Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR. 8 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE - RAȚIUNEA PATRIOTICĂ ȘI PUNCTUL DE VEDERE CRITIC ÎNTR-UN DIALOG VIOREL ROMAN – ION OLTEANU sau „UN DIALOG BUCUREȘTI –BREMEN”
PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI:Redefinirea frontiereleor, Interviu cu Dr. Călin Georgescu - Preşedintele Clubului de la Roma, pe Europa ; articole de Daniela Gîfu, Alex. CETĂȚEANU, Viorel ROMAN
PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI: articole de Adrian BOTEZ, Adrian SEVERIN si Nota Redacției
ACOLO ȘEZUM ȘI RÂSEM-PLÂNSEM LA REALITĂȚILE ROMÂNEȘTI – articole de Corneliu LEU, Matei UDREA,Mihai GIURGEA, Doru BUȘCU, Paul WOOD
ACOLO ȘEZUM ȘI RÂSEM-PLÂNSEM LA REALITĂȚILE ROMÂNEȘTI – articole de Anghel RUGINĂ, Justin CARMACK, Virgil CIUCĂ
RELANSĂM CONCURSUL DE MONOGRAFII VULCANA-BĂI; ACTUALITATEA LITERARĂ, CULTURALĂ ȘI ARTISTICĂ – recenzii de: Mircea RÎBINSCHI, Elena TRIFAN, Dan LUPESCU, Ion PACHIA-TATOMIRESCU despre : Dinu MAREȘ, Ion IANCU-VALE, Viorel COMAN, Octavian DOCLIN
PROZĂ DE BEDROS HORASANGHIAN ȘI SONETE DE THEODOR RĂPAN, CU UN PREAMBUL ÎNAMORAT DE ȘTEFAN DUMITRESCU - Partea I
PROZĂ DE BEDROS HORASANGHIAN ȘI SONETE DE THEODOR RĂPAN, CU UN PREAMBUL ÎNAMORAT DE ȘTEFAN DUMITRESCU - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea II
 

           SONETUL ȘI SONETISTUL DEDICAT

SOTERIOLOGIA IUBIRII. IMN AL GLORIEI RE-TRĂIRII SINELUI
ÎN UNIVERSUL CREAŢIEI, PRIN IUBIRE DIVINĂ:
 VOLUMUL FIIND – 365 +1 Iconosonete,
de THEODOR RĂPAN, Editura „Semne”, Bucureşti, 2013

  Un adevărat regal de poezie ne-a invadat, în trecutul an 2013, dinspre sonetistul teleormănean, THEODOR RĂPAN (celebru, de-acum, prin Evangheliile sale cele patru, pline-depline, în aria lor semantică !)  Volumul actual şi cel mai proaspăt, intitulat FIIND  (ca o mărturie şi ca un IMN al Gloriei Re-Trăirii Sinelui, scăldat, din nou,  în Universul Creaţiei, iscat din preaplinul IUBIRII DIVINE!) - se vrea (prin conţinut şi masivitate) o replică a Canţonierului lui Francesco Petrarca – 1304-1374 (de la naşterea genialului florenţo-arretin, se împlinesc 710  ani!) - şi nu-i lipsesc prea multe, pentru a-şi atinge ţinta secretă. Poate, în primul rând, o mai echilibrată constantă a filosofiei interioare şi, apoi, a expresiei.
 Volumul FIIND (365+1  Iconosonete), al lui THEODOR RĂPAN, este, după socoteli îndelungi ale subsemnatului, a 17-a carte de autor (şi trag nădejde să nu mă înşel!), a hăruitului nostru sonetist, de baştină  româno-teleormăneană.

 O carte care este splendidă, spiritual, prin poemele sale, cu parfum florentino-valah (sonete şlefuite, vorba Poetului Pădurii Nebune/Deli Orman: „până la os!” – şi, cu adevărat, foarte greu poţi „vâna” vreun şchiopătat de ritm! - dar, niciodată, un amurg de rimă!), şi devine extrem  de agreabilă, prin excepţionalele gravuri renascentiste, ale lui CESARE RIPA („Cu ilustraţii din CESARE RIPA - „DELLA NOVISSIMA ICONOLOGIA” - Padova, 1625).

 Cartea este segmentată/împărţită după anotimpuri şi luni – numite conform tradiţiei şi subnumite, doar aparent, conform simbolisticii antice şi/sau renascentiste – în realitate, subtitulatura (extrem de elegant-poetică, trebuie să recunoaştem! – prin frontispicii, cum ar fi: Lacrimi de bazileu, Taina lăuntrului, Scrisori din Amalthea, Acatistul iubirii etc.), se raportează la trăiri şi experienţe interioare personale:

 I - GERAR – Taina lăuntrului;
 II - FĂURAR – Cămaşa lui Nessus;
 III - MĂRŢIŞOR – Scrisori din Amalthea;
 IV - PRIER – Pascalia;
 V - FLORAR – Sonete în aqua forte;
 VI - Cireşar – Lacrimi de bazileu;
 VII - Cuptor – Ars amandi;
 VIII - Gustar – Fructul oprit;
 IX - Răpciune – Lampa lui Aladin;
 X - Brumărel – Orb în lumină;
 XI - Brumar – Evlavii;
 XII - Undrea – Acatistul iubirii;
 …Şi, în fine: Sonetul bisect! – pentru ritmul cuaternar al Terrei.

