Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR. 8 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE - RAȚIUNEA PATRIOTICĂ ȘI PUNCTUL DE VEDERE CRITIC ÎNTR-UN DIALOG VIOREL ROMAN – ION OLTEANU sau „UN DIALOG BUCUREȘTI –BREMEN”
PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI:Redefinirea frontiereleor, Interviu cu Dr. Călin Georgescu - Preşedintele Clubului de la Roma, pe Europa ; articole de Daniela Gîfu, Alex. CETĂȚEANU, Viorel ROMAN
PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI: articole de Adrian BOTEZ, Adrian SEVERIN si Nota Redacției
ACOLO ȘEZUM ȘI RÂSEM-PLÂNSEM LA REALITĂȚILE ROMÂNEȘTI – articole de Corneliu LEU, Matei UDREA,Mihai GIURGEA, Doru BUȘCU, Paul WOOD
ACOLO ȘEZUM ȘI RÂSEM-PLÂNSEM LA REALITĂȚILE ROMÂNEȘTI – articole de Anghel RUGINĂ, Justin CARMACK, Virgil CIUCĂ
RELANSĂM CONCURSUL DE MONOGRAFII VULCANA-BĂI; ACTUALITATEA LITERARĂ, CULTURALĂ ȘI ARTISTICĂ – recenzii de: Mircea RÎBINSCHI, Elena TRIFAN, Dan LUPESCU, Ion PACHIA-TATOMIRESCU despre : Dinu MAREȘ, Ion IANCU-VALE, Viorel COMAN, Octavian DOCLIN
PROZĂ DE BEDROS HORASANGHIAN ȘI SONETE DE THEODOR RĂPAN, CU UN PREAMBUL ÎNAMORAT DE ȘTEFAN DUMITRESCU - Partea I
PROZĂ DE BEDROS HORASANGHIAN ȘI SONETE DE THEODOR RĂPAN, CU UN PREAMBUL ÎNAMORAT DE ȘTEFAN DUMITRESCU - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea II

ACTUALITATEA LITERARĂ, CULTURALĂ ȘI ARTISTICĂ

         Relansăm concursul de monografii
Scrieți-ne despre ele și, la sfârșitul anului vom face o evaluare

 

     

           

          MONOGRAFIA BINE STRUCTURATĂ
           ŞI STRUCTURILE MONOGRAFICE
 
Structura monografică  este absolut necesară pentru înfăţişarea coerentă, logică, bazată pe informaţii esenţiale şi existenţiale în legătură, fie cu un domeniu, fie cu o zonă sau o localitate, ambele direcţii de descriere presupunând îmbinarea datelor istorice cu cele ale afirmării unei culturi şi a unei economii, cu valorificarea virtuţilor proprii şi a perspectivelor ce rezultă din acestea, cu evidenţierea  documentelor sau tezelor produse de continuitatea în timp, a valorilor impuse pe plan ideatic sau pe plan material şi, în egală măsură, a biografiilor exemplare privind contribuţia persoanelor şi personalităţilor caracteristice motorului spiritual-uman  prin care spaţiul respectiv - fie el geografic sau de domeniu al cercetării, al gândirii ori al activităţii - îşi consacră evoluţia.
Bine-nţeles că, o diferenţă esenţială există între cele două genuri de monografii, cea a domeniului presupunând o mai mare adâncire ştiinţifică de specialitate a datelor  şi elementelor tehnice care-l constituie, în vreme ce obişnuita monografie locală (avem de-a face de obicei cu monografii ale comunelor) înclină spre aspectele socio-umane şi spre conturarea lor în contextul celorlalte detalii – detalii de natură geologică, geografică, agrară, industrială, a mediului material moştenit şi a mediului spiritual construit, a treptelor de civilizaţie şi de afirmare culturală parcurse şi a aporturilor omului prin personalităţi de tradiţie şi prin comunităţi de persoane ce intră în istoria locului.
