrurile ar fi stat altfel. Acest 16% n-ar fi rămas o idee abstractă, oamenii ar fi remarcat că nu mai sunt jupuiţi de taxe, impozite  şi tot felul de măsuri luate după capriciile guvernării şi ar fi învăţat să aprecieze măsurile de stimulare a iniţiativei fiecăruia, a producţiei fiecăruia, a ideilor fiecăruia pe care le-ar fi luat guvernul sau guvernele dacă ar fi practicat într-adevăr politica liberală conform principiului lăsării tuturor drepturilor de acţiune la libertatea de inițiativă a fiecărui cetățean, precum şi a celuilat principiu privind obligația guvernamentală pentru crearea de condiţii şi facilităţi care să încurajeze aceste inițiative. Ar fi rămas şi stupefiaţi de faptul că nu mai primesc ajutor mură-n gură şi ar fi protestat după multe drepturi pierdute, după faptul că eşti lăsat să te descurci singur, după cel că piaţa liberală nu mai are nimic subvenţionat, iar preţurile se fixează prin ce şi cum produce fiecare, că, periculos dar stimulativ, concurenţa devine mult mai accentuată iar pe guvern nu-l preocupă prea mult starea ta materială. Până la urmă, însă, dacă s-ar fi obişnuit cu asta, o bună parte dintre cetăţeni ar fi spus: „Domnule, nu e grozav, dar bine că ne lasă să ne descurcăm; parcă nu mai sunt atâtea îngrădiri, ceea ce nu e rău…”. Altă parte ar fi fost tulburată şi intrigată de instabilitatea locurilor de muncă ce se menţin numai pe criterii profesionale şi de calităţi umane apreciate de angajator, iar sindicatele ar fi avut mai mult de lucru exact pe rostul lor, ne mai stând în coada partidelor, ci protestând energic faţă de neatenţia pentru ajutorul social. Unii ar fi prosperat foarte mult, dar pe munca lor, nu pe aranjamente, dacă vorbim de un guvern cu adevărat cinstit liberal; iar clientela politică (fiindcă de asta nu scapi) s-ar fi mulţumit nu cu ciubucuri grase, nici cu concesii primite arbitrar pentru lucrările finanţate de stat, ci cu legislaţii care să le faciliteze spiritul întreprinzător.
 
F.P. Asta ar fi fost viziunea liberală.

C.L. Da, dar în aceste condiţii, social-democraţia s-ar fi ambiţionat pe criteriile ei doctrinare şi ar fi venit cu şi mai multe soluţii de protecţie socială, de asigurare de locuri de muncă, etc. etc. Iar Mişcarea Populară, democraţia-creştină ar fi…Aici, însă, mă opresc. Regretând, dar preferând să mă opresc decât să blestem. Pentru că îmi amintesc din nou exemplul pe care l-am dat cu nenea Nicu Carandino!...

F.P. Ați vorbit destul de mult în articolele dumneavoastră şi despre o posibilitate de redresare a psihologiei politice a românului, delăsătoare, credulă şi manipulabilă, prin cultura politică elementară pe care au deprins-o în ţările de veche democraţie unde s-au refugiat sau au lucrat mulți de-ai noștri; care cultură politică, ar putea-o aduce în ţară, transmite în ţară, sau face lobby pentru ea în ţară.

C.L. Este o teză pe care o susţin; doar e vorba de peste două milioane de români stabiliţi sau trecători prin diaspora. Din produs al dezamăgirilor politice ca român trăitor al societăţii sale tot mai degradate în aceşti douăzeci de ani (şi uitându-şi speranţa naivă, dar nu demagogică a luminiţei de la capătul tunelului), această teză a început să-mi devină o  convingere destul de fermă. Adică, atât de fermă cât pot fi soluţiile la care recurgi atunci când ajungi să nu mai vezi o a doua. Raţionamentul acestei convingeri este următorul: Aşa cum marea generaţie a renaşterii româneşti s-a constituit la 1848 prin fermentul intelectual al celor reveniţi din lumea occidentală, după ce s-au dedicat acolo frământărilor sociale ale epocii şi şi-au însuşit idealurile pe care le avea cea mai deschisă către democraţie parte a omenirii, tot astfel, instabilitatea noastră politică de astăzi, datorată lipsei de caractere care se conjugă cu sechelele unui trecut nefast, ca şi nevoia unei clase politice autentice, capabile să impună acele puţine dar definitorii criterii ale democraţiei avansate, află rezolvare prin revenirea sau implicarea celor care au muncit, au trăit, s-au format şi şi-au consolidat preceptele într-o asemenea democraţie dinafară, conştienţi şi de imperfecţiunile ei, dar şi de dezideratele ei ferme, bine impuse social.
 
 F.P. Și ce părere aveţi: Există, fie în țară, fie în comunitățile lor, destui vectori pentru a pune în practică acest aspect al redresării româneşti?

C.L. Nu știu cât de mulţi pot fi considerați vectori; dar mă încurajează faptul că, cei mai luminați dintre ei, atrag atenţia conaţionalilor lor din ţară asupra șanselor de a ne redresa prin cultură; că singura cale de a scăpa sistemul nostru politic de viciile care îl subminează este aceea morală; şi că, redeşteptarea naţională făcându-se prin comandamentele moralei, numai însuşirea ei de cât mai mulţi va conduce şi la a o impune în viaţa tuturor. Aceasta nu este atât o problemă de mare filozofie, cât una de voinţă colectivă pentru a ne concentra pe problemele de identitate culturală, pentru reînnodarea multor precepte morale pe care le-am avut, pentru reanimarea normelor de conduită cetăţenească liberă pe care comunismul a încercat să ni le extirpe, pentru aplecarea cu atenţie asupra celor câtorva principii de muncă cinstită, de strădanie pentru competenţă, de respect pentru iniţiativele altuia şi de neîncălcare a libertăţilor nimănui, care dau stabilitate popoarelor de tradiţie europeană prin acel amănunt semnificativ că: Imoralitatea şi amoralitatea se manifestă întotdeauna; important însă, este ca morala comunitară, morala colectivă,  să fie mai puternică decât acestea. Cu o asemenea speranţă, a modelului de seriozitate europeană însuşită acolo unde ei s-au realizat neuitându-şi identitatea culturală românească, eu sper în aportul substanţial al unor atari persoane bine formate democratic, în sisteme bine constituite democratic. Sper că, prin ei, vom ajunge la formarea unei adevărate culturi politice democratice româneşti şi la producerea, de acum înainte, după ce vom scăpa de reziduuri, a unei clase politice româneşti dedicată nu altor interese decât cele ale redresării naţionale. O clasă politică a redresării naționale, știind să ducă așa cum trebuie politica de redresare națională, dar și conștientă de faptul că aceasta trebuie să devină, prin modelul lor, prin perseverența acțiunilor lor oneste, o îndatorire morală pentru tot cetățeanul.  Din acest motiv pun accentul nu atât pe personalităţile româneşti care au triumfat în afara ţarii, întemeindu-și acolo rostul pricipal. Pe aceștia, patriotismul îi va împinge spre a ne îndruma. Dar mult mai răspândită în diaspora românească este tipul de persoană umană care s-a format după modelele bune din afara ţării şi care poate deveni personalitate politică pentru ai ei, revenind la ai ei ca lider de opinie publică; adică regăsind aici, în țară, un câmp mai mare de activitate decât dincolo. Fac această precizare deoarece vorbeam mai înainte despre speranţa mea în aportul la redresarea României, mai ales prin structura ei morală, a acelor persoane care s-au realizat în alte ţări. Pentru că ele ştiu ce înseamnă  să te realizezi cu adevărat într-o societate stabilă şi serioasă. Dacă ei vor veni cu aceste convingeri de muncă şi nu descurcăreală, de aport social şi nu doar  pretenţii de la societate, de respect pentru aproapele tău şi nu fraierirea acestuia şi, mai ales, de voluntariat onest din partea celor care au vocaţii politice şi de prioritate statală a încurajării sprijinirii şi promovării iniţiativei în mod egal la toţi cetăţenii, dacă ei vor veni cu experienţa prin care şi-au adâncit şi şi-au perfecţionat persoana ca fond moral democratic într-un adevărat stat de drept şi au reuşit să fie apreciaţi acolo, fiecare la nivelul lui (pentru că nu vorbesc numai de intelectuali şi de vârfuri, ci de orice român, aflat la orice muncă, dar care a învăţat în străinătate mai multă cinste democratică), atunci vom învăţa cu toţii şi cum să ne consolidăm sistemul statal şi ce pretenţii să avem de la el. Aceasta pentru că, spre a încheia aici comentarea raporturilor dintre persoana umană care suntem fiecare şi personalitatea care se profilează mai distinct pe fundalul altora, aceşti oameni care au învăţat să se realizeze în contextul unor cerinţe superioare sunt dovada vie a faptului că: Lucrând moral şi spiritual asupra propriei tale persoane îţi clădeşti personalitatea.

