Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR.9 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ - Partea I
CAIETUL NR.9 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ - Partea II
ÎN PLINĂ DESFĂȘURARE DE AN ELECTORAL ,,SE MERITĂ" AMINTITE NIȘTE DURERI - Partea I semnează: Corneliu LEU, Radu GOLBAN
ÎN PLINĂ DESFĂȘURARE DE AN ELECTORALSE MERITĂ AMINTITE NIȘTE DURERI- Partea II semnează: Ion MĂLDĂRESCU, Neli ORĂȘANU, Dragoș ȘEULEANU, Adrian BOTEZ, Anrew SIMS, Viorel CIUBOTARU
ANIVERSARE-82-CORNELIU LEU - Un lung interviu cu Florentin POPESCU
ANIVERSARE -82- CORNELIU LEU
ACTUALITATEA CULTURALĂ,LITERARĂ ȘI ARTISTICĂ Articole de: Adrian BOTEZ, Constantin LUPEANU, Florin GRIGORIU, Elena TRIFAN, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, Cristian Petru BĂLAN. Despre: Mira LUPEANU, ANTOLOGII, Ion Marin ALMĂJAN, Nicolae NEGULESCU, Constantin STANCU, Elena Daniela RUJOIU, Olimpia SAVA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea III

ANIVERSARE  -82-  CORNELIU LEU

                       

      DIN RECENTUL VOLUM DE 1100 DE PAGINI 

  CARE CUPRINDE  „CICLUL PĂCATELOR MAI NOI”





  


      
ÎNCEPE POLITICA (7)


Dupã cele întâmplate în România la 23 august 1944, politica începea sã intre pe cãile ce şi le sãpa ea, cu unelte din arsenalul ei, care nu mai erau aceleaşi ca-n rãzboi sau sub dictaturã.
Aşa se face cã, în toamnã, când frontul s-a îndepãrtat spre vest, convulsiile s-au mutat pe planul politic, manifestându-se ciclic precum un şir de cutremure mici prin care pãmântul se aşeazã în urma celui mare. Guvernele fãceau faţã cu greu foametei şi lipsurilor lãsate de rãzboi. Se schimbau şi se remaniau cu politicieni vechi, cu militari de conjuncturã şi cu politicieni noi, improvizaţi, veniţi din lagãre sau din strãinãtate unde nu se prea ştia ce fãcuserã.
În primul dintre aceste guverne, comuniştii reuşiserã sã dobândeascã un loc de ministru subsecretar la Interne. Nu era un post de primã importanţã în guvern, asemenea celui de la Economia Naţionalã, de la Justiţie sau de la Transporturi, unde cei susţinuţi de trupele sovietice dobândiserã portofoliile titulare şi îşi puteau exercita influenţa direct, având drept de vot în Consiliul de Miniştri, dar, prin demnitarul respectiv, se controla un domeniu foarte sensibil şi se putea interveni operativ în favoarea unor interese care se dictau dinafarã. Trebuia, deci, un om pe care sã fie siguri şi oamenii lui Stalin, aşa cã, în baza împãrţirilor de portofolii în cadrul Blocului de partide din care fãceau parte şi comuniştii, a fost recomandat Codruşan care tocmai venise cu Armata Roşie. Lucrurile nu pãreau pe atunci dubioase, fiindcã şi Ana Pauker cu Vasile Luca ajunserã în Bucureşti mai târziu, de-abia pe 15 septembrie şi chiar îi mustraserã pe insurgenţii de la 23 august spunându-le cã n-ar fi fost nevoie de insurecţia lor, deoarece Armata Roşie ar fi rezolvat lucrurile în mod radical ocupând întreaga ţarã şi ajutându-i pe ei sã proclame România drept republicã sovieticã în cadrul marelui imperiu adulat chiar şi de occidentalii cu care se aliase pentru înfrângerea lui Hitler.
Începeau, aşadar, nişte evidente fricţiuni între comuniştii care acţionaserã aici, în ţarã, pe planul luptei politice şi cei ce cãutaserã azil la Moscova încadrându-se în mãsurile strict militare cu care bolşevicii îşi exportau revoluţia, mai eficace sub cãlcâiul ocupaţiei decât prin gargara luptelor parlamentare. Dar cum, în ambele tabere erau încã puţini, partidul fiind în întregul lui doar o mânã de oameni, fiind vorba de probleme mai importante precum obţinerea locurilor în guvern,  ca şi în administraţia localã, aceste fricţiuni nu se fãceau încã simţite.
Codruşan a fost, aşadar, unul dintre beneficiari. Bucuros cã n-a fost trimis în fruntea vreunei precare mişcãri, cum de-abia acum se configura în fiecare judeţ sau, chiar, pentru câte un numãr mai mare de judeţe, fiindcã n-aveau destule cadre, bucuros cã a scãpat de neplãcutul contact cu mizeriile şi revendicãrile locale cãpãtând un cabinet elegant în Capitalã, el şi-a început cariera legalã dovedindu-se abil, fãcând faţã aparenţelor pe care le cere ţinuta unui demnitar şi ştiind sã conlucreze cu acei reprezentanţi politici ai burgheziei care încã nu-şi puteau ascunde contrarierea faţã de ideea de a colabora cu comuniştii.
Dar lui nu-i pãsa şi chiar încerca sã glumeascã atrãgându-le atenţia:
- Domnilor, poate cã domniile voastre sunteţi obişnuiţi cu asemenea cabinete, dar eu am satisfacţia cã ocup un cabinet din care, pânã de curând eram urmãrit ca ilegalist. Ilegalist am fost, dar ilegalitãţi n-am sã fac!
Astfel, încercând sã se arate deschis şi înţelegãtor ca persoanã, dar şi dur când era nevoie sã aminteascã de ”sprijinul” Moscovei, dispus la concesii, dar pretizând favoruri,  Codruşan a imprimat o stare de echilibru în ceea ce, mai mult sau mai puţin, se putea numi ”echipa ministerului”, comportarea sa lunecoasã constituind o punte cãtre ministrul titular, un general din camarila regalã. Subsecretari erau trei: încã un general, de data asta de jandarmi, Codruşan şi un avocat spilcuit, rãspicat în exprimare, prompt la replicã, exersat în a te privi persuasiv  şi nesfiindu-se a se arãta uns cu toate alifiile.
Din detaşamentele în care-l înrolase Ana Pauker ca sã creeze diversiuni sau sã spele creierele prizonierilor, noul demnitar se întorsese îmbrãcat în rubaşcã, pufoaicã şi bonetã cu steaua lui Stalin. Aşa cã trecu printr-un depozit al Ajutorului Roşu unde se lepãdã de acestea şi de pantalonii bufanţi, potrivindu-i-se de cãtre croitorii ”din mişcare” douã costume de zi şi unul închis la culoare, un palton cu revere lungi cum fusese croiala ”Malagamba” în anii precedenţi şi o pãlãrie cu boruri mari dupã moda de dinainte de rãzboi, care convenea feţii lui pãtrãţoase.
Ştiind sã aibã aplomb şi profitând de reflexele militare cu care-şi învãţase mişcãrile,  Codruşan şi-a gãsit repede alura ministerialã de care avea nevoie, nefãcând notã discordantã nici faţã de gravitatea ofiţerilor, nici în comparaţie cu pedanteria rasatã a omologului sãu, avocatul. Iar, dupã ce s-au cunoscut mai bine, dupã ce ”colegul” comunist s-a arãtat şi maleabil faţã de unele interese ale aceluia, au început chiar a conlucra. De aici, pânã la intimitatea unui pahar ciocnit la o recepţie sau în altfel de ocazii, nu mai era decât un pas şi, faţã de gravitatea, poate chiar onestã, dar rece a militarilor de carierã, sigur fapt cã cei doi civili s-au simţit mai apropiaţi. Pânã, chiar, a se înţelege  întru cele lumeşti, în genul: ”Haidem, excelenţã, cã s-a desigilat un depozit nemţesc unde aveau coniacuri aduse din Franţa!”, sau: ”am un bãiat bun într-un judeţ, poate-l promovezi la departamentul dumitale!”...
Astfel, începea politica în adevãrata ei anvergurã.


2
Începea, însã, pentru Codruşan şi o altã politicã: politica din interiorul partidului lor, care era atât de mic încât se ştiau toţi prea bine. Şi, tocmai de asta, trebuia sã fie atent la modul cum sunt capabili sã reacţioneze unii oameni cu care ai avut conflicte, sau nu te-ai înţeles prea bine în activitatea ilegalã. Din fericire, nu erau prea dese asemenea posibilitãţi, deoarece mulţi dintre cei cu care lucrase pe vremuri cãzuserã şi, din panteonul unde fiinţau ca eroi, nu mai aveau sentimentele pãmânteşti ale nevoii de lãmuriri sau explicaţii în legãturã cu acte sau atitudini care s-ar fi cerut clarificate. Rãfuielile (de care, el fiind capabil prin fire, îi bãnuia a fi dorite şi de alţii) nu ameninţau, în momentul acela de entuziasm politic, poziţia pe care Codruşan se aşeza tot mai stabil. Şi doar în sinea lui, de om care nu avusese scrupule în îndepãrtarea unor concurenţi din ilegalitate, mai turnând şi pe la Siguranţã, puteau exista unele suspiciuni sau precauţii.
La centru, atmosfera îi era favorabilã, prioritare fiind în acele luni persoanele care veniserã de la Internaţionala desfiinţatã, adicã din preajma lui Stalin. În aceastã situaţie, mai rãmâneau pentru Codruşan doar câteva restrânse direcţii de unde i-ar fi putut veni surprizele neplãcute, adicã acele locuri din provincie pe unde trecuse în decursul activitãţii sale. Aşa cã funcţia în care fusese instalat îi era utilã în a cunoaşte situaţia de oriunde, de a afla cine mai rãmãsese dintre cei vechi, ca sã ştie unde avea prieteni şi unde avea inamici, luându-şi mãsurile de precauţie pentru a contracara eventualele reacţii. Cel puţin aşa îşi spunea, cãutând sã se punã la curent cu schemele organizaţiilor regionale pe care partidul încerca sã le umfle cu oameni nãimiţi din toate pãrţile. Iar, acolo unde era nevoie, comuniştii încercau sã influenţeze spre a fi transferaţi oameni de ai lor; pentru cã metoda trimiterii de conducãtori venetici în centrele importante era chiar practicatã în partid pe principiul ”întãririi cu cadre’’.
În timp ce fãcea asta, însã, vestea acelei mişcãri într-adevãr de mase, cum nu s-ar fi aşteptat nimeni la un partid încã lipsit de aderenţi, a pus în alertã întregul Minister de Interne, ziarele anunţând cu titluri mari cã muncitorii înfometaţi dintr-un port de la Dunăre au alungat prefectul numit de guvern şi au instalat un lider de-al  lor, intenţionând acelaşi lucru şi la prefecturã. Ceea ce însemna cã, pe plan local, era vorba de o activitate influentã, cum nu se aştepta prea multã lume şi dovedea cã acolo existau într-adevãr oameni care nu erau dispuşi sã aştepte rezolvãri de la centru. Ridicau, adicã, fruntea de unii singuri folosind în scopul unei politici necontrolate, cum în partidul lui Stalin nu se mai practica de multã vreme. Fapt cu douã tãişuri. Pentru cã, fãrã numiri din partea Biroului Politic proaspãt improvizat, se încurajau indisciplinate iniţiative locale şi, în acelaşi timp, riscau sã fie acuzaţi din punctul de vedere formal al apãrãrii ordinii într-o ţarã aflatã în rãzboi. Aşa îşi justifica Codruşan dezaprobarea cu toate cã, în fond, era vorba de un al treilea tãiş: Exact în fruntea acelei mişcãri se aflau nişte oameni cu care avusese de-a face şi care-i puteau aminti anumite fapte neplãcute din ilegalitate.
Acestora, el trebuia sã le punã pumnu-n gurã, adică sã profite de avantajul cã, pentru pãstrarea acestei ordini impuse de legile militare ale stãrii de rãzboi, guvernul trebuia sã intervinã. Cu drepturile ei marţiale, armata avea de asemenea libertatea de a acţiona punând lucrurile la punct; ba, dupã cei cãrora le convenea intervenţia ei, avea chiar datoria sã o facã. Placa turnantã a acestei afaceri politice din care fiecare partid încerca sã tragã foloasele sale, era tocmai ministerul în care fusese instalat de curând Codruşan. Somat de ministrul titular, care s-a grãbit sã-i aminteascã preceptele în legãturã cu tulburarea ordinii publice, el nu s-a sfiit sã se pronunţe în numele partidului pe care îl reprezenta:
- Acum, domnilor, cred cã vom avea înţelepciunea sã nu ne rupem şi sã nu punem baricade între cabinetele noastre.
Şi, pãstrând aparenţele unei conlucrãri civilizate, s-au închis fiecare în acele cabinete, procedând şi acţionând dupã cum credeau de cuviinţã şi dupã cum le dictau interesele.
Telefoanele au început sã zbârnâie, secretarii şi curierii sã alerge, maşinile de serviciu sã capete misiuni din partea unuia sau altuia dintre demnitari. Într-un cuvânt: ministerul sã acţioneze.
Primul gest al lui Codruşan fu, însã, de altã naturã. Ivindu-i-se şansa de a mai scãpa de nişte nedoriţi oameni de pe vremuri, el avea de acţionat şi asupra celorlalţi miniştri cãrora trebuia sã le lase impresia cã le face jocul, dar şi sã prezinte toate asigurãrile celor de la partid, în aşa fel încât sã i se dea mânã liberã şi sã nu i se mai implice altcineva, venind cu vreo altfel de idee. Transmiţând el vestea acolo, informã cã lucrurile nu erau aşa de grave cum ar putea pretinde nişte ziarişti de scandal, cã el stãtea la post şi nu era nici o problemã pentru a  asigura mãsurile cele mai bune şi, ca un cuvânt cheie pe vremea aceea, chiar lãsã sã se-nţeleagã cã era în contact secret, numai de el ştiut, cu nişte servicii de contrainformaţii ale Armatei Roşii.
Apoi, apãru împreunã cu ceilalţi demnitari la o conferinţã de presã unde, faţã de angajamentul scurt, militãresc al ministrului titular, de a se asigura ordinea, spuse nişte generalitãţi despre entuziasmul maselor şi se grãbi sã se retragã dând telefoanele prin care, treptat, pe masa lui se completa lista cu cei despre care bãnuia cã se aflau în fruntea acelei acţiuni dar şi alţii, din alte judeţe, care ar fi putut sã-i sprijine sau sã-i imite.

3
În  cabinetul sãu elegant, ale cãrui ferestre dãdeau spre Piaţa Palatului, cu înşiruirea de telefoane, fiecare de diverse forme, a cãror aliniere pe mãsuţa scundã marca parcã însãşi capetele firelor prin care se transmitea pulsul întregii ţãri sau, prin care, din acel cabinet se lua pulsul întregii ţãri, Codruşan devenise meditativ. Cu cât, la omologii sãi - avocatul pe acelaşi coridor, militarii la etajul de dedesubt -  se simţea o activitate mai asiduã şi mai tensionatã, cu atât el, din cine ştie ce instinct, rãmânea mai inactiv, cu aparenţe calme, într-o aşteptare destul de misterioasã, trãgând gânditor  linii fãrã direcţie pe o hârtie albã din faţa sa. Trãgând linii şi gândindu-se la acea  categorie de oameni, puţinii şi neînsemnaţii sãi tovarãşi de partid din ţarã, acei naivi care habar n-aveau cum se aranjau lucrurile la Moscova, oameni cu care, pe mãsurã ce trebuia sã vinã mai des în contact, simţea cã are tot mai puţine legãturi. Pentru cã, înafarã de contradicţiile de dinainte de plecarea lui, contradicţii dintre iniţiativele lor spontane de sindicalişti cu gurã mare, axaţi pe mãrunte revendicãri zilnice şi ordinele lui dure, mafiote, prin care pretindea cã serveşte revoluţia mondialã, simţea şi acum cã direcţia lor de aspiraţii meschine trecea pe undeva pe lângã ale lui, sau chiar îndepãrtate de ale lui. Tot mai îndepãrtate, pe mãsurã ce se jucau politici mai mari, în care oamenii de rând trebuiau sã fie lãsaţi doar sã aibã impresia cã ei hotãrãsc, fiind astfel îmbrobodiţi şi puşi sã execute cele decise secret între cei mari ai lumii. Iar el, Codruşan, se simţea mai aproape de marea putere strãinã ce-l putea rãsplãti gras, cu un asemenea post ministerial în care, cu timpul, va creşte şi mai mult, decât de nevoile amãrâţilor ãlora, ce foloseau politic doar când erau pomenite-n discursuri.
Stând la biroul sãu, cu ochii spre ferestrele aşezate faţã-n faţa celor de la Palatul Regal, îşi amintea de organizaţiile acelea cu oameni modeşti şi încrâncenaţi în universul precar al stãrii lor revendicative, pe care fusese trimis sã le ”îndrume”, de care trebuise sã se ocupe fãrã prea mare plãcere rãbdându-le opiniile şi folosind tertipuri ca sã-şi impunã ordinele. Pentru cã el apucase sã trãiascã într-o altã atmosferã, sã guste din alte condiţii de viaţã, mai slugarnice, mai la ordin funcţionãresc, dar mult mai sus puse şi mai elegante, distanţându-se serios de starea asta de milogealã de drepturi pentru nişte prostãnaci. Atunci, de la internaţionala comunistã, venise înapoi, în ţarã, numai pentru cã suna frumos funcţia în care fusese numit, urmând a-i folosi ulterior în carierã. Dar nu s-a adaptat cu nenorociţii ãia care-i comentau ordinele şi a fost bucuros când, venind rãzboiul, nu i-a pãsat sã-i lase baltã pe cei care-l considerau o legãturã superioarã şi a trecut graniţa înapoi cãutându-şi vechii şefi.
Privind telefoanele înşirate parcã agresiv, foarte tehnic şi cu funcţie promptã, pe mãsuţa elegantã, parte din ebenisteria hãrãzitã doar lumii  alese şi cabinetelor somptuoase, lui Codruşan i se contura imaginea simbolicã a legãturii lui cu ceilalţi.
Îi dispreţuia pe oamenii aceştia, mai ales cã se şi înfruntase cu ei fiindcã aveau idei şi nu executau ordinele orbeşte; dar îi dispreţuia mai ales pentru cã el era un om de acţiune, profesionist în slujba unei puteri mari şi nu a unor amãrâţi de fomişti provinciali. El vedea lucrurile modern, sub raportul de forţe pe care-l stabilise o lume foarte durã, foarte limpede împãrţitã în ceea ce priveşte puterea. O lume la dimensiunile cãreia orice mişcare mãruntã se pierde şi totul este de un cinism riguros.
Considerându-se un realist şi un pragmatic, un om care a ajuns sã înţeleagã  viaţa la dimensiunile ei mari, Codruşan se simţea mult deasupra acelora şi nu mai avea rãbdare pentru ei. În plus, prin reapariţia lor pe firmament, puteau sã-i aducã unele necazuri, ei neavându-l la inimã şi având probe cã, în ilegalitate, Codruşan se mai rãzbuna pe neascultarea lor manevrând mijloace perfide de a-i turna la siguranţã.