 Poetul sonetist THEODOR RĂPAN este un petrarchist autentic (dar nici pe sonetistul-sculptor nu-l dă uitării, pe „divinul” Michelangelo: „Cu Michelangelo nimic nu piere:/În mine rugul, flacăra în tine!/Fac parastas credinţei, pe albine/Trimit spre ceruri glas de-napoiere” – cf. Sonetul CCXCVIII) - senzual, dar nu lasciv („Fiind ecou nespuselor cuvinte/Port gând smerit de înzăuat iubirea,/Pohtirea ochiului aduce ştirea:/ Ah, gura sufletului nu mă minte!” – cf. Sonetul I): pe trunchiul său italienizant se altoieşte, din izbucnire pătimaşă în izbucnire pătimaşă, un sonetist din ce în ce mai eminescianizant, prin Vis/Visare şi Pătimire-întru-Necuprins: „Visul visat visează, Doamne, visul,/Gândul gândit pe sine se gândeşte,/Eu voi muri cândva, pe româneşte/ Şi-n locul tău voi scrie Necuprinsul.” – cf. Sonetul IX.

 Patru obsesii majore, ale sonetistului THEODOR RĂPAN:

 1 - IUBIREA şi FRUMUSEŢEA, ca factori DEMIURGICI (complementar!: „De tine azi sunt trist ca niciodată,/Zeiţa mea cu noaptea prinsă-n plete,/Izvoarele iubirii-mi ţin de sete,/Cum să te las splendorilor furată? – cf. Sonetul III) – ca şi Petrarca, şi THEODOR RĂPAN dezvoltă, în Poezia sa, o adevărată teorie despre soteriologia Iubirii! 

 2 - CUVÂNTUL/LOGOS/NOMOS DEMIURGIC („Uşi făr’ de chei deschid cu gândul, mamă,/Şi-n temniţa Cuvântului mi-e bine” – sau:  „Priveşte-mă, Lumino, sunt divinul/Pe care-l tulbură demult Cuvântul” – cf. Sonetul V),

 3 - ARTA/ARTISTUL/ORFISMUL/ATITUDINEA HRISTICĂ - doar prin autojertfire, se poate năzui spre Revelaţiile Cerului şi Tainelor-Fântâni („Setos de Cântec ard stindarde mute,/Fântânile, sleite, îmi beau Clipa”) - şi

 4 - TIMPUL/NEMURIREA – de fapt, Exorcizarea de Timp-Istorie, prin Patimă-Pătimire şi Artă/Neprihana Ablutivă a Artei Nemuritoare - şi, evident, prin „preaplinul iubirii”, de sorginte divină, deci cu enorme valenţe soteriologice („Mă simt de iarnă prins ca-ntr-o capcană,/Zăpada nemuririi se afundă,/Văpaie sunt! Văpaia naşte undă:/Ah, inimă, neprihănită rană!”). Sau: „Vai, Doamne, cât mai e până departe?/Azi, cum să-ngădui chinul ce-ntârzie/Regretul? Doar căinţa reînvie!/Mult timp mai am iubirii să-i fac parte?” – cf. Sonetul CCCIII.

 Iubirea combină, logic, Iniţierea întru Frumos şi Nemurirea (pe de o parte), cu Transfigurarea întru Floare şi Mire (pe de altă parte) – întru HIEROGAMIA-NIMB: „Ea, Dragostea, înspină trandafirii!/Opreşte-mă să-ndur şi nu socoate/Că-n nimbul florii se ascund toţi mirii!” – cf. Sonetul XIII.

 Meritul primar, petrarchian şi răpanian, deopotrivă (în concepţie, cel puţin!) - constă în estomparea, cât mai înaltă (neipocrită, dar exasperată de dorul de spiritualitate/respiritualizare a Sinelui, ca restaurare a SINEI COSMICE!), estomparea cât mai „dureros de dulce”,  a „sexului” vulgar şi atât de vinovat de căderea şi numai căderea fiinţei de sorginte umano-divină: „Amor, te chem mereu să-mi fii aproape!/Madonei mele cere-i îndurare!/Pe unde-mi eşti? Absenţa ei mă doare!/Strecoară-i-te-n sânge şi în pleoape!/Tu, sol al vieţii mele trecătoare,/Cu trupul minţii foşnitor pe ape,/Dă jos armura genelor, să scape/De trudnica ivire călătoare!/Umil şi fericit prăsesc cuvinte,/Împerechez fiorul cu cinstirea,/Ecoul gândului o ia ’nainte.../Şi tot aşa, până ce istovirea/Apleacă tuiul inimii, fierbinte,/Ea să m-aştepte-n prag! Prinos? Iubirea!” – cf. Sonetul CLII.

 Expresivitatea Logos-ului, ca Ordine Dumnezeiesc-Universală, se capătă, fireşte, prin iniţierea întru Taina Creaţiei, care este Taina/Misteriul Cavaleresc al Iubirii: „Fiind ecou nespuselor cuvinte/Port gând smerit de înzăuat iubirea” (cf. Sonetul I) – Privirea Revelatorie trimite la Dorul Nepereche, prin care se obţine, întru Alchimia Iubirii, Puritatea Hibernal-Printanieră a Artei, cea învingătoare, de fapt, sintetizatoare şi transfiguratoare, la nivelul esenţelor, a sezoanelor, în ETERNITATE (Zăpezile se contopesc, în Athanorul Poeziei, cu Zarzării în Floare!): „Dor nepereche-mi mistuie simţirea,/Zarzării iernii îşi croiesc veşminte/Şi mă-nlumin străfulgerând morminte/Cu măşti de ierburi miruindu-mi firea./Plânsu-m-au iambii? Corbii scurmă-n lună/Cu gheara-ndurerată şi nebună/Sub primele silabe translucide./Şi scriu sonet după sonet întruna/Sperând că lacrima, doar ea, străbuna/Va-nmuguri tăcerea ce ucide...” – Tăcerea-ca-Mantră, ca Elixir Blagian, transfigurează Moartea, în MOARTE INIŢIATICĂ – şi, iată cum SONETUL devine instrumentul soteriologic al INVIERII HRISTICE!