F.P. Și, ce vă spun, în legătură cu această speranță, experiențele electorale pe care le-am avut cu votul diasporei în ultimii ani?

C.L. Dezamăgire, domnule! Fie unii au rămas naivi mușcând ușor și repede în materie de manipulare, fie perfidia demagogică de aici din țară are un spirit diavolesc prin care reușește să întrețină dihonia de care caracterul alor noștri nu este total străin.

F.P. Credeți în amprenta genetică privitoare la capra vecinului?
 
C.L. Mai ales în specularea ei de către cei pe care i-am numit „ lipsiți de Dumnezeu”. Pentru că, culmea: Nu e vorba neapărat de niște inteligențe, ci despre unii cărora le reușește condiția malefică în care li se complace banditismul, lipsa de caracter, acestea fiind niște înjositoare căi ale unor politici suburbane de sorginte  imorală.
 
F.P. Care, împiedicând ceea ce sperați dumneavoastră să vină bun de la cei din afară...
 
C.L. Exact: Folosindu-se chiar de bugetul provenit de la cei pe care-i manipulează în țară, exportă relele năravuri momindu-i și pe cei care au avut șansa să ajungă în medii mai bune. Acesta este paradoxul: Tocmai trăind în mijlocul unor oameni care i-au învăţat ceva cultură politică, aşa cum am dori să aibă întreg electoratul nostru, tocmai având exemplificări benefice prin partidele populare din ţările respective, ei au muşcat momeala aruncată ca de pe vasele de pescuit care ne-au dispărut din pricina acestor oameni, nu şi-au dat seama că era vorba de două belele asemănătoare, nu şi-au pus problema că, de douăzeci de ani, sărmanului român nu-i este oferit să voteze cu cel mai bun ci, cu disperare, este pus întotdeauna în situaţia  de a se gândi care este cel mai puţin rău. Fără să-şi dea seama că răul e rău dacă s-a spurcat la rău, iar treaba asta cu „răul cel mai mic”, nu e o poveste, ci un blestem al nostru, pe care românii trebuie să facă odată şi odată efortul de a se emancipa de el!

 F.P. Dar, până la a ne emancipa noi, aici, în țară, ziceți că am ajuns să-l exportăm la românii care trăiesc în alte țări.
 
C.L. Păi, dacă de export (mai ales de idei) se ocupă guvernul, iar guvernul este supus partidelor care, în propaganda lor manevrează tot felul de idei manipulatorii, folosind uneori chiar aparatul său funcționăresc pentru asta, bine-nțeles că atacurile pe interes de dominare a opiniei publice românești se-ndreaptă și către diaspora, tocmai pentru că se dorește aservirea la interese meschine de partid, tocmai pentru nu există, nici constituțional măcar, domenii esențial-naționale, în care perspectiva să fie într-adevăr largă, națională și nu partizan politizată.
 
F.P. Cam care ar fi acele domenii?
 
C.L. De exemplu cultura. Planurile de dezvoltare culturală trebuie făcute pe zeci de ani, în întreaga perspectivă a secolului și întrunind toate forțele naționale, de toate orientările, în scopul superior al dezvoltării și continuității ei. La fel și educația. Doar vezi ce nenorocire e în programele analitice pe care fiecare guvern le schimbă și le strâmbă parcă chiar și fără interes politic, numai din ambiția de a schimba, de a se impune. Perspectiva politică e secționată ân viața de partid, ea fiind restrânsă la programul unei guvernări; ca deschidere mai lară, putem spune că nici măcar același partid nu vine cu același program într-o nouă campanie electorală. Perspectiva marilor acte naționale e cu totul alta și trebuie să ne unească pe toți. Suflarea românească nu e tot una cu suflul restrâns al unei mișcări politice. Și numai cățelandrii care trăiesc din gâfâiala politică nu înțeleg asta, ba mai și contaminează! În acest mod ei sfidează extinzând în străinătate mâncătoriile de aici.

 F.P. Vă referiți la ceva concret? Aveți vreun exemplu?
 
C.L. Nenumărate. Manipulări cu duiumul în tot ce-nseamnă campania electorală din străinătate. Dar, cum discuția noastră, chiar dacă mai divagăm, s-ar dori să păstreze cadrul scriitoricesc, am un exemplu foarte nostim din Canada.

 F.P. Unde imigrația a constituit o puternică comunitate românească.

 C.L. Cu adevărat puternică, dar ai să vezi că nu într-atât încât să nu-și poată băga coada răuvoitoare cei care trăiesc din diversiune. Iată desprte ce este vorba: Fiind comunitatea puternică, există și un puternic eșalon scriitoricesc de limbă română. Au ziare, au reviste, au cenacluri, au televiziuni, au biserici cu preoți cărturari, au un „Câmp românesc” unde se întâlnesc anual în mari festivaluri sau festivități românești și au chiar o piață a României unde au adus pe cheltuiala lor o statuie a lui Eminescu, în jurul cărei se strâng așa cum ne strângem noi la cea a lui Anghel de la Ateneu, la teiul de la Copou, la lacul de la Ipotești sau la basorelieful de la Bellu. Așa cum în țară există locuri eminesciene pentru sufletul românesc, există și acolo o parte din acest suflet. Ceea ce înseamnă că oamenii au lucrat, poate chiar mai multe generații, la aceasta. Și astfel, din nevoia de unitate a condeierilor, s-a constituit și o Asociație  Canadiană a Scriitorilor Români. Care a ființat foarte bine până ce s-a întâmplat ca, la Consulatul General al României să ajungă un membru al Uniunii Scriitorilor din România. Îți dai seama că ăsta e un lucru rar pentru diplomația noastră și o  șansă pentru viața culturală a românilor de acolo?
 
F.P. Bine-nțeles! Să fii scriitor, să te poți baza pe confrații de acolo pentru a extinde activitățile; să se poată baza și ei pe tine pentru mai multe legături pe această direcție cu țara...

 C.L. Ei bine, nu! A fost o neșansă. Pentru că respectivul diplomat, fiind implicat în dihoniile politico-scriitoricești din țară (mai propriu exprimându-ne „implicată”, pentru că e vorba de o poetă cunoscută aici prin vers sumbru și nescărmănat), i-a contaminat și pe cei de acolo. Acum nu mai există în Canada o organizație puternică a scriitorilor de limba română, ci mai multe și mai slabe. Cel puțin două cunosc eu, fiindcă m-au făcut ambele membru de onoare, punându-mă în situația cea mai proastă deoarece, ca membru de rând, ai tu dreptul la opțiune: tu ceri să faci sau să nu faci parte. Dar dacă cineva vrea să te considere membru de onoare al lui, n-ai cum refuza; și nici măcar nu e frumos, nu face parte din eleganța unor relații academice, cum ar trebui să existe între niște artiști care ne considerăm elite sociale.
 
F.P. Și atunci, ce soluție aveți?
 
C.L. Soluția există de la sine pentru că marea majoritate a acestor scriitori trăind în Canada și, pe care, am început a-i îndrăgi, sunt aceeași și la o asociație și la alta. Sunt două asociații, cu două conduceri  (ăsta a fost, pesemne, motivul dizidenței; trezirea unor vanități personale la unii care se vor șefi și instigarea lor contra celorlalți). Dar, în materie de membri, când te uiți pe listele lor, scriitorii sunt cam aceiași. Fiindcă n-ai acolo de unde lua alții și nici nu exită, ca în țară, „refuzații” care să se organizeze altfel. E o penibilă manipulare de care majoritatea, cei care își văd de scris, nici nu țin cont. Ca dovadă că au fost puși și ei în situația proastă a unui embaras de choix când doamna diplomată a venit cu năravurile de acasă încurajând dihonia sau instigând la dihonie. Și nu cred că o făcea din acel interes, majestuos în perfidia lui, de divide et impera; ci, fie din instinctul de a exporta mahalaua de acasă, fie din slugărnicia de a se dovedi un intelectual de același soi cu manipulările mahalagesco-securisto-provocatoare venite de la Cotroceni.   
 
F.P. Oare nu pentru vreun interes electoral?
 
C.L. Din păcate, în ceea ce privește manevrarea în interes electoral, avem în alte medii din diaspora exemple și mai grave; iar unul obiectiv și generalizat este convingerea că, ceea ce ni se oferă la alegeri nu ne convinge să votăm cu adevărat, ci doar să riscăm dând credit răului celui mai mic. Însă, cum am spus: treaba asta cu „răul cel mai mic”, nu e o poveste, ci un blestem al nostru, față de care românii trebuie să facă odată şi odată efortul de a se emancipa de el! Dar, tocmai din acest motiv, repet, în ciuda acestui exemplu de rezolvare paradoxală a situaţiei, eu nu renunţ la ideea că salvarea noastră politică, sau politicile salvării noastre, sau salvarea noastră în politică va veni cu ajutorul celor care stau sau au stat afară, au deprins din experienţa democratică a celor dinafară, s-au simţit obligaţi să se supună regulilor uneori aspre ale moralei democratice din afară, dar şi-au căpătat demnitatea prin emancipare.
 