Toate disciplinele care se învaţă pe lume, ca şi toate ştiinţele care studiază şi împing deopotrivă tehnica şi mersul civilizaţiei sunt apte a face parte dintr-o monografie, alcătuirea ei neprezentând nici oprelişti nici preferinţe şi totul putând să se justifice prin baza de documente existente şi prin capacitatea monografului de a cuprinde şi a exprima informaţia din ele.
Şi tocmai aceasta este imponderabila reuşitei unei monografii. Pentru că existenţa umană este diversă şi ca trăire şi ca act creativ, iar multitudinea condiţiilor de mediu îi accentuează această diversitate, ea putând fi abordată din orice unghi. Iar lipsa de structură în concepţia monografului poate conduce la eşec informaţional tocmai când el înghesuie, nedigerată, tot mai multă informaţie, sau când înşiruie documente fără să le găsească o semnificaţie unitară.
Ne-am simţit atraşi spre asemenea consideraţii deoarece paginile „Albinei româneşti” au fost întotdeauna foarte atente cu monografiile pe care şi le publică diverse localităţi, apariţia şi calitatea lor fiind unul dintre criteriile pentru care Mişcarea pentru Progresul Satului Românesc acordă diplomele sale de excelenţă, dar şi în virtutea faptului că, dorinţa noastră de a stimula publicarea unor monografii valoroase, încercările de a îndruma autorii spre anumite structuri monografice care să fie superioare improvizaţiei sau simplei ambiţii autoriale şi să dea cursivitate lecturii printr-un flux de informaţii interesante, apte să reţină atenţia lectorului şi să-i dea sentimentul de noutate necesară cunoaşterii sale, se exemplifică prin cartea despre care vorbim astăzi.
Da: ne aflăm în faţa unui exemplu meritoriu de elaborare, în faţa – nu a unei ambiţii personale sau locale – ci a unei cărţi demne de orice bibliotecă, a unui volum interesant şi prin structură şi prin conţinut, dar şi prin ceva în plus, care ţine de meşteşugul autorilor, de priceperea lor nu doar de a sintetiza informaţia, ci de a o topi unitar prin realul talent de a comunica cititorului nu numai date, ci şi idei personale, adică un conţinut de filosofie de viaţă, de înţelegere, comentare şi explicare a ei la nivelului comunităţii umane pe care şi-au propus s-o portretizeze.
Pentru că această monografie, purtând pe copertă o imagine ecvestră a lui Vlad ŢEPEŞ cel de acum cinci secole şi jumătate, însoţită cu numele localităţii Vulcana-Băi şi cifra 400 este cu atât mai personală şi mai specifică localităţii, cu cât structura ei poate constitui pentru alţi autori un model de structurare.
Nu neapărat pentru a copia identic succesiunea sau conţinutul capitolelor, fiindcă întotdeauna ele depind de specificul localităţii. De exemplu, în cartea de faţă ele cuprind generalităţi, apoi cuprind date din trecutul satelor comunei, cuprind o serie de genealogii care, în ciuda  atestării documentare de acum 400 de ani de la Radu ŞERBAN, conduc până la Vlad ŢEPEŞ şi la dota acestor sate date surorii sale Alexandra, cuprind apoi descrierea mediului, a zonei geo-morfologice, a culturilor, obiceiurilor, îndeletnicirilor şi vecinătăţilor, a vieţii social-politice şi a celei economice în devenirea comunei, un capitol despre o îndeletnicire de bază: creşterea albinelor, altul despre viaţa culturală, un memorial al contribuţiei de jertfă a cetăţenilor la apărarea ţării, o submonografie a mănăstirii alăturate, o privire spre viitorul localităţii, o culegere de documente semnificative din vechime şi prezent, un glosar de regionalisme şi arhaisme, precum şi o bogată ilustraţie policromă care nu doar exemplifică, ci chiar continuă informaţia, din fotografii putând să afli lucruri în plus faţă de text, ceea ce, iarăşi, denotă o concepţie şi nu doar o îngrămădire de elemente arhivate.