 Singura Glorie Regală, pe care THEODOR RĂPAN o admite: Gloria prin Cuvânt („Ah, nu mă lasă gloria-mi regală/Şi nici nu vreau să dau azi socoteală/Spre a-nlumi nimicul, o himeră!”) – Logos-ul este singura Armă/Armată Celestă („Cuvintele îmi sunt oştiri vernale,/Zidirile luminii mă aşteaptă,/Topiri vuinde braţele îndreaptă:/Refac doiniri de jad, monumentale!”), prin care merită şi chiar trebuie să fie cucerite Lumea şi Iubirea. Din nou, două complementarităţi semantice, la THEODOR RĂPAN!

 Iubirea fiind echivalentul semantic-demiurgic al Armoniei Cosmice a Creaţiei/POEZIA SACRĂ  – Poetul poate să-şi ofere şi sincope terestre ale Iubirii, în favoarea Armoniilor Celeste ale RIMEI POETICE: „Vei îndrăzni, Madonă, cu asprime/Să mă condamni? O, nu, nu mă desfide!/Pierdut pe veci mă exilez în rime!” – cf. Sonetul CCXCIV.

 …În definitiv, Iubirea cu cadenţe terestre a provocat Căderea – atunci, expierea să se facă (chiar dacă se cam încalcă scripturistica veterotestamentară…) nu prin Femeia Terestră, ci prin Ipostaza sa MARIANICĂ – POEZIA (ei, da, Poezia, în Ipostaza ei Marianică, de Poezie a Duhului, „melanholizând” după Armoniile Paradisiace - „repară” relaţiile Poetului cu Biblia, de data aceasta, pe linie neotestamentară!): „Nu stă-n Scriptură, dar, conform uzanţei,/Completul ştie – întrebaţi şi luna:/Un singur vinovat e, Tu, Femeie!” – cf. Sonetul CCLIII.

 Şi, astfel SONETUL devine principalul instrument soteriologic al umanităţii! – el conţinând şi Iubire-Armonie, dar şi Puritatea Marianico-Hristică, Resurecţională,  a Iubirii: „Păzeşte-mă, am lira-n toropire,/Să strig, nu pot – sonetul meu răzbate!/La miezul nopţii facă-se dreptate:/ Sub praporii-nvierii fi-voi mire!” – cf. Sonetul CCXLVI.

 Ceea ce-l face foarte român şi uman, pe acest sonetist de excepţie, este atitudinea sa profund creştin-ortodoxă, iconodulă. Deşi, nu neapărat dogmatic-convenţională – ci, chiar, posibil de regăsit în folclorul cu arome antic-dacice! – spre exemplu, atât de eminesciana reinterpretare a mitului solaro-selenar, adică, mai exact: apollinico-artemizian, al Dalbilor Pribegi!: „Lumina din icoană plânge-ntruna,/Pe cer rămas-au soarele şi luna/Să-mi binecuvânteze pas şi floare!” (cf. Sonetul IX).

 „Melanholia” romantic-eminesciană, dar şi dürer-iană („De dor nebun ascund Melanholia//Jertfire sugrumată” – cf. Sonetul XIV), ca şi thanaticul  – sunt sublimate (în excelentul Sonet XVIII), prin Iubire Dionysiacă (cel puţin, aşa este indicată de către autor…), în Albinele Hyblei Olimpiene , cele având funcţie soteriologică şi psihopompă (ca şi Calul, care iniţază întru „roata” Moarte-Înviere, prin intermediul Somnului/Visare, „lavina de-ntuneric” – în: „înflorirea migdalui” marianico-hristic: „De vii la mine, potcoveşte-ţi calul!/Cin’ să mă tragă-n fugă azi pe roată?/Lavină de-ntuneric, neaflată,/Iubirea mea-nfloreşte-n somn migdalul!” – cf. Sonetul XVIII) : „Bătrân de-acum, mă paşte depărtarea:/Ce bun e vinul când îl bea uitarea/Şi ce ferice-i Moartea! Nu-i sunt frate!/Te du, femeie,’n crânguri pe albine,/Căci nimeni nu muri-va-n loc de mine:/Tu dragoste îmi vei aduce, poate...”! Otrăvirea prin iubită/iubire este/se face, de fapt, cu V.I.T.R.I.O.L.-ul alchimiştilor, căci produce înflorirea, prin gestul ritualic al „rostogolirii”: „Din mâna ta voi bea otrava toată (…) /Rostogolindu-mă în gol deodată (…)/Iubirea mea-nfloreşte-n somn migdalul!”