F.P. Primiți semnale pozitive în acest sens.
 
C.L. Nu prea multe despre modul cum români mai vechi aflați acolo își exercită influența asupra unora mai noi, spre a-i forma în spiritul a ceea ce ne dorim ca etică și echitate politică. Pesemne că, aplecat fiecare asupra nevoilor lui, această grijă pentru cel de-un sânge, cam lipsește. Ea ar trebui cultivată și reinstaurată prin anumite măsuri și încurajări venind din țară, de la instituțiile cu caracter patriotic, care mai pot fi dirijate prin dăruire patriotică. Dar, într-un mediu bun, oamenii se formează chiar și dacă nu se într-ajută pentru asta. Atât comportamentul celor din țara respectivă, cât și cutumele de societate mai temeinic stabilizată, li se impun. Iar faptul că unii dintre ei, oameni realizaţi acolo, simt nevoia să atragă atenţia conaţionalilor lor din ţară, chiar şi votând contrar unora dintre aceştia, către valori politice consacrate în lumea civilizată, îmi dă speranţa că ei vor aduce în ţară mai multe elemente ale civilizaţiei occidentale. Că, fie conştienţi de cererile superioare ale unei societăţi superioare degradării bolşevice în care noi am fost împinşi să decădem, fie obligaţi de împrejurări, de concurenţă, de angajatori sau de climatul  neiertător din jur, au ajuns la a şti că trebuie să se comporte demn si sa-şi asume răspunderea, să abordeze cu seriozitate şi pricepere domeniul în care lucrează, să uite balcanismele fuşeritului sau ale soluţiilor descurcăreţe concentrându-se pe profesionalism şi muncă, ei ajung la o altă morală şi o altă concepţie de viaţă. Fapt pentru care, în ciuda unor anumite permanențe umane implantate sau accentuate de comunism, o gândire raţională ne va demonstra că singura cale de a scăpa sistemul nostru politic de viciile care îl subminează este aceea morală. Şi că, redeşteptarea naţională făcându-se prin comandamentele moralei, numai însuşirea de cât mai mulţi va conduce şi la impunerea ei în viaţa tuturor. Atunci, ajungând la o societate formată din oameni care muncesc temeinic abordându-şi cu toată seriozitate profesia, vom uita degradanta epocă a minciunii şi demagogiei când ( constati că mă obsedează idee și o tot repet) „ei se făceau că ne plătesc iar noi ne făceam că muncim” şi, având o populaţie care - aşa cum şi-au şi dat seama cei mai lucizi şi mai raţional motivaţi, pe care îi putem considera exemplele de astăzi - priveşte cu toată seriozitatea şi priceperea ceea ce are de  realizat pe lumea aceasta, vom avea şi funcţionari (puţini şi buni) siguri în gestionarea treburilor publice, ca şi politicieni demni în moralitatea lor, tocmai fiind buni profesionişti în politicile dezvoltării naţionale.
 
F.P. Întrevedeți această perspectivă?

C.L. Cu toată speranța! Pentru că aceasta, cum spuneam, nu este atât o problemă de mare filosofie, cât una de voinţă comunitară pentru reînnodarea multor precepte morale pe care le-am avut, pentru reanimarea normelor de conduită cetăţenească liberă pe care comunismul a încercat să ni le extirpe, pentru aplecarea cu atenţie asupra celor câtorva principii de muncă cinstită, de strădanie pentru competenţă, de respect pentru iniţiativele altuia şi de neîncălcare a libertăţilor nimănui, care dau stabilitate popoarelor de tradiţie europeană prin acel adagiu semnificativ şi pragmatic al încrederii în bine, care spune că: Imoralitatea şi amoralitatea se manifestă întotdeauna; important însă, este ca morala comunitară, morala colectivă, să fie mai puternică decât acestea... Dar, mai ales ce aştept, ca un model de demnitate democratică în jurul căruia să se poată afirma o întreagă societate democratică, ar fi, cum am spus, o clasă politică formată după modelele acelei bune străinătăţi, fără tarele năravurilor de aici și fără exemplele rele care există și acolo: O clasă politică lucidă şi pragmatică în legătură cu cetăţeanul care trebuie slujit ca să prospere, cu bunul comun ce trebuie administrat corect, în beneficiul tuturor, ca să fie eficient, cu interesul naţional care, dacă e calat pe prosperitate prin afirmarea calităţilor fiecăruia, nu are cum să fie acoperit de interese meschine. Aştept o asemenea clasă politică aptă să o reediteze pe cea de la 1848; o clasă rodată după exemplul celor mai civilizate naţiuni, tot aşa cum, cei care o vor completa de aici, aparatul de stat, să nu fie o turmă de profitori angajaţi cu pile ca să li se dea un locşor de muncă sigur la stat, ci, exact cum sunt normele de trecere prin diferite etape pentru acordarea calităţii unor specialişti, funcţionarul de stat să trebuiască să fi fost înainte fie patron, fie să fi lucrat un număr însemnat de ani în sectorul privat, pentru ca să ştie totul în legătură cu greutăţile cu care se confruntă iniţiativa privată, să cunoască toate resorturile funcţionării societăţii pe banii proprii ai contribuabililor şi abia apoi să poată avea putere de decizie asupra acestora, ca un adevărat îndrumător, şi nu controlor sau  executor de taxe. Acesta este prestigiul funcţionarului public pe mâna căruia dai statul – „officer” în limbajul anglo-saxon al celui mai vechi regim parlamentar din lume, adică şi „oficial” şi „cel care oficiază”, dar şi cel care garantează probitatea  şi competenţele „oficiului” de stat. Cu un asemenea personal în domeniul public şi cu asemenea politicieni pricepuţi în competiţia elaborării unor programe de guvernare, care să se întreacă în a aduce mai multe servicii şi mai multe facilităţi muncii tuturor celor ce realizează produsul intern brut - doar cu aceste două garanţii, plus a treia, esenţială: cea de a-şi lua fiecare  în serios munca onestă, profesionalismul şi corectitudinea, făcând uitată degradanta stare socială din perioada „socialismului biruitor”  - biruitor de etică a existenţei umane- spun eu obsesiv referindu-mă la zilele total cenușii când „ei se făceau că ne plătesc iar noi ne făceam că muncim”, trăind cu toţii în minciună sau sărăcie - vom putea uita situaţia disperată în care ne-au târât nişte incompetenţi nărăviţi în practicarea sfidătoare a imoralităţii aduse de cizma eliberatoare demagogic. Or, o asemenea cizmă venită din străinătate, trebuie înlăturată și cu ajutor din străinătate.
 
F.P. Tot din străinătatea aceasta civilizată, în care vă puneți speranțele, venea într-o anumită perioadă și regele.

C.L. Exact ; ai dreptate, fenomenul regalității, modul cum era el evaluat nu doar de nostalgicii monarhiei, dar și în neutralitatea unora dintre români, deoarece nu numai că venea din acea străinătate occidentală în care speram, dar, mai mult: Ea însăși readucea rezonanțele dintr-o tradiție întreagă, care nu e de neglijat în mentalitatea unui popor și, mai ales, în șansele de redresare a ei! Iată că și astăzi, chiar și cei convinși de anacronismul unei reveniri a monarhiei, de apartenența ei la cu totul alte timpuri, când ajung la disperarea dezamăgirii produse de întreaga clasă politică actuală  - care, indiferent de  pretențiile de culoare politică, e total inaptă de a conduce și administra țara, nu mai zic de a o redresa - toți aceștia nu mai resping monarhia ci,  faux de mieux, o iau în calcul măcar ca pe-o soluție ceva mai bună decât ne oferă eșichierul politic contemporan.

F.P. Și credeți că e o șansă

C.L. Ar fi fost. Acum s-a pierdut. Au pierdut-o pe barba lor, cum s-ar spune, dovedind încă o dată că, în materie de idei patriotice, nu e de ajuns să le rostești. Ele capătă anvergură numai dacă te frământă într-adevăr nevoia de a le pune în aplicare și ai simțirea de a le situa mai presus decât nevoile tale... Ar fi fost, dacă reprezentanții regalității s-ar fi dovedit a se ridica și spre altceva decât nivelul unor simpli foști cetățeni care-și revendică cetățenia numai pentru a-și putea revendica privilegiile și averile. Dacă ar fi vizat aspirațiile naționale și înaltele îndatoriri cetățenești pe care și le-ar fi îndeplinit întru realizarea acestora, ar fi avut mari șanse de credibilitate.