Se remarcă şi o lipsă, după părerea noastră: aceea a unui inventar de posibilităţi economice actuale care să devină un ghid pentru cine ar dori să investească în dezvoltarea acestei comune, aşa cum spuneam în preambulul acestui articol vorbind despre monografii în general, acela ca: „monografia să fie utilă pentru dezvoltarea fiecărei localităţi, pentru cunoaşterea… oportunităţilor ce trebuie exploatate în dezvoltare şi a inventarierii posibilităţilor economice pe care şi le poate pune în valoare atrăgând investitori”.
O fi aceasta schema ideală a unei monografii, o fi ea acea structură necesară pentru a da calitate diversităţii monografice?
Răspunsul la această întrebare nu poate fi afirmativ, deoarece trebuie să recunoaştem autorilor de monografii dreptul la orice schemă produsă de sursele şi bagajul lor de informaţii, numai realităţile  locului putând să sugereze cum este mai bine a  fi descrise.
Spre a ne da seama de efectul ei exemplificator pentru alţii, cartea trebuie citită şi meditat apoi la ritmul expunerii pe care reuşeşte să i-l confere autorul principal, doctorul Dinu Gh. MAREŞ - vechi truditor al acestui gen de literatură şi, din familie, moştenitor de tradiţie în această direcţie.
Facem o asemenea afirmaţie deoarece există în elaborarea recentei ediţii a cărţii (o variantă a apărut şi în anul 1976) o ştiinţă a rumegării informaţiei care demonstrează că autorul şi-a asimilat-o organic, întâi pentru ştiinţa şi curiozitatea sa personală, pentru încercarea sa proprie de a se apropia de tot ce este  semnificativ în universul locului din care devine şi pe care vrea să şi-l aprofundeze, iar apoi de-abia, aşa cum face orice cercetător sau om de ştiinţă, începe a expune coerent, într-o dialectică pe cât mai personală pe atât mai interesantă pentru cititor, conexiunea evenimentelor, a elementelor, a persoanelor ce se remarcă - adică, tot ceea ce constituie logica existenţei unei comunităţi umane.
Prin asta, cititorul o înţelege mai repede, tocmai pentru că se simte ghidat de un autor care a studiat mult, a studiat până ce a ajuns să înţeleagă toate resoartele de existenţă a acelei comunităţi umane, şi nu s-a repezit să o fotografieze „la minut” sau să o reprezinte doar în uscăciunea datelor statistice.
Cam pe aici, am îndrăzni să spunem, se situează ştiinţa monografismului sau talentul de a fi cu adevărat monograf: În tenacitatea de a aduna datele, dar şi în voinţa de a le sistematiza în primul rând pentru tine, fiind sigur, încă înainte de a te apuca să le aşterni pe hârtie, că le cunoşti exact şi structura şi semnificaţiile mai bogate pe care ele le pot căpăta.
Iar această carte, putem spune, este aşezată în straturi succesive venind din epoci succesive şi de la generaţii succesive. Analizată pe verticală, ea ar putea apare şi precum acele situri arheologice în care, pe măsura coborârii straturilor, aflăm atât civilizaţii consecutive cât şi o armonică evoluţie. În afara generaţiilor istorice de moşneni şi clăcaşi ai acestor locuri, ducându-şi existenţa cu turte de mei, lapte, fructe şi porcul drămuit cu grijă, apoi generaţii de cetăţeni liberi săpând puţuri de petrol şi găsind ape cu săruri, generaţii de apicultori, crescători de vite şi gospodari de livezi, cu toţii formând personajul colectiv al cărţii, autoratul ei pune în valoare o altă tradiţie - cea atât de dragă nouă - a intelectualităţii satului. Pentru că această monografie are doi autori pe copertă - tată şi fiu - medici renumiţi care nu şi-au uitat obârşiile. Dar îl mai are şi pe cel de la obârşie - pe tatăl şi bunicul lor - pe acel tradiţional „domn director” al şcolii din sat, român de nădejde ştiind cum să fie şi lider al obştii sale de maturi şi formator copiilor satului, făcând din ei cetăţeni de nădejde, la fel de dăruit fie că-i sunt elevi sau propriii descendenţi.