4
Într-unul dintre judeţele de care fusese legat se afla uriaşul acela de Drãgan care, după ce plecase el de acolo fusese condamnat la moarte dar scăpase de  execuţie ca prin urechile acului, aşa că prefera să-l ocolească. Pentru cã uriaşul, cu prestanţa aia a lui popularã, de lider înnãscut cu care toţi oamenii vorbeau pe faţã, convişi cã e fãcut spre a-i înţelege şi a-i ajuta şi care te punea la punct imediat, dacã mirosea vreun ascunziş sau vreo mişcare perfidã, pe unul ca el îl domina. De la faptul că în anii aceia îl avusese pe Drãgan în coastă pornea, de fapt, neîndemnarea lui în lucrul cu populaţia, fiindcã-şi dãdea seama cã n-o putea face cum o fãcea acela şi încerca sã se convingã cã nu e de demnitatea sa sã tot pertracteze cu mahalagii, ci eficace era sã ai câţiva oameni bine înregimentaţi cãrora sã le dai ordine. Drăgan, cu obişnuiţele sale sindicale, se ocupa de mici revendicări ale populaţiei locale şi se purta morocănos cu el; din pricina asta, pe cât putea îl ocolea. Mai complicate, însã, erau lucrurile în celălat judeţ, cu port la Dunăre, unde el ţinuse legãturã cu profesorul Alexe care, în naivitatea sa de om obişnuit sã facã propagandã deschisã, ca-n partidele burgheze, nu-nţelegea deloc calculele ascunse cu care venise Codruşan ca instructor numit dinafara ţãrii şi neprovenit dintre oamenii lor. Acela, obişnuit la orice a pune întrebarea dacã e sau nu e statutar,  îi tot ieşea în cale împiedicându-i-se printre picioare. Iar acum, îl gãsise, bine-nţeles, alãturi de Drãgan cu care se păreau a fi şi neamuri, pe lista activului legal al regionalei unde fusese el instructor de legătură; numai că, în vreme ce Drăgan ţinea în frâu lucrurile, la Alexe apăruseră confruntări sau, cine ştie, poate chiar provocări, care au dus la schimbarea prefectului, comuniştii impunându-şi cu forţa un om de-al lor, ceea ce a stârnit multe reacţii.
Asta chiar îl fãcuse sã-i spunã omologului sãu naţional-ţãrãnist:
- Aventurã. În ori ce caz, pot sã vã asigur cã, de la centru, n-au primit nici o indicaţie sau încuviinţare... Aventuri de oameni care se considerã buricul pãmântului; în revoluţie se întâmplã deseori lucruri din astea!...
Pentru a preciza apoi, ca omul care a studiat şi s-a specializat:
- Pânã vine o mânã de fier, ca a lui Stalin, care face ordine.
- Şi, de data asta ce prevedeţi? - a fost avocatul foarte prompt în a-l iscodi prin acea importanţã pe care demonstra cã o acordã cunoştinţelor lui.
Simţindu-se flatat, Codruşan nu se sfii:
- Unii dintre tovarãşii mei nu au prea multã experienţã; se considerã încã, aici, în margine de Balcani, un fel de buricul pãmântului. Pãi, chiar şi insurecţia asta la care aţi conlucrat cu toţii fãcând-o pe patrioţii, credeţi cã are vreo importanţã faţã de mişcãrile pe care le fac marile puteri?!...
- Sunteţi, deci, de pãrere cã... - rosti elegantul şi prestantul avocat, demonstrându-şi ştiinţa de a-şi face partenerul sã fie flatat cã se pune preţ pe opinia sa - sunteţi de pãrere, deci, cã omenirea îşi are drumul ei, indiferent de convulsiile unor colectivitãţi mici, din zone lãturalnice?...
- Convingerea mea e clarã. Aproape cã mã enerveazã aceste colectivitãţi mici, care n-au nici o idee despre revoluţia mondialã.
- Foarte interesant!... Ba, mai mult: Vã admir pentru francheţea dumneavoastrã. Şi, mai ales pentru realismul de a şti cã masele astea dezordonate nu fac bine. Sunteţi un adevãrat om politic!... Mã bucur sã vã cunosc opiniile.
- Omenirea are puteri mari care o conduc. Trãim în secolul rãzboaielor mondiale. Fiţi sigur c-au ştiut cei mari cum sã-şi împartã lumea!
- Sunt sigur şi, uite, chiar vã mãrturisesc un lucru: Nici şeful partidului meu nu face un pas  fãrã sã aţinteascã ochii cãtre ..London”, cum mângâie el capitala Albionului cu politicile sinuase ale cãruia a avut legãturã încã din tinereţe.
Simţind jocul, dar şi plãcându-i sã-şi arate formaţia şcolitã, mai ales  în faţa celui  care avea motive sã-i considere pe comunişti nişte neciopliţi, Codruşan plusã:
- Iubite coleg, eu am sã vã mãrturisesc chiar mai multe lucruri!... De exemplu, ştiţi prea bine cã omenirea, de la NIccolo Machiaveli pe care doar ignoranţii îl considerã ”machiavelic”, la Tomas Morus  şi pânã la gânditorii contemporani printre care n-am sã vã ascund cã îi enumãr şi pe clasicii noştri, ai marxism-leninismului, este preocupatã de polii de influenţã şi de puterea pe care ei o determinã. În secolul nostru, secolul rãzboaielor mondiale, cum am spus, puterea militarã a devenit, categoric, factorul hotãrâtor la scara întregii omeniri şi nu numai a unui continent. Aşa cã, orice altã iluzie e lipsitã de temei. Sã se termine, doar, rãzboiul, sã-l vedem înfrânt pe Hitler şi o sã-şi dea seama toatã omenirea cum se definesc de-abia atunci puterile armate. Eu fãcusem şcoalã militarã aici iar, când am dezertat şi am ajuns la Moscova, am reuşi nu pentru cã le-am spus ceva gargare cu drepturile clasei muncitoare, ci fiindcã aveam la mine vreo câteva documente secrete, cu informaţii care-i interesau. Sunt realist?
- Sunteţi fantastic! - exclamã acela şi mai bucuros, simţind cum discuţia mergea pe linia intereselor amândurora.
- Sunt realist şi nu pun nici un preţ pe mişcãrile astea de conjuncturã sau periferice. Lumea viitoare e de multã vreme împãrţitã între cei ce deţin puterea; doar în asta constau certitudinile mele.... Sunt sincer? Sã apreciaţi aceastã sinceritate a mea, chiar dacã vom fi, în vreo situaţie, adversari!
- Sã înţeleg,  prin cele ce spuneţi, cã nu agreaţi gestul acelor provinciali? - atacã avocatul direct, trecând la alt fel de diplomaţie decât complimentele.
Iar Codruşan, simţind cã îi stã bine în mediul elevat al decorului ministerial şi al discuţiei cu tãişuri fine, pactizã la modul ideal; adicã, fãrã o declaraţie directã:
- Provinciali!... Exact; aţi gãsit termenul cum nu se poate mai bine!... Provinciali grãbiţi în a-şi rezolva singuri problemele, ca şi cum  asta mai este posibil în ziua de azi! - şi, apropiindu-se discret de haina frumos mirositoare a pomãdatului sãu omolog: Nu mã intereseazã aceastã categorie.
- Deci - traduse celãlalt mai nerãbdãtor în a spune lucrurilor pe nume - înţeleg cã nu ne vom înfrunta pe principii, ci vom rezolva cazul împreunã, ca un adevãrat minister de interne care trebuie sã pãzeascã ordinea publicã.
Iar Codruşan, urmãrindu-şi exact ţinta unicã, aceea de a-şi rezolva neliniştea în legãturã cu adversarii sãi din provincie pe seama cãrora fãcuse cândva carierã conspirativã, dãdu lovitura finalã:
- Nu vom rezolva cazul împreunã, dacã am spus cã pe mine nu mã intereseazã. Îl veţi rezolva dumneavoastrã, cum vreţi dumneavoastrã. N-aveţi decât sã-i şi aruncaţi în aer. Puneţi-i pe ofiţerii ãştia sã acţioneze, iar noi stãm la un coniac bun şi privim!
În culmea fericirii, avocatul nu mai gãsi sã spunã decât:
- Comand acum, vizavi, la Dragomir Niculescu, cel mai fin coniac franţuzesc din toate timpurile!... Sau, ce mai: sunt prieten cu şambelanul regal, şi-l rog s-aducã direct din ce-a rãmas de la Carol al doilea în pivniţele palatului!...
Simţindu-şi reuşita, tocmai prin fericirea precipitatã a celuilalt, Codruşan îi demonstrã cã-l citea bine în toate intenţiile:
- Bine; aştept. Puteţi şi comunica şefilor dumneavoastrã de partid, aşa cum ştiu cã aţi dori s-o faceţi acuma, cã eu nu mã implic, ci le raportez alor mei cã vreau sã studiez situaţia mai serios, spre a-mi forma o pãrere responsabilã. Dar, nu uitaţi, important este sã-i incitaţi pe cei doi generali de la cabinetele de dedesubt, sã ordone acţiuni ferme acolo. Ei sunt braţul armat; noi stãm în umbrã.
Şi nu-l mai umplu de politeţuri, ci-l împinse ca pe un bãiat care şi-a cãpãtat darul:
- Hai, la muncã!... Bem coniacul numai dupã ce ştim cã de la etajul unu au pornit ordine drastice, sau chiar mişcãri de trupe care sã-i anihileze!
Precipitat, uitându-şi preţiozitatea gesturilor, ca un student care-şi atinsese scopul trecând un examen, avocatul o zbughi pur şi simplu pe uşã, spre uimirea secretarelor.
- Vã caut eu mai târziu! - îşi aminti el de obligaţia cu coniacul şi-i strigã pierzându-se în penumbra culoarului e-legant de la etajul al doilea al impunãtoarei clãdiri.
Se pierdu şi Codruşan. În direcţia cealaltã, cãlcând cu plãcere pe covorul moale, gros, care împlinea atmosfera  conferindu-i o eleganţã silenţioasã, adicã plinã de tãcerile solicitate de importantele cabinete. Mersul lui era, însã, calm. Cu atât mai calm cu cât îşi închipuia cum, dupã ce dãduse colţul culoarului, omologul sãu o rupsese la fugã fãrã nici o prestanţã.
Şi, fãrã sã ştie de ce, îşi aminti melodia aceea ritmatã apãsat, pe care o cântau trupele lui Hitler în anii dinainte, când le vedeai la cinema mãrşãluind sigure pe ele.


5
Cântecul avea drept refren sau, în ori ce caz, vers de început care se repeta: ..Wir gehen zu Madagascar” - noi înaintãm, sau noi mãrşãluim spre Madagascar - idee cel puţin stranie, dacã nu absurdã, pentru nişte trupe care luptau pe-aici, prin ţãrile Europei.
Discutase lucrul acesta nu o datã cu Alexe, profesorul atotştiutor sau atoatelãmuritor prin logica pe care şi-o considera implacabilã. Trebuise sã-l suporte, pentru cã stãteau amândoi în acel ascunziş unde Alexe fusese adus încã de la uciderea lui Iorga, al cãrui partizan fusese şi devenise între timp ideologul lui Drãgan, iar Codruşan se ascunsese când Drãgan a fost arestat. Se cunoşteau încã din lunile de dupã ocuparea Basarabiei de cãtre ruşi şi se tot tatonaserã. Dar apoi trãiserã împreunã momentele intrãrii trupelor germane, ale rebeliunii legionare, ale ascensiunii puterii generalului Antonescu iar, de când acesta a pornit rãzboiul şi pânã ce Codruşan a reuşit sã treacã din nou la ruşi, au trebuit sã stea chiar împreunã, nemişcaţi din locul acela conspirativ, aşa cã discuţiile le erau frecvente.
Dupã pãrerea lui Codruşan, Alexe se baza pe un raţionament doar cu aparenţe normale:
- ... E nebunie, chestia asta cu Madagascarul!... Nebunie colectivã, sau îndobitocitoare a unor oameni. Pânã-n Madagascar  sunt zeci de ţãri şi popoare. Trebuie traversat continentul nostru, o mare, încã un continent pe toatã lungimea lui, cel mai mare deşert al lumii, aproape cei mai înalţi munţi, pãdurea virginã şi încã o mare!... Ce dorinţã nebunã de cucerire şi jaf te poate mâna spre aşa ceva? Doar o dorinţã cu dublu aspect malefic: De a-i supune pe alţii, dar şi de a te supune tu unui asemenea ţel nebunesc!
- Dar, de o dorinţã ceva mai realistã: dorinţa de a domina lumea ca mare putere sau, cel mult, de a o împãrţi între câteva mari puteri, n-ai auzit? - dirija Codruşan sensul discuţiei spre situaţii mai adevãrate.
- Dominaţie şi exploatare! - îşi dovedea acela lecturile de economie politicã. Capitalismul mondial în goanã dupã putere şi exploatare!... Intenţia trebuie retezatã: popoarele trebuie sã aibã un cuvânt de spus!
- Drept; dar cuvântul ţi-l spui cu puterea armelor. Liga Naţiunilor, în spiritul cãreia vorbeşti dumneata, n-a fãcut, pânã la urmã doi bani!... Trãim în secolul rãzboaielor mondiale şi forţa armatã e decisivã.
Codruşan nu-i spunea asta ca sã-l întãrâte. Era ce învãţase şi el în cursurile de contrainformaţii prin care (lucru ce nu li-l spunea celor ce-i cunoşteau doar calificativul vag de ..instructor de la centru”), el cãpãtase grad în armata sovieticã. Dar nu reuşea. Când vorbea despre ..drepturile omului”, ”ale individului”, ”ale fiecãrei minţi care gândeşte”, Alexe devenea un fanatic pentru care revoluţia exista numai sub forma ei idealã. În rest, nu vedea atât pericole, cât descoperea absurdul respingându-l fãrã a se teme de el. Cãlit la o şcoalã mai realistã, pe Codruşan îl enerva fãcându-l sã ricaneze:
- Cine mai are nevoie  azi de pãreri din astea ca ale lui Titulescu?! Armatele mari dominã lumea; dacã nu ţii seama de acest adevãr, eşti pierdut!
- Şi idealurile mari, idealurile tuturor oamenilor care nu fac parte din armate? - nu se lãsa Alexe...
- Le rezolvãm organizându-i în armatã; o armatã puternicã; atât de puternicã încât sã le distrugã pe celelalte - se enerva Codruşan de bâlbâiala aceluia printre formule care, pentru el, erau depãşite.
Aceastã depãşire constituia unul dintre amãnuntele care-l fãceau sã se simtã depãrtat de oamenii cu idealuri mãrunte, demodate, oameni de care, fãrã sã-i facã prea mare plãcere, fusese trimis sã se ocupe, spre a nu-i lãsa de capul lor şi a-i ţine mai aproape de Moscova, chiar dacã trebuiau sã-i acopere, (dar nu sã-i şi cunoascã), misiunile directe de spionaj pe care el le avea aici. Asemenea concepţii, de care, din pãcate, era inoculat şi Drãgan, îl împiedicau deseori sã-şi facã cum trebuie secreta misiune Astfel, ajungea sã-i urascã în sinea sa şi, când avea ocazia, sã le strige-n faţã cã omul triumfãtor trebuia sã facã parte dintr-o mare armatã care sã triumfe. Pentru cã, de la cântarea romanticã a ”Internaţionalei” şi pânã-n miez de secol douãzeci, lucrurile s-au radicalizat, spre o revoluţie mondialã care trebuia obţinutã cu forţa puterii armate. Grupuleţele mãrunte de oameni din ţãri mici, care mai credeau cã pot ele realiza ceva pe cont propriu, îi trezeau milã sau dispreţ şi-l enervau prin lipsa de realism. Din pricina aceasta, el nu se simţea chiar antagonic în concepţie, faţã de dorinţa pe care o cântau naziştii tropãind.Conflictul era, doar, cã se aflau în rãzboi: care pe care; dar concepţia, sau aspiraţia asta la a domina lumea, le-o înţelegea. Nu erau absurzi, cum i se pãrea lui Alexe, ci doar periculoşi ca adversari tinzând spre acelaşi scop.
Şi-l sfãtuia pe Alexe sã se tempereze supunându-se:
- În epoca de faţã, omul trebuie sã înţeleagã cã singura şansã de a triumfa constã în a fi soldat disciplinat, foarte disciplinat, într-o armatã puternicã.
- Adicã, dupã ce am luptat ca sã deschidem mintea omului faţã de propria sa situaţie, sã-i dãm un crez care sã-l lumineze, acuma sã-l reducem doar la condiţia de soldat bine instruit, cu ideea cã el trebuie doar sã execute şi cã, de gândit, gândesc alţii pentru el?!
Ãsta era Alexe. Mãrunt ca un ac de gãmãlie. Cu o gãmãlie mare, în care colcãiau numai raţionamente şi nimic nu-i puteai impune  doar aşa, fiindcã venea de la tine, organ superior. Ceea ce-l fãcea pe Codruşan  sã-l admonesteze, precum comandantul ce nu se acceptã comentat:
- Dumneata nu eşti comunist disciplinat; dumneata eşti un fel de Hristos întârziat, ca şi Drãgan!... Sunteţi nişte Hristoşi fraieri care întindeţi şi obrazul celãlalt!
Recapitulând atent, amintindu-şi-l şi cã era rudã cu acel Drãgan pe care el nu numai cã îl comenta astfel, dar se şi duşmãneau, lui Codruşan îi pãrea foarte rãu cã, atunci, atunci când lucraserã împreunã, nu gãsise prilejul sã se descotoroseascã de ei. Sã se descotoroseascã, pe cât cu putinţã definitiv. Şi de Alexe, dar mai ales de Drãgan, cu care intrase cândva în conflict direct, acela ajungând sã-i spunã cã n-au loc amândoi în acelaşi partid. Când a auzit că fusese condamnat la moarte, a respirat uşurat; dar uite că...


6
Telefonul care-l suna cu zbârnâituri precipitate, avea sã-i confirme alte amãnunte în legãturã cu modul cum  cum ei îşi manifestau din plin existenţa.
- Rãspundeţi repede, vã rog; la capãtul celãlalt al firului sunt disperaţi, de abia au reuşit sã prindã legãtura; rãspundeţi repede, vã rog! Sunt de-ai noştri - apela precipitat în metalul membranei receptorului centralista de pe firul special al guvernului, dând dovadã cã-l cunoştea, de vreme ce i se adresa lui în felul acesta.
Şi, dintr-un anume instinct care-l fãcea sã se întrebe cine era aceea care-o fãcea pe tovarãşa cu el, Codruşan se simţi obligat  s-o apostrofeze cu autoritate:
- Rãspund; ce atâta precipitare?... În ţarã sunt zeci şi zeci de probleme!
Trecu receptorul la urechea cealaltã, fãrã grabã, ca şi cum şi-ar fi demonstrat calmul şi, auzind cum, tot precipitatã, centralista striga pe circuit:..Da, da; staţi, fiţi atenţi, nu pierdeţi legãtura! Vi-l dau chiar pe ministrul care-i din partea partidului”... se simţi obligat sã confirme subliniind importanţa afirmaţiei şi conferindu-i, în acelaşi timp, un caracter cât mai firesc:
- Da, ministrul Codruşan la telefon.
Concomitent, însã, la capãtul celãlalt al firului, se rostea cu mult mai multã precipitare, tot o prezentare:
- Sunt Alexe, profesorul Alexe, din partea judeţenei comuniste; vorbesc din partea judeţenei comuniste; ne aflãm într-o situaţie foarte criticã; mã auziţi?... Cine sunteţi?
- Ministrul Codruşan la telefon! - repetã el apãsat, ca pe o lecţie de calm pe care i-o dãdea profesorului.
- Codruşan?!
Un moment de tãcere în care ministrul, instalat confortabil în fotoliul sãu, devenea curios în legãturã cu modul în care va reacţiona Alexe. Iar reacţia fu spre bine, spre pozitiv, demonstrând cã era mai mare şansa de a afla în ministerul de interne un tovarãş din acelaşi partid, decât dorinţa de a-i face vreo imputare în legãturã cu experienţa lor trecutã.
- Da, sunt Codruşan, cine sunteţi? - rosti el impasibil, hotărât să+ţi facăjocul până la urmă.
- Cum, cine sunt?!... Am spus: sunt Alexe. Sã trãieşti, tovarãşe Codruşan!
- Salut - rãspunse el rãspicând silabele ca şi cum prima ar fi fost mai importantã decât a doua; adicã un fel de ..sa-a-lut” prin care-şi prelungea timpul de gândire. Şi gãsi formula cea mai nimeritã: Nu vã cunosc, dar nu-i nimic; sunteţi din partea judeţenei, aţi spus, nu?
- Tovarãşe Codruşan, am lucrat împreunã; eu sunt Alexe, profesorul...
- Nu-mi amintesc, dar nu asta e important acum! - o fãcu Codruşan pe grijuliul care-i atrãgea atenţia asupra stãrii de fapt: Ce se întâmplã acolo?
- Poate că aveţi dreptate: nu ne cunoaștem... – acceptă Alexe dându-i lui Codruşan fie o lecție, fie arătându-i cã nu-i ardea de asta acum - Situaţia e gravã! Eu, crezusem cã ne-am cunoscut, dar lãsãm asta pe altã datã...
- Dacã nu vã cunosc, ce vinã am?
Omul nu se mai preocupã de amnezia lui Codruşan, fiindcã situaţia de fond era prea importantã:
- Eu am sunat la Ministerul de Interne ca sã cer ajutorul; indiferent de la cine, pentru cã ministerul trebuie sã ne asigure securitatea existenţei şi acţiunilor; dar, dacã am dat chiar peste un reprezentant al partidului nostru...
- Da: aţi dat peste un reprezentant al partidului nostru - spuse, fãrã nici un fel de intonaţie în glas, Codruşan - Ce se întâmplã acolo?
- Am instalat prefectul nostru, iar reacţionarii şi cu armata au înconjurat clãdirea prefecturii somându-i pe ai noştri s-o pãrãseascã.
- Prefectura, deci; nu primãria.
- E aceeaşi clãdire - strigã acela disperat - au înconjurat-o şi ne someazã!... S-au desfãşurat trupele și s-au blocat intrările! Dacă nu interveniți...
- Dacã nu, ce se-ntâmplă?!
- Pot sã şi arunce clãdirea-n aer!
- Dar la ce vã trebuie clãdirea?
- Ca sã punem capãt speculei, ca sã nu mai fie foamete!... Ca sã punem ordine-n judeţ! - ţipã acela ca-ntr-o speranţã. E haos total.
Codruşan îşi juca atât de bine rolul, încât nu i se simţea nici un fel de satisfacţie pentru haosul pe care tocmai el av ea misiunea să-l creeze.
- Existau şi alte cãi, tovarășe. Nu trebuia s-o faceți de capul vostru. Prefectul se numește de guvern. Ce să vă fac dacă provocaţi haos!
Faţã de tonul sec, cu sens dezaprobator, repetat în cele trei replici pe care le primise, Alexe izbucni:
- Oamenii noştri sunt ameninţaţi sã fie aruncaţi în aer, eu de asta am telefonat!... Puteaţi sã fiţi sau sã nu fiţi de-al nostru; eu am telefonat la Ministerul de Interne, care nu trebuie sã tolereze aşa ceva; eu am mobilizat sindicatele aici, dar am nevoie de ajutor şi de acolo; tovarãşii noştri sunt ameninţaţi sã sarã-n aer cu tot cu clãdirea; aveţi rãspunderea sã...
- Tovarãşe dragã... - îşi gãsi Codruşan tonul potrivit şi convingãtor - ...tovarãşe... scuze cã n-am reţinut numele, cum aţi zis cã vã cheamã?
- Alexe! - rãspunse acela bosumflat - ne cunoaştem, noi; dar poate cã, acuma...
- Sigur, dragã tovarãşe, poate cã... acuma... - concedã Codruşan - Poate ne vedem şi-mi amintesc... Acuma însã, uite ce e, tovarãşe: şansa a fãcut sã dai  chiar peste mine  care reprezint aici partidul nostru, aşa cã, fii sigur, voi informa şi voi lua toate mãsurile. Voi sã staţi pregãtiţi şi...
- Dar, dacã nu mai pot sã iau legãtura? Uite, simt şi acuma cã telefonul face întreruperi!
- Se poate şi asta - spuse foarte binevoitor Codruşan - dar trebuie sã aveţi încredere în partid şi sã fiţi disciplinaţi. Important este cã am intrat în legãturã şi cã ştiu eu personal care este situaţia. Voi acţiona conform liniei partidului. Iar voi, respectaţi legalitatea; suntem partid legal acum!
- Dar tulburarea e produsã; situaţia e foarte încordatã; ai noştri sunt ameninţaţi sã sarã în aer; aici e luptã de clasã în toatã regula!
În mintea lui Codruşan lucrurile se lãmuriserã; adicã planul sãu  personal se limpezise şi ştia ce avea de fãcut.
- Bine - conchise cu glas mai mult liniştit decât liniştitor…Bine tovarãşe... Alexe; Alexe parcã aţi spus, nu?... Dacã situaţia  e gravã şi sunteţi în plin ascuţiş al luptei de clasã, atunci aplicaţi toate criteriile intransigenţei luptei de clasã: Care pe care!... Iar noi, de aici, vom veghea sã împiedicãm duşmanul, pe cât se poate; e bine aşa? - întrebã el mobilizator şi chiar c-o undã de simpatie în glas.
- E bine, dar acţionaţi mai repede!... Opriţi armata, trimiteţi confirmarea!...
- Acţionãm, tovarãşe; n-aveţi nici o grijã!.. Dar înfruntaţi-i şi voi: Care pe care!
Nu mai aşteptã sã audã ce spunea celãlalt, sau dacã mai spunea ceva. Aşezã receptorul şi se ridicã preocupat îndreptându-se spre uşã,