F.P. Cât de mari? Mă refer la o populație intens și, aproape obligatoriu educată în spirit electoral și republican, dar și la contextul istoric al unui monarhism depășit.

C.L. Cât de mari? Calculează măsura în care ideea de regalitate este legată la noi de cea de independență și, mai ales, de cea de întregire între granițele istorice: cea de România Mare. Da, conceptul de „România Mare” ar fi fost un cal de bătaie mai credibil la Casa regală decât în exagerările politicianiste ale partidului care-și luase numele ăsta. Era, așa cum s-a și dovedit și cum se poate încă dovedi, un concept ușor de trezit în sufletele românilor. Guvernarea comunistă, orcicât s-a străduit să pună batista pe țambal, nu a putut vindeca rana despărțirii brutale a fraților care, numai cu două decenii înainte, exultaseră văzându-și realizat un vis milenar; a fraților care nici nu apucaserăsă se bucure total de Marea Unire și să-l slăvească îndeajuns istoricește pe „Ferdinat întregitorul”, că li s-a smuls în mod dureros această bucurie. A oamenilor cărora, politicile de dictat ale marilor puteri le-a gâtuit această realizare pe când inimile lor încă mai exultau de bucuria ei, iar avântul național se vedea din plin, ajungând la acel an de glorie a înfloririi României: 1938. Da, etalonul național al anului   1938 în România Mare ar fi fost atuul regalității față de generația care îl trăise și se bucurase de el, iar două alte realități istorice ar fi întărit acest atu chiar și la generațiile mai tinere.

F.P. Care sunt aceste realități; vreți să le numiți?

C.L. Cu sinceritate și luciditate, dacă îți vei da seama că nu sunt deloc un nostalgic după Ceaușescu, ci doar subliniez avantajul comunismului naționalist practicat de el spre deosebire de alți lideri bolșevici, pentru readucerea pe tapet a unei Case regale ai cărei înaintași se remarcaseră și ei pe direcțiile naționalismului dorit de noi.

F.P.Deci, analizați la rece.

C.L. Exact. Nu mă refer la sentimentele mele patriotice sau politice, ci analizez cât mai obiectiv șansele unei anumite politici care ar fi corespuns momentului de început al noii Republici Române. Trebuie ținut seama de faptul că, în cealaltă republică, la un anumit moment, Ceaușescu personal, și nicidecum ce reprezenta el ca fruntaș al unui partid comunist, câștigase un asentiment popular prin poziția naționalistă aparte, oarecum de frânare a internaționalismului condus de la Moscova, ce ni se băgase multă vreme pe gât cu obligația de a-l slăvi. Deci nu comunismul propriu-zis aducea vreun plus de apropiere între populație și regim, ci poziția deosebită a unui conducător român față de slugărnicia cu care fuseserăm obligați să recunoaștem interesele altora drept ale noastre. Nu calculez acum în ce măsură a fost o diversiune din partea lui, sau a camarilei lui, tot pentru a ne supune; dar național-comunismul lui Ceaușescu a trezit o speranță, așa cum au întotdeauna chiar și cele mai năpăstuite popoare, când li se vorbește deschis de patriotism. A fost un moment de apropiere care a culminat cu poziția fermă față de invadarea Cehoslovaciei, dar a și continuat lăsând să ridice capul niște idei de patriotism național care veneau din tradiția noastră și care, după aproape două decenii, se puteau rosti din nou. Vreau să spun, cu alte cuvinte, că un apel făcut cu adevărată simțire patriotică în 1990, o poziție politică fermă și sinceră de această parte a baricadei interesului național, nu ar fi căzut pe un teren nefertilizat în acest sens. Și chiar unii cărora li s-ar fi părut absurdă ideea de revenire la monarhie, ar fi înțeles compromisul dacă regalitatea ar fi putut, măcar să simbolizeze revenirea la România Mare; adică, dacă ar fi făcut efortul să-și demonstreze o asemenea dorință.  Doar, pentru ce aveau nevoie românii să revină regele în țară? Ca să-și ia el înapoi averile, sau ca să le dea lor, măcar speranța că vor vedea din nou alipită Basarabia?... Ca să i se dea lui satisfacție, în ciuda faptului că circula zvonul că-i dăduseră și comuniștii o satisfacție lunară trimisă din Banca Republicii Socialiste România la Versoix, sau ca să ni se dea nouă satisfacția de a avea un fost monarh, astăzi port-drapel al României Mari care, măcar (vezi, iarăși spun „măcar”) să-și declare drept scop slujirea intereselor de unitate națională?!... Gândește-te: chiar și din punct de vedere logic, demersul ar fi avut o explicație de interes public; și nu de interes privat, care a dat apă la moară apoi pentru tot felul de moștenitori avortoni, despre care nu știm cât de adevărați sunt. Ar fi fost, cu adevărat, interesul public major: O casă regală care a adunat cândva sub sceptrul ei provinciile istorice ale românilor, revine la români cu acest scop; și nu cu altul. În acest fel, bruma de patriotism trezită sub Ceaușescu, ca și patriotismul de dincolo care mocnea sub Brejnev, ar fi găsit justificată o soluție monarhică prin care să simbolizăm unirea chiar și rămânând o vreme cu două guverne. Poate că, astfel, românii ar fi consimțit la o revenire care le aducea semenea avantaje. Poziția noastră aparte sub conducerea lui Ceaușescu în lagărul socialist, este o realitate. Momentele de încurajare a redescoperirii unor adevăruri istorice dragi nouă, tocmai pe parcursul ei, sunt o dovadă. Climatul era format.

F.P. Considerați și cartea dumneavoastră despre evenimentele de la 23 august – Romanul unei zile mari -  un asemenea moment de redescoperire a unor adevăruri istorice.

C.L. Bine-nțeles!... De ce am așteptat vreme de 13 ani până la apariție?!... Adică, vreau să spun că am pândit, așa cum au făcut zeci de alți autori;  nu numai în literatură ci, mai ales în cercetarea istorică, în cea sociologică, în restituirea marilor opere ale unor clasici care erau ținute sub obroc, în muzeistica ce venea cu elemente de glorie militară, în filmele despre marii voievozi, luptele pentru neatârnare și marile idealuri realizate la 1877 și 1918. Vezi dumneata, cultura e un fenomen viu și își are legile ei prin care se afirmă plenar în epocile faste dar, din când în când, își face dreptate chiar și în epoci nefaste. Așa era și pe vremea lui Ceaușescu: Chiar dacă din ambiții de putere personală, el își făcuse un stil politic dizident față de Moscova, pedalând în mod subliniat pe patriotism. E drept că, regim dictatorial fiind, totul se făcea numai cu voie de la poliție, adică de la el. Dar asta nu împiedica fenomenul cultural ca, măcar în aspirațiile celor care îi erau dedicați – oameni de cultură, de artă, de știință -  el să-și simtă obligația de a se apleca asupra unor adevăruri naționale mai importante decât politica vremii. Iar, când Ceaușescu mai protesta față de ingerința în „treburili interne”, eram și noi pregătiți cu niște opere, ca să le publicăm repede, cât era deschisă supapa. Era și ăsta un mod de supraviețuire culturală care a produs mari evenimente editoriale, artistice, muzeistice, etc. de recunoaștere a valorilor și aspirațiilor naționale. Poate - de ce n-am spune-o?! - chiar mai multe în regimul trecut, decât e preocupat regimul de astăzi!... De asta vin să afirm că, o asemenea mentalitate patriotică exista. Nu rămăsese complet necultivată, așa că ar fi trebuit numai continuată; chiar și prin aducerea unui simbol monarhic, dacă acesta s-ar fi declarat efectiv în scopul reunirii tuturor românilor.

F.P. Știu. Ca să mă refer numai la romanul dumneavoastră, cele trei sute de mii de exemplare câte însumează edițiile lui repetate, ne conving în legătură cu faptul că o cultivare a sentimentului patriotic a existat întotdeauna. Dar dumneavoastră, ca autor, cât credeți că a folosit educațional, prin cultivarea unor sentimente patriotice pentru adevărul istoric, și cât a folosit regimului de atunci ca propagandă?

C.L. Am mai spus-o: A folosit  (și poate folosi în continuare din plin) la cultivarea unei atracții pentru adevărul istoric; dar nu neg că „s-a și folosit”. S-a folosit de introducerea drept paravan a unor pasaje de propagandă care convenea regimului și cenzorilor lui, pentru a reuși să dezvăluie importante fapte de adevărat patriotism, ca și agresiunile cu care se luptau ele, tocmai pentru a face publice acele adevăruri esențiale de care era nevoie pentru ca românii să nu rămână sub obrocul interpretărilor istorice impuse de Moscova.