 …Ciudat! Uneori, sonetistul  petrarchist THEODOR RĂPAN  devine, pentru puţine, dar semnificative clipe, barochist levantin („Apusul se topeşte-n mahmudele,/Oglinzile îngână spovedanii,/La balul tău veniră curtezanii –/Cătuşele-ntristării-mi sunt inele!” – cf. Sonetul XXIII), dar şi romantic întârziat, poesc („Zadarnicul înfige colţi în mine/Iar moartea, hâdă, râde pe-nfundate” – cf. Sonetul XXVI), ba chiar parnasiano-lecomtelisl-ian („Ţi-am ridicat un loc pentru vecie/Spre a te şti panteră şi femeie”), alteori, cvasi-simbolist (prin corbii lui Bacovia şi ai lui Tradem al nostru…: „Neîncetat, vai, corbii vor dreptate/Făcând lumina una cu pământul!” – cf. Sonetul XIX) şi cvasi-impresionist (probabil, conform propriei doctrine, a reflintextului  (reflex literar intertextual…): apar, uneori „opalul” şi „topazul” („Miresmelor cu trupul de lavandă,/Topaze fine ’ndoliind vegherea” – cf. Sonetul XII) minulesciano-verlaine-iene, alteori, „absintul”, specific unor întregi generaţii, simbolisto-impresioniste („Ianuarie mă ceartă, ’mi beau absintul!” – cf. Sonetul X) - şi, chiar, încercând experienţa singurătăţii şi angoasei expresionist-existenţialiste: „Mă tem de tine-n vis, singurătate!” – cf. Sonetul XXII.

 Dar:

 Cine vrea să guste şi, apoi, să vorbească, în cunoştinţă de cauză, despre Poezia românească adevărată, despre zbaterile cele mai profund umane, turnate în bronzul expresiei strălucit-clasice, va fi nevoit să se refere, implicit, în zilele noastre, şi la THEODOR RĂPAN.

 Poezia sa, deşi răvăşită, parţial, la nivelul semanticii de adâncime, de pre-simţiri (…şi de „post-simţiri”, cum ar zice un alt Poet român contemporan, adept al „revizuirii coordonatelor interioare, ale vieţii umane contemporane”, spre spiritualitate – Profesorul  universitar doctor, de la Universitatea din New Mexico şi Părinte al Pradoxismului Mondial, dl. FLORENTIN SMARANDACHE!) - este una care atinge, nu de puţine ori, desăvârşirea, în ritmul vitalist al stihurilor, dar şi în cel al trăirilor lirice. De un rafinament rar întânit, mai ales în peisajul apocaliptic al Poezei actuale (dacă mai putem vorbi, cât de cât, despre aşa ceva!), THEODOR RĂPAN este nu un rătăcit, printre sălbatici, ci un adevărat şi încăpăţânat luptător, pentru NĂDEJDEA MÂNTUIRII ARMONIEI LUMII TERESTRE!

 Luptător, cu incredibile resurse, pentru recuperarea şi restaurarea, în lumea aceasta căzută, a Frumosului, întru Duhul Umano-Divin Resurect!

 El, THEODOR  RĂPAN, nu e surd la realitate, ci are curajul (apropiat de demenţa senină hölderlin-iană!), de a impune EL ritmuri lumii, refuzând să accepte sincopele thanatico-apocaliptice, care i se propun, ca surogate de viaţă/ritm vital. THEODOR  RĂPAN  vrea VIAŢĂ AUTENTICĂ/SACRĂ, tot aşa cum el - Poetul creează POEZIE AUTENTICĂ/SACRĂ - şi VIAŢA SACRĂ nu poate fi concepută, în afara Ritmului Divin Restaurat – a IUBIRII!

 Adică, nimic nu este definitiv pierdut, în acest eon smintit de la orice normă/nomos, dacă se reînvaţă Iubirea-ca-Factor-de-Retrăire-întru-Celestă (şi se estompează, pe cât posibil, şi non-ipocrit, factorul anti-spiritual, al Căderii Adamice, „sexul”!) - prin acordarea, din nou, a lumii întregi, la Soteriologia Iubirii!

 SONETULUI i se restaurează, prin renascentişti, deci şi prin Duhul renascentist al lui THEODOR RĂPAN - după moda/reţeta petrarchiană (binecuvântată Terapie!), valenţele soteriologice, prin Magia Armonică, dar şi prin aceea a Rigorii-Logos -  dar, mai ales, prin SIMBOLISTICA (direct cosmico-divină!) RESURECŢIONALĂ, a cifrei 12: 4 X 3 încifrează, de fapt, semnificaţia adâncă a reîmpăcării Dumnezeului-Demiurg, cu Omul, a Pământului (4) cu Cerul (3). şi credem că nimănui nu-i poate scăpa dubla simbolizare numerologică a acestei soteriologii, din CONSTRUCŢIA SONETULUI:

 1 - pe de o parte, RIGOAREA DEMIURGICĂ a celor 12 stihuri (ultimele două versuri ale sonetului marchează concluzia/”morala”, verdictul divin, asupra fenomenalului/”phainomenon-ului” din lume: sunt/trebuie să se facă evidente accentele definitive/implacabile, divin-vaticinare)  -  pe de alta:

 2 - NUNTA-HIEROGAMIA, întru SFERA PLATONICIANĂ, dintre catrene şi terţine!

 (Sonetul de întemeiere, cel italiano-provensal - este profund creştin, fiind conceput chiar sub Semnul CRUCII: catrenul 1 îşi caută terţina 1, catrenul 2 îşi caută terţina 2 – ÎNCRUCIŞÂNDU-SE!)