7
Dar un ţârâit subţire şi insistent îl întoarse spre alinierea elegant-disciplinatã a telefonelor acelora. A telefoanelor care demonstrau puterea lui întru toate legãturile posibile. Cu un aer vexat se apropie de aparatele a cãror expresie devenea agresivã. Vexat, intrigat, bãnuitor, ca şi cum ţârâitul deranja acel simbol de putere al eleganţei lor disciplinate. Şi întrebã nebinevoitor, ca-n faţa cuiva care-l pândea sau îl suspecta:
- Cine-i?!
- Tovarãşe ministru...
Glasul feminin avea ceva intim, cald.
- Ce-i?... Cine-i acolo?!
- Tovarãşe ministru, eu sunt... fata de la centralã, operatoarea de la telefoane, tovarãşe ministru!...
- De la telefoane? Şi ce vrei?
- Vreau... vreau sã întreb ceva, tovarãşe ministru.
- Eşti de-a noastrã, de-mi vorbeşti aşa, cu tovarãşe?
- Sigur, tovarãşe ministru; am fost postatã de partid sã lucrez aici, tovarãşe ministru; tocmai ca sã asigur... înţelegeţi... de asta v-am sunat pe telefonul ãsta, care e sigur!
- Te-au postat aici şi eu nu ştiu nimic? - deveni el bãnuitor.
- Raportez la centru, n-aveţi nici o grijã! - i se confesã aceea fãcându-l şi mai bãnuitor.
Aşa c-o chestionã brutal:
- Ce vrei sã mã-ntrebi?
Glasul aceleia era vibrant; era grijuliu, avea şi candoare. Încã suspicios cu aparatele acelea fãcute  parcã nu numai ca sã-i stea la îndemânã, ci şi ca sã-l spioneze, Codruşan se trezi întrebându-se oare cine a adus-o acolo pe „fata de la centralã”. Şi, tocmai de asta, încercând sã şi-o imagineze cam cum arãta, repetã:
- Ce vrei sã mã întrebi?
- Vreau sã vã întreb - rãspunse ea pregãtitã - vreau sã vã întreb, tovarãşe ministru: Credeţi cã tovarãşii noştri, de acolo de unde aţi vorbit, credeţi cã sunt în siguranţã?... Credeţi cã...
 « De acolo  unde vorbise » - gândi Codruşan cu modul sãu de a nu avea încredere în nimeni. Şi întrebã brusc:
- Dumneata mi-ai dat legãtura?
- Sigur!... Eu v-am menţinut-o. De câteva ori au încercat sã ne întrerupã... Dar am reuşit! - exclamã bucuros glasul operatoarei.
Al lui Codruşan, însã, nu împãrtãşea aceastã bucurie:
- Şi, când „reuşeşti” aşa ceva, asculţi şi convorbirea, nu?
- Fragmente, frânturi... - rãspunse ea sincerã şi deschisã, în ciuda tonului cu care-i vorbea ministrul - Am de fãcut operaţiuni complicate aici, cum sã vã spun...
Totuşi, instinctul lui de precauţie, instinct bine format care îl fãcea rãu, neiertãtor, atent sã apese el pe trãgaci mai repede şi apoi, abia, sã dea şi alte rãspunsuri, instinctul acesta de precauţie, deci, îl crispa. Pe lângã curiozitatea de altã naturã, care-l fãcea sã se întrebe cum arãta fata, el ştia cã glasul ei, glasul grijuliu pe care-l auzea, reprezenta o fiinţã care trebuia bãnuitã, suspectatã, interogatã chiar.
Îşi fãcu tonul sã parã mai binevoitor:
- Şi, dacã ai auzit ce-am vorbit cu ei, de ce mã mai întrebi?
- Pentru cã...
Glasul feminin, lipsit de sfialã, chiar şi de sfiala de a-şi fi trãdat prezenţa în undele existenţei lui nevãzute, avu o ezitare în care Codruşan bãnui mişcarea nesincerã ce-i trezea suspiciuni. O mişcare ca de control; sau ca o mãsurã de precauţie. Abia dupã aceea glasul venind din nevãzut se schimbã, deveni mai apropiat, mai confident, şoptind ca un secret din care nu lipsea şi unda de îngrijorare:
- Pentru cã, eu, tovarãşe ministru, am mai auzit şi alte convorbiri... mã înţelegeţi, nu?...
- Ce să-nţeleg?
- La celelalte cabinete, care sunt de la celelalte partide... Au alte planuri; ei, cum să vă spun, îi mai aud când cer aprobări de la şefii lor... Pe linia lor şi nu a noastră, mă-nţelegeţi...
O înţelegea şi nu numai atât! Înţelegea cu ciudã, chiar şi altceva care-l privea direct: Cã lucrurile discutate şi de el la telefon, nu mai erau doar ale lui, nu-i mai aparţineau doar lui putând sã le dea ce interpretare voia, ci, fãrã doar şi poate trebuia sã accepte şi controlul altora. Iar, pe a femeii aceleia cu glas frumos şi grav, în orice caz!... A femeii aceleia care se plasa, ori, mai bine zis, apãrea  drept conexiune a unei prezenţe neaşteptate pe firul telefonului sãu.
- Cum arãţi dumneata?... Eşti tânãrã, eşti...
Nu voia sã se demaşte, nici sã-şi recunoascã slãbiciunea produsã de bãnuialã şi de cunoaşterea metodelor bolşevice de urmãrire. De asta îi puse prima întrebare neutrã care-i veni în minte. Prima din zecile, mai interesante sau mai neplãcute, care îl nãpãdeau. Prima, aşa, la întâmplare:
- Cum arãţi? Aş vrea sã te vãd!
- Sunt studentã... - rãspunse glasul - am fost studentã la medicinã şi, de atunci, mi se spune ..studenta”.
Medicinistã - gândi Codruşan - medicinistele, în general, sunt urâte... Dar, cu glas tare, spuse altceva:
- Studenta! - rosti ca şi cum amãnuntul acesta ar fi conferit glasului aceluia mai multã concreteţe sau evidenţã – „Studenta”, deci...
- Tovarãşii mã cunosc sub numele ãsta; puteţi sã întrebaţi de mine.
Dar în mintea lui se fãcea o asociaţie mai neaşteptatã:
- Pânã la ce orã eşti în serviciu?
- Pânã la unsprezece seara - rãspunse fata fãrã a fi surprinsã.
- Unsprezece seara? - rumegã Codruşan gândul sãu.
- Unsprezece şi ceva... ştiţi, uneori, schimbul mai întârzie.
- Bine. Când termini, sã vii pe-aici sã stãm de vorbã.
- Am sã vin, tovarãşe ministru.
- Sã vii - repetã el - dar, pânã atunci, fii atentã: Dacã nu dai de mine, notezi tot ce se-ntâmplã şi-mi spui când mã-ntorc. Aştepţi sã mã întorc şi-mi spui mie, numai mie - deveni el autoritar, lucru confirmat  şi de tonul cu care  încheia convorbirea cea de la capãtul celãlalt al firului:
- Am înţeles; am înţeles tovarãşe ministru!...  - pentru ca, deodatã, ca un copil vinovat, sã şopteascã: Alo, tovarãşe ministru...
- Ce-i?
- Sunteţi la etajul doi, nu?... Ca sã nu greşesc.
- La doi, cabinetul de pe stânga. Sã intri direct, fiindcã am sã eliberez secretarii!
Codruşan aşezã receptorul în furcã printr-un gest ezitant, ca şi cum s-ar fi gândit la altceva, dar ne ştiind exact la ce.
Îşi dãdu seama care-i era gândul, doar mai târziu când, traversând cele douã culoare cu covoare moi şi deschizând uşa la cabinetul omologului sãu avocatul, dãdu de aceeaşi înşiruire de telefoane: elegantã şi disciplinatã, aşteptând ordinele, dar parcã şi pãzind, sau pândind ceva. Telefoane de diverse culori, fãrã o semnificaţie prea precisã, fãrã sã-ţi spunã la care dintre ele auzeai glasul pãtrunzãtor al studentei, sau îi simţeai numai prezenţa, ca o respiraţie care-l fãcea sã-şi spunã cu precauţie: „au postat-o aici, dar mie nu mi-au spus!”...
Din pricina aceasta, la gestul politicos al omologului sãu de a lua loc, schiţã o opunere:
- Nu; aş simţi nevoia sã ies... De fapt, n-am mâncat nimic... Spuneaţi de un restaurant cu separeu care...
- Ah, da; bine-nţeles cã spuneam!... Vom trimite şi coniacul acolo, dacã n-au ei din cel mai fin! - rosti acela bucuros, fãrã sã-i pese de secretarii care stãteau nemişcaţi.
Şi luã din mâna unuia dintre ei pardesiul.


8
Separeul era plãcut  tocmai datoritã faptului cã, pe deasupra draperiei groase şi  grele, zvonul localului ajungea discret creind atmosferã şi ambianţã. Patronul îşi dovedea nişte obligaţii mai vechi scãpând, printre foarte desele apelative de „excelenţã”, câte un „dumneata, domnule avocat”, sau spunându-i lui Codruşan cu un soi de respect familiar: „noi am fãcut rezistenţã, domnule ministru; Antonescu mã bãgase la legea speculei şi dumnealui m-a apãrat!”...
În acest fel, mâncãrurile s-au succedat repede, dupã pofta lor şi chiar mãrindu-le-o prin gusturi apetisante, ceea ce l-a fãcut pe Codruşan sã recunoascã faptul cã multã vreme a dus dorul unui restaurant bucureştean. Aceasta a condus cãtre reumplerea paharelor cu aperitive, apoi cu vin şi ciocnirea lor cu camaraderie; iar, de aici, pânã la mãrturisirea unor amintiri din strãinãtate şi a modului sau gândurilor  cu care se întorsese înapoi în ţarã, nu a rãmas decât un pas. Pasul marcat de încã un pahar şi de toastul intim în genul „eşti bãiat bun”, toast rostit, însã, mai disimulat în respectul reciproc pe care şi-l datorau cele douã excelenţe, în sensul „presimt cã avem puncte comune care ne vor face sã ne înţelegem foarte bine”. Pentru a se ajunge apoi la încã o mãrturisire deschisã, din partea fiecãruia, despre politicã şi situaţia actualã. Iar, la o declaraţie foarte categoricã a lui Codruşan despre faptul cã trebuie navigat inteligent sub zodia puterilor mari, avocatul chiar ajunse sã punã întrebarea pe faţã:
- Şi, atunci... atunci, domnule Codruşan, recunoscând cã nu aici se decid actele puterii, ce v-a trebuit toatã povestea asta cu cei care au luat cu asalt primãria, sau prefectura, sau ce naiba au luat?!
Codruşan a ezitat o clipã; a ezitat sã afirme „nouã nu ne-a trebuit aşa ceva” şi i-a zâmbit  fãcând un gest de înţelegere cu capul lui pãtrat.
- Suntem o forţã declanşatã, domnule, o forţã care ia diverse forme; mai logice, sau mai puţin logice, dar ia!... - şi adãugã cu plãcerea lui de a domina: Suntem în plinã declanşare, iar celelalte forţe trebuie sã  ştie sã se teamã de noi!
- Bine, dar...
- „Dar”!... Sigur cã existã un “dar”... Dacã vrem noi, existã şi un .”dar” - spuse Codruşan plãcându-i sã joace rolul omului aflat pe poziţii tari, care face concesii sau, chiar, hatâruri.
- Pãi, domnule - atacã avocatul - despre acest „dar” care existã, eu vreau sã discutãm; adicã, despre modul cum noi doi ne putem înţelege; cei de-acolo...
- Cei de-acolo, dã-i dracului! Nu-i aşa? Pot sã moarã! - spuse Codruşan cu o veselie înspãimântãtoare, veselie care-l fãcu pe avocat, cu toatã eleganţa gesturilor sale, sã se teamã, sã devinã precaut şi sã se pregãteascã pentru orice eventualitate, a-şi cere scuze:
- Ei, poate nu chiar sã moarã.
- Ba sã moarã, domnule! Dacã vor eroism populist, n-au decât sã moarã! Trecem la coniac?
- Exact, coniacul! - fu ferict avocatul sã nu trebuiascã sã se angajeze chiar a omorâ pe cineva - Poftim!... Ce zici?... N-au mai rãmas mai mult de zece sticle de la Carol al doilea. Şambelanul mi-a fãcut o mare favoare. I-am spus cã e vorba de o înţelegere istoricã, doar noi suntem reprezentanţii noilor puteri!... Nu, nu i-am spus nume. I-am spus doar, aşa, cã-n seara asta se va înţelege Londra cu Moscova!...
- Londra cu Moscova?... - Codruşan dãdu sã râdã; apoi, amintindu-și de o indicație recentă, deveni grav: Moscova poate da lovituri mult mai tari: Moscova nu agreează nici măcar lovitura de palat pe care ați dat-o voi aici cu Antonescu – adăugă el pentru a-I insufla aceluia ideea că el era atât de însemnat încât putea vorbi în numele Moscovei.
Iar avocatul aprecie arătându-i respect:
- Aşa credeam şi eu; şi tocmai de asta mă-ntreb ce interes aveţi să se forţeze lucrurile într-un judeţ sau în altul, dacă nici ce s-a-ntâmplat la Palat, cu Antoneştii ?
- N-avem. Ţi-o spun cinstit şi, de asta, vă lăsăm şi mână liberă. Asre-s ambiţii locale ale unor oameni depăşiţi, care nu ştiu ce-nseamnă puterea Armatei roşii !
- Exact, exact aşa gândeam şi eu !... 
Ciocnind, celălalt răapundea fericit că avea ce raporta şefilor săi, după cum, bine+nţeles, îşi spunea Codruşan, mai ales după discuţia sa cu telefonista. Aşa că, avansându+i asemenea jumătăţi de informaţii, îi puse întrebarea de+a dreptul :
- Dar dumneata ?...Dumneata chiar crezi cã poţi reprezenta Londra?
- Doar eu, nu; dar partidul meu, da. Ţi-am spus cã şefu e numai cu „London” în gurã.
- O fi agent al lor? - asimilã Codruşan lucrurile cu propria-i situaţie.
- Ei, n-aş folosi un termen chiar atât de vulgar!... În politicã, lucrurile presupun altfel de relaţii!... Cum sã spun: În politicã, lucrurile sunt mai subtile, pe de o parte dar, pe de alta, devin şi mai directe!
- Mai directe?
- Da - arãtã avocatul pentru ce şi el pregãtise terenul - de exemplu, cu toate că am înţeles că dezavuaţi, eu am sã vã-ntreb şi foarte direct dacã dumneavoastrã aveţi vreun interes special sã-i susţineţi pe ãia cu prefectura.
- Interes special... - degustã Codruşan gânditor coniacul aruncând întrebarea deodatã - Dar dumneavoastrã aţi avea?
- Am avea... - rãspunse umil celãlalt - am creşte, poate, în ochii... mã-nţelegeţi... în ochii celor de la „London” , vorba şefului nostru, ha, ha, ha!... - şi adãugã repede, tot umil: Dacã dumneavoastrã consideraţi cã Moscova tot n-are asemenea interese mãrunte!
”Moscova va cuceri toţi Balcanii dintr-un pas”,  ar fi vrut sã-l umileascã şi mai mult Codruşan arãtând puterea marii puteri cãreia îi era aservit, dar considerã cã era mai bine sã-l joace, aşa cã degustã în continuare coniacul ca un rafinat, pertractând:
- Mã rog... indiferent... e totuşi vorba de tovarãşii noştri... cadrele noastre... organizaţiile noastre pe care trebuie sã le susţinem...
- Pãi asta-i! - se dovedi iarãşi modest în pretenţii avocatul - Poate-mi spuneţi doar pânã la ce punct aţi vrea sã-i susţineţi!
- Pãnã la ce punct? - Codruşan savurã şi coniacul şi ascendentul pe care şi-l simţea asupra celuilalt, pentru ca deodatã sã-l surprindã sau chiar sã-l întoarcã pe dos cu declaraţia sa: Ha!... Dã-i dracului, domnule, cu toate motivele şi ambiţiile lor provinciale!... Ãia nu fac decât sã ne deranjeze, sã nu ne lase sã ne bem coniacul în tihnã!
Ca o ilustrare, luã bolul cu bãuturã finã, suavã, fãcutã pentru o lungã degustare şi-l rãsturnã pe gât c-un gest ameninţãtor. Apoi, cu o expresie rea în privirile sale alburii, glumi tãios:
- Nu-i aşa, domnule avocat?... Ha!... Sã nu ne lase sã ne bem coniacul în tihnã!...
Şi întinse mâna dupã sticla cu eticheta plinã de medalii, umplându-şi întreg bolul, fãrã sã-i pese de protocolul rafinatei bãuturi. În vreme ce avocatul nu putea bãnui cã o parte din îndârjire îi provenea din apetenţa faţã de alcoolurile tari.
Ştia sã domine, Codruşan; şi se simţea bine când îşi verifica acest atu în faţa cuiva. De asta îi spuse fãrã ocoliş:
- Pe mine, domnule, viaţa m-a învãţat sã lucrez cu pistolul pe masã; viaţa asta care e asprã; viaţa asta care e supusã jocurilor unor mari puteri; atât de mari încât nici eu, nici dumneata, nu le putem influenţa, nu-i aşa?
- Aşa-i - încuviinţã avocatul fãrã sã ştie dacã din convingere sau ca sã-i facã pe plac. Pentru ca apoi abia, dându-şi seama cã era o idee convenabilã, s-o exploateze cu inteligenţa lui elegantã: Dacã s-au înţeles şi au conlucrat atât de bine în acest rãzboi anglo-americanii cu sovieticii, dacã Roosevelt şi Stalin, mã-nţelegi, se simt pe aceleaşi poziţii, cred cã şi noi doi...
Şi nu mai spuse ce anume ci, luându-i exemplul, apucã sticla de coniac şi îşi umplu bolul mai mult decât prevedeau regulele etichetei. Apoi, dându-şi seama cã fusese nepoliticos, îl umplu şi pe al lui Codruşan. Ca o scuzã, îl umplu chiar mai mult decât pe al sãu; îl umplu ochi, pentru a rosti un popular şi neaoş:
- Hai noroc!... Doi oameni politici ca noi nu pot sã nu se-nţeleagã, chiar dacã situaţia e durã, nu-i aşa?... Hai noroc, chiar dacã situaţia e durã!
Dar, în loc sã ciocneascã, Codruşan dãdu duşca şi îl dispreţui profund cu un:
- Durã, pe dracu!
- Zãu?
Blazat faţã de nedumerirea aceluia, Codruşan apãsã cuvintele cu buzele lui subţiri, care pãreau o linie la fel de dreaptã ca şi  celelalte din care îi era alcãtuitã figura colţuroasã:
- Ştii ce? Pe mine nu mã intereseazã soarta ãlora din prefectura asediatã. Dacã te intereseazã pe dumneata, faci cum crezi de cuviinţã!
Şi tãcu privindu-l drept cu ochii sãi de culoare incertã. Atât de drept, încât avocatul îşi dãdu seama cã nu glumea; nu glumea deloc. Aşa cã rãspunse solemn:
- Rãmân în veci dator.
- Nu în veci - avertizã Codruşan - am sã-ţi cer eu sã te achiţi mai repede!
- Atunci... - se precipitã acela - pot acţiona? Pot da un telefon?
- Chiar te rog! Spune alor dumitale cã ãia sunt o mânã de nepricepuţi agitând  nişte sindicalişti flãmânzi. N-au nici un sprijin de la centru!
- Imediat mã-ntorc! - strigã fericit avocatul bâjbâind prin draperie dupã telefon.
- Stai! Nu uita: Militarii!... Fii deştept şi fã totul cu mâna lor!... Spune-le sã punã artileria grea!
- Întrutocmai! - promise solemn acela pentru ca, apoi, de dupã draperie sã i se audã vocea şoptitã: Domnişoarã, cautã-mi-l oriunde pe ministru şi, pânã atunci, fã-mi legãtura cu numãrul ãsta pe care ţi-l spun eu.
Codruşan trase cu urechea şi-şi notã numãrul dictat de avocat spre a controla dacã era de la partidul aceluia sau de la vreun birou al  reprezentanţilor comandamentului aliat. Dar amintindu-şi cã studenta era cea care fãcea legãtura telefonicã comandatã, se amuzã la gândul cã va afla şi mai repede.
Îl deranjã un mic pocnet: Arãtând spre draperia din spatele cãreia vorbea celãlalt, chelnerul punea pe masã douã sticle pline în elegante forme diferite, arãtând spre cea golitã:
- Noi n-avem chiar din acesta, atât de fin. De asta, domnul ministru a spus sã vã întreb ce preferaţi.
- Lasã-le pe-amândouã! - decise Codruşan spunându-si în gând despre omologul sãu: ]Fie vrea sã se poarte cu mine muncitoreşte, fie ia în serios faptul c-am stat la ruşii beţivi!”...
În ce mod şi în ce context se goli cea de a doua sticlã de coniac, aceea cu formã de butoiaş şi silueta lui Napoleon  imprimatã pe eticheta cu medalii, nu mai intereseazã. Important este faptul cã aceasta s-a petrecut într-un ritm la fel de susţinut, dar diferit: În vreme ce avocatul  sorbea cu înghiţituri dese, ţinând paharul între palmele sale cu degete elegante şi amestecând aceste înghiţituri cu abundenţa vorbelor pe care simţea nevoia sã le rosteascã într-un fel de euforie, Codruşan îl asculta într-o tãcere de om care stabilise ce-l interesa. Rãsturna doar, din când în când paharul pe gât, dintr-o datã, ca şi cum, dupã decizia luatã şi tactica stabilitã, ar fi tras el câte-un foc de pistol. Sau, chiar, câte unul de tun.
- Ai spus sã intre cu artileria grea?
- Bine-nţeles! - se entuziasma îmbãtat şi de alcool şi de succes, avocatul - Domnule, eşti teribil!... Eşti o forţã de voinţã şi de cinism!
- Ai spus sã nu se sfiascã sã tragã-n ei?!
- Am spus!... - rãspundea acela şi relua - Eşti fantastic! Uite, mãrturisesc: Eu am vrut, în chestiunea asta sã te corup, sã te racolez... Iar dumneata, cu atâta sânge rece, mi-i dãruieşti pe nenorociţii ãia!
- Îţi cer eu revanşa, n-avea grijã! - mai trase Codruşan încã un avantaj din afacerea asta, înafara celui de care ştia numai el.
Şi, fiindcã avocatul dãdea semne de beţie, se simţi obligat sã-i dicteze exact  ce avea de fãcut:
- Stai şi-ascultã: Eu, noaptea asta nu voi fi de gãsit. Dacã generalii au dat ordinele şi vor sã se culce, asigurã-i cã girezi dumneata conducerea ministerului.
- Eşti teribil de tare; eşti de-un cinism perfect! - repetã avocatul comandând o cafea mare şi redevenind ultrapoliticos pentru a-i spune: Te-ntreb sincer, îmi dai voie acum sã plec?... O asemenea problemã trebuie s-o discut cu şefii mei, pentru ca ei sã-i spunã ministrului titular sã fie cât mai dur, mã-nţelegi?
- Te-nţeleg! - îşi transferã Codruşan cinismul şi la adresa propriei lor situaţii - Ai şi dumneata de raportat, ca orice rotiţã dintr-un angrenaj care ne dã doar aparenţele c-am fi mari şi puternici!... - şi ciocni paharul cu gest superior: Salut... excelenţã!
- Dacã vrei, mai stau - se trezi politeţea în celãlalt,  arãtând spre sticle.
- Nu, nu! - porunci Codruşan ca şi cum l-ar fi dezlegat de aceastã îndatorire - poţi sã te duci!... Poţi chiar sã raportezi cã ai fãcut  eforturi mari şi cã te-a costat mult ca sã mã convingi în legãturã cu ce-am acceptat. Poţi sã te lauzi cum vrei în faţa şefilor dumitale. Ai maşina aici?
- Da.
- Bine, mã laşi pe mine la minister, ca sã-mi strâng lucrurile, dar spui aici sã reţinã masa fiindcã vreau sã mã întorc mai târziu.
- Eşti o bomboanã!
- Nu-i nevoie sã-mi spui nimic!... Eu dispar cum ţi-am promis, iar dumneata procedezi cum crezi de cuviinţã. E clar?!
- Clar! - rãspunse acela cu entuziasmul omului cãruia i-a cãzut o pleaşcã din cer.
Şi-şi redresã ţinuta pregãtindu-se sã iasã prestant printre plecãciunile chelnerilor.
- Când revin, vreau sã intru discret; aratã-mi o altã intrare - îi spuse Codruşan patronului, rumegându-şi în continuare planurile.