F.P. Adică ați descris cu lux de amănunte ceea ce se organiza la Palat și în cercurile partidelor istorice; ați arătat și frământările, strategiile, psihologia onestă, ba chiar și soluțiile diplomatice căutate de Mareșalul Antonescu; ați demonstrat bunele intenții și temeritatea cu care participa tânărul rege la acest act conspirativ și, în egală măsură, cursul pozitiv al opiniei publice românești. Dar, toate acestea ați avut șansa să le publicați doar făcând concesia de a-i implica și pe comuniști mai mult decât fuseseră cu adevătat implicați, nu?

C.L. Da. Folosindu-mă de interesul lor de a fi lăudați, ca să pot spune celelalte adevăruri. Mai ales rolul pozitiv al tânărului rege și onestitatea totală față de interesul național a Mareșalului Antonescu. Ține seama, totuși, că eu veneam dintr-o generație care, în 1946, nicidecum dintr-un monarhism fanatic, ci din sincera intenție de a ne delimita de cei care voiau să slugărească pretențiile bolșevice, decupam de pe monede efigia regelui și o purtam la butonieră. El devenise simbolul unei întregi rezistențe, care coagula mai multe orientări politice și chiar mai multe generații, dacă ajunseserăm până și noi, adolescenții!... În clasa mea de liceu, o treime eram dintre aceștia. Iar cei care n-aveau bani să cumpere asemenea insigne de la unul care se specializase să le decupeze și să le lipească un ac, împătureau o bancnotă de 500 de lei lăsând la vedere medalionul cu regele, ca să-l prindă la rever.

F.P. Vă înfruntați cu oficialitățile guvernului Groza?

C.L. Ei, nu aș spune chiar asta; eram destul de necopți. Am protestat când liceul ne-a fost evacuat ca să se instaleze în clădirea lui comandamentul sovietic, ne mai înghesuiam acolo unde se cânta „Trăiască regele” și întăream vocile ca să sune cât mai tare, lipeam afișe liberale la alegeri și încercam să facem organizații YMCA pe care ni le desființau chiar preoții noștri; dar nu mai mult. Mai primeam câte o chelfăneală de la muncitorii de port, ca atunci când ne-am dus să întâmpinăm trenul regal care venea la Constanța pentru restituirea bricului ”Mircea”, care era un  fel de diplomă de bună comportare, ca și ordinul „Victoria” acordat de Stalin, dar profesorii la care cei ce ne cotonogeau trimiteau liste ca să fim eliminați din liceu, ne apărau. Eram încă sub o zodie bună; înfruntările între cei mai mari decât noi erau publice și e adevărat că, în acel an, în Piața Palatului chiar s-a tras, dar tot de către niște necunoscuți, ca și la asasinatele din 1989. Însă nu am auzit de nici un fel de arestare de lungă durată, cum pretinde acum fostul monarh că a fost amenințat cu executarea unor studenți ținuți arestați de la manifestările de Sfinții Arhangheli ( care, mai degrabă, s-au petrecut în 1946) și până ce el a părăsit țara. Nu e un scenariu credibil. Chiar dacă eram cotați drept juniori – elevi de clase mai mici, feriți de înfruntările directe la care profesorii ce mai păstrau vechi idealuri, sau chiar funcții în partidele istorice îi luau pe cei din ultimele -  noi făceam parte din mișcare în acea perioadă și am fi auzit asta, măcar ca să fim avertizați și să ne ferim. Nu e credibil sau, măcar, nu e tot atât de credibil ca scenariul ofițerului de securitate care a povestit anii trecuți cum îi ducea el personal fostului rege, la Versoix, mia de  dolari pe care o negociase cu Groza și Gheorghiu sau, poate, chiar cu Vâșinski, la 30 decembrie 1947.

F.P. Asta n-ați mai scris-o în carte.

C.L. Hai domnule, fii serios! Eu eram mulțumit c-o vedeam apărând și așa.

F.P. Dar astăzi, mai sunteți mulțumit de întregul ei?

C.L. Am mai spus-o: Ceea ce am preluat ca „sugestie” a celor care, de fapt, îmi condiționau apariția, este „montat” atât de evident în capitole separate, încât se poate demonta din câteva șuruburi. Era și asta o tehnică pe care trebuia să o învățăm ca să ne salvăm cărțile.

F.P. Vă pare rău?

C.L. Într-un fel, da. Pentru că nouă, generației mele, o asemenea învățătură ne-a luat o bună bucată de timp. Pe atunci avea măcar valoarea de a ne asigura supraviețuirea unor idei; dar acum e, pur și simplu, timp irosit degeaba pentru a inventa diverse mijloace de esopism literar și înșelare a cenzurii, care astăzi nu ne mai folosesc la nimic. Ne-am irosit un timp în care am fi putut scrie și alte lucruri, dacă ni s-ar fi lăsat mintea liberă de asemenea preocupări. Preocupări, după cum ți-am spus: spre a găsi calea de a comunica și atunci către cititor o seamă de adevăruri istorice. La fel cum adevăr istoric este că, de la Ceaușescu rămăsese o înclinație de patriotism și preocupare națională pe care, cine ar fi vrut să pledeze cu sinceritate pentru o monarhie folositoare măcar acelui adevăr național al unității ca popor și țară, ar fi putut-o prelua. Acum, după ce politicienii de doi bani i-au sleit complet conținutul, e prea târziu, înțelegi?

F.P. Înțeleg. Și, a doua realitate istorică?... Vreți să spuneți la ce anume vă referiți?

C.L. La rana care există și acum, mai adâncă decât a oricărui alt popor. Nu uita că, după căderea zidului Berlinului am rămas, în afară de coreenii care pretind că asta e voia lor, singurul popor, singura țară atât de organic unitară, împărțită în două state.  Spun „atât de organic unitară”, fiindcă unitatea noastră are rațiuni naționale mult mai mari decât Belgia care e un exemplu european de utilizare a unei case regale ca unică soluție de a împăca două entități, chiar dacă nu statale, oricum, cu tendințe de guvernare deosebite și la niveluri de avere diferite.

F.P. Dar acolo e vorba de flamanzi și valoni, cu deosebiri de origine și limbă.

C.L. Cu atât mai mult ar fi putut reuși la noi, unde e un singur sânge, cu o unică limbă; fiind vorba doar de două structuri de guvernare! Adu-ți aminte de St.O.Iosif cu „Cei de-un sânge și de-o lege”, care rimează cu „rege”, fiind cântat exact de soldații care porneau să facă România Mare...

F.P. Să înțeleg că ați fi văzut posibilă existența unui rege deasupra a două guverne deosebite, de-a dreapta și de-a stânga Prutului?

C.L.Poate că e mai potrivit de spus „girând măsurile de armonizare a două guverne” sau „armonizând două organizări statale”. Cam în sensul ăsta cred că s-ar fi găsit o soluție care să entuziasmeze suflarea națională deschizând o cale de unitate. Ar fi fost compromisul frumos și sunt aproape sigur că ar fi fost agreat la un plebiscit în cele două state, dar ar fi devenit și un exemplu elocvent de democrație europeană.

F.P. Deci, asta-i dezamăgirea dumneavoastră față de rege.

C.L. Față de fostul rege. Insist pentru termenul corect; da, tocmai pentru că m-a dezamăgit și nu merită flatări, cum obișnuim, când nu ne costă nimic, să spunem „ofițer” tablagiului, „colonel” locotenent-colonelului, „director” adjunctului sau „ministru” subsecretarului de stat. Casa regală cred că ne-a costat destul de mult în recuperările ei rapace, ca să precizăm că nu are altă reprezentare oficială decât aceea prevăzută de Constituție, personal și nu ca familie, oricărui fost șef de stat. Or, un rege care a părăsit tronul, nu mai este „monarh” ci, cel mult „altețe”; nici măcar „altețe regală” – titulatură care arată perspectiva de a deveni rege. Că e șef peste casa care reprezintă familia lui, asta e cu totul altceva și, în cadrul acela poate lua orice hotărâre vrea. Și eu, rămânând astăzi cel mai bătrân, sunt starostele familiei Leu putând lua anumite hotărâri asupra ei.

F.P. Sunteți dur; sunteți prea de neînduplecat.

C.L. Sunt dezamăgit, ți-am spus. Ca și de toți cei care n-au făcut nimic pentru țară cu toată experiența lor de trai în vechile state democratice, ca și de, mai ales, toți parveniții și profitorii politicilor actuale românești... Uite, ca să-ți dau dovadă, eu nu fac imputări neapărat alteței sale Mihai întîi spunând că, dacă ar fi venit cu un asemenea mesaj, ar fi ajuns la inima multor români; ci, cel puțin în egală măsură aduc imputări guvernării iliesciene spunând că, dacă ar fi avut o mai reală și mai sinceră simțire patriotică, ar fi trebuit să ajungă ei, oamenii politici, care sunt obligați să gândească întru aceasta, la a iniția un asemenea mesaj adresat către  fostul rege, care poate avea scuza că el e un biet simbol și nu ditamai gânditorul politic!...