 Magia stihului/stilului lui THEODOR RĂPAN constă, esenŢial, chiar din Instaurarea Incantaţiei Vieţii întru Demnitatea Frumosului – Incantaţie prin care Orfeu şi Hristos sunt ajutaţi să recupereze lumea noastră „modernă”, căzută, adică (dacă ne raportăm la episodul Grecia, din eminesciana poemă vaticinară, „Memento mori”!), în bezna şi labilitatea „oceanului” (…deşi, mulţi am fi ispitiţi a o numi, mai curând, „mlaştină sleită”!), prin autosacrificii armonice, întru  PARADISUL MUZICII SFERELOR CELESTE.

                                                                                  Prof. dr. ADRIAN BOTEZ

 

 

 

 Theodor RĂPAN
         SONETE
 
  

 SONETUL I

Fiind ecou nespuselor cuvinte
Port gând smerit de înzăuat iubirea,
Pohtirea ochiului aduce ştirea:
Ah, gura sufletului nu mă minte!

Dor nepereche-mi mistuie simţirea,
Zarzării iernii îşi croiesc veşminte            
Şi mă-nlumin străfulgerând morminte
Cu măşti de ierburi miruindu-mi firea.

Plânsu-m-au iambii? Corbii scurmă-n lună
Cu gheara-ndurerată şi nebună
Sub primele silabe translucide.

Şi scriu sonet după sonet întruna
Sperând că lacrima, doar ea, străbuna
Va-nmuguri tăcerea ce ucide...


 

SONETUL II

Setos de Cântec ard stindarde mute,
Fântânile, sleite, îmi beau Clipa,
Lumină-mi-se Calea şi aripa,
Rămân pribeagul zării nebătute!

Culeg din rouă tainele când pripa
Îşi năruie pridvoare-n pas de ciute, 
Mă port pe ape furişate plute,
Sub maluri de-ntristare-ascund risipa.

Privindu-te, mă-ntreb: cine rămâne
Să-nchidă ochii nopţilor păgâne
Şi candela-ndurării cine-aprinde?

Mi-e inima văpaie vrăjmăşită,
Din tot ce sunt – o lacrimă-nflorită,
Vârtej lunatic încrustat sub grinde!


 

SONETUL III

De tine azi sunt trist ca niciodată,
Zeiţa mea cu noaptea prinsă-n plete,
Izvoarele iubirii-mi ţin de sete,
Cum să te las splendorilor furată?

Parfumul rotunjimii din sonete
Mi-l dă pe fluturi slova-ngândurată,
În smirna rugăciunii, neaflată,
Topeşte-mi versul prefăcut pecete!

Sortit să te iubesc nebun – ce viaţă!
Mă urlă lupii-n cruda dimineaţă:
De ce-ai plecat? Cum? Te-au uitat Poeţii? 

Mai dă-mi la schimb fantasme înmiite   
Şi buzele eternelor ispite:
Prădată-mi fu averea tinereţii!


 

SONETUL IV

Mă simt de iarnă prins ca-ntr-o capcană,
Zăpada nemuririi se afundă,
Văpaie sunt! Văpaia naşte undă:
Ah, inimă, neprihănită rană!

Aş vrea, târziu, doar vântul să-mi răspundă –
La sânul tău se cuibăre o mreană,
Cum toate-mi sunt sălbatică prihană,
Praful din stele mările inundă!

Hai, cer de finistere, vino iară,
În alambicul nopţii mă coboară
Cu aburul magiilor pe frunte!

Zadarnic scriu şi meliţez cuvinte:
Sunt condamnatul fără de veşminte
Ce duce-n vis Câmpia pe un munte!


 

SONETUL V

Uşi făr’ de chei deschid cu gândul, mamă,  
Şi-n temniţa Cuvântului mi-e bine,
Înzeit destin, cui să i se-nchine
Suflet de-mpărat, rătăcit la vamă?

În secret iubesc fragede regine,          
Cântecul din ploi pentru ele geamă,
Duc pe ape-n vad doar a lor năframă:
Cine moare-n trup? Cine poate? Cine?

Zbor şi plâng, şi zac, licărul mă-nfruntă,
Sub tăceri de stea arvunesc o nuntă,   
Cu istovul morţii – travestit totem!

Tainica-nfruntare mă învinge iar,
Viu de mine-ntruna – linguşit hotar:
Strânge-mă în braţe, Viaţă, nu mă tem!


 

SONETUL VI

Din cercul magic muşcă pătimirea,
Zeul din stele nu vrea să m-audă…
Voi fi temei ursit, răpus de trudă,   
Cerşindu-mi, linguşit, încărunţirea!

Rabd ura inimii şi noaptea-i crudă,
Aştept cu bucurie mântuirea,
Amână-mă, durere, sunt sfiirea
Ce ostoieşte zbaterea zăludă!

De vrei, blagosloveşte-mă, uitare!
Joc la ruletă cartea cea mai mare:
Priveşte-mă, Lumino, sunt divinul

Pe care-l tulbură demult Cuvântul
Împurpurând cerescul şi pământul:
În numele Iubirii, ia-ţi tainul!


 

SONETUL VII

Sonete nu rostesc decât în şoaptă
Noptatice fantasme siderale:
Corăbii, revoluţii, catedrale,
Striviri de chiparoşi cu fructa coaptă!

Cuvintele îmi sunt oştiri vernale,
Zidirile luminii mă aşteaptă,
Topiri vuinde braţele îndreaptă:
Refac doiniri de jad, monumentale!

Ah, nu mă lasă gloria-mi regală
Şi nici nu vreau să dau azi socoteală
Spre a-nlumi nimicul, o himeră!  