9
Fata, adicã studenta, adicã telefonista de la centralã, fu foarte impresionatã de primirea atentã care li se fãcu la restaurant, fiind conduşi printr-un culoar discret şi elegant, în care se auzeau ecourile orhestrei şi comenzile bucãtãriei. De fapt, era impresionatã de tot, din clipa în care Codruşan o invitase sã petreacã seara cu el.
- N-ai mai avut invitaţii din astea - îi spuse ministrul sondând situaţia.
- Am şi evitat - îi rãspunse ea - când trebuie sã faci diverse jocuri conspirative, cum mã puneau uneori s-o fac pe femeia de societate, ca sã trag cu urechea, parcã nu prea mai ai chef!
Se purta, într-adevãr, ca o femeie de lume, dezinvoltã şi plinã de pretenţii în gesturi, în vreme ce garsonul îi lua pardesiul, îi aştepta controlul cochet în oglindã sau îi potrivea scaunul aşteptând-o sã se aşeze. Și, doar dupã ce acela se retrase, adãugã fãrã nici un fel de moft:
- ... Noi eram folosite ca “tehnice”, adicã persoane de legãturã. Iar unii tovarãşi au obiceiul sã foloseascã tehnicele la... În fine: la toate!... Credeţi-mã cã nu e prea plãcut.
- De ce? - întrebã Codruşan cam brutal în entuziasmul pe care i-l dãdea coniacul, simţind cum persoana pe care o invitase aici şi în scopul unor astfel de planuri, îl intuia şi-l avertiza în acelaşi timp.
- Pentru cã nu toate vrem sã ne pretãm la orice! - rãspunse ea agresiv descurajându-l; şi, cu gest autoritar,  ceru chelnerului sã-i aprindã ţigara.
Apoi, când rãmaserã iar singuri, se-ntoarse spre el cu o amintire urâtã:
- Mai ales când unii, care n-au vãzut de mult femeie, sar aşa pe tine, numai pentru cã tu vii sã faci legãtura dintre ei şi alţii!... Sunt odioşi; n-am gãsit de multă vreme un tovarãş sã-mi placã; iar, cu altcineva, cu vreun om dinafarã, mã feresc sã mã leg. Firesc, nu? - întrebã ea deschis şi camaradereşte.
Era o femeie încã tânãrã, cu pãr negru pieptãnat simplu, ceea ce dãdea mare distincţie frunţii bombate. În afara gâtului subţire, celelalte trãsãturi le avea cam aspre; sau, poate, le asprea o anumitã stare accentuatã de penumbra separeului. Pentru cã atributul pregnant în sublinierea persoanei ei rãmânea tot vocea; vocea aceea cam repezitã şi, prin contrast, marcatã de tãceri atente, prin care Codruşan fãcuse cunoştinţa ei la telefon.
Erau tãcerile atente de care el îşi amintea cum i le simţea insinuate în circuitul telefonic. Insinuate ca o undã parazitã de care trebuie sã te fereşti. Pentru cã fata asta acţiona, desigur, mai mult decât o simplã telefonistã iar, când, revenind la minister, el o sunase şi o întrebase dacã mai dãsuserã vreo veste  cei din sau de lângã prefectura asediatã, glasul ei rostise bucuros:
- Da, v-am aşteptat; am stabilit un loc unde pot sã sun!
Şi îi dãdu legãtura la postul telefonic al unei comune suburbane unde erau nişte oameni de-ai lor, oameni cu care o auzi pe ea vorbind foarte prieteneşte. Fata se implica, deci.
Codruşan  nu aflase de la aceia cine ştie ce noutãţi, ci numai faptul cã Alexe pornise cu oameni din mahalale spre centrul oraşului şi cã ei sunau de zor în tot judeţul pe unde se strângeau alţi oameni. Despre militari, trebui sã-i întrebe el, iar aceia îşi amintirã cã vãzuserã trecând nişte unitãţi motorizate.
- Bine tovarãşi! Procedaţi cu precauţie pentru cã duşmanul e perfid  şi are putere! Fiţi vigilenţi şi nu pierdeţi poziţiile!
Codruşan dãdu aceastã indicaţie banalã, apoi, pe alt telefon, sunã la cei din conducerea partidului informând cã el se aflã în legãturã permanentã cu oraşul în care aveau loc tulburãri şi cã luase toate mãsurile pentru noaptea aceea, în aşa fel încât lucrurile sã devinã mai limpezi pentru a doua zi. Sã fie siguri cã el va acţiona cum trebuie şi va raporta totul - mai spuse rãmânând în mânã cu receptorul negru, ca şi cum i-ar fi cercetat mãruntaiele.
Era, poate, o simplã obsesie, o simplã nelinişte a caracterului sãu bãnuitor, dar şi pe firul acela, pe care-şi fãcuse singur legãtura,  avu impresia cã intuia prezenţa ei tãcutã, ca şi dincolo, unde fata nici mãcar nu-i ascundea faptul cã urmãrea, cu grijã şi atenţie deosebitã, soarta celor care nu-i erau deloc indiferenţi.
Avusese aceastã impresie. şi, ca sã verifice, sunase repede, încã înainte de a aşeza receptorul în furcã, pe telefonul celãlalt.
- Ţi-a venit schimbul? - somase Codruşan autoritar.
Dar, indiferent de modul cum o pândea, rãspunsul ei se auzise netulburat, fãrã a lãsa vreo bãnuialã.
- Mã cunoşti? - o mai întrebase el încã rumegându-şi gândul - Mã ştii cum arãt, adicã? - şi rãspunse concomitent cu ea: ... Adicã, de unde sã ştii?!... Spune-mi, atunci, cum eşti îmbrãcatã... Stai, nu vorbi faţã de alea care te schimbã; spune-mi mai bine pe unde ieşi!... Prin ieşirea... Da; aşteaptã-mã la al doilea colţ spre stânga... Nu vorbi mult; ai sã-mi spui atunci cum te cheamã. Eşti studenta, medicinista... Bine!
Îndepãrtând telefonul, rãmase o clipã concentrat ca sã-şi dea seama dacã, între ,,tãcerile” celor douã fire pe care vorbise, era vreo diferenţã. şi pornise repede recunoscând cu cinismul sãu cã, indiferent ce hram purta aceea, sau ce instrucţiuni avea ea de la alţii, el, ca bãrbat, era chiar curios sã vadã cum arãta fata.
Iar acum, nu numai cã o vedea, dar şi înghiţise primul hap cu pãrerea ei tranşantã despre bãrbaţii stãtuţi care sãreau asuprã-i, oricât de importante misiuni secrete ar fi avut. O vedea alãturi, fãcând gesturi de doamnã care ştie cum sã se poarte cu chelnerii, dar şi de sinceritate intelectualã, pe o platformã comunã cu el. În ambele cazuri însã, sobrã, ca un om cu probleme ce nu permit frivolitate sau cochetãrie. Îi studia trãsãturile care aveau unele accente subliniate, iar altele estompate de penumbra acelui separeu ce pãrea cã pluteşte undeva, pe apa de murmure şi zgomote a localului. Constata cã, în nici un caz, nu era o urâtã sau o ambiţioasã, cum se spunea despre studentele de la medicinã. Îi pãrea rãu, acum, cã nu cumpãnise bine, dând atenţie doar temerilor de a nu-i vedea împreunã vreunul din minister care ar fi ieşit în acelaşi timp cu ei. Ar fi trebuit sã calculeze altfel. Pentru cã, dacã acea curiozitate de a o cunoaşte, a o vedea şi a o aduce acolo, în restaurant, curiozitate care se complicase şi cu alte intenţii sau instincte dupã ce se mai rãzbunã pe alte câteva pahare de coniac, s-ar fi  îmbinat şi cu calculul unor alibiuri, ar fi fost mai bine. Adicã, petrecând mai la vedere cu ea, cu o tovarãşã, ar fi putut sã le explice mai clar celor de la partid motivul lipsei lui din minister în momentul când armata va interveni în forţã împotriva celor din prefectura asediatã, punându-l la punct pe acel nesuferit de Alexe. Deci, aceastã comportare la vedere, poate cã ar fi fãcut-o şi pe ea sã fie mai puţin reţinutã şi s-ar fi subliniat ca alibi în favoarea lui, tocmai dacã cineva i-ar fi vãzut, sau ar fi venit  cu un şofer de la minister. Asta i-ar fi dat posibilitatea sã-i declare galant: .”Nu-mi pasã; eşti atât de frumoasã, îmi placi atât de mult, cã mã simt mândru sã ieşim în public şi fericit sã-mi acorzi intimitate!” ... Cam aşa i-ar fi şoptit strângând-o-n braţe acolo, pe ring şi nu respectând o întâlnire ca de şedinţã, cum impunea ea la masa de separeu, prin acel comportament tranşant.
Dar acum, varianta unor asemenea posibilitãţi era depãşitã, iar lui nu-i mai rãmânea decât sã bea sperând perfid c-o va îndemna sã facã la fel îmbunându-se. Mai încercã doar o stratagemã:
- Dacã ai de anunţat, cumva, undeva, unde te afli, poţi spune cã eşti cu mine - spuse el pentru a adãuga c-o urmã de cochetãrie cam stranie - Chiar dacã sunt un domn şi nu sãr de prima oarã,  fiind ministrul tãu te pot reţine cât vreau, nu?... Ne aflãm încã într-un guvern burghez, care nu ţine seama de morala proletarã. Ministrul ordonã, iar biata telefonistã se executã, chiar dacã nu-i place de el... Nu?...
Şi apãsã pe acel ”nu” într-un mod insinuant.
Însã fata rãspunse fãrã nici un fel de echivoc, cu acelaşi ton rece şi atent al glasului:
- Nu am de anunţat pe nimeni.
- Foarte bine dacã n-ai pe nimeni!... Înseamnã cã putem petrece împreunã fãrã sã-ţi fie gândurile în altã parte!... Sã ciocnim, sã bem, cu bucurie cã ne-am cunoscut!... Nu te bucuri?
De abia atunci fata îl privi altfel, cu ochii mari, întunecaţi, în care parcã mai strãlucea ceva în afarã de seriozitate:
- Sincer sã vã spun: Mã bucur!...  - rãspunse ea în acelaşi mod lipsit de echivoc - Mã bucur c-aţi venit şi dumneavoastrã în ministerul ãsta, pentru cã m-am plictisit sã mã tot ascund şi sã n-am cu cine comunica! Acum ştiu cã împart cu cineva misiunea asta secretã sau, mãcar, cã am cu cine comunica.
Era, în continuare, atât de serioasã, încât îl readuse şi pe el la serioasele intenţii de a o trage de limbã:
- Pãi, nu comunici cu cei cãrora le raportezi?... Cei pentru care supraveghezi şi strângi informaţiile?
- Conspirativ şi rar; o datã pe sãptãmânã sau, rareori, la trei zile - rãspunse ea destul de nemulţumitã - În rest, n-am voie sã vãd pe nimeni. Au rãmas aceleaşi reguli aspre din timpul rãzboiului. Cred cã cineva a uitat sã le schimbe.
De bucuria liniştii ce i-o readucea aceastã informaţie, lui Codruşan îi veni s-o pupe. S-o pupe sincer, frãţeşte, fãrã celelate intenţii: Deci, lucrurile stãteau aşa cum bãnuia el şi fata n-avea cui raporta imediat. Vechea birocraţie a spionajului rusesc funcţiona dupã aceleaşi reguli de neclintit!... Slavã Domnului!... Se abţinu de la efuziune de teamã sã n-o facã pe aceea sã se crispeze din nou. Îi dictau asta instinctele lui de pãianjen ce ştie sã-ntindã plasele cum trebuie:
- Şi, altã legãturã n-ai, nu-i aşa? - o încurajã.
Ea îl privi din nou în acel altfel de mod, mai cald şi mult mai puţin crispat:
- Nu. Vã spun drept: Am fost chiar emoţionatã când am auzit c-aţi venit dumneavoastrã!... De-abia acum simt cã s-a schimbat ceva în singurãtatea mea.
Codruşan simţea cã poate sã acţioneze; îi apucã mâna şi i-o mângâie; prelungi apoi insinuarea mângâindu-i o clipã umerii şi, faţã de gestul ei jumătate supus și numai jumătate retractil, îi dãdu curaj c-un pahar:
- Pentru încrederea noastrã! - proclamã el.
Fata închinã tãcut, dezvãluind un zâmbet oarecum trist.
Îi mângâie din nou mâna distingând un inel ieftin, ca un simplu cerculeţ de argint. Şi o provocã direct:
- Dar eu n-am încredere în tine; eu simt cã mã suspectezi!... Mã asculţi la telefon şi mã raportezi altora.
Ea nu-şi ascunse privirile şi rãspunse simplu:
- Dacã asta-i misiunea mea! Trebuie sã veghem; duşmanul e perfid.
O clipã, fruntea pãtrãţoasã a lui Codruşan se încreţi ca-ntr-un calcul. Apoi, cu ton de concluzie, spuse cu glas destul de brutal:
- În legãturã cu mine, cred cã n-ai avut ce raporta.
Atunci fata pricepu şi se contrarie:
- Dar ce, eu pentru aşa ceva sunt pusã, sau sunt pusã sã vã ajut?!
- Sã mã ajuţi, sigur ca sã mã ajuţi! - rosti Codruşan autoritar - dar nu mi-ai demonstrat-o.
- Pentru asta am venit aici - spuse fata cu aerul ei de conştiincioasã seriozitate.
- Da?
- Da.
- Sã vedem, atunci! - decise şeful din Codruşan.
- Domnul subsecretar... - începu ea - ... avocatul, s-a lãudat la ai lui cã v-a cumpãrat.
- ...Cã m-a cumpãrat?!... Pe mine m-a cumpãrat?!... Ha!
- Termenul e al meu, pentru cã am încercat sã mã exprim scurt - explicã fata - domnul subsecretar a spus cã are de fãcut o comunicare importantã, apoi a aşteptat o persoanã, pesemne, foarte suspusã la ei şi i-a spus cã a ajuns la un aranjament important cu dumneavoastrã în ceea ce priveşte prefectura asediatã, cã sunteţi un om cu care se poate discuta şi chiar se poate mai mult: cã...
- Cã?... Ce anume? Continuã!
- N-a mai spus lucruri importante, fiindcã a precizat cã vine el undeva şi roagã sã fie imediat primit.
- Şi, pe urmã?
- Pe urmã, fiindcã între timp mã pusese sã-l caut pe domnul ministru, pe care l-am gãsit la Marele Stat Major, au aranjat sã trimitã armata şi chiar sã punã o bombã, domnule minsitru - exclamã ea, în vreme ce Codruşan repeta mecanic:
- O bombã... foarte bine!
Ceea ce, pe fatã, o înfiorã:
- Cum, ..foarte bine” domnule ministru? E soarta tovarãşilor noştri!...
- Foarte bine cã-mi spui! - o drese Codruşan, adãugând mustrãtor - Trebuia sã-mi spui de când ne-am întâlnit!
- Eram în taxi, apoi erau chelnerii! - se scuzã ea.
- Bine - mormãi Codruşan neîncrezãtor - şi tu, altceva, ce ai mai fãcut?
- Ce sã fac? V-am aşteptat. V-am aşteptat şi m-am strãduit sã nu pierdem legãtura cu cei care se pregãteau sã apere prefectura.
- ..Sã nu pierdem legãtura”... - Codruşan cântãri în sinea sa  acest plural care-i lega în interesul comun şi aprecie: ...Eşti o fatã bunã; ştii sã-ţi faci datoria cum trebuie!
Şi, cu un gest deliberat, de data asta bine deliberat, având intenţii precise, îi prinse mâna din nou peste inelul acela subţire şi ieftin.


10
Vorbind ochi în ochi şi înţelegându-se unul pe altul tot mai bine din priviri, frazele ei nu mai erau la fel de rotunde, de corecte şi de clare, ca la telefon. Din pricina asta, pesemne, nu mai pãrea la fel de conştiincioasã şi de distantã. Ochii ei, marcaţi de o atenţie tristã, erau mai calzi sub fruntea mare, frumos bombatã. şi chiar se amuza cu veselie când rãmâneau singuri, dupã ce juca în faţa chelnerului rolul de doamnã cu gesturi din lumea foarte bunã.
- N-ar trebui sã porţi inelul ãsta ieftin, de fatã sãracã, atunci când joci un asemenea rol, îi spuse Codruşan, ceea ce, pe ea, o întristã deodatã; sau, mai degrabã, o îndârji.
- Inelul ãsta e singurul lucru care mã leagã de ceea ce nu mai pot fi legatã! - spuse ea aspru, ca şi cum şi-ar fi dat o lecţie sieşi.
Tãcu brusc, tãcu îndelung, bând cu înghiţituri rare. Lãsând ca, sub arcadele mari, cu sprâncene subţiri, privirile ei grave  sã pluteascã abandonate-n tristeţi şi-n cine ştie ce fel de ecouri.
- Eşti singurã, nu-i aşa? - îi spuse Codruşan încercând sã-i atragã mâna; pe care ea nu i-o mai lãsa chiar în voie; şi simţi nevoia sã-i mãrturiseascã, poate chiar mai sincer decât şi-ar fi dorit: Sã ştii cã şi eu sunt singur; mi-am pierdut familia pe undeva, prin rãzboi.
Apoi se aşezã mai bine în costumul de cabinet ministerial pe care i-l potriviserã croitorii de la ..Ajutorul roşu” şi, încet, încet, o simţi pe fatã moleşitã şi dornicã, lãsându-se îmbrãţişatã.
- N-ai chiar pe nimeni, pe nimeni? - o întrebã el cu intenţii protectoare.
- Am o prietenã cu care stau; dar ea nu ştie nimic despre mine. Nici mãcar cu ea nu pot sã vorbesc. Mi se atrage mereu atenţia cã e necesar sã am acoperire.
- O sã te ajut eu sã te descoperi; cu mine poţi sã vorbeşti - îi spuse el şi, discuţia, discuţia lor acompaniatã de freamãtul de noapte al localului, îşi gãsi drumul lejer al unor amãnunte simple şi neimportante pe care le conferã doar starea fireascã a unor oameni ce nu se mai simt crispaţi în relaţii. El bea şi o încuraja, ea îi relata fleacuri în legãturã cu viaţa de facultate pe care ar fi vrut s-o reia. Se bucura cã putea pãlãvrãgi lejer, în fraze coerente dar nu neapãrat foarte exact compuse, cum erau cele pe care le formula la telefon când îi vorbea ministrului. Acum, discuţia era intimã şi, neavând un subiect anume ci, pornind mai degrabã dintr-o plãcere de comunicare, se configura nu numai din vorbe ci şi din gesturi, şi din tonuri, şi din priviri. La Codruşan, mai mult din mimicã, pentru cã ochii lui rãmâneau doar scormonitori în culoarea lor indecisã; la fatã, din unda gravã a privirilor care, chiar şi la amãnunte nesemnificative pãstrau acea dorinţã de cãutare a unor adevãruri; sau, poate, a unor ecouri pe care le tot aştepta.
Astfel, Codruşan se îmbãtã. Dupã o zi grea, bând cu plãcerea sa înverşunatã, se îmbãtã începând sã o cuprindã altfel pe fatã şi sã-i caute altfel mâna cu inelul acela subţire.
- Am sã-ţi iau un inel cum meriţi; un inel cu care mâna ta sã facã, într-adevãr, gesturi de prinţesã! - îi spuse apãsat, ca omul care se ştie capabil a îndeplini ceea ce promite.
- Nu-i nevoie - zise ea, dar fãrã nici o intenţie sau dorinţã de a-l respinge.
- Este nevoie - hotãrâ el şi-i sãrutã mâna ale cãrei degete cãpãtau înfiorãri calde, pentru ca, apoi, sã repete calm: Este!
Un ,,este” şoptit, mângâietor în mãsura în care un om ca el putea fi mângâietor. Pentru cã, atrasã de braţul lui, fata se lãsa moale în nevoia pe care o avea de mângâiere.
- Ai evitat destule întâlniri şi invitaţii - îi spuse el simţindu-i tremurul şi, descoperindu-i gâtul subţire, graţios, ca de lebãdã, constatã cã era atât de subţire, încât  putea fi cuprins mai bine de jumãtate cu o singurã mânã.
Mai bine de jumãtate din gâtul acela a cãrui graţie se sublinia deasupra sânilor rotunjiţi frumos  putea fi cuprins cu palma lui mare, iar el încercã acest gest între violenţã şi tandreţe, între crimã şi dragoste, tocmai ca s-o şocheze şi s-o înmoaie apoi calin.
- Eşti uşor de gâtuit - îi spuse strângând puţin încleştarea degetelor- sã te fereşti de a dezamãgi vreun bãrbat mai dur, pentru cã ai putea trezi o crimã pasionalã!
Şi, simţind-o flatatã, se apropie de ea cu buze setoase, ca şi cum ar fi vrut sã-i muşte beregata. Dar, la ultimul milimetru înainte de a o atinge, deveni candid şi suav, plimbându-se cu fierbinte rãsuflare aţâţãtoare pe venele albastre care marmorau pielea decolteului ei.
- Eşti fierbinte ca şi mine - îi spuse - nu-i aşa cã vrei şi tu?
În loc de rãspuns, fata scãpã un oftat. Un oftat ca de dorinţã; şi-i mângâie uşor tâmpla cu vârful degetelor.
Dar când el o luã de mânã şi-i spuse  ,,haide”, ea dãdu încet din cap muşcându-şi buzele.
- Eşti medicinistã, cunoşti intensitatea momentului fiziologic! - insistã Codruşan încercând o glumã: Chiar dacã ai gâtul ãsta  subţire; atât de frumos şi atât de subţire cã poate fi strangulat cu o mânã!
Şi i-l sãrutã lung, pãtimaş.
Fata îl lãsã, îl acceptã continuând sã-i mângâie tâmpla. Dar apoi se retrase şi spuse hotãrât:
- Nu; acuma nu.
- De ce nu?... De ce nu acuma? - se alintã el gemând.
Ea îşi retrase încet mâinile dintr-ale lui şi-i spuse cu glas cald, de fiinţã care-i poartã grija:
- Ai treabã; trebuie sã veghezi la soarta celor din prefecturã; avocatul a încercat sã...
Era, într-adevãr caldã şi grijulie; nu afişa un capriciu sau o prejudecatã  în modul ei de amânare a faptului de dragoste, ci şi dorinţele, dar şi temerile ei erau la fel de sincere, raţiunea ei grijulie dând prioritate acestora din urmã.
Ceea ce nu i se potrivea şi lui Codruşan, pentru poftele armãsãreşti ale cãruia, evocarea celor din prefecturã, pe lângã sentimentele mai vechi, aducea acum şi ura criminalã ca faţã de unii care-ţi iau femeia de sub tine:
- Trebuie sã iei mãsuri; avocatul şi ministrul nu se joacã!
Senzual, Codruşan îi ţinea gâtul destul de strâns între degetele lui mari plimbându-şi buzele pe mireasma de piele finã a decolteului ei, iar ceea ce auzea din glasul fetii ce suna acum nevãzut, ca la telefon, îl întãrâta şi-i instiga mai mult instinctele, amestecându-i poftele cu furia.
- La dracu! - mormãi de acolo, dintre sânii ei - Nu-mi pasã de nimic; eu vreau sã te iubesc!
- Nu-i adevãrat - îl ridicã ea ştergându-i fruntea cu gest liniştitor - Sunt tovarãşii noştri acolo, în pericol... important e...
- Nu-mi pasã! - mormãi el ca o înjurãturã - importanţi suntem numai noi doi!
- Cum poţi sã spui aşa ceva?! - deveni tonul ei pentru prima oarã altfel.
- Eşti medicinistã şi înţelegi prea bine! - o admonestã, de data asta fãrã glumã Codruşan, fãcând apel la materialismul fiziologic deprins din cursurile politice.
- Sunt medicinistã - îi spuse ea ca şi cum s-ar fi sfãtuit pe sine - şi înţeleg cã, prin voinţã, totul se poate amâna.
- Pentru ce? - încercã el din nou s-o atragã.
- Pentru cã oamenii aceia, acolo...
- Sã-i ia dracu! - tunã Codruşan; şi, strângând-o ca şi cum i-ar fi trezit simţurile, o somã: Tu nu vrei sã ne iubim?... Tu, chiar nu vrei?!
- Acuma nu - rãspunse liniştitã fata rotindu-şi capul pe gâtul ca un pivot uşor de rãsucit.
Iar Codruşan izbucni din toate poftele şi toate alcoolurile care fierbeau în el:
- Dar pe mine, într-adevãr, nu mã intereseazã prin nimic cei din prefecturã!... Nu-mi pasã de ei, n-am de-a face cu ei, nu i-am pus eu sã facã prostii şi gesturi necugetate!... Da, da: Sã ştii asta prea bine! - o ameninţã ca şi cum ea ar fi fost dintre aceia - Nu mã intereseazã cu nimic, iar dacã vor scãpa, am sã-i sancţionez pentru ce-au fãcut!... Am sã-i sancţionez! - mai ameninţã el aţâţat şi nesatisfãcut ca spre unii care-l puneau sã-şi tragã la loc pantalonii - Am sã-i sancţionez drastic! - sublinie cu rãzbunare de şef, ca şi cum ar fi condiţionat ceva, ca şi cum prezenţa celor din prefecturã îi tãia pofta plãcerii dezlãnţuite.
În faţa lui, însã, fata era tristã. Palidã şi dezamãgitã în încercarea de a mai restabili ceva:
- Chiar vorbeşti serios?
- Foarte serios! - şuierã ameninţãtor Codruşan.
- Ai bãut prea mult! - îi spuse ea fãrã sã se aştepte ca mâna lui crispatã sã i se îndrepte spre gât.
Fapt pentru care, chiar se sperie de acel gest şocant, îi prinse încheietura cu degetele ei firave şi-l sfãtui:
- Ar fi bun un duş rece; hai, eu îţi comand o cafea.
- Sã te ia dracu cu ai tãi din prefecturã!... Vã bag în... - înjurã Codruşan plin de pofte şi atât de scrâşnit încât ea, deodatã, îl privi altfel, cu alţi ochi, cu altã atenţie.
Cu atenţia  cercetãtoare urmând neplãcutei surprinderi pe care i-o produsese acel om, ca şi cum atunci şi-ar fi dat seama cã era un strãin despre care nu ştia prea multe şi faţã de care avea chiar dreptul sã fie bãnuitoare. Se trezeau în ea nişte sentimente indignate, încât nu se abţinu de la tonul ameninţãtor cu care întreba:
- Nu cumva... nu cumva avocatul acela, când se lãuda la şefii lui cã te-a cumpãrat, avea o bazã în ce afirma?!...
Duşul rece nu mai era necesar pentru Codruşan. Se trezise lucid şi ucigaş, dându-şi seama de faptul cã fata ar fi putut sã repete şi altundeva aceastã afirmaţie.
Dacã ajungea altundeva, în faţa altcuiva, cert lucru cã fata aceea cu gât subţire, uşor de gâtuit doar cu o mânã, n-ar fi ezitat sã repete afirmaţia, chiar completând-o.
- Tu, care asculţi ce vorbim noi la telefon! - pronunţã el cu glas mort, ca-ntr-o condamnare.