F.P. Adică, guvernării proaspăt instalate să-i fi trecut prin minte a-l invita?

C.L. Fie a-l invita, dacă ar fi gândit mai dinainte la diverse variante de strategii ale redresării țării, fie măcar de a nu-l alunga, așa cum a făcut-o. Pentru că, dacă ar fi fost oameni politici care să simtă într-adevăr românește, măcar atunci când a venit Mihai întîi pe aeroport, gândul ar fi trebuit să-i ducă spre întrebarea cum îl pot folosi și pe el, așa cum trebuia folosită orice fel de capacitate națională spre redresarea țării, spre repunerea ei rapidă într-un statut de demnitate. Dacă în jurul lui Iliescu, Roman et co. ar fi  fost și niște politicieni, sau măcar consilieri care să gândească așa, adică mânați de adevărate sentimente patriotice și nu de interese meschine de grup, poate că le-ar fi venit și ideea asta: de a folosi tronul regal ca simbol de a aduce sub el și Basarabia și Bucovina (eu, ca Dobrogean, aș spune și Cadrilaterul), chiar dacă unele ar fi rămas cu guvernări separate.

F.P. De asta vorbeați de simbolul  tronului Belgiei?

C.L. E o formulă statală găsită de politicile de antantă europeană încă de acum aproape două sute de ani și care se dovedește viabilă. Cine se pretinde un politician și bine format ca științe politice și bine dotat cu dorința de a face față nevoilor naționale, ar fi fost obligat să gândească și la o asemenea variantă, măcar supunând-o atenției acelui CPUN. Gândește-te că era momentul când făceam poduri de flori peste Prut, deci preocuparea națională exista.

F.P. Și ați fi pretins politicienilor epocii să gândească la o asemenea soluție.

C.L. Soluțiile existau în sine prin logica faptelor. Iar, la noi, în plus, prin experiența istorică de la alegerea lui Cuza, care-l obligă pe fiecare politician român să fie mândru de un asemenea act al înaintașilor și gata să-l repete.Trebuiau numai inventariate cu bună credință aceste soluții și luate, fiecare pe rând, în discuția unui for care se pretindea constituantă de vremuri noi, cum era CPUN-ul.  Nu de la fostul rege, pe care, poate, nu-l duceau sentimentele într-acolo, având în familie și tradiția urii față de Cuza; dar de la un conclav de politicieni care, neapărat, trebuiau să fie și pricepuți și patrioți, era de așteptat să se înscrie în inventarul de soluții pentru continuarea transformărilor și o asemenea variantă. Și, tot de la ei, să vină chiar inițiativa de a se lua legătura cu fostul rege pentru niște prime tratative care să fi dovedit un folos național prin venirea lui în țară cu un apel clar la unitate națională și nu la retrocedări personale. Care apel, discutat tot așa în tratative cu guvernanții de la Chișinău - pe atunci, dacă ne amintim bine, chiar mai patrioți decât dâmbovițenii - ar fi dat populațiilor acel entuziasm prin care s-ar fi putut ajunge la consens.

F.P. Ar fi fost un rege peste două republici.

C.L. Ar fi fost încă un exemplu de inteligență și diplomație românească pentru a-și rezolva prin forțe proprii problemele create de dictatul marilor puteri; ar fi fost prilej de mândrie și ambiție națională de a continua cu fruntea sus momentul când toată omenirea ne admira,  nimeni nu-ndrăznea să ne țigănească și nici țiganii nu-și luaseră aerele de anvergură europeană pe care nu noi li le-am dat. Ar fi fost, poate, chiar un motiv de-a sta cu fruntea mai sus față de cei care, ulterior, ne-au ajutat la distrugerea economiei și accentuarea dependenței de ei; ar fi fost, ehe, poate începutul unei alte căi decât cea meschinizată de astăzi.

F.P. Care face din dumneavoastră marele dezamăgit.

C.L. Dacă aș fi eu, încă n-ar fi nimic. Dar marele dezamăgit este poporul. Eu sunt doar un om onest care vreau să mă delimitez de contemporanii care m-au dezamăgit.

F.P. Înțeleg că, în egală măsură, regele și președinții care s-au perindat.

C.L.Nici o egală măsură. Unul m-a dezamăgit total, cum am arătat - și ca adolescent care-i purtasem efigia la rever și ca scriitor matur care, într-un regim ostil lui, am scris cu apreciere despre ce credeam că are ca simțire patriotică – prin faptul că nu se compară nici măcar cu Boris care a adus în Bulgaria banii pe care-i câștigase în occident, ca să-și facă un partid și chiar să-și asume riscul de a conduce guvernul. În vreme ce al nostru s-a mulțumit să fie doar un bătrân harpagon, mulțumit că face rost de ceva zestre pentru pietrele din casă pe care le are. Un bătrânel satisfăcut că odraslele nu vor mai trebui să trăiască organizând ilegale lupte mexicane de cocoși pe teritoriu american, care minte că n-a avut tablouri din țară când un fost ginere de al lui ne-a retrocedat o pânză cumpărată de la el ca preț de nuntă, care e dezis de actualul șef  al Casei Hohenzollern ce-i demască modul cum a obținut pentru alt ginere un titlu de la tatăl său care era diagnosticat cu demență senilă și... Las în plata Domnului altele, ca să precizez că primii doi președinți, chiar dacă nu s-au ridicat la înălțimea misiunii naționale pe care ar fi putut-o avea, marcați fiecare în felul lui de partidul din care proveneau, sau de politicile secrete care-i susțineau,  au fost totuși niște oameni normali și civilizați care, în acte ce li se pot comenta într-un fel sau altul, au avut demnitatea de a-și impune și a se obliga să fie egali cu ei înșiși, cum face orice om de bun simț care nu poate mai mult. Văzute astăzi, cu o distanțare mai obiectivă, defecțiunile acceptate de fiecare la vremea lui se datorează unui sistem nefast spre care eram împinși. Dacă s-ar fi pus în aplicare imediat cele proclamate la Timișoara ori s-ar fi desfășurat un real proces al comunismului definindu-se categorii temporar interzise de la politică și asigurându-se lustrația; dacă Piața Universității s-ar fi desfășurat cum trebuie și momentul nu ar fi fost manipulat de diferite interese sau servicii secrete, când nu mai putea fi vorba chiar de KGB; dacă s-ar fi cultivat atitudini ferme, cum a fost cea a lui Mircea Dinescu când l-a pus la punct în CPUN pe „tovarășul maior Petrina”, sau dacă lui Adrian Păunescu i-ar fi fost împiedicată, tot cu fermitate, demagogia de a-l salva pe politrucul dictatorial Florescu, făcându-și-l consilier parlamentar pentru ca, după aceasta, să ajungă chiar parlamentar al noii democrații – mă rezum la aceste două exemple fiind din domeniul nostru literar, dar știi prea bine că avem sute asemănătoare, chiar mai nocive – atunci, poate că s-ar mai fi stăvilit compromiterea democrației și statului de drept în care trăim azi. Dar nu sunt dezamăgit de primii doi președinți, considerînd că au făcut cam ceea ce puteau să facă. Ci sunt indignat, oripilat, injuriat de golănia cu care cel de a treilea a putut, a avut nerușinarea și, mai ales, îngăduința să ne spurce viața vreme de două legislaturi, readucând toate năravurile de turnătorie, sfidare politică și disoluție socială de tip bolșevic. Aceasta este dezamăgirea produsă de un sistem care, nu numai că l-a putut susține pe un asemenea președinte, dar arată a fi capabil a ne produce și alți conducători asemănători.
 
F.P. Să zicem că o asemenea prezență e trecătoare; ce alt fond de nemulțumire aveți?
 
C.L. Faptul că s-a împământenit în politica româneasc, din păcate în general și din partea oricui, scandalul subintelectual ca înolcuitor de măsuri politice absolut necesare dezvoltării sociale. Totul se concentrează în jurul colectării și cheltuirii bugetului de stat, nicidecum în jurul producerii pib-ului și a administrării bunului comun în serviciul binelui comun, care ar fi principalele îndatoriri ale guvernării menite să gestioneze o țară. Această provocare mai mult sau mai puțin golănescă de conflicte duse la infinit și chiar cu actori diferiți numai pentru a lăsa impresia că se schimbă decorul, este și înjositoare dar și total deficitară, perdantă și distrugătoare pentru țară. Munca politică pentru guvernare, care înseamnă găsirea de soluții pentru progres social, s-a înlocuit aproape total cu așa ceva. Scandalurile de fiecare zi ar vrea să demonstreze că există o efervescență politică dar, în fond, sunt măscării sterile, cu emanare de injurii în loc de măsuri pentru economie și viața socială. O întreagă clasă politică angajată în pseudoactivități ale Guvernului și Parlamentului lăsând doar impresia că se cheltuie efortul pe direcția unor scopuri. Dar aceste scopuri nu au nimic comun cu nevoile țării.
 