Acest „domn director”, cu personalitatea sa de bun augur pentru întreaga localitate în vremurile ei bune şi cu amintirea tristă a exceselor totalitariste pe care le-a avut de suferit tocmai pentru patriotismul său, rezultă ca o figură centrală din întreaga monografie, cu toate că descendenţii săi, autorii, au bunul simţ să-l pomenească chiar mai puţin decât ar simţi nevoia cititorul.  Este tipul clasic de intelectual care ştie ce are de făcut în comunitatea sa şi pentru comunitatea sa. Este „domnul”  cu sacou nemţesc, vestă cu lanţ de ceas şi boruri întoarse la pălărie, din fotografia în care pozează alături de alţi normalişti, printre care celebrul său coleg Ion MIHALACHE. Acesta din urmă este mai populist în costumaţie, dar ambii sunt la fel de serioşi în organizarea cooperaţiei menite să scoată din nevoi satul şi ţăranul. Este cunoscutul organizator de excursii şcolare, lansând chiar o teză despre caracterul lor educativ-patriotic şi nu plimbăreţ. Este întreprinzătorul care dă întregului sat exemplu de bunăstare prin apicultură, este sprijinul principal al preotului care caută forţe locale pentru a ridica o nouă biserică, este constructorul şcolii a cărei clădire o ridică din temelii, este fondatorul băncii populare şi al societăţii de valorificare a resurselor comunei care, astăzi, s-ar chema „turism rural”, este învăţătorul de excepţie care te-nvaţă cititul, scrisul matematicile, chiar şi desenul sau sculptura… Este personalitatea numărul unu, locomotiva care a dus satul înainte vreme de o jumătate de veac formând o nouă generaţie de oameni de încredere din toţi fii satului ca şi din propriii săi fii. Iar, după aceasta, este şi martirul care suferă pentru întreaga comună pe care a ridicat-o, atunci când ea decade prin mârşăvia comunistă de a decapita comunităţile rurale de elitele lor. Este bunicul Ion Gh. MAREŞ care a făcut atâtea pentru Vulcana şi, căruia, nerecunoştinţa regimului zis „popular” i-a tăiat pensia binemeritată lăsându-l să moară de foame, şi la figurat în ultimii ani de viaţă, dar şi la propriu în 1956, chiar dacă, faţă de confratele său MIHALACHE, a avut o soartă mai blândă, acela murind în închisoare.
El, acest modest învăţător de ţară, a scris prima formă a monografiei. A scris-o mai mult decât cu condeiul: a scris-o prin faptele lui şi prin documentele pe care le-a strâns ori le-a elaborat.  Fiul său, Gheorghe, cu toate că ajunge medic la Bucureşti, rămâne dedicat Vulcanei continuând opera tatălui în faptă, dar şi în scris. Iar fiul acestuia, Dinu, tot medic, desăvârşeşte monografia şi îi publică ediţiile până la cea de faţă.
Este aceasta, nu numai ca sânge dar şi prin faptă, adevărata genealogie a nobilimii noastre rurale; sunt acestea elitele care ne fac să sperăm şi astăzi în revigorarea satului românesc.
Iar exemplul lor rodeşte: MAREŞII nu mai locuiesc aici decât în vacanţe, dar Vulcana produce o altă personalitate, cea a lui Emil DRĂGHICI – primarul ales cu consecvenţă şi fără risc electoral de douăzecițidoi de ani într-una, tocmai pentru că scrie în continuare la această monografie. Scrie atât de mult şi cu rezultate atât de evidente în progresul localităţii, încât nici nu mai ştii să spui dacă e mai presus prin faptă sau prin condei!
.…………………………………………………………………………………………...
Acestea sunt straturile succesive din care se constituie o asemenea carte: Fapta şi consemnarea ei; istoria şi reflectarea ei prezentă; voinţa pentru o politică sănătoasă şi înfăptuirea ei zi de zi.
Afirmăm acest lucru care se exprimă printr-o singură sintagmă: Vocaţia dăruirii în obşte.