11
Lumina dimineţii era lãptoasã înfãşurând  în şi mai multã eleganţã cabinetul. Cabinetul acela  din care Codruşan fusese urmãrit cândva, iar acum îl stãpânea. Pe mãsuţa lor, telefoanele stãteau disciplinate şi strãlucitoare, conştiente parcã de misiunea de conducere pe care o aveau. Când unul dintre ele sunã, Codruşan tresãri ca şi cum i s-ar fi putut produce totuşi surpriza  de a o mai auzi pe fatã. Însã glasul era cu totul altul, un glas nazal specific profesionistelor de la centralele telefonice:
- Domnule ministru, aveţi legãtura.
Constatând cã nu era nici un echivoc, îşi consemnã cinic propria reacţie şi rosti eliptic de predicat:
- Subsecretarul de stat de la Interne. Cu cine vorbesc?
- Subsecretarul?... Care?
- Cel pe care l-aţi cãutat; reprezentantul partidului comunist. Am auzit cã nu vã lãsaţi.
- Nu ne lãsãm, tovarãşe! Strângem şi alţi oameni! I-am convins pe militari sã nu acţioneze. Ducem tratative cu ofiţerii...
- Bine; sã mã ţineţi la curent; mai târziu o sã mi se transmitã pentru voi toate instrucţiunile - terminã Codruşan convorbirea expeditiv şi fãrã chef, punând mâna pe un alt telefon la care  formã singur numãrul.
- Sã trãiţi! - spuse el recunoscând glasul de şef proaspãt trezit - Sunt Codruşan. ştiu cã v-aţi culcat de-abia acum douã ore, dar trebuie sã vã raportez, fiindcã a fost vorba de misiunea mea: Am luat toate mãsurile şi i-am salvat pânã acum pe cei din prefectura asediatã. Dar eu cred cã n-au bazã de mase. Le-am spus cã problema asta trebuie s-o rezolve Armata Roşie, nu noi!... Sigur cã da: Armata Roşie e eliberatoarea popoarelor!... Aştept ordinele dumneavoastrã şi le voi executa întocmai!... Acum am de rezolvat şi o problemã neplãcutã - rosti el în receptorul cãtre care se arãta respectuos - Vã raportez cã o fatã, o telefonistã dintre ai noştri, a fost gãsitã gâtuitã dupã terminarea serviciului... Sigur, fac eu toate investigaţiile, n-aveţi grijã! Dar, pe viitor, daţi-le ordin sã organizeze prin mine reţele din astea, ca sã pot lua mãsurile de securitate necesare; avem acum, totuşi, şi o pãrticicã de putere în stat, aşa cã... Vã mulţumesc, vã mulţumesc!...
Şi, rãmânând în gol cu privirile ochilor sãi decoloraţi, în locul salutului militar cu care era obişnuit, rosti imitându-şi superiorul de la celãlalt capãt al firului, pentru cã şi acela, pesemne, pentru aparenţele muncii de partid, cãuta sã se dezobişnuiascã de formulele militare: ..Noroc, tovarãşe, noroc!”...

 




    

     DIN ROMANUL  „PUTEREA” (8)

 

PARTEA A TREIA

20.

Când s-a auzit bubuitura de tun pentru a doua oară, cei care rămăseseră pe treptele primăriei au sărit înapoi, înăuntru, ferindu-se pe după coloane.
-Nu dorm de două nopți și uite ce-a ieşit: mă tot zbăteam să scriu un reportaj bombă, şi-acum stau cu bomba deasupra capului!... spuse Catul Georgescu spre Trifu. Dacă dumneata n-ai fi vrut să strigi, plecam și noi cu ceilalți. Ajungeam și eu la hotel să mă culc!
- Trebuia să strig. Trebuia să strig lângă Segărcescu, ca să vadă lumea că sunt cu el.
- Și, a văzut? Că, doar, el cu ceilalți au plecat, iar noi n-am mai apucat.
- Păi nu vezi cum se trage!
- Eu ce spun? Așa-mi trebuie dacă am vrut reportaj-bombă!
Din câte se vedea, aplanaseră conflictul găsindu-și  destule trăsături comune, nu doar ca meserie.
-Cine te-a pus să vii aici!
- Dar pe dumneata, cine?
- Eu m-am declarat de partea comuniștilor; trebuia să-l susțin pe primarul clasei muncitoare.
— Eu credeam c-o să ciugulesc de la primarul clasei muncitoare ceva biştari, pentru abonamente de sprijin... – recunoscu,  mai sincer, Catul.
— Ai dreptul... Dumneata nu te-ai declarat ziarist comunist!... Pe când eu... Eu am publicat un articol întreg în care am demonstrat de ce-s comunist, domnule!...
— Păi acuma, dacă ai strigat către ceilalți, înseamnă că te dezici!...
Trifu chibzui o clipă, apoi ridică mâna într-un gest nedecis.
— Da, dar vezi.... dacă ies la scor comuniştii?!...
— Păi atunci, fericirea dumitale!...
Trifu se uită la el atent, răscolit. Apoi se ridică, îndreptându-se spre maiorul care intra:
— Domnule maior, care e situaţia?... Nu-i puteți opri?
- Până n-o să iasă primarul din clădire, cred că nu-i pot opri – răspunse îngrijorat Vasiliu – Eu, tocmai de asta... - arătă el  spre scări.
- Vi s-a dat vreun ultimatum?
- Trebuie să urc, să-i spun... – se eschivă acela.
- Înseamnă că vi s-a dat ultimatum – insistă profesional  ziaristul de la centru- ar trebui să transmit și eu știrea.
- Ar fi bine - spuse militarul – poate, dacă văd că se face public conflictul, rezolvăm altfel...
- Desigur – spuse interesat Catul, presa are un cuvânt de spus. Dacă-mi dați un telefon eu...
Deschizând atunci ușa, locotenentul raportă către maior:
-Acalmie, cred că pot pleca și ceilalți.
Dar, în vreme ce Trifu se grăbea să nu scape ocazia, Catul era luat de Vasiliu de braț:
- Veniți, veniți să căutăm un telefon!
- Vin, sigur că vin – spunea  gazetarul nu prea convins, chiar nehotărât, parcă părându-i rău că se-ncurcase și nu mai putea pleca – numai să nu tragă ăia din nou!
Holul cel mare îi amplifica teama din glas prin toate firidele sale, tocmai atunci când toate luminile se stinseră. Clădirea masivă a primăriei căzu într-un imens întuneric, piaţa şi tot înconjurul la fel.
-Acum n-am încotro, trebuie să mă țin de dumneavoastră! –își recunoscu el lașitatea gudurându-se pe lângă ofițer.
 


21.