Ecvestre ploi? Fiorul, pururi rece,
Eternitatea Clipei va întrece
Această plăsmuire efemeră…


 

SONETUL VIII

Te plângi mereu că-i mută! Las-o-n pace!
E martoră a hărăzirii mele,
Virtutea sa m-apropie de stele,
O fi şi-a lor, dar mie tot îmi place!

Atâta-i cer: nu-mi dea păcate grele!
Cu cât iubesc, perfida se preface
Că nu mă vede, dragostea îmi tace:
Lună de jar, am răni pân’ la plăsele!

Mă vrei la tine? Sigur, nu sunt Mortul!
Setos de viaţă ridicat-am cortul
Şi te-am strigat pe numele de fată!

Era târziu în păsări, eu, departe,
Pustiul ferecării ne desparte:
Cum să te ştiu? Din ceţuri mi te-arată!


 

SONETUL IX

Visul visat visează, Doamne, visul,
Gândul gândit pe sine se gândeşte,
Eu voi muri cândva, pe româneşte
Şi-n locul tău voi scrie Necuprinsul.

De noapte mă feresc, iubirea-mi creşte,
Zodii de apă scurmă Neatinsul,
Voi măcina cuvinte, sunt învinsul:
Secunda zace-n taină, se smereşte!

Lumina din icoană plânge-ntruna,
Pe cer rămas-au soarele şi luna
Să-mi binecuvânteze pas şi floare.

M-aş face dor şi te-aş lua mireasă,
Dar lacătul sfiirii nu mă lasă:
Această destrămare, crud, mă doare!


 

SONETUL X

Ianuarie mă ceartă, ’mi beau absintul!
Iarna îmi e un vizitiu de noapte,
Sub aşternut de gheaţă aud şoapte:
Străbate-voi pe fugă Infinitul…

Azi, poamele din mine-s vorbe coapte,
Otrava-nţelepciunii mi-e alintul
Cu care-n dimineţi ucid helmintul
Şi-mi mor pe pleoape lacrime deşarte.

Gerarule cu ochii duşi departe,
De tine Viaţa astăzi mă desparte
Şi ştii că ştiu unde-i Lumina dusă!

Tu, scrie-mă, şi fugi la Sfântul Tare,
Doar ochiul meu se va trezi mirare:
Tăcută umbră, unde eşti apusă?


 

SONETUL XI

Nici inima, nici lacrima, nici Clipa
N-au dărâmat-o-n mine pe Ninive:
Ea, singură, eternelor arhive
Le dezveleşte uneori risipa.

N-am plâns-o când din ziduri şi colive
Descântul îndurării năştea pripa,
Prin lazaretul vieţii scurmă gripa
Şi bolile în mine-s recidive.

Acum, bătrân de ea e tamarixul,
Iar paloşul din grindă-i crucifixul
Reinventând sublima-i nefiinţă.

Să nu te miri! Vezi templele credinţei?
Apun pe rând iscoadele căinţei:
Sub candelă aud a mea sentinţă!

SONETUL XII

Nu-mi voi lăsa ostatică tăcerea
Iubirii tăinuite, azi – ofrandă
Miresmelor cu trupul de lavandă,
Topaze fine ’ndoliind vegherea.

Voi preamări foşniri de sarabandă
Ce frământa-vor ispitind durerea,
Privirea ta îmi va şopti căderea,
La ceas întors, pe muzică flamandă.

Eşti numai foc şi jertfă-nrourată,
Un anotimp etern, fără erată –
Corabie ce văzul mi-l înhamă!

Abia te simt, dar sufletul te cere
Să te întorci la mine-n priveghere,
Duşmanca mea iubită, soră, mamă…

SONETUL XIII

Revii venind cu vuietul privirii
Ce răzvrăteşte fulgerele toate,
Eşti fără milă, trage-mă pe roate:
Ea, Dragostea, înspină  trandafirii!

Opreşte-mă să-ndur şi nu socoate
Că-n nimbul florii se ascund toţi mirii!
Plătesc cu viaţa preţul ostoirii,
Greşalele iubirii-mi sunt iertate?

Ostatic orb şi sângerând năvalnic
Voi părăsi Câmpia – pas prădalnic,
Cu ochii goi, cu buzele de ceaţă!

Voi pescui departe, fără zare,
Voi înălţa toţi praporii-n mirare
Sfârşindu-mă-ntr-o altă dimineaţă!

 


 

SONETUL XIV

De dor nebun ascund Melanholia,
Jertfire sugrumată! Ce durere…
Sunt priponit de umbră şi tăcere:
Străluminat sonet, îţi duc solia!

Nu-mi pasă! Cred în visuri efemere,
În zbor semeţ înalţ zădărnicia…  
Am vrut s-ascund de tine Poesia:
Aminte ia, mă-njunghie himere!

Bătrân de-acum, mă paşte depărtarea:
Ce bun e vinul când îl bea uitarea    
Şi ce ferice-i Moartea! Nu-i sunt frate!

Te du, femeie,’n crânguri pe albine,
Căci nimeni nu muri-va-n loc de mine:
Tu dragoste îmi vei aduce, poate...


 

SONETUL XV

Aştept în gară trenul de pe urmă:
Surâsul tău a-nzăpezit privirea,
Pe streaşina uitării plânge firea
Şi gheara depărtării iarăşi scurmă…

Sunt gata! Prea vitează-mi fu oştirea,
Paharnicul neistovirii curmă                   
Tăcerea, cum ciobanul a sa turmă      
Îşi mână către stele Nemurirea.