Iar întrebarea pe care o punem este: Poate fi aceasta reţeta unei structuri de monografie locală?
Poate fi - răspundem noi - dacă ai în mijlocul tău cât mai mulţi de-alde MAREŞI şi DRĂGHICI şi, mai ales, dacă ştii să-i preţuieşti şi să-i cultivi.
Dar, ca să fim pragmatici, pe lângă un asemenea răspuns de esenţă ce merită atenţia şi mai-marilor şi mai-micilor privind existenţa unor asemenea viitori autori de monografii, revenind la intenţia cu care am început aceste rânduri, cea de a preciza normele elementare pe care o monografie trebuie să le îndeplinească, revista noastră lansează prin articolul de faţă dezbaterea ce a fost descrisă în chenarul cu care am început, dezbatere al cărei apel îl repetăm şi la care subscriem.
                                                                                                                 Corneliu LEU

 

 Revelații sau Autoportretul Poetului în nuanțe de hăituită viață


           Revelațiile lui Ion Iancu Vale reprezintă la modul liric transfigurat dialogul creatorului cu angoasele sale existențiale, pendulând între eterna interogație despre imuabilitatea inexorabilă a vieții și inevitabilul efemer al ființei umane. De fapt, volumul este un tot unitar ce reflectă împletirea fluid-eternă dintre spaimele și speranțele creatorului aflat permanent în capcana unui cotidian sufocant. Textele sale lirice sunt o permanentă amețitoare pendulare metaforică între analepsele și prolepsele metaforice ale datului aprioric, al condiționărilor de a fi în centrul amețitorului carusel al vieții. Chiar dacă poemele nu reflectă cronologia clasică a unei existențe, ele se constituie în metafora monolitică a ființei arhetipale ce-a moștenit amalgamat revolta fatală a consecinței dorinței cunoașterii de sine, prin dubla raportare la sine și la lumea spirituală apriorică, dar și la cea proprie formată într-un mod singular caracterizat prin unicitate. Revelații este expresia perceperii individuale a paradisului și infernului. De asemenea, este expresia sfidării vieții și morții. Mai mult chiar, poemele sunt expresia ființei hăituite de existență ce-și revendică tributul obligatoriu prin dezagregarea până la contopirea cu saturnicul univers matricial. De fapt, poemele se constituie într-o automonografie metaforică a vieții poetului cu dese referiri la spațiul geografic în care acesta s-a născut, Pietroșița, devenind, prin filtrul sensibilității sale creatoare, un alter ego al imaginarului spațiu imaginar marquezian Macondo. Practic, farmacistul Figueras este metamorfoza poetului care, ajuns la o anume etapă individuala a lumi, imperturbabil și absent caută în continuare, absolut nimic, expresie a inutilității zbaterii de a transforma lumea. Este atitudinea poetului, a creatorului care se plasează la polul opus predecesorilor săi a căror viață s-a caracterizat prin romantice și inutile atitudini demiurgice. Poetul este lucid, de o luciditate uneori insuportabilă prin modul în care o expune. Lumea este o imensă câmpie aridă, oamenii sunt reduși simbolic la statutul de proteze ce mărșăluiesc sub zodia infernală a speranței materializată de farul perceptibil vizual, dar intangibil sub aspectul împlinirii sinelui. Ion Lasămăverde este expresia nebuniei dionisiace de consumare a existenței până la ultima fărâmă de viață într-un banchet de dimensiuni pantagruelice, susținând constatarea că singura viață ce merită trăită la modul incandescent este doar cea terestră, varianta sa celestă fiind o etapă a pendulării între sacru și profan. Ion Lasămăverde este sinteza apolonică și dionisiacă a poetului. Suma versurilor este metafora simbolică a menirii poetului pe această lume, este imaginea simbolică a poetului care moare prin acceptarea lumii, dar învie, se înalță la cer şi revine transfigurat. Prin recursul la vegetal, învierea nu exclude învelișul teluric al