Încă întrebându-se dacă amenințarea aceea exact după ce reușise să strângă un consiliu era lucrătură premeditată sau coincidență ghinionistă, Drăgan putea doar să constate că, prin situația aceea total incertă în întunericul care se lăsase, toate intențiile sale rataseră nerăsplătindu-i nici eforturile, nici nesomnul. Pe cât de furios, el se simți covârșit, nemaivând voință decât spre a-și căuta odihna. Toată neodihna ultimelor luni se aduna în el, parcă obligându-l să uite de tot și să plece capul, măcar pentru o clipă de abandonare a frământării și impulsurilor.Așa că nici vizita himerei care-i bântuia neliniștile nu se mai petrecu cum trebuie, arătându-și de la început piedicile prin umbra celeilalte, a celei bătrâne, care se ținea în spatele ei pătând reflexele noptatice ale cristalurilor șlefuite ce încadrau ușa. Reflexe în care se vedea, ca o dâră lăptoasă, încețoșarea stelelor.
-Ți-e somn? Chiar vrei să dormi pe  întunericul ăsta; chiar ai nevoie să dormi. Ai nevoie de odihnă multă; poate, chiar, de odihna aceea cea mai multă!... Cea  care să te facă să treci de toate pragurile de care te-ai tot poticnit în ultima vreme...
Întâi auzi glasul, ca și cum ar fi fost al propriei sale dormitări; apoi, în cadrul uşii înalte care cuprindea o porţiune de întuneric, Drăgan văzu apărând ochii mari, uimiţi, întrebători, ai fetei. Ochii ei adânci, scăldând nelinişti în lumina lor aurie. Era ea. Categoric şi clar. Era fata care-l privea lung, adânc, aşa cum îl privise acolo, în boxă. Cu ochii ei mari, solemni ca un imn şi trişti ca un bocet, aşezând stranii lumini şi umbre pe obrazul prelung, de icoană bizantină.  Parcă îi dezmierda speranțele cu privirea.
Iar el se simţi intimidat.
— Te-am văzut azi, am alergat după tine şi te-am pierdut.
— Şi eu te-am văzut, dar tocmai atunci au tras.
— Ai fugit.
— Da.
— Nu trebuia. N-au ei cum să mă lovească. Trebuia să stai şi ne-am fi văzut.
— Ne vedem acuma.
Dar, pentru că simţi cum apariţia ei e însoțită de umbra celeilalte, care o trăgea înapoi, Drăgan privi o clipă, scurt, pe sub sprâncene, la cea bătrână,  întrebând  nebinevoitor:
— Ce doreşti?!...
- Dar tu ce dorești, dacă te-ncăpățânezi să stai aici.
- Eu?... Vreau să fiu primarul oamenilor care m-au pus.
- Primar democrat.
- Cât se poate de democrat.
- Nu crezi că prea faci caz de democrație? Ai ajuns ca politicienii ceilalți.
- O lași să-mi dea lecții? – o întrebă el pe fata care nu îndrăzni să iasă din vorba celeilalte:
- Și mie-mi dă lecții.
- Ce știe ea despre democrație, ca să dea lecții?
Fata ridică din umeri, dar bătrâna nu se sfii să-i spună:
-Democrația e mult mai complicată decât se pare. Democrația e ca și adevărul pe care fiecare om crede că-l deține în felul său; fiecare îl vede în felul său, dar numai Dumnezeu îl știe pe cel adevărat. Adevărul nostru, al oamenilor, e al fiecăruia cum îl vrea sau cu ce suflet îl priveștie; la fel și democrația asta de care facem caz. Poți tu să asemui democrația pe care o laudă abstract profesorul cu cea despre care mint alde Codrușan și Segărcescu?... Păi fiecare pretinde că o explică modern, fiecare se jură și se bate-n piept pentru ea, în vreme ce Tanașoca domină tot în numele ei, dar nu crede în nici un  fel de democrație, dacă nu servește averilor lui.
- Ce vorbești? Tu îmi citești gândurile – simți el nevoia s-o pună la punct, pentru ca apoi să se adreseze fetii:
- Da, vorbește cu cuvintele mele; ia de la mine ce...
- Poate chiar că i le-ai spus cândva; ia amintește-ți – încercă fata să-l împace, în vreme ce copia ei bătrână nu se sfia să continue:
- Printre ei, e normal ca băiatul ăsta de la țară care este azi maior să refuze; fiindcă, la regulamentele militare, el n-are nevoie de explicații, ci e deajuns să le execute. Da: el are regulamente și-și permite să refuze a discuta, să respingă demagogia; ca unul care știe prea bine că neam de neamul său a fost mereu păgubașul, înșelatul, manipulatul...
Devenise îndârjită și vorbea altfel; nu mai era silueta spăsită din boxă ci, mai degrabă avocatul de la bară care împingea parcă argumentele cu umărul acela al său anchilozat în poziție de înaintare. Avea o lumină stranie-n priviri, chiar înfricoșând-o pe fată care, pesemne, îi cunoștea mai bine ieșirile. Iar când, intrigat și el, ca și cum s-ar fi întrebat din nou de unde gândurile astea ale lui, frământările lui, ajungeau pe buzele băbătiei care-i dădea lecții, căută în ochii ei mari întrebând de ce atâta îndârjire, grijulie ea simți nevoia să-l liniștească:
- Așa e ea; dar, să știi: Nu o spune cu răutate.
- O spune fiindcă știe; fiindcă voi vă duceți și la el; sunteți și himerele lui!
- Păi nu ne ducem noi, tu ne trimiți; tu cu gândurile tale ne trimiți.
- Posibil – nu respinse Drăgan ideea – Dar acum, uite, nu-mi dau seama: Parcă el v-a trimis la mine...
- Poate. Poate da; sau poate că vine el; dar eu vreau să-ți spun...
Atunci bătrâna începu s-o tragă:
-Sigur că vine el; n-auzi cum scârțâie ușa aia mare de la intrare?... Hai să mergem! Să mergem!... Îi spui altă dată.
— Atunci veniţi altă dată – simți  Drăgan că nu avea puterea s-o rețină numai pe fată.
— O să vin eu - spuse aceea înțelegându-l.
- Da, să vii tu; e mai bine să vii tu!... – o încuraja Drăgan simțind că o pierde. Fiindcă se trezea, se dezmeticea, se scutura de somn; sau, poate că revenea în altă lume.
Fata mai încercă încă o dată să vorbescă. Şi Drăgan dădu să-i spună ceva; dar, fără să mai aibă formă, se-aşeză între ei bătrâna c-o sfioasă răutate cârâind:
— Hai să mergem, să mergem, să mergem... – se auzeau pașii ei.
Iar umbra i se întindea acum spre stânga făcându-se mai mare, ca și cum din partea cealaltă băteau niște lumini nevăzute, iar pe scări li se auzeau bocănind pașii...
Însă când intră maiorul Vasiliu, minutul de moțăială în care Drăgan visase că aude pași pe marmura treptelor acelora largi care urcau spre ușile deschise-n întuneric ale biroului său, se transformă în reflex. Așa că șansa ca pumnul uriașului să lovească-n gol, o dădu numai distanța la care se oprise militarul.
  - Dumneata ești, fir-ar să fie!... Le-am spus să-ți transmită să nu te deranjezi!
- Mi-au spus numai să nu vă trezesc. Dar eu asta vreau. Vreau să vă trezesc la realitate: trebuie să ieșiți de aici, domnule Drăgan! – rosti ritos acela.
- Asta, din punctul dumitale de vedere, dar nu și al meu.
- Domnule Drăgan, ați văzut cum au țintit vărful turnului!... Roza vânturilor, să zicem că era forjată din bară de fier gros; au spulberat-o de la nu știu câți kilometri cu un obuz mic, de 35 sau 37. Ăsta a fost un avertisment, domnule Drăgan!
- Dar poate că n-a fost pentru mine!
-  A fost un avertisment ca să vă arate că pot ținti și telefonul, pot ținti și vaza asta.
- Înseamnă că pot ținti și sera lui Tanașoca!
- Dacă vor, pot și asta.
- „Dacă vor”!... Vezi, asta-i problema, domnule maior: Ce vor? Mă vor pe mine, îl vor pe Tanașoca? Vor bancnotele alea tipărite de ruși pe care le pune în circulație Tanașoca? Mă țintesc pe mine din ordinul lui Tanașoca tot așa cum dumneata mă păzești din ordinul lui Tanașoca?...
- Eu nu vă păzesc din ordinul lui Tanașoca; eu am  comandanții mei și regulamentele mele militare. Fără aceste regulamente, țara s-ar duce de râpă.
- Dar țara asta cine e? Sunt eu, e Tanașoca? Sau sunt și eu și Tanașoca...
- Și toți  țăranii din neamul meu, și toți soldații din regimentele pe unde am trecut eu, și încă multă lume care are nevoie de o anumită ordine.
- Pe care numai dumneata i-o poți da, nu?
- O țară are guverne, are legi, domnule Drăgan...
- Hai. Zi mai departe: ...Și nu are anarhie, cum dumneata crezi că vreau eu, nu?... Ei bine, eu nu vreau anarhie. Tocmai de asta am vrut de la început legalitate și acum vreau să fac un consiliu; un consiliu legitim și legal, până se vor organiza alegeri.
- Ca să le câștigați dumneavoastră.
- Bine-nțeles. Eu pentru asta am luptat: Ca să avem dreptul să candidăm și noi; să ne încercăm nestingheriți forțele; să câștigăm...
- Păi, sigur câștigați dacă sunt tancurile rusești aicea!... Asta-i rezerva mea, domnule Drăgan...
Atunci  hamalul se-nfurie. Se-nfurie rău și îi strigă:
- E și a mea! Da!... – apoi adăugă încă un „da” mai moale și spuse oarecum rușinat că trebuia să recunoască: Dumneata știi ce-i aia „ciocu mic”?... De asta am eu ciocu mic. Fiindcă lumea nu mă crede. Nu mă crede că eu n-am nevoie de tancurile rușilor, că eu sunt mulțumit cu o încercare electorală cinstită: Care pe care, aici în țara asta!... Da: eu pot dovedi că am mai multă ascultare!
- V-am spus: O țară are legi, are guverne, domnule Drăgan!
- Și are ordine pentru cei ca dumneata, care trebuie să le păzească, nu?... Dar, domnule maior, te-ai întrebat vreodată cine îți dă aceste ordine? Te-ai întrebat în virtutea căror interese?
- Despre asta prefer să nu discut, domnule Drăgan; eu mi-am ales meseria armelor; o meserie care nu discută ordinele.
- Da? - tună uriașul furios că el trebuia să cedeze și să se mărturisească primul – Ei află că și cei cărora dumneata ți-ai dat seama prea bine că eu nu le ascult ordinele, ar vrea mai degrabă să aibă oameni ca dumneata, care le ascultă. Asta-i piedica pe care eu o simt. Astea sunt regulamentele cărora eu n-am învățat să mă supun. De asta vreau eu aici, în oraș, să fie o primărie democrată, de care are nevoie toată lumea. Cu colonelul Corlătescu m-am înțeles. El spunea clar: „Noi, militarii, intervenim în administrație numai în stare de asediu sau cazuri speciale când civilii nu găsesc formele lor democratice”.
- Și v-a ajutat să le găsiți, nu?
- M-a ajutat. Până când a fost chemat și el în guvernul ăsta făcut iar din militari.
- De asta protestează ai dumneavoastră la București, nu?
- La București e altă situație, aici e altă situație. Eu cunosc situația de aici.
- Și ce credeți că puteți face, domnule Drăgan?
- Să fac acest consiliu al primăriei, ca să nu mai existe zâzanie-n oraș. Să pun sindicatele și patronii față-n față, să asigur aprovizionarea și să stârpesc specula.
- Păi cam asta voia și mareșalul Antonescu, domnule primar – ieși din modul acela de rezerve  tăcute și nedeclarate maiorul, arătându-și, ca orice militar, încrederea în mareșalul care le fusese comandant în zile grele, știind să țină bine și frâiele militare, să țină și spatele drept în relațiile cu arogantul aliat german care, deseori, uita că aici nu e ocupant ca-n alte țări, singura satisfacție a ostașilor noștri fiind aceea că Hitler făcea spume fiindcă nu le putea ordona ca alor lui.
Simțise Drăgan toate astea și știa prea bine că mulți militari, dacă nu cumva toți gândeau astfel, dar nu voia să-i dea apă la moară; și-i era ciudă că nici n-avea argumente suficiente ca să-l contrazică. 
- Nu știu – răspunse rău - eu eram în pușcărie; iar acolo, în pușcărie, nu la Antonescu, în numele căruia eram acuzat drept om al rușilor, mă gândeam. Mă gândeam la ce eram eu cu adevărat și, zău, la așa ceva mă opream cu gândurile mele: Că vreau să mă-nfrunt liber cu ei, nu la procesul pe care mi-l ticluiau și mi-l parafau cum voiau ei, ținându-mă pe mine legat!... Că vreau să le-arăt cum, dacă se fac alegeri libere, eu cu mintea mea, la oamenii mei, le-o iau înainte... Că vreau să conduc un asemenea consiliu în care să iau hotărâri democratice cu adevărat... Și, uite, tocmai când să reușesc să-l fac...
- Ei na! Chiar vă gândeați la asta când ei vă condamnau la moarte?
- Dar la ce altceva să mă gândesc?! – întrebă Drăgan cu atâta sinceritate încât celălalt nu mai îndrăzni să-și arate neîncrederea. Fapt pentru care, cu același ton, el continuă: Cu ce era să-mi petrec timpul, de unul singur, așteptându-i să mă împuște?... mă lămuream cu mine însumi!... Mă-ntrebam ce vreau eu, tocmai pentru că vedeam că mi se-aduceau altfel de acuzații. Și mi-am dat seama că asta voiam: Nu voiam să răstorn neapărat pe cineva și, mai ales cu forțe străine, cum eram acuzat. Voiam să impun cuvântul oamenilor pe care-i reprezentam. Exact asta voiam și, de atunci, mi-a intrat în cap treaba cu primăria. Așa că nu ies de-aici.
- Dar eu am datoria să vă păzesc și, pentru asta trebuie să vă scot.
  - Nu le face jocul, omule! Nu fi unealta lor. Eu simt că cineva vrea să mă scoată.
  - Și, cine ar fi ?
  - Oricine-ar fi!... - încercă el să ocolească răspunsul - Simt prea bine. Stii că am vedeniile mele despre care mi-ai spus că te-am molipsit. Când se apropie moartea, o simt.
  - Credeți că vor să vă omoare?
  - Să mă omoare, sau să mă folosească, e același lucru.
  - Sunt de-ai dumneavoastră?
  Dar el rezistă, chiar dacă știa că, printr-un răspuns limpede, descriindu-i aceluia diferențele dintre el și unul cum era Codrușan, poate l-ar fi lămurit. „Despre asta prefer să nu comentez” i-ar fi răspuns el dacă ar fi vrut să-l umilească, sau să-l provoace. Dar nu voia asta și găsi o cale mai bună, spunând măcar o jumătate de adevăr:
  - Uneori, când m-apucă ciuda, îmi vine să-i telefonez lui Tanașoca; să-l înjur că, pe cât de bătrân e, n-ar mai trebui să mintă. Să-i spun cum, cu interesul lui de-a scoate profit din bancnotele pe care le-au tipărit trupele de ocupație arată,  nu numai că nu-și ține cuvântul față de mine, dar e gata să sacrifice orașul, portul, județul sau mai știu eu ce!
  - Și, de ce n-o faceți?
  - Pentru că nu are rost; pentru că, pe ticălosul bătrân, eu tot n-am să-l schimb. Așa cum a făcut afaceri cu doctorul Racovski când era prim ministru în Ucraina bolșevică, el e sigur că v a face afaceri și cu stăpânirea rusească. 
-  Să înțeleg prin asta că dumneavoastră nu sunteți cu ăia care vor a șaisprezecea republică?
- Republica  șaisprezecea! Ce prostie mai e și asta! Eu cred că e zvon ca să ne compromită – zise Drăgan folosind o asemenea explicație puțin trasă de păr, așa cum se obligase mai de mult, de când începuse să-l intrige ideea asta, care se tot vehicula, când dintr-o parte, când dintr-alta.
- Să vă compromită, sau să vă atragă să le faceți jocul?
- Pe mine mă-ntrebi?
- Pe omul care mi-a spus că a fost condamnat pentru ceva ce i s-a pus în cârcă și în care nu credea.
- Ți-am spus eu asta dumitale?... Trebuia să fi avut prea mare încredere ca să spun așa ceva! –  glumi Drăgan tocmai pentru a-i atrage atenția că nu-i făcuse o confidență oarecare. Și adăugă ca și cum ar fi subliniat motivul de imputare : „Vezi, dumneata nu vrei să fii la fel de sincer”!
- V-am auzit când i-ați spus asta colonelului și am băgat la cap. Atunci, când  ați acceptat să mă lăsați singur să mă ocup de profesor.
- Știu: Ai bătut călcâiele și, cu atâta bucurie, mi-ai spus de parcă te-ai fi  adresat colonelului: „ la ordinul dumneavoastră”!
- Vă admiram atunci, domnule Drăgan; acum am rezerve.
- Parcă înainte ziceai că ai băgat la cap, nu?
- Da. M-ați surprins. Aveați și condamnarea-n spate, vedeam și eu un bolșevic mai de omenie, sau mai de simțire românească, atunci...
- Atunci!... Acuma nu; acuma consideri că suntem pe alte baricade. Acuma ai față de mine lucruri pe care „preferi să nu le discuți”... Așa spui, nu?
- Dar ce, despre a șaisprezecea republică, dumneavoastră discutați cu mine așa cum discutați între ai dumneavoastră? – îi arătă militarul  că, mai-mai, îl intuise; ceea ce uriașului  nu-i convenea.
- Ți-am spus că e o gogoriță, omule!... Eu am auzit-o de la Tanașoca! – spuse el numai pe jumătate adevărul; adică mințind de rușine și ferindu-se să pomenească despre secretul său cu ura față de Codrușan – poate că sunt anumite cercuri care lansează asta tocmai ca să ne compromită.
- Și atunci? Mie cine mi-a trimis avertismentul ăla cu litere tăiate din ziar.
Încă rușinat în  firea lui cinstită, fiindcă fusese nevoit mai înainte să ascundă cele în ce-ar fi trebuit să-i implice pe cei care, nu de ieri de azi, se tot loveau de el aducând ordine și indicații de peste linia frontului, Drăgan recunoscu cu toată suflarea lui grea:
-Asta mă chinuie și pe mine și mă trezește din coșmaruri; îmi spune că n-am voie  să dorm;  că trebuie să stau încăpățânat aici în scaun, domnule maior, fir-ar a dracului!... Asta!... Pentru că e făcută cu perfidie; și cu dușmănie în același timp; iar atunci când miroși perfidia și dușmănia, te poți gândi la toți dușmanii și la toți perfizii.
- Perfizi sunt și de o parte și de alta; n-o să-mi spuneți mie că ai dumneavoastră sunt cei mai cumsecade – i-o trânti maiorul arătând că și el îl mirosise.
  - Dacă dumneata nu vrei să-i numești; dacă spui că nu e treba dumitale!
- Asta facem amândoi, domnule primar.
- Facem. Facem pentru că nu avem comunicare; facem pentru că nu avem încredere unu-ntr-altul, omule!...Spui: „aici tac” adică aici te oprești și nu mai vrei să vezi adevărul asupra căruia eu îți atrag atenția fiindcă știu că, măcar de simțit, îl simți!
- Adevărul despre cine?
- Uite, despre politicienii ăștia care nu sunt curați și nu sunt țara, așa cum îi vezi dumneata; sau cum te obligi să-i vezi fiindcă te obligă uniforma. Ca toate minciunile patriotice cu care noi cei simpli suntem îmbrobodiți ca să câștige ei, cei ajunși!... Ca să le iasă lor!... ”Ce iese”, sau „ce ne iese”, sau „ce-mi iese?”... Asta-i în trebarea omului apucător, care vrea numai să profite de pe urma altora.
- Nu cumva e și altceva? Nu cumva e și reacția omului care s-a tot văzut înșelat și mânat de alții? - vă-ntreabă țăranul din mine, domnule Drăgan; nu e cumva dreptul lui de-a se-ntreba asta dacă a ajuns într-o epocă mai civilizată? Eu spun că e firesc. Soldații mei, toți, speră să le dea pământ.
- Uite că, în sfârșit, ne înțelegem asupra unui lucru: vrei să spui că omul își dă sângele, dacă știe că o s-o ducă mai bine.
- El, sau, poate, chiar numai urmașii lui.
- Și, dacă aceeași întrebare și-o pune și cel bogat, și cel ajuns, mai are de unde să i se dea  ăstuia?
Încurajat sau parcă plăcându-i acum acea voce care venea din întuneric, în întrebarea lui Drăgan se simți o mișcare, sau o speranță, sau chiar bucuria de a descoperi o șansă în a se apropia de rigiditatea militarului care-i răspundea ca o imputare:
- Preotul nostru din sat spunea atunci când au apărut băncile, iar cicocoii își băteau joc de orânduială, sau chiar de proprietățile oamenilor: să distrugi e ușor, dar să refaci e și mai greu decât să faci.
- Iar eu am înțeles de ce voi, țăranii, faceți diferența dintre  boieri și ciocoi, de la un  bătrân care conducea sindicatul pe când eu de-abia intram. El spunea, când porneam vreo acțiune că, dacă vrem să reușească, nu trebuie să ne gândim la interesul nostru, ci al oamenilor. Fiindcă, având oamenii în spate, noi ne putem face repede vreun interes mărut sau, personal, putem chiar obține o răsplată. Dar dacă pornim să deschidem ochii altora, nu mai avem dreptul să ne gândim la răsplată pentru noi; dacă ne angajăm să aducem servicii altora......
- Atunci avem exemplu marilor boieri, nu? Care, la 1848 s-au gândit mai mult la țară, decât la averile lor. Ei luptau, nu se-ntrebau meschin „ce iese?”...
- Să zicem. Muncitorul, însă, trebuie să se-ntrebe ce-i iese. Fiindcă  noi trăim din sudoarea noastră și atunci când ni se cere să facem ceva întrebăm primitiv: „Ce iese?”... Suntem doar oameni care venim din nevoi și din foame; și, dacă ne chinuim cu ceva, avem dreptul să știm ce ne iese din asta. Dar dacă vrei să conduci asemenea oameni, trebuie să te-ntrebi ce le iese lor, nu ce-ți iese ție. Asta am învățat eu de la bătrânul meu lider de sindicat care-i punea la punct pe alții mai mari, care veneau să ne dea sfaturi și indicații: De ce? Fiindcă ție ți-a ieșit ceva: ți-a „ieșit” prestigiul și încrederea cu care ei te ascultă; asta e o răsplată care valoreză mult. Cum zici dumneata că o apreciau cei de la 1848 pe care, pe urmă, i-au covârșit ciocoii mărunți, căutându-și prin funcții doar folosul lor... Eu, domnule maior, asta combat; combat zicând că, poate, dacă venim și noi să conducem, o să curățăm politica tocmai de asemenea ciocoi: Dacă ție ți-a ieșit odată, tu nu ai dreptul să te mai întrebi ce-ți iese; ci trebuie să te-ntrebi cum să faci ca să le iasă lor mai mult. Dacă te-ntrebi pentru tine, nu te mai întrebi pentru ei, e clar. Și, atunci, nu mai ai ce căuta acolo!... Dacă ai o funcție numai ca să te-ntrebi ce-ți iese din asta, ești ciocoi, nu lider!... - Și, deodată, fie plictisindu-se de moliciunea în care-l coborau amintirile, fie înfuriindu-l faptul că-și dădea seama de asta, reveni la impulsul acela răzbunător: De asta eu m-am hotărât să nu ies de aici, domnule maior, cu toate că, de fapt, primăria și treburile orașului pot fi conduse de oriunde... Dar nu; stau aici să vadă oamenii că nu cedăm nimic! – se răsti el reușind să-l instige și pe celălalt, a cărui mândrie de-abia aștepta să fie înțepată:
- Adică, până când vin ăia, cu a șaisprezecea republică să vă confirme primar, nu?... Domnule Drăgan, să fim serioși; ați vorbit și dumneavoastră despre faptul că au tipărit bani. Deci, știați asta.
- Știam – recunoscu Drăgan – mi i-a arătat Tanașoca... - Și, deodată, căzându-i fisa: Ha! Ar fi culmea: El să te pună pe dumneata să mă păzești și, tot el, să-i împingă pe alții să creeze panică și dezordine!... Domnule maior!... Ți-am spus că, uneori, vreau să-i telefonez porcului bătrân să-l întreb de ce te-a pus să mă păzești!
- Nu m-a pus el!
- Te-au pus comandanții dumitale, care sunt oamenii lui!
Ajunseseră iarăși la refuz și respingere, iar maiorul Vasiliu, parcă încăpățânându-se să se înfrunte cu întunericul mai degrabă mânjit decât luminat de dâre lăptoase venind de la stelele tulburi, redevenise rigidul și impasibilul cu care n-aveai ce discuta:
-Nu e de domeniul meu, domnule primar.  
-Păi ăsta nu e atac la primăria pe care ai primit ordin s-o păzești?
- Da. Și înțeleg să vă păzesc pe dumneavoastră, să nu se tragă-n dumneavoastră.
- Iar eu ce-ți spuneam la început, când ai intrat aici? Poate că n-or să vrea să tragă în mine. Ai spus că pot la fel de bine să țintească și înspre sera aia unde respiră Tanașoca.
- Atunci înseamnă că sunteți mână-n mână cu ei și  îmi declin orice răspundere.
-  Mână-n mână! – tună uriașul făcând să vibreze întunericul încăperii; toți oamenii manipulați de zvonuri din astea mă cred „mână-n mână”, da; dar fără să spună cu cine!... Da când eu n-am cum să fiu altfel decât să nu mă vreau mână-n mână cu ei. Îți dai seama de asta?!
- Îmi dau seama și chiar știu asta, Domnule Drăgan.
-  Știi?!!  - faptul recunoscut deschis, chiar îl tulbura; declarația asta fermă din partea nesuferitului ăluia cu secretele lui militare, Îl tulbura și-l  instiga: Păi, atunci de ce o faci cu mine pe...
În clipa aceea se văzu pe ferestre cum piața începu să capete reflexe roșietice și lumina din ce în ce mai mare a unei rachete coborî scânteind de câteva ori până când se stinse, iar câteva trasoare luminoase țâșniră însoțind-o sau urmând-o pe cerul descoperit pentru o clipă, ca un cer al depărtărilor. Maiorul nu-i răspundea la întrebarea neterminată, ci striga coborând scările:
-Vă aștept jos, domnule primar; eu nu răspund dacă nu părăsiți clădirea!... Nu vedeți cum ne obligă?!
Exact cel mai bun prilej pentru ca replica uriașului să fie o înjurătură la adresa acelora care obligau și un refuz categoric la cele ce le mai striga maiorul, chiar dacă ecoul macabru al holurilor întunecate făcea să nu se înțeleagă prea bine. 
Așteptă să-l audă pe acela închizând ușa mare și grea de la intrarea principală a primăriei, apoi, ca și cum și-ar fi luat toate măsurile să pregătească în secret, ca o lecție pe care i-o va da încăpățânatului aceluia, surprinzătorul argument la care să nu mai poată riposta, se asigură și el că avea ușile și ferestrele închise. Că era departe de orice ureche curioasă și-l putea suna la telefon pe avocat.
- Alo, ai aranjat? –întrebă el.
- Da; au trimis un motociclist spre dumneata.
- Dar ei nu se pun în mișcare. Au acceptat să-i anunțăm noi?
- Au acceptat.
- Bine. Ca să apucăm să vină dimineața, să fie lumea trezită.
- Și, eu, ce fac?
- Cum am vorbit; îl aduci pe profesor, ca să-i dăm o lecție cum trebuie maiorului.


22.