Posac şi singur rătăcesc de mine,
Cu lacrima simţirii văd ruine,
Adulmecând setos Necunoscutul.

Şi dacă-i plin de-acum iconostasul
Tu află că sunt singur eu, rămasul,
Zeificând celest, ascuns, trecutul…

 

 SONETUL XVI

Cocoşi-tenori se-nvălmăşesc în mine
De ţipă-n turle bufniţele toate,
Ascultă-mă-n tăcere şi socoate:
Regina este una! Doamne, cine?

Coşarii nopţii năvădesc macate,
Hainii, pe-ntuneric, strâng suspine,
De tine, Viaţă, nu-mi mai este bine,
Sunt ochii milei lacrime uscate!

Poet de-aş fi, m-aş prăvăli pe prunduri
Şi Cântecul l-aş scoate din străfunduri:
Iubirea ta mă-nzăpezeşte-n stele!

Tridentul mi se frânge de durere,
Mierea sărutului o gust, e fiere:
Cum să mai zbor dacă îmi pui zăbrele?


 

SONETUL XVII

Ţi-am ridicat un loc pentru vecie
Spre a te şti panteră şi femeie,
Nicicum stindardul tragic, curcubeie
Ritmând cu foc întru zădărnicie.

N-ai vrut să-ţi fiu a uşii tale cheie,
Ci Inorog păzind la Poesie,
Alătură-te mie, din pustie,
Din cremene, din iască dau scânteie!

Azi, inima ce-n mine încă  bate
Tăcerea din icoană o străbate
Să îmi lumine calea mea pribeagă…

De-aceea cad şi mă ridic întruna
Sorbind cu sete soarele şi luna:
Vrei viaţa sau vrei moartea mea întreagă?

SONETUL XVIII

Din mâna ta voi bea otrava toată
Încredinţat că mi-a sosit finalul,
Îmi smulg privirea şi ridic pumnalul,
Rostogolindu-mă în gol deodată.

De vii la mine, potcoveşte-ţi calul!
Cin’ să mă tragă-n fugă azi pe roată?
Lavină de-ntuneric, neaflată,
Iubirea mea-nfloreşte-n somn migdalul.

Să pun sub rug tăciunii fără vină
Sau să m-ascund? Veni-vei pe lumină?
Mă vei salva de apa cea adâncă?

Voi fi biruitor sau doar uitare?
Răspunde-mi tu, femeie, cu glas tare:
Cenuşa din cuvinte caldă-i încă!


 

SONETUL XIX

Ţi-am scris pe stele cântecele toate
Dezvăluind cu teamă jurământul
Şi am săpat cuvintelor mormântul
Cu sângele rostirii, nu de frate!

Îmi spui că iarna-n vis ucide vântul…
Cu pas de lup Câmpia mă străbate,
Neîncetat, vai, corbii vor dreptate
Făcând lumina una cu pământul!

Ţi-am scris apoi tăcerile cu sete,
Sub chipul mamei, sus, pe un perete,  
Ca să nu uiţi să îmi răspunzi îndată!

Ai rătăcit şi cerul, şi cărarea,
Pe care-n somn eu îţi croisem zarea:
Mă tem de tine, inimă-nşelată!


 

SONETUL XX

Mă vrei smerit, dar hoţ! Mă lasă-n pace!
Hălăduiesc prin crânguri de poveste,
Virtuţi nu am, dar inima îmi este
Ocnaşă-n piept. Pe tine doar te place!

Mă vrei apoi un solitar pe creste!
Nu-ncerc să urc spre cer, n-am carapace,
Pun lacrima din ochi să te dezbrace
Cât sunt vultan iubirilor agreste.

Mă vrei urcior de dor? Atunci ia seama:
Strecoară-mi-te-n sânge! Uită vama
La care ai venit pe înserate…

Aproape-mi eşti! Mă doare depărtarea
Cum din fereastra zilei numai marea
Ne va chema cu valurile-i toate...


 

SONETUL XXI

De-o viaţă te pândesc în somn, femeie,
Cu milă te feresc de gura lumii,
Alunecând pe valuri, lasă humii
Povara închisorii fără cheie!

Tu fugi de mine, eu, de febra ciumii,
De soare mă ascund prin reci bordeie,
Coboară-mi-te-n suflet, fi-mi scânteie,
Răscumpără degrabă vocea spumii.

O, tu-nfloreşti precum pescarul marea
Şi ochii tăi îmi lănţuie mirarea
Că altuia-i vei da poveri să ducă!

Şi tot aştept… De cart eu stau la proră,
Năvodul ceţii scot din auroră:
De n-ai să-mi vii, prefă-mi-te nălucă!


 

SONETUL XXII

Mă tem de tine-n vis, singurătate!
De clocotul scornit de glasul mării,
Cum să dezleg misterul depărtării
Cât rănile nu-mi sunt cicatrizate?

Mă tem de tine, slugă a mirării,
Că am să mor învins, fără dreptate,
Sonetele tăcerii-s vinovate,
Aduse toate-n pragul disperării.

Mi-aş rupe-ndată viaţa pe din două
Şi te-aş sorbi cu ochii mei de rouă –
Infern jertfit sub ierburi de mătasă.

Dar tu eşti mută, gura-ţi este boare,    
Cum Poesia toată-i călătoare:
Epitrahilul vieţii, greu, m-apasă!


 

SONETUL XXIII

Pe meterezul clipei urcă anii,
Liană surdă patimilor mele,
Rugându-mă cometelor rebele
Să ardă amuletele şamanii.