F.P. Dacă tot ați afirmat că nu s-a făcut nimic pentru lustrația necesară după 1989, credeți că ar fi nevoie în continuare de lustrație?

C.L. Acum, măcar în legătură cu asemenea năravuri mai noi. După părerea mea, ca toate măsurile ineficiente şi antinecesare cu care, pe banii noştri, se umple timpul lăsându-se impresia că ar exista alte activităţi parlamentare şi legislative care o amână pe cea esenţială a stării deplorabile în care a ajuns societatea, asta cu lustraţia, fie ea de ieri sau de azi, e o simplă diversiune ca să distragă atenţia populaţiei de  la continua pauperizare şi deteriorare a nivelului de trai, ca să acopere marea crimă naţională care se face distrugând clasa de mijloc, cea mai dinamică forţă socială a tuturor timpurilor!… Clasa de mijloc e aurul unei naţiuni; e sufletul iniţiativei continue şi a creaţiei continue. Marii potentaţi (înafară de faptul că nu se pricep decât la afaceri obţinute mai mult sau mai puţin fraudulos de la stat), obosesc, lenevesc, fac copii de bani gata, au cheag ca să aştepte doar mari oportunităţi, sau se orientează spre speculaţii financiare care aduc venit altor societăţi decât celei româneşti. Pauperizată, clasa de jos trăieşte-n disperarea căutării muncii la negru; ba, în plus, „modernismele” epocii noastre au învăţat-o să nu mai muncească nici aşa, ci să aştepte ajutoarele „statului social”, care noi nu putem fi. Clasa de mijloc este motorul dezvoltării naţionale; afirmarea ei prin proprie iniţiativă este legată de realităţile ţării, dacă nu cumva guvernarea nefastă o alungă spre a-şi folosi  inteligenţa şi spiritul creator în alte ţări. Clasa de mijloc este, prin ea însăşi, a ţării şi pentru ţară, iar statul, guvernarea, nu este decât o formă de administrare a unor condiţii cât mai bune şi din ce în ce superioare pentru iniţiativele ei. Şi chiar pentru câştigul ei care este aducător de bunăstare naţională. Comuniştii s-au dus dracului tocmai pentru că, în mediocritatea lor rapace, au vrut, cu o ură neîmpăcată, să distrugă până la nefiinţă aceasta clasă de mijloc, ce se opunea organic, nu mental, ideologiei lor false şi distructiviste . Nu pot avea altă soartă cei care, în loc să încurajeze iniţiativa şi răspunderea personală pentru crearea de locuri de muncă şi crearea de produs intern brut, caracteristică micului investitor, îl sufocă şi-i pune impozit mai mare decât venitul pe care l-ar putea realiza. Aceşti indivizi cu mentalitate de foşti birocraţi comunişti, lipsiţi de profesionalismul administrării financiare a ţării, care au încăpuşat clasa cea mai productivă a populaţiei, făcându-i pe unii să renunţe la iniţiativă şi să treacă la traiul de subzistenţă, iar pe alţii să-şi ia câmpii, spre alte meridiane unde vor mai avea, sau nu vor mai avea, tăria s-o ia de la început, nu sunt altceva decât rodul inculturii economice din dictatura trecută. Ăştia s-au infiltrat, pe ăştia i-am moştenit ca un cheag rău: Spoliatorii omului care produce! Profitorii pe bază de funcţii clientelare! Incapabilii, prin minciună, de a lăsa să se vadă fundul gol al ţării şi incapabilii, prin furtişag, de a oferi soluţii realiste, cu valabilitate recognoscibilă de toată lumea. Şi cârpaci, şi necinstiţi, şi lipsiţi de un Dumnezeu care să le dea măcar bunul simţ al unei morale acceptabile, aceștia sun producători doar de involuție națională!

F.P. Credeți că am fost dirijați spre o asemenea  involuție?

C.L. Nu am date destule ca să calculez așa ceva. Eu constat doar că aceasta este situaţia de astăzi, aflată în directă legătură cu cele trei cauze, obiective, subiective sau de-a dreptul dubioase, pe care le-am consemnat încă de la debutul anilor ’90 , pentru că este produsul destabilizărilor cauzate de, aşa cum am zis: 1. E vorba de tupeul celor care voiau funcţii, numai FUNCŢII, aşa cum avuseseră şi pe vremea când erau sau tânjeau să fie „activişti”, adică oameni care să dea cu gura către alţii care să muncească, servind astfel cea mai cruntă exploatare adusă de orânduirea venită în numele desfiinţării exploatării omului de către om; 2. E vorba de pionii scenariilor KGB-iste marcaţi spre a crea rapid un decor democratic prin răspândirea lor în diverse partide dar, imprimând politicii româneşti carierismul lipsit de criterii ideologice, lipsa de credinţă într-o cauză, sau într-o anumită soluţie naţională, incapacitatea de a oferi alegătorilor o anumită soluţie doctrinară şi, uneori, mai rău, ca în cazul oricărui spion: deturnarea aspiraţiei naţionale spre interese străine; 3. E vorba de mentalitatea securistă a infiltrării tuturor agenţilor posibili în noile structuri, tot umflându-le până la dezagregarea lor. Toate aceste trei demersuri distructive îşi demonstrează succesul malefic în exemplul jalnic al eşichierului politic de astăzi: Cu caricatura demnă de plâns a PNŢCD-ului, cu partidul de stânga care a produs cei mai mulţi îmbogăţiţi, cu un PNL care încă mai are de făcut eforturi ca să se reabiliteze şi cu interesele ilicite care au coagulat PDL-ul în jurul minciunilor cu care Băsescu sfidează ţara. Toate sunt roadele manevrelor pe care le remarcam cu douăzeci de ani în urmă, sau forme agravante ale acelora, care au repoziţionat guvernarea la nivelul minciunii demagogice absolute, cea dusă până la antipod în ultimul deceniu al lui Ceauşescu, atunci când se spunea pe faţă: „Aoleu, iarăşi au anunţat ăştia că va creşte nivelul de trai!”… Şi, astfel, confirmăm Teorema Erorii Intenţionate care spune că: „ cel care insistă deliberat în eroare, afundându-se în capcanele ei tot mai grave şi încăpăţânându-se să le dea drept soluţie, nu va găsi posibilitate de scăpare decât perseverând în prostia ei, sau  minciuna, sau reaua credinţă; până, poate reuşeşte să iasă pe partea cealaltă”. Rumegă această definiţie şi vei vedea portretul precis conturat al unui Băsescu dictator peste nişte partizani interesaţi, corupţi şi care, din slugărnicie şi din păstrarea puterii cu dinţii, au perseverat în această  eroare cu consecinţe grave pentru ţară. Conform concluziei teoremei, aceştia nu mai au altă cale decât să-şi continue jocul malefic până când România va ieşi la antipod. Unde este acest antipod?… Păi, cam într-o ţară bananieră, cu populaţie semicanibală, condusă de o juntă militară, cu un dictator marionetă în mâinile unei reţele financiare, bine înţeles „multinaţionale”, care exploatează bogăţiile locului. Că aceste bogăţii se vor mai chema „Petrom”, „Roşia-Montana” sau altfel, rămâne de văzut... Asta este singura explicaţie posibilă analizând pericolul de continuare a politicilor cu evidenţă distrugătoare, pe care le-a dus Băsescu împreună cu  fostele sale guverne, cu acoliţii de cea mai joasă speţă, care au învăţat de la el să nu le fie ruşine a persevera în minciună, văzând limpede cum societatea românească  ajunge la cel mai diavolesc declin, care-i poate marca definitiv locul în lumea a treia. Te nedumereşte ce spun?

F.P. Mă nedumereşte mai ales tonul dramatic al unui om obişnuit a fi văzut cu zâmbetul pe buze, lipsit de accente defetiste, ofensiv prin ironie şi nu prin viziuni atât de grave. Nu vă mai amuză deloc propria dumneavoastră rubrică: „In gura leului”, care v-a devenit emblematică în aceşti douăzeci de ani?