Drăgan era cu atât mai enervat cu cât soneria telefonului suna insistent, iar el nu avea chef să răspundă. Îl sictirise odată pe Codrușan și nu mai voia să-i dea nici o socoteală. Împinse telefonul cu tot cu măsuță, dar dădu cu mâna de pachetul care rămăsese acolo și atunci pricepu de ce îi mirosise în somn a pește prăjit.
Se gândi că ar trebui să-l mănânce înainte de a se pregăti mai bine de somn dar, atunci, de pe holul întunecat se auzi bufnitura sonoră a unui obiect lovit, scârţâitul unei uşi, apoi o răpăială de picioare, ca şi cum cineva a luat-o la fugă şi s-a împiedicat.
— Stai, cine-i acolo?...
Somaţia sună lugubru-n întuneric. Într-un târziu, în timp ce mutra apărea, un glas timid, înfricoşat, miorlăi:
— Eu...
— Aha, „Presa centrală”!... exclamă amuzat Drăgan.
Buimac, Catul Georgescu ţinea în mână ceva lung, o perdea sau un cearceaf.
— Da, Presa centrală... bâigui acela fără pic de entuziasm. Vă salut, domnule primar...
Şi, aruncând în jur o privire din care i se vedea doar albul ochilor:
— Aşadar, n-am murit încă!... sau, şi pe lumea cealaltă se iau primăriile cu asalt?
- Dar cine ți-a spus că se iau cu asalt?
- Cel care-a sunat, domnule primar; n-am știut că sunteți aici. Eu eram la telefon; mi-a permis domul maior să transmit o știre...
- Și?
- Am transmis-o; am vorbit glorios despre rezistența dumneavoastră; am dat și amănunte cu țintirea  rozei vânturilor... și...
- Și?
- Și am adormit. Mă iertați, sunt obosit; n-am mai dormit de...
- Înțeleg: Deci n-ai ieșit cu ceilalţi... - deduse Drăgan.
— Care „ceilalţi”? se miră ziaristul. A şi plecat un transport pe lumea cealaltă?...
Drăgan n-avea chef de glume. Mai ales că filfizonul ăsta putea să-şi bată joc de el. Îi făcu loc să treacă înăuntru, şi-i spuse morocănos:
— Depinde ce-nţelegi prin „lumea cealaltă”. În orice caz, ai scăpat prilejul.
Catul se opri undeva, în întunericul cabinetului primarului şi constată:
-N-aveți telefon aici; sau nu vreți să răspundeți? 
— Spune, cine zici că a sunat și mă căuta?!... - Întrebă Drăgan autoritar.
Gazetarul făcu nişte gesturi nedecise, ca o pasăre oarbă, scoase din gâtlej un sunet, şi-i trebui foarte multă vreme până să poată răspunde:
-Un ministru!... Oricum, era unul care amenința... Sau, poate nu amenința; mai degrabă avertiza și spunea că el vrea să vă apere...
- Și?
- Și că nu răspundeți. M-a întrebat dacă-s din primărie și-am spus că da; ce era să-i spun, vă supărați?
- Nu mă supăr; nici eu nu-s prea de mult „din primărie”... Te pomenești că i-ai spus că ești cu presa, dacă Trifu tot m-a părăsit!
- Va să zică l-ați auzit când striga; ce caracter!... Și eu m-am mirat, domnule primar.
- Eu nu! – protestă Drăgan dur – îl știu de mult. N-am avut altul... Uite, dumneata...
- Ați dori să intru în serviciul dumneavoastră, domnule primar?...
Dar, așa, în întunericul acela, uriașul îl înșfăcă și-l ridică în sus pe lângă ușorul ușii, ca și cum l-ar fi agățat undeva, în cremoanele ei:
-Crezi că am nevoie de-un spion în plus?!... Zi mă, ce cauți aici!...
- V-am spus: Domnul maior mi-a permis...
- ... Să vorbești la telefon cu ăla care amenința!...
- V-am spus: poate nu amenința; mai degrabă avertiza, spunea că vrea să salveze primăria din mâinile burgheziei.
- Burgheziei?... Mâinile mele sunt ale burgheziei! -  pufni Drăgan cutremurându-și-le așa cum îl ținea în aer.
- Nu, nu dumneavoastră! - țipă acela în întuneric – Mâinile burgheziei atacă primăria în care sunteți dumneavoastră; el vrea să vă salveze! – adăugă sughițând în vreme ce, lăsat brusc din acele mâini, bufnea căzând la pământ.
- Și te-a trimis pe dumneata aici să mă salvezi!
- Jur că nu m-a trmis.
- Dar cum te-a angajat?
- Le telefon, v-am spus... adică, v-am mințit – preciză el mai clar, felicitându-l – domnule primar, ce fler aveți; chiar și pe întunericul ăsta!... Când am auzit că-i ministru, sau subsecretar de stat, ce-o fi, i-am spus și eu că sunt ziarist, ca să-i ciupesc niște abonamente de sprijin, știți, așa ne tragem și noi un salariu, că patronu doar legitimație ne dă!... Și mi-a zis să trec pe la el când vin în București.
- Dar aici: Aici ce ți-a zis să faci?!
- Nimic, domn primar... Ăăă, nimic altceva decât să pun steagu alb.
- Steagu alb!... de unde ai tu steag alb?
- Ei, un cearceaf, ceva acolo!... Eu am găsit perdeaua, să fac din ea steag.
- Unde să-l pui?
- Unde pot; pe balcon, în turn... de asta bâjbâiam pe scări...
- Nu numai de asta bâjbâiai! –i-o trânti Drăgan incitat ded faptul că șmecherașului aceluia trebuia să-i smulgi declarațiile – Nu numai de asta. Ce ți-a mai cerut?... Hai, că ăla nu dă abonamente de sprijin degeaba!...
- Nimic; zău nimic, domn primar!... Numai ce să scriu pe el mi-a spus.
- Ce să scrii? 
Tonul lui Drăgan îl arăta a adulmeca tot mai mult îndârjindu-se. Gazetarul îl simți și-ncercă să ocolească:
-Să caut cerneală, mi-a spus, că-n primărie se găsește cerneală, și să scriu... da, domn primar...
- Ce să scrii?
- E în favoarea dumneavoastră, domn primar!
- Ce să scrii, mă?!
Atunci, șoapta care veni pe întuneric, arătă că și gazetarul se-ndoia de asigurările pe care le dădea:
-În favoarea dumneavoastră, domn primar!... A zis să scriu: „Cerem ajutor sovietic”... asta a zis; că, de ziar...
- Ce-i cu ziaru?
- De ziar a zis că vorbește cu șefu; nu mi-a promis mare lucru... M-a-ntrebat dacă și șefu se ocupă cu... știți dumneavoastră, v-am spus; cu abonamente...de sprijin! Pe urmă m-a-ntrebat cum îl cheamă, ce telefon are și mi-a spus că eu să trimit știri, că el vorbește cu șefu.
- Știri; ha!
- Da: Știri. Știri cu faptul că cereți ajutor sovietic; a spus să vă anunț că vine un motociclist cu instrucțiuni
- Instrucțiuni? Pentru mine sau pentru tine?
- A spus că e-n avantaju dumneavoastră, domn primar!...
Atunci Drăgan îl apucă din nou și-l ridică mai sus, ca și cum ar fi vrut să-l agațe de candelabru. Îl ridica tot mai sus și tuna:
-Să știi că nu-i în nici un avantaj al meu; să-ți intre asta bine-n cap!
- Îmi intră, domn primar; dacă spuneți dumneavoastră, îmi intră – chițcăia acela din întunericul înălțării unde se afla.
- Să stai aici; Nu te leg, dar nu cumva să-ncerci s-o-ntinzi, sau să te miști fără să-ți spun eu! – îi porunci Drăgan trântindu-l direct pe-un scaun.
Apoi, liniștindu-se, ba chiar gândindu-se la lecția care devenea acum și mai clară pentru maior, își înfundă trupul mare în fotoliul acela impozant de la biroul primarului. Avea de așteptat, dar trebuia să-l și păzească pe gazetar. I-ar fi plăcut să fi adormit amândoi, în același timp, în tăcerea nopții aceleia care-i învăluia cu asemenea mistere. Numai că el, chiar dacă era atât de obosit încât să poată adormi imediat, nu putea adormi deplin, fierbând de ciudă. Fierbea atât de tare încât, chiar se temea să adoarmă; se temea ca, nu cumva, în locul lui Codrușan, să se trezească din somn strângându-l de gât pe prăpăditul acela care, din când în când, scâncea un fel de osanale, lăudându-l, asigurându-l că el voia să scrie numai cuvinte de laudă, așa cum chiar și transmisese și se va convinge primarul mâine, când va sosi ediția de dimineață a ziarului.
Moțăind printre calculele pe care mintea sa le făcea încontinuu, chit că se gândea cum să-l strângă de gât pe Codrușan, sau calcula cum să plece din primărie proclamând sediul în altă parte și jucându-i aceluia renghiul de a-i demasca manvrele prin care, cert lucru, voia s-aducă-n oraș trupele păstrate rezervă în Codrul Păgânilor, îi era milă de chițcăitul acela mizericordios prin care gazetarul încerca să-l câștige... Mizericordios?... Oare de ce spunea așa, simțea el nevoia să se-ntrebe, intrigat de inflexiunile miloage ale aceluia care, pe deasupra, parcă-i aduceau pe la nări și-un miros de pește.
Iar mizericordiosul, tot turuia:
-Sunt cel mai mare ghinionist din lume!... Credeţi-mă: la cărţi pierd, femeile au despre mine impresia că sunt neserios; în gazetărie, de zece ani, tot reporter am rămas... Zău!... Şeful, când nu-i merg aranjamentele, pe mine îşi varsă necazul... Da; dacă nu vă mulţumiţi cu atât, adică nu credeți ce spun, convingeţi-vă şi dumneavoastră la faţa locului: am intrat în primăria asta fără să mă fi trimis nimeni, fără să mă fi chemat nimeni... Şi mai rău: cînd mă convinsesem şi eu că nu-i nici un păcat dacă mor, aflu c-aş fi avut şanse să trăiesc...– turuiau vorbele aceluia care parcă aveau miros de pește prăjit.
 Până când  Drăgan își dădu seama de pachetul care rămăsese-n întuneric pe măsuța telefoanelor. Și-i veni ideea să-i închidă gura cu așa ceva:
-Auzi? Lasă turuiala!... La cât ai spus că ești de nedormit, pesemne că-ți e și foame. Întinde mâna spre telefon; ia de-acolo și halește!... Omenește-te, dar nu cumva s-o-ntizi, că-ți rup picioarele!
Obținu astfel o oarecare tăcere în care își adună gândurile, dându-și seama că tot spre încăpățânarea acelui maior erau îndreptate. Da; de parcă acela sau, mai grav, parcă obținerea unui gest de înțelegere și bunăvoință din partea aceluia, era un lucru mai important decât acțiunea propriu zisă. Ca și cum el, Drăgan, nu trebuia doar să urmărească ce-și pusese-n cap și ceea ce, acum, cu apariția gazetarului pe care-l sechestrase acolo, punându-l să molfăie din pachetul pe care i-l trimisese Aurelia, dar și cu firele pe care le strânsese în mâna avocatului aceluia mai mult perseverent decât dibaci, devenea mai ușor și mai limpede de demonstrat!...  Da: Mai limpede de demonstrat, spre satisfacția propriei sale încăpățânări și chiar spre liniștirea voinței sale de a nu se lăsa manipulat. Dar, uite că nu... Poziția invalid respectuoasă a acelui maior care devenise obsesia lui...
Din frământarea unor asemenea gânduri intrigate, îl trezi tot glasul gazetarului, care avea acum ceva de ploconeală mulțumită:
-Să vă dea Dumnezeu sănătate, domn primar, că tare-a căzut bine peștele ăsta!... – pentru ca apoi, simțindu-i graba de fățărnicie care-i subția vocea, deodată să exclame: Aoleu, ce porc sunt!... Am halit totul din câteva înghițituri, fără să-mi treacă prin cap că trebuia să vă las și dumneavoastră!... Ce porc sunt!... Ca un porc am înghițit totul fără să-mi pun problema că și dumneavoastră sunteți om; că, poate și dumneavoastră v-o fi foame!
- Lasă; e deajuns că mi-am pus-o eu în legătură cu dumneata. Ziceai că n-ai dormit de două nopți; dar cred că, de mâncat, și mai mult!... Chiar așa de prost vă plătește, domnule?!
- Nu prost! – se auzi vocea miloagă a celuilalt – Nu ne plătește. Pur și simplu nu ne plătește și ne și ia jumătate din... v-am spus: din abonamentele de sprijin pe care le obținem noi!... Păi eu de ce-am venit la dumneavoastră?!... De ce mi s-a părut cel mai mare chilipir când ăla a spus la telefon că-i ministru și că mă plătește dacă fac drapelu alb... Mă scuzați, domn primar; eu credeam că-i în interesu dumneavoastră!...
- Lasă, mă; lasă!... Că nu ți-a spus numai de cearceaf!
- Cum știți dumneavoastră tot, domnule primar!... Nu pot să vă mint: M-ați omenit cu pachetu dumneavoastră!... Am recunoscut eu tradiția muncitorului aceluia care vine cu pachetul de mâncare pregătită acasă; chiar am să scriu despre asta în primul text pe care-l voi transmite!
- Cum ai scris și despre faptul că pe primărie flutură cearceaful care cere „ajutor”, nu?!
- Păi m-a obligat ministrul dumneavoastră, domn primar!... Mi-a spus să transmit imediat că-n continuare vorbește el cu șefu și, apoi, când vin la București, mă omenește!...
- Bine; gata! Acuma mucles!... Culcă-te, să nu te mai aud vorbind!... Ai să dai o desmințire dimineață. Ai să scrii ce-ți spun eu, nu ce-ți spune ăla!
- Am să...domn primar...
- Mucles, am spus!... Gata. Să te aud sforăind, atât!... – porunci Drăgan liniștit, ca omul care știa acum prea bine ce avea de făcut.
  Se chinui să moțăie calm, fără a-l deranja faptul că adormitul gazetar pe care-l ținea ca
un trofeu și-l va împinge spre demonstrație în fața lui Vasiliu, până și-n somn pălăvrăgea bolborosind cuvinte. Dar asta  nu-l mai deranja, tocmai pentru că-l deranja, așa cum și-o imagina, fața neîncrezătoare a ochelaristului acelui a cărui suspiciune n-avea cum să nu-l intrige tocmai pe el, mesianicul obișnuit a fi ascultat și crezut de ai săi. Îl deranja opoziția declarată de cel care-l păzea în piața unde, cu puțin timp în urmă, altă stofă de om fiind, colonelul Corlătescu era atât de plăcut surprins văzând că, tocmai spre buna înțelegere a lucrurilor, Drăgan avusese înțelepciunea să-și ia și avocatul cu el, venind la demonstrație.
 Colonelul înțelesese astfel modul în care el voia să demonstreze că nu era robul unei răscoale anarhice; ba, dimpotrivă, conducea o democratică manifestare, cât se poate de legală.
Nu era, oare, capabil și Vasiliu să înțeleagă asta?
Fiindcă tocmai de el avea nevoie în împrejurările în care Codrușan și ai săi voiau, clar, să dea o altă întorsătură lucrurilor!
 Tare ar fi vrut să reediteze o discuție cum avusese cu colonelul!... Dar colonelul era un adevărat patriot iar, pe deasupra fiind și boier, știa să se poarte ca un domn. Suspiciunea bietului român care s-a-nvățat să trăiască așa, furat de toți, devenea, însă, ostilitate la băiatul acesta de țărani hârșiți prin toate batjocurile la care-i supuneau alții. Cu toate că astă vară păruse apropiat aspirațiilor lui Drăgan, manifestându-și deschis interesul pentru ele și chiar exultând când îi văzuse gestul, el  nu avea nici pe departe suplețea colonelului de a înțelege modul cinstit al unei asemenea atitudini. Oare ce suspiciune și de unde atât de încăpățânat moștenită îl făcea de neapropiat tocmai când, din punctul de vedere rațional, al sărăciei din care veneau și unul și altul, Drăgan i-ar fi argumentat apropierea și de simțire și de interese, pe care-o predicase întotdeauna știind cum să-și câștige acoliții!... Din pricina asta, desigur, opoziția aceluia îl indigna, dar îl și îndârjea.
O să-i arate el!... Nici nu se vor dezmetici bine zorii, și o să-i arate!... Chiar cu caraghiosul ăsta care bolborosește-n som, mai simțind încă gustul peștelui, dar recunoscând faptul că el e un porc, o să-i arate!
  Nu mai auzi mișcările celuilalt, ci, lăsându-se covârșit de propria-i oboseală, își întinse picioarele cât erau de lungi, înfigându-se mai bine-n fotoliul de primar pe care stătea. Și se obligă să moțăie cu speranța că-l va vizita iar himera. Ar fi dorit să-i vină cât mai repede, fiindcă n-avea prea mult timp: Îl pusese pe avocat la treabă, iar acela trebuia să apară... Până atunci, însă, un asemenea moment de așteptare ar fi preferat să-l trăiască împreună cu ea, să facă din ea himera lui pentru totdeauna și s-o dezlege de a-i fi doar o himeră a morții, cum apucase să-i mărturisească lui Vasiliu, iar acum îi părea rău!...
O invoca; o invoca să vină. Să vină așa cum promisese: Singură. Fără băbătia care-i deranja pe amândoi; deopotrivă, chiar dacă pălăvrăgea despre democrație.


24.

Ea apăru de undeva de pe scări și intră, cu toate că ușa era închisă, oprindu-se în preajma lui, cu mâna pe spătarul scaunului lui, dezvăluindu-şi numai ochii mari, ca o fascinantă tăcere.
Limpede şi senin, Drăgan întinse brațele și şi-o apropie. Şi începu a vorbi cu ea. Nu ştia cum făcea asta, dar o făcea.
O privea, îi vorbea cu glas jos şi blând, de bărbat care mângâie:
— Când ai venit?
- Atunci!...
— Atunci?...
- Atunci când au tras în roza vânturilor.
- Te așteptai să tragă-n mine!
—  Nu m-așteptam; tu mi-ai spus s-aştept.
— Şi unde-ai aşteptat?
— Oriunde.
— Şi de ce n-ai ieşit?
— Când?
— Odată cu ceilalţi!
— Cum să fi ieşit?! Eu sunt făcută să vin la tine, nu să plec de la tine.
— Ca şi atunci, atunci demult, când ai rămas cu mine până veneau zorii care mă puneau la zid.
— Iar tu m-ai trecut prin toate zidurile, prin toate gratiile, prin toate porţile de fier...
— Când? Atunci?
- Atunci; lângă cealaltă moarte; dar acolo era cald.
— Erai tu caldă.
— Eu. Dar mi-ai ridicat braţele, m-ai strâns la piept şi ai pornit aşa cu mine.
— Şi ne despărţeau gardienii.
— Da; dar noi nu ţineam seama de asta.
— Bineînţeles!... Nu mai aparţineam acestei lumi. Ei nu mai puteau face nimic.
— Dar acum?...
— Nici acum. Nu vezi cum ţintesc?...
-Țintesc de la depărtări.
— Țintesc în mine.
— Eşti sigur?
— Sigur!
— De ce?
— Pentru că tu eşti himera morţii mele.
— Atunci mergi cu mine?
-Nu... Cred că tu mergi cu mine
— Când?
— Când se va auzi bubuitura.
— Merg. Cu tine merg oriunde.
— Şi dacă te vor zmulge?
— Şi atunci m-au zmuls, dar tu mă purtai mereu în braţe.
— Auzeam uşile de fier închizându-se între noi, dar eu te duceam fără nici un fel de greutate.
— Voiau să mă zmulgă, trânteau între noi uşi şi gratii.
— Dar tu reveneai mereu în braţele mele, tremurai şi mă mângâiai cu degete subţiri. Ia să văd; tot subţiri sunt?...
— Uite-le!..
— Da, sunt la fel de subţiri. Mângâie-mă. Şi spune-mi: nu-i aşa că eşti himera morţii mele?
— Aşa m-ai întrebat şi atunci.
— Da. Te-ntreb şi acum!
— Întreabă-mă!...
Iar el, cufundându-se în întregime în transparenţa imensă a ochilor ei, o întrebă:
— Nu-i aşa... Nu-i aşa că tu eşti himera morţii mele? Te-au trimis să mă linişteşti, să mă faci să nu ştiu când voi trece de aici, dincolo?...
Ea încuviinţă.
— Mă faci să nu mai ştiu dacă e clipă sau neant. Nu-i aşa că vii la mine, şi mă mângâi cu degetele astea subţiri, şi mă absorbi cu ochii ăştia mari, ca să nu-mi dau seama de pragul când, din fiinţa vie şi puternică ce te strânge acum în braţe, nu voi mai fi nimic?...
Ea încuviinţă din nou şi el o aşeză încet pe covor şi o mângâie, şi-i făcu toate pregătirile de dragoste pe care le face un bărbat cu experienţa şi forţa lui unei fete neştiutoare, care priveşte la asemenea lucruri cu ochi mari şi nedumeriţi, scăldaţi când în umbre de teamă, cînd în lumini de bucurie.
Dar, tocmai atunci ea dispăru. Visul se prăbuşi. Pentru că, nu atât dispăru ea, cât, mai degrabă apăruseră acum amândouă, la fel de goale, pe covorul spre care-l atrăgeau: şi crinul, şi frunza veştedă având, culmea, aceeaşi linie şi aceeaşi formă. Numai că el ştia prea bine care-i petala crudă şi care-i uscăciunea.
Le desprinse, le desprinse încet, trăgând cu voinţă. Când o  simţi pe fată la pieptul lui, bătu din picior, alungă himera celeilalte şi se obligă să nu se mai gândească la nimic.
Săvârşi o nuntă deplină, nemaipomenită nuntă, în noaptea aceea rece şi umedă, care pentru el nu mai avea sfârşit pentru că secundele ei păreau a duce direct spre ce prevestea himera fetii. Doar, la o vreme, când el obosi şi, pentru o clipă, veghea i  se clătină în somn, scuturându-se, parc-o văzu pe cealaltă, pe hâdă, aşezându-se alăturea fetei. Dar nu ca să-i vorbească de democrație ci, pur și simplu, dezbrăcându-se cu neruşinare pentru carnea ei trecută. Chiar îi văzu mâinile goale şi osoase cum se îndreaptă spre el căutându-i pieptul şi pântecele şi părul.
Îl salvă însă fata care, la un moment dat, se desprinse voluntară, veni lângă el şi-l îmbrăţişă, ferindu-l şi acoperindu-l cu trupul ei cu carne tare.
Apoi îl linişti, îndreptându-l din nou spre ţinta sa.
Dar el se împotrivi, spunându-i cu suspiciune:
— Nu, nu eşti frumoasă, nu eşti tu frumoasă; eşti doar himera frumoasă a morţii mele... – pentru ca deodată, nu chiar cu imputare, ci mai mult resemnat, să-i atragă atenția –  Tu nu ești chiar femeie, ca să pot fi gelos.
- Așa cum ai fost gelos când te-a părăsit Persida!
- Persida a fost clipa mea cea mare și sublimă care nu mă poate părăsi niciodată!
- Te încăpățânezi și te minți pe tine.
- Nu; spun adevărul: Cât a fost de zbuciumată, viața mea s-a liniștit pentru o clipă. Iar clipa aceea a fost enormă.
- Cândva gândeai  că, din pricina ei ți s-a întîmplat toată căderea. Din naivitatea ei de a avea încredere într-un ticălos cum s-a dovedit Codrușan!
- Poate că m-am gândit și la așa ceva. M-am întrebat dacă. Dar n-am spus-o nimănui; nici mîcar ție, nu-i așa?
- Poate că așa am apărut eu, printre toate acele gânduri negre cu femei. Unele jelindu-te, altele trădându-te, dar toate, toate, intrând într-un cortegiu sumbru, unde nu mai erau femei.
- Păi așa ai apărut tu: Crinul curat pe care mi-l doream. Celelalte erau doar trădări și înșelăciuni născute din gândul stupid că-mi manipulaseră alții ce făcusem eu cinstit toată viața.
 - Erai un luptător, care-și arăta mușchii pe față; și te-nciuda perfidia spioană a unora  care credeau că te pot manipula. Nu cumva, fie de asta, fie din manipularea lor, fie ea manipulată în vreun fel, te-a părăsit Persida?
Dar el, amintindu-și vechea sa poveste încă nespusă pe de-a întregul, se încăpățână strigând:
- Persida nu m-a părăsit; Persida s-a jurat că nu m-a părăsit.
- Și ai crezut-o!
- Dacă iubești, trebuie să crezi; fiindcă a iubi înseamnă a crede în ceva!
- Iar a nu iubi înseamnă a nu fi gelos; așa cum nu ești gelos pe mine.
- Dar de ce-aș fi?
- Fiindcă știi că mă duc și la el.
- Auzi: Eu cred că te duci trimisă de mine.
- Gavrilă Drăgan, ești un sentimental; tu ți-ai pus speranțe în nesuferitul ăsta!
- Eu îmi pun speranțe în toți oamenii cu care vorbesc. Fiindcă, dacă sunt oameni, dacă au suflet, dacă nu sunt pervertiți și înrăiți, nu se poate să nu înțeleagă ce le spun!
- Asta e marea ta satisfacție: Să înțeleagă alții ce le spui și să te urmeze.
- De ce nu, dacă le spun adevărul?!
- Păi vezi: că nu li-l spui pe de-a-ntregul; ai și tu ascunzișurile tale.
- Am, futu-i mama ei de viață; că n-oi fi eu Hristosul, ca să aduc numai adevăr!
- Dar mesianic vrei să fii; de urmat îți place să fii urmat, chiar dacă pe urma ta nu e tot adevărul!
- Mesianici sunt mulți oameni; pentru că e chiar o plăcere să fii, dăruindu-te; dar Mesia e unul!...
- Crezi? Tu chiar crezi în asta?
- Mama credea. – răspunse el cinstit și luminat amintindu-și - ...Și ce frumoasă, ce blândă, ce tainică era în credința ei!... Eu sunt un păcătos care am uitat să mai cred.
- Ai uitat sau ai renunțat?
- Lucrul ăsta ți l-am spus și data trecută, când mă pregăteam să trec dincolo. Numai ție ți l-am spus: Când îmi amintesc de mama, nu pot să nu cred și nu pot să nu văd că e ceva strâmb, nefiresc, la ăștia care-o fac pe necredincioșii. Numai unul care-și apără păcate prea mari, poate fi îndârjit împotriva credinței. Da: pur și simplu fiindcă vrea să-și acopere teama că nu i se vor ierta păcatele.
- Deci, nu ești cu totul de acord cu tovarășii tăi care te-nvață să nu crezi.
- Sunt niște proști. Numai un prost își poate pune problema asta; sau unul care vrea să te prostească făcându-te să crezi mai mult în el.
- Decât în cele sfinte, nu?... Ai tu mintea la cele sfinte?
- N-am. Asta trebuie să recunosc. M-am păcătoșit, dar nici nu mă interesează; pe mine mă interesează să fie democrație, iar ai mei să-și poată spune cuvântul. Atât: să-și poată spune cuvântul liber. Și atunci, faptul că ei sunt mai mulți, va rezolva situația de la sine și se vor putea impune lucrurile în care cred toți. Asta-i fața curată a politicii.
- Și de ce nu-i spui cinstit și lui, toate astea?
- Lui?
- Da: Maiorului; lui Vasiliu.
- Dar, de ce pendulezi tu între el și mine?
- Pentru că și el e un suflet chinuit, care nu vrea să recunoască până la capăt ce-l frământă; spre ce aspiră și ce disprețuiește. Are sentimente de omenie față de alții și n-ar vrea să-i dezamăgească; dar, ca și tine, încă nu știe cum. E ca și tine, înțelegi?
- Cu curu-n două luntre! - Urlă Drăgan cu ciudă protestând.
 - Cu dorința de a face bine... – răspunse ea mai blând, dar parcă tot prin glasul său - ...Și cu dorința de a nu greși făcând rău; cu dorința de a lovi în ce-i rău și teama de a nu atinge  distrugând și ceva ce-ar face bine...
Pentru ca, parcă iarăși cu același glas, dar reajungând la vehemența ciudei pe propriile sale contradicții, el, însuși el, Drăgan, să-i spună verde-n față, ca și cum ea, himera, era de vină:
- Viața asta e prea complicată; e cu dus și-ntors, futu-i mama ei!
Cu degetele reci, de noapte, ea îi ştergea broboanele de pe frunte.