Apusul se topeşte-n mahmudele,
Oglinzile îngână spovedanii,
La balul tău veniră curtezanii –
Cătuşele-ntristării-mi sunt inele!

Mă las şi eu sortit duhovniciei 
Plătind cu viaţa preţul sărăciei
De-a fi bogatul ce te ţine-n gânduri.

Lasă-mi calvarul dragostei apuse
Şi nu-mi cerşi cuvintele răpuse:
Ce vezi, nu e, sunt dincolo de rânduri...


 

SONETUL XXIV

Nu-mi bate-n geam cu degetele mute!
Pe stârvul iernii cântă primăvara,
Cu ochi de melc, descoperind comoara,
Ascunsă sub izvoare neştiute!

Zaimful Poesiei scoală fiara
Ce dormitează-n tainice cucute,
Capcanele uitării fac volute,
În laţurile vrajbei cade seara. 

Dar, uneori, ghiocul mă mai minte
Călcând pe umbra dorului fierbinte
Şi mă prefac: sunt linişte sihastră!

Numai atunci scot puşca şi cureaua,
La fel cum vânătorii muşcă neaua
Cu bumbi de foc salvând iubirea noastră!


 

SONETUL XXV

Iar mă întrebi de foşnetul din unde?
Încărunţirea iernii nu-i totuna
Cu şerpii gândului stârnind furtuna:
Strigoi al mântuirii, nu te-ascunde! 

De ce tu vrei să poleiesc minciuna?
Tot mai aştept, dar nimeni nu-mi răspunde!
Opincile iubirii poartă funde
Ce le trimite, milostivă, luna.   

Sunt gata să înfrunt noaptea pustie
Şi să te birui, dragoste târzie,
Silabisind mistuitor izbânda!

Pornesc la drum şi zarea crunt mă doare,
Ştiind de-acum că nu mai am scăpare:
În Poesie-mi voi primi osânda!


 

SONETUL XXVI

Zadarnicul înfige colţi în mine
Iar moartea, hâdă, râde pe-nfundate,
De dragul tău înmiruiesc păcate
Şi-n ochii vrajbei spumegă venine!

Apuse-n tril sunt cântecele toate:
Ce fărdelege-n cale te mai ţine?
Hambarele-ntristării îmi sunt pline,  
Întreabă-te, răspunde-mi şi socoate!

Ai inimii arginţi sclipesc de soare  
Făcându-mi orizontul neagră zare,
Ofrandă-noapte a unui timp durut.   

Mă voi ruga să ar ogorul ceţii
Străluminând potirul dimineţii:
Îndură, viaţă! Nimic nu ai pierdut!

SONETUL XXVII

Cerul din mine gândul bun destramă
Şi nu râvnesc Graalul, fericirea –
Necununată apă, amăgirea
Îşi tulbură adâncul. Cui dau seamă?

E mai puternică azi strălucirea
Acestui corn ce Inorogul cheamă
Cu înzeit fior răpus de teamă:
Rătăcitor, îmi voi cerşi plinirea!

Îngenuncheat am fost pe vis de stele, 
Icar nebun cu aripile grele:
Unde îmi eşti al zării licăr, rece?

Rămâie-ţi clipa binecuvântată,
Născută din credinţa mea curată:
Potopul inimii să nu te-nece!

SONETUL XXVIII

Ţi-am scris pe fluturi pentru-ntâia oară
Că ferecat pe veci e jurământul:
Mi-ai spus să tac! Cum să-mi mai ţin cuvântul?
Furiş mă urc pe-o prăbuşită scară!

Pocniri de bici, ce-şi leapădă veşmântul,
Otrăvurile-n sânge le strecoară
Şi-mi pare că-i un lied de-odinioară –
În haite nevăzute umblă vântul!

Voi, ursitori, nu vă-ndoiţi de mine,
Castele de iubire sunt ruine:
Himerele văzduhului plâng toate!

Sunt obosit de zodii! Vai, trăit-am?
Eu n-am să cer nimic. Născut, pornit-am
Pe drumul drept către Eternitate!

 


 

SONETUL XXIX

Ceasornicele toate vor să tacă,
Doar icul minţii, iată, vers despică,
Din horbota trăirii se ridică
Semeţ, Poetul, paraclis să-şi facă!

Ce să-nţeleg? Cum să te-nving, furnică?
Poruncitoare, inima-mi se-mbracă
În smirnă şi lumini de promoroacă:
Ivirile-n sonet mi le dumică.

Vrei să culeg din cer milostivirea
Lăsând zălog hainilor iubirea?
Arată-mi, Tată, cărările spre Rai! 

Vei dărui Câmpiei munte, mare?
Sonetele avea-vor largă zare?...                    
Şi spune, Doamne, cu mine ce gând ai?

 


 

SONETUL XXX

Iubirea mea din lotus, cerul moare!
Întoarce-te! Mă crede şi socoate!
Mă plânge şi-nţelege! Tras pe roate?
Und’ să mă duc? Găsi-voi altă zare?

Vin rugător! Ridică-mă, se poate?
Îngăduie! N-ai nicio îndurare?
Lumina din lumină azi mă doare:
Prea vinovat? Mă iartă-atunci de toate!

Livadă sunt de poame neculese:
Vrei să mă furi? O fă, dar pe alese,
Căci s-ar putea să plec şi nu se cade

Să fiu tot plin de rod!  Şi, ca aminte:
Azi sunt tăcere smulsă din cuvinte,
Un răzvrătit cu gândul în Pleiade!


 

  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971