C.L. „Aceşti douăzeci de ani”!… Ii mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să-i trăiesc, indiferent cum sunt ei, să-mi manifest cele mai romantice şi cele mai rebele simţiri aşa cum nu puteam înainte, să-mi confirm credinţa într-o democraţie reală care ar putea binecuvânta pământul acesta. Dar cheful de râs şi de glumit mi-a cam trecut şi am afirmat-o public în mai multe articole. Pentru că, nu numai glumeţ muşcător, prin „Gura leului”, ci şi teoretic sau organizatoric străduind  prin eseistică, cursuri şi  ample demersuri publice precum: Desfăşurarea programului european privind Democraţia Locală şi a altui program privind  Dezvoltarea Rurală a ţărilor în curs de aderare; prin organizarea anuală a Consfătuirii Naţionale a Intelectualilor de la Sate prin care s-a instituit Mişcarea pentru Progresul Satului Românesc, prin cursul de Personalism în Administraţia Publică a Statului de Drept; prin seminarul european despre Societatea Civilă; prin studiul şi suita de dezbateri despre Meritocraţie şi Democraţia Reală; prin celălalt, despre nevoia acută de Valorificare a Micii Producţii Agricole conform tradiţiei, oportunităţilor şi importanţei pentru români a Micii Proprietăţi Rurale, ca şi prin, poftim, cealaltă direcţie: a pamfletului practicat vreme de 20 de ani săptămână de săptămână prin rubrica „În gura leului”,  am  tot sperat eu să-mi aduc modesta contribuţie la iluminarea unei căi de orânduire mai oneste, mai fireşti omului, mai cu frică de Dumnezeu în sensul respectării sensurilor Creaţiei şi împotriva deturnării lor.
 
F.P. Recunosc în această enumerare chiar titlurile sau tematica unora dintre broșuri sau volume, așa că aș îndrăzni să vă întreb: Chiar credeți că le-ați scris degeaba?
 
C.L. Fiind un optimist, atunci când încerc să și teoretizez ceva, eu sper să ajung să văd și pașii reali pentru a se înfăptui câte ceva...
 
F.P. Ceva ce se va înfăptui când?

C.L. Atunci când societatea civilă românească, acţionând liber, la iniţiativa oricui, realizând descentralizarea prin democraţia locală şi preluând multe dintre îndatoririle guvernamentale în sectorul neguvernamental, al rezolvării lucrurilor cetăţeneşte şi fără birocraţie, va ajunge să se alinieze societăţilor civile din ţările civilizate şi să facă parte integrantă dintr-o societate civilă europeană cu trăsături de multiculturalitate bazate pe respect reciproc şi pe stimulare reciprocă între organismele ei, pentru găsirea unor tot mai eficiente programe de dezvoltare.

F.P. Și cine ar putea face asta.

C.L. Omenirea modernă are o singură experiență pozitivă în  domeniu: Partidele politice.

F.P. Păi, parcă tocmai pe acestea le combăteați.

C.L. Niciodată. Eu combat doar forma morbidă pe care aceste partide au căpătat-o în politica românească. Ți-am spus că lamentoul meu e pozitiv; el nu vrea să nege, ci încearcă să propună soluții. Eu pot combate doar o formă sau alta în care au degenerat partidele politice într-un loc sau altul sau într-o situație sau alta. Conceptul de partid politic însă, ca atare...

F.P. Vă întrerup eu atrăgându-vă atenția să nu vă entuziasmați prea mult.

C.L. Nu mă entuziasmez; dar obligația de a căuta soluții mi-o arog, așa cum ar trebui să și-o aroge orice intelectual care se vrea constructiv. Ai dreptate subliniind că, în materie de partide politice, sau cu câte un partid politic, poți s-o greșești. Și votându-l și dându-ți asentimentul de a activa cu el. Dar tocmai de asta, în  democrație, în adevărata democrație, în Democrația reală despre care am scris, societatea civilă produce mereu fie partide fie schimbări în interiorul partidelor.

F.P. Dar democrația unde trebuie să se manifeste, unde își are locul?

C.L. Locurile. Pentru că, în egală măsură ea se manifestă și poate fi chiar evaluată atât în formele guvernării cât și în cele ale societății civile. Iar asta, deoarece, ca formã asociativã liberã, fiecare partid politic face parte din societatea civilã având, ca fiecare organizație neguvernamentalã, scopul sãu propriu. Dar, intrucât acest scop este cel de a câştiga puterea, un partid ajuns la putere nu mai este “neguvernamental” ci, temporal, devine  întru totul “guvernamental”. Numai opoziţia rãmâne neguvernamentalã. Aşadar, societatea civilã, fara a se confundã cu opoziţia, are aceleaşi îndatoriri şi aceleaşi drepturi de a veni cu propriul ei aport pentru o guvernare echitabilã. Mai mult decât atât: intrucât opoziţia poate ajunge la putere, societatea civilã este garantul continuitãţii unor proiecte de dezvoltare de lungã duratã, când cei de la guvernare vor deveni neguvernamentali. Societatea civilã este, de asemenea, cea în mijlocul cãreia se afirmã şi se definesc ideile (şi chiar ideologiile) politice. Aşadar, construirea unui puternic curent de opinie publicã în şi prin societatea civilã, împotriva tendinţelor dictatoriale despre care am discutat, poate sã constituie fundamentul unor guvernãri echilibrate, democratice, integral umaniste. Şi ajungem astfel la o aprofundare a democraţiei, păşind de la cantonarea ei numai în rezultatele statistice electorale ce ne caracterizează astăzi într-un mod care nu stimulează deloc aprofundarea moralei şi respectului pentru fiinţa umană, la o democraţie reală prin evaluarea persoanelor care o constituie conform meritelor sociale pe care ele le dovedesc, adică, peste democraţia pe care o trădează aleşii la putere ce dau dovadă de sechele autocratice, excluzând plutocraţia pe care şi-ar dori-o alţii şi ajungând  la meritocraţie. Pentru că, în contemporaneitatea noastrã, filosofia politicã - pe cât de încãrcatã de adevãrurile umanismului integral, pe atât de încercatã în confruntãri cu agresarea democraţiei dinafara si dinlãuntrul ei - nu poate avea temã mai importantã decât pragmatica asigurãrii unei democraţii reale. Aceasta se realizează în timp prin Guvernare si Lege, prin Administraţie si Moralã, prin RESPECTUL COMUNITAR ÎNTRE PERSOANE. Fiind vorba, în ultimã instanţã, de o arhitecturã socialã şi politicã a Statului si Instituţiilor Comunitare moderne, lucrurile stau la fel ca-n raporturile diferite ale arhitecturii cu geometria planã sau cu geometria în spaţiu: LIBERTATEA PERSOANEI ŞI A COMUNITĂŢII îşi capãtã conţinutul ei adevãrat numai dacã o abordãm ca pe o coordonatã pusã în raport cu celelalte, care o ridicã la puterea a treia: ÎNDATORIRILE. Numai în acest mod, volumul adevãrat al libertãţilor unei societãţi iese în evidenţã. La fel şi cu EGALITATEA: Pentru a nu fi totuna cu EGALITARISMUL DEMAGOGIC, acesteia nu i se poate demonstra adevãratul volum decât în raport cu stadiul de afirmare a persoanelor si a comunitãţilor umane, cu ASIGURAREA REALĂ A EGALITĂŢII DE ŞANSE. Astfel, democraţia formal-statisticã prezintã (şi reprezintã) o societate schiţată doar în liniile geometriei plane, fãrã a explora nici interiorul nici ambientul, în vreme ce DEMOCRAŢIA REALĂ îi conferã volumul autentic şi existenţă adevărată prin cele trei dimensiuni în spaţiu. La fel cum numai şi numai geometria în spaţiu poate reprezenta toate simetriile care conduc la armonia arhitectonicã a unui edificiu. Construit printr-o SIMETRIE DE DREPTURI ŞI OBLIGAŢII, de moralã comunã şi bunuri personale, de SUVERANITATE PERMANENTĂ A OMULUI ASUPRA SA prin prioritatea existenţei persoanei şi CONDUCERE DOAR TEMPORARĂ, prin delegaţie electoralã dată cuiva pe timp limitat - simetrie care-i asigurã adevãrata armonie a existenţei - edificiul socio-politic îşi demonstreazã STABILITATEA ARMONICĂ prin diacronia dezvoltãrii democraţiei reale... Cam așa aș rezuma.

F.P. Înțeleg acum: Când spuneți că sunteți dezamăgit, cochetați. Fiindcă aveți soluțiile dumneavoastră.

C.L. Am vorbit, doar, despre forma pozitivă și constructivă de a întâmpina o dezamăgire: Să n-o lași să te covârșească; nici măcar să te lenevească. Să găsești soluții, dacă te consideri ființă gânditoare. Sau, măcar, să cauți!

F.P. Și, atunci, cum vă considerați că sunteți?

C.L. Ca să ne jucăm cu cuvintele: sunt dezamăgitul care nu se lasă deziluzionat, sau deziluzionatul care nu se lasă covârșit de dezamăgire. Iar acestea, soluțiile, sunt visurile mele de cetăţean al unui stat de drept desăvârşindu-se în acest mileniul al treilea. Din ele răbufneşte toată indignarea mea faţă de cei care, fie deliberat, fie din egocentrice şi egoiste dorinţe, fie chiar din prostia mândriei pentru faptul că par descurcăreţi şi ştiu să încurce lucrurile obţinând mici avantaje imediate, împiedică drumul unei societăţi umane, a unei comunităţi umane, a unor populaţii umane spre marile avantaje ale unei democraţii de fond, cu toate cele sfinte ale ei.
_______________

 

 
 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971