25

- Domnule primar, vă caută un motociclist. Zice c-a adus niște materiale tipărite...
- Da?... Percheziționați-l până cobor - spuse Drăgan cu glas vesel, așa, parcă fără nici un motiv; parcă amuzându-se doar de supriza pe care era sigur că o va produce o asemenea percheziție.
- Am înțeles. Voi raporta domnului maior!
- Da, da: raportează-i; neapărat raporteză-i!... Spune-i s-o facă chiar el; o să aibă ce vedea! – sunară și mai vesel spusele lui Drăgan care, în noaptea aceea care umplea totul, se transformară într-un fluierat vesel, amuzat ca și modul cum poruncea: Alooo, deșteptarea gazetarilor!... Domnule de la presa centrală, scoate cornu din pernă, c-o să primești știri mari!... Haide, haide, c-o să-ți rup gura cu ce-o să vezi!... O să rămâi ca la dentist!... Deșteptaaa-rea!
   De fapt, el se veselea tocmai fiind vorba de politețea ursuză cu care maiorul îl ținea la distanță și căruia-i putea spune acum în argoul lor: „ciocu mic, barosane; și nu te mai da mare gușter dacă n-ai în mână lozu!”... Fiindcă, iată, se nimerea exact cum plănuise el să-i dea o lecție acestui prim Vasiliu din neamul lor de-alde Vasile... Și, în întunericul holurilor acelora spre care striga, se bucura ca un copil de-o șotie bine plănuită, chiar dacă-i era ciudă când simțea că dorește asta foarte mult și se admonesta singur, spunându-și că are lucruri mai importante de făcut decât să-l lămurească pe țăranul acela încăpățânat căruia, gradul militar îi accentua și mai mult rigiditatea.
Iar, după ce, dirijându-și fluierătura într-o comandă marinărească șuierată cu sunet subțire și pătrunzător prin cețuri și întuneric, îl înșfăcă din somnoleală pe gazetar trăgându-l după el, își schimbă fluieratul în unul scurt, de ordin, întrebându-i pe militarii de jos: Măi băieți, pe scări, afară, e mai lumină?
- Dau zorii, domnule primar.
- Perfect! – spuse el, ca și cum ar fi amenințat tot spre maiorul căruia voia să-i dea lecția în văzul cât mai multora – Perfect; rugați-l pe domnul maior să-mi facă onoarea!
- Să vină la dumneavoastră, domnule primar?
- Nu, cobor eu! – spuse el explicându-i gazetarului pe care-l trăgea după sine: Ți-a venit motociclistul.
- Nu e motociclistul meu! – exclama acela foarte nesigur și pe sine și pe modul cum cobora treptele – mi s-a spus că vine la dumneavoastră.
- Ți s-a spus și de unde vine? – întrebă el când ajunseră afară, pesemne ca să audă și ceilalți.
- Nu... Adică, parcă... Dintr-un codru, sau așa ceva...
- Dintr-un codru? Spune mai tare, s-audă și domnul maior!
Maiorul auzea. Dar stătea nemișcat într-o poziție ostilă, la o oarecare distanță, împingându-l doar pe motociclist să se apropie.
  Executându-se, acela veni dinspre mijirea zorilor care dădea soldaților siluete negre, postate în spatele celei agresive a comandantului lor; veni târând o raniță pe treptele de-afară, care urcau de la trotuar sub arcada intrării. În fața lui Drăgan opri în poziție de drepți și duse mâna la cască salutând militărește.
- Dânsul, care te aștepta aici, spune că vii din codru; da, m-a avertizat că va veni un mesager din codru – insistă Drăgan pe ideea aceasta mișcând degetul între motociclist și gazetar ca și cum, atent doar la ei, le-ar fi făcut cunoștință;  dar, cu certitudine, adresându-se prin asta, chiar dacă  indirect, tot încăpățânării cu care Vasiliu nu se apropia.
- De la unitățile noastre amplasate în codru, domnule primar.
- I-ai spus asta și domnului maior?
- I-am spus; i-am arătat și transportul pe care îl aduc; așa cum am primit ordin.
Cu o anumită grijă, Drăgan era atent dacă, pe obrazul mofluz al lui Vasiliu, avea loc vreo reacție; dar ne putând constata nimic ce l-ar fi putut încuraja în această direcție, chiar arătând din gest că n-ar fi vrut s-o facă, i se adresă:
-Auziți de acolo, domnule maior? De ce nu faceți măcar un pas mai încoace?
Iar reacția veni prompt:
- Nu fac nici un pas fiindcă nu vreau să am de-a face cu ce-am văzut. Ca militar român refuz așa ceva. Am transmis asta.
- Ce-a văzut? – îl întrebă el, atunci pe motociclist.
 Arătând spre ranița desfăcută pesemne la percheziție, motociclistul se conformă:
- Am adus astea, domnule primar; domnul maior m-a percheziționat; dar a spus că nu se bagă – vorbi acela c-un accent moldovenesc, arătând spre militarii care păstrau o distanță fie respectuoasă, fie precaută, fie amenințătoare, ceea ce-l făcu pe Drăgan, care tocmai citea un afiș scos din raniță, să rostească tare, spre a fi auzit:
- Așa a spus domnul maior?... Păi de ce nu-mi spuneți mie, domnule maior?!
- Refuz să comentez! – veni sec răspunsul aceluia.
- Da, domnul maior a precizat asta – spuse mesagerul arătându-și marfa: Am  adus aici afișe mai mari sau mai mici, care să fie puse pe ziduri; avem și fluturași care să fie aruncați când se strâng oamenii; am primit ordin să vă informez că s-au trimis și la București, ca să se știe ce se petrece aici.
- Foarte bine – spuse Drăgan cu un ton ciudat – foarte bine că s-au trimis și la București; ca să se vadă ce păzește domnul maior aici, nu-i așa?
Motociclistul însă, la fel cu maiorul ce-și arăta refuzul mecanic, adoptând o anumită poziție, își repetă și el, tot mecanic, răspunsul:
- Domnul maior a precizat: A spus că dumneavoastră hotărâți; că el nu se interpune între noi doi.
- Între noi doi?!... Poate între voi doi; că pe voi doi v-a instruit Codrușan! – arătă Drăgan spre gazetarul care se ferea ridicând mâinile pe lângă capul înclinat a negație:
- Mie mi-a spus doar să pun steag alb; despre motociclist mi-a cerut să vă anunț că vine pentru dumneavoastră!
- Auziți domnule maior?!... Steag alb... Dacă vă apropiați, vă va spune și ce i-a cerut să scrie pe el.
În aceeași poziție ostilă, Vasiliu nu se mișcă decât până la treptele care urcau spre intrare, tocmai pentru a demonstra că se oprește acolo reluându-și poziția, în timp ce Drăgan îi argumenta:
- Sunt oamenii dumneavoastră: Pe unul l-ați introdus în clădire, pe altul ați avut timp să-l percheziționați!...
-Pe domnul gazetar, da; față de dumnealui, însă, cu ce aduce pentru dumneavoastră, eu mă delimitez.
- Exact, domnule primar; ăsta e cuvântul pe care nu-l înțelegeam - preciză motociclistul ca o dezvinovățire: Chiar așa mi-a spus - să vă spun că nu se interpune între noi doi, ci se delimitează...
- Am auzit – răspunse Drăgan atent mai mult la maior pe care-l întrebă direct: I-ai spus, deci, să-mi transmită că nu te interpui între noi doi?!
- Am considerat că veți înțelege că nu e de demnitatea mea, nici măcar să accept că văd asemenea afișe, domnule primar!
- Aha... Atunci de asta nu vă interesează nici faptul că gazetarul pe care l-ați introdus avea misiunea unui steag alb pe care trebuis să scrie... Ce trebuia să scrii, domnule Catul...
- Păi... păi ce scrie mai mare și pe afiș - răspunse Catul Georgescu, strâmbându-și gâtul ca să citească.
- Care afiș?
-  Ăla, din mâna dumneavoastră.
- Ăsta? Îl vezi? Se pare că domnul maior nu-l vede!... Adică, poți citi așa, pe dos, ceea ce el nu poate?!...
Simțindu-i ironia, caraghiosul se mai liniști răspunzând nu atât de temător:
- Obișnuință profesională, domnule primar; așa că nu mă mai bănuiți; zău că nu-s altceva decât gazetar. Citesc tiparul și pe față și pe dos!
- Atunci citește-i domnului maior ce scrie:
- Ce-rem a-ju-tor so-vi-e-tic – silabisi acela, numai bine de a fi auzit de profesorul de istorie care urca treptele împreună cu avocatul ce-și pusese o impozantă plărie neagră cu borurile părând un fel de velă a unui vas pirat, așa cum naviga acela cu umărul său strâmb înainte.
- Ajutor sovietic?... Cine cere ajutor sovietic? – întrebă bătrânul de-a dreptul mirat.
- Domnule profesor... ce de dimineață! – exclamă în același timp Drăgan – înseamnă că istoria nu doarme!...
- Cum să dorm? Cred că de asta nu puteam ațipi; aveam o premoniție!... -pentru ca deodată să protesteze: Domnule avocat, eu mă îmbrăcasem să vin aici pentru altceva; apoi, dumneavoastră...
- Eu v-am adresat invitația domnului primar – vorbi reținut acela.
- La ce mai vreți să vă fiu martor?
- Vă spunem imediat – îl liniști avocatul.
Însă Drăgan i-l puse aceluia în brațe pe ziaristul de la centru făcându-i un semn ca și cum erau înțeleși, veni spre profesor și i-o spuse de-a dreptul:
 - Ne veți fi martor și vă veți convinge că ați venit bine, dacă-l convingem pe domnul maior...
Dar Vasiliu, mai ales fiind vorba de bătrânul profesor cu care avea intimități, făcu un gest de vehementă respingere:
-Nu mă convinge nimeni. Dumneavoastră, domnule profesor, mă cunoașteți mai bine. E o jignire la onoarea mea de militar să fiu implicat în așa ceva!
- Atunci discutați cu avocatul meu, ca să facem lucrurile legal.
- E jignitor; vă rog să apreciați și dumneavoastră, domnule profesor...
Înțelegându-l și tocmai de aceea, pendulând între uniforma lui și afișul pe care, chiar acel nou primar pe care-l încurajase îl ținea în mână, în vreme ce Drăgan mai rostea către el și avocat ceva despre probe și despre mărturie, subțiratecul bătrân căpătă un aer marțial și, înălțând bărbia preluă expresia jignită a maiorului, spunând fără echivoc:
- Nici eu nu vreau să fiu implicat.
Drăgan părea a nu da atenție declarației:
- Sunt niște documente aici, pentru care i-am cerut domnului maior Vasiliu să fie bun să percheziționeze... Și, desigur, să constate. De asta l-am chemat și pe avocatul prefecturii.
Dar Vasiliu contestă:
- Pe domnul avocat, poate aveți dreptul; pe mine, în nici un caz!
- Lasă-l pe avocat, e ocupat; redactează comunicatul pe care-l vom da imediat, că doar n-o să ne mai bazăm pe gazetari – pe Drăgan, această înfruntare parcă mai mult îl amuza decât îl înfuria – Fă apel la domnul profesor, care văd că-ți ține partea?
- Domnul profesor, decide dânsul.
Atunci Drăgan nu-și mai făcu jocul amuzat. Deveni ritos:
-Adevărat, domnule profesor?... Decideți dumneavoastră, sau decidem cu toții, democratic, așa cum m-ați învățat cândva.
- Democratic? Asupra a ce să decidem democratic? Cum să decidem democratic?... – Profesorul devenea atent, parcă începând a-i pricepe jocul, a-și da seama de demonstrația pe care uriașul voia s-o facă.
- Pentru ce v-am rugat să veniți aici cu domnul avocat și, împreună cu domnul maior...
Vasiliu însă, n-avea răbdare de demonstrații; insistă:
- Pe domnul avocat, poate aveți dreptul; pe mine, în nici un caz! Repet asta considerând că sunt numai și numai treburile dumneavoastră politice. Eu execut doar ordinul de a respecta armistițiul; eu nu cer ajutorul trupelor străine și sunt dușmanul oricui o face!... Eu... 
Vorbea atât de ritos încât Drăgan simțea cum, cu fiecare virgulă, maiorul exprima, de fapt, câte un motiv de dispreț. Motive de dispreț; tot mai multe motive de dispreț care pocneau precum petardele, repetând mereu refuzul de a cere ajutor și dușmănia pentru cine-o face.
Dar, alb la față, nu riposta și răbdă asta mototolind în pumn, de ciudă, hărtia afișului. Până când nu mai putu abține și, fără a se mai controla, i-l aruncă lui Vasiliu în față, tunând:
- Da?... Și eu, crezi, că nu sunt dușmanul oricui o face?!... Crezi că, a respinge o asemenea manevră sunt numai treburile mele politice? Nu ai și dumneata datoria politică s-o respingi?!... N-ar trebui să hotărâm împreună?!
- Păi cum? – bâlbâia încă indignat maiorul.
- Exact așa cum îți spun, omule care nu vrei să pricepi! Crezi că eu degeaba te-am pus să-l percheziționezi?!... Crezi că eu, degeaba, ți l-am adus pe ăsta care căuta un cearceaf să scrie pe el, mare, același lucru?!... Crezi, sau nu crezi?... Hai, spune față de oamenii ăștia că nu crezi ceea ce eu îți declar solemn... Spune sincer: Crezi că nu suntem de-aceeași parte?!
Și, din toată înălțimea sa, îl apăsă pe celălalt cu privirea până ce, ca-n jocurile acelea de forță cu degetele-ncleștate și coatele pe masă, marinarii își dovedesc perseverența și energia prin care, mai mult își domină adversarul punându-i mâna jos, decât îl nving cu mușchii.
Încet, greu, dar eliberat de orice potrivnică pornire, maiorul lăsă încet, în jos, privirile, renunțând și la semeția bărbiei:
-Astă vară, am crezut sincer lucrul acesta... – spuse el, dar fără să-l privească; mai degrabă ca și cum i-ar fi mărturisit profesorului. Care, luminându-se într-o anume încântare, se grăbea să-l asigure:
- Poți crede și acuma... - și, întorcându-se spre uriaș: Domnule primar, e tot ce mi-am dorit să văd în asemenea zile; restul depinde de noi.
- Depinde de dumnealui – arătă Drăgan spre maior.
Care, cu enervantul său mod de a pune în evidență formalismul politeții militare, demonstra că știe cavalerește să-și înțeleagă eroarea, s-o depășească, să se redreseze bătând călcâiele și spunând regulamentarul: „La ordinul dumneavoastră!”...
-La ordin?... Ha, acum dau și ordin! – se amuză Drăgan arătându-i cât de mult îl bucurau cele lămurite – Dacă vrei neapărat, dau și ordin. Dar eu, de fapt, ca un civil, voiam să te somez... Da, domnule maior – spuse el și mai vesel – te somez să părăsești imediat piața cu tot cu armata dumitale, să-l duci pe motociclist cu tot bagajul lui la barieră, scoțându-l politicos din orașul meu, da... și să faci să se știe că nimeni nu m-a asaltat și nimeni nu mă asaltează pe mine; că orașul e condus liber și democratic așa cum îi place domnului profesor și că, iată, domnul avocat așteaptă, vom reconvoca la primărie Consiliul pentru orice hotărâre, fără să cerem ajutorul altcuiva!... Să se știe că dumneata nu-mi ești dușman și că n-am nevoie de ajutorul nimănui ca să mă despresureze din ghiarele armatei dumitale; că nu faci decât să comanzi o biată parte sedentară care niciodată n-a asediat primăria ca să vină alții s-o despresoare! – mai spuse el neputându-se abține de a nu-l lua pe după umeri depărtându-se cu el pentru a-l lămuri adăugând cu glas mai jos: Oare n-ai înțeles că era vorba de-o provocare?...  Că, in loc să fii la barieră, te-au trimis aici, ca să lase impresia că m-ai blocat pe mine, iar ei au datoria să vină să mă salveze!... Ei bine - ridică el tonul arătând că nu mai era de joacă – arată-le că pe mine n-au de ce să mă salveze și că, dumneata, ești pus să păzești liniștea orașului ăstuia care și-a început viața democratică.!... Dar acolo, la bariere, pe unde n-are voie să intre nimeni fără aprobarea mea!... Uite, domnul avocat termină comunicatul, domnul de la presa centrală, va face acest comunicat public chiar acum, anunțând că primăria funcționează cu toate drepturile ei și n-are nevoie de ajutorul nimănui!
Și, la înghețarea maiorului în acea poziție „la ordinul dumneavoastră”, îi împinse ranița plină de afișe și fluturași de hârtie:
- Du-le  de-aici; doar ziceai că n-avem ce discuta despre astea!... Avem ce discuta?
Maiorul răspunse greu, arătând că o făcea la insistențe și fără voia sa
- Păi, vi le-am pus la dispoziție; de asta mi-am zis că n-avem ce discuta!
Dar Drăgan nu mai era de oprit; prea își pusese multe speranțe într-o asemenea clipă.
- N-avem ce discuta?! – întrebă el fioros și nu se mai abținu să nu-l terfelească de parcă i-ar fi fost copil: Prostule!... Era gata gata so-nghițim și să devenim proști amândoi! Eu rezistând în primărie, dumneata încercuindu-mă în piață, iar ăștia venind să mă elibereze și ne mai ridicând cizma de aici!... Pricepi omule?!... Ne lucrau pungașii de nu ne vedeam; puneau un steag alb cerând ajutorul, lipeau astea pe pereți sau le aruncau de la fereastra biroului meu, presa urla că am cerut ajutorul și, așa, le dădeam apă la moară s-o facă pe eliberatorii. Îți dai seama ce prostie făceai?! De asta ne tot bântuia pe amândoi himera aceea... dar nu mai spuse care pentru că maiorul făcea totul spre a dovedi cât mai repede că pricepuse
- Vă rog, domnule primar, permiteți să comand ...- bâlbâia el rănit în toată demnitatea ținutei sale milităroase.
 - Nu mă ruga; acționează! – porunci uriașul fără menajamente, tocmai pentru că ajunsese la a arăta că se beștelea și pe sine:  Că, doar nu dau vina neapărat pe dumneata!... Îmi  vărs și eu năduful... – Apoi, urmărindu-l cum se îndepărta dând ordine, simți nevoia să repete către profesor: Îmi vărs și eu năduful; nu vă supărați, domnule profesor, dar mă aflam între două rele: Pe de o parte simțeam provocarea unora pe care nu-i am la inimă iar, pe de alta, omul ăsta pe care-l aveam la inimă, nu voia să mă-nțeleagă!
- E un copil mare. Dar cinstit, îi spunea profesorul privind pe urmele soldaților care părăseau piața în marș forțat.
- E un mânz sălbatec, dar defectul lui cel mare e că nu cunoaște prea bine la oameni. Eu însă, l-am mirosit și aș fi suferit să nu fie de partea mea – spunea Drăgan cu acea convingere cam egoistă că el are dreptul să ceară așa ceva oricui.
- Asta e altceva - aprecie profesorul – dumneata cunoști la oameni, știi să convingi oamenii...
- Tocmai de asta mi-era atât de ciudă când el nu se lăsa convins – recunoscu Drăgan – mi-era cu atât mai ciudă, domnule profesor, cu cât, nu numai că-l simțeam de-aceeași parte, dar avem împreună aceeași himeră!
- Ce himeră?
- Vedeți, și asta e o legătură: i-am vorbit despre cum mă vizita ea când eram condamnat la moarte, iar el, la fel, când era să moară în groapa de obuz, mi-a povestit cum a venit ca și la mine. Dar culmea e că am văzut-o și amândoi deodată. Mergeam împreună într-o misiune; da, eram împreună, în plină zi și am văzut-o amândoi; ba chiar am stat de vorbă cu ea, uite-așa, aproape, cum stau eu cu domnul avocat și vorbim cu dumneavoastră.
- Deci – înțelese profesorul – ați avut împreună o misiune comună, o misiune reală, dar ați trăit în această misiune și o asemenea fantasmă? 
- Cam așa ceva, dar asta-i o poveste mai complicată; n-am prea ajuns nici eu să mi-o explic. Știe și domnul avocat: Cu toată vânzoleala asta care ne-a cuprins pe toți...
- E un gest înțelept că l-ai implicat pe dumnealui, aprecie profesorul arătând spre avocatul care se dovedea un taciturn atent la hârtiile sale – unii regi din lumea celților, aveau lângă ei un judecător a cărui prezență tăcută însemna vegherea legilor.
 - Aș fi luat și eu un judecător, dar ar fi trebuit să aleg dintre cei care m-au condamnat; așa că mă mulțumesc cu avocatul.
Avocatul nu comentă, ci arătă spre gazetarul care de multă vreme se ascunsese în spatele lui ca și cum i-ar fi cerut apărarea:
- Dumnealui, care m-a rugat să iau act de faptul că regretă colaborarea cu unii cărora nu le-a cunoscut intențiile, vrea neapărat să...
- Să-și ceară scuze? – pricepu Drăgan amuzându-se – Asta ar fi culmea: Gazetarii ăștia care mint tot timpul, mai au când să-și ceară și scuze?!
Ca și cum ar fi ieșit umil de sub pulpana avocatului, gazetarul a cărui mutră, ca și prima dată când se înființase înțepat în fața lor, îl amuza din nou pe profesor, veni cu două degete ridicate, ca un elev pedepsit:
-Domnule primar, nu mi-o luați în nume de rău, regret enorm, dar vă amintesc: asnoapte am transmis o știre, cum mi-a cerut  domn ministru; cu cei care vin să vă elibereze... Ar trebui să... Era pentru tirajul de dimineață.
Asta însă, îl înveseli pe Drăgan, ca atunci când le putea arăta adversarilor că le-o lua înainte:
- Tirajul dumitale și-al domnului ministru se-neacă acum în Dunăre. Crezi despre mine că-s făcut cu degetu? Am avut eu grijă să telefonez în gară la Cernavoda!... Du-te și scrie una adevărată pentru tirajul de prânz. Adică nu – se răzgândi el prinzându-l de haina pestriță pe cel care se grăbea, docil, să execute ordinul – Mai bine nu scrii nimic. Da; ce te holbezi așa? Nimic!... Nu scrii nimic fiindcă nu s-a-ntâmplat nimic.
- Nimic, nimic?
- Nimic.
Pricepând mai repede, avocatul, cu meseria sa de a pune accentele necesare unor soluții clare, îi explică:
-Cum spune englezul, domnule: „No news, good news”
Privind în sus către statura lui Drăgan a cărui înălțime îl depășea într-atât încât trebuia să se chiorască, gazetarul a cărui ponosită îmbrăcăminte multicoloră începea să se distingă în lumina dimineții, întrebă ca și cum încă ar fi încercat să înțeleagă:
- No news?...
- Da coloratule! – îi confirmă Drăgan în șmecherescul său ton de portuar – Îmi pare rău că trebuie să te fac să șomezi, dar asta o știu și eu de la prognoza vremii care se face pe punte: „No news, good news”. N-avem nevoie de știri noi, dacă lucrurile merg bine pe calea lor democratică; nu-i așa, domnule profesor?! 

                                                     SFÂRȘIT

 

 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971