poetului, condiția sa de om trecător, iar prin recursul la manifestarea lepidopterică a datului aprioric, poetul își salvează sufletul creator. Prietenii poetului sunt transfigurarea unor ființe reale din spațiul geografic, în care poetul s-a născut, pentru a sorbi din plin din cupa stelară a drumului prin existență. Prietenii devin simbolul apostolic al dionisiacului ce refuză constrângerile, poetul plasându-se deasupra lor asemenea unui Mesia rural neînțeles dar acceptat. Revelații este și radiografia de o sinceritate dramatică a celor trei momente ce au marcat viața poetului, fiind etapele fundamentale ale împlinirii sale sufletești şi spirituale: Mircea Horia Simionescu, văzut asemenea unui inorog, Ella răbdătoare asemenea Penelopei, asemenea spațiului matricial în care poetul își găsește liniștea sufletească și Maria Teodora, lacrima sufletului său. Poetul Ion Iancu Vale este un revoltat ce nu poate accepta lumea așa cum este alcătuită, răzvrătirea sa fiind reflexul intuiției că lumea cunoscută prin filtrul sensibil al eului este rămășița descompusă a Edenului. Poetul este revoltat de cecitatea lumii care nu mai este capabilă să perceapă creatorul ca un dat mesianic prin manifestarea lui Dumnezeu ce oferă creației sale șansa unică de a se mântui. Poetul, sub aspectul de condiționare umană, este simbolizat prin omul Ars, dublă trimitere semantică la dimensiunea spirituală, ars semnificând arta, ars poetica, dar și la dimensiunea sufletescepidermică a poetului ars de existenta contactului cu incandescența de iad a lumii percepută ca decor al incompatibilității sale cu ea. Acest refuz al lumii ca un dat aprioric este redat prin întruparea ironică a lui Policarp Resteu, obsedat de o simbolică nevoie antiseptică de purificare a universului uman. Ion Iancu Vale este poetul deziluziilor imuabile, al refuzului exprimat prin imaginara adresare către un Cioran perceput ca un fel de confirmare a iremediabilului pesimism. Relația veșnic încordată, marcată de angoase, a Poetului cu lumea este obsedantul numitor comun al Revelațiilor exprimat și prin poemele Sub teroare, Urmărirea, La papura verde, ultimul fiind o ironie bazată pe jocuri de cuvinte nemiloase precum bisturiul. Lumea este percepută asemenea unei haite de câini, veșnic la pândă, nemiloasă, capabilă să sfâșie procustian poetul neîncadrabil, nesupus. Chiar arta este percepută uneori ca manifestare a maleficului născut din contopirea lumii cu acest malefic activ în subconștientul depozitar al angoaselor umanității, angoase generate de incapacitatea acesteia de a redescoperii starea primordială a trăirii edenice, de a umple vidul sufletesc. Pe de altă parte, pentru Ion Iancu Vale, eroticul nu este acel limb al găsirii liniștii sufletești, nu este spațiul refugiu pentru stimularea creației. Eroticul nu are valențe sentimentale pentru Poet. Materia primă stimulatoare pentru creația Poetului este veșnica existență sisifică, este hăituiala în dublul aspect ludic de pânditor şi de pândit. Lumea lui Ion Iancu Vale este cea a vânării Poetului ce vrea și caută contopirea cu Universul primordial a cărui amintire nu mai poate exista decât prin actul creației. Ion Iancu Vale este poetul suferințelor sufletești, al fricii de a nu fi obligat să abdice prin contopirea cu o lume pe care nu o mai dorește. Ion Iancu Vale este Poetul resemnărilor și al dezamăgirilor, dar nu al renunțării găsirii Gralului. Putem spune că Revelații este portretul Poetului ajuns la maturitatea senectuții, redată prin imagini ce au valențele picturale ale suprarealismului dalinian sau ale chinului hadesian al lui William Blake. Cu toate acestea, există pentru Ion Iancu Vale un spațiu unde răul nu se poate manifesta, un spațiu unde sufletul său este mai aproape de Dumnezeu, unde angoasele existențiale nu se manifestă. Este spațiul copilăriei și cel al naturii unde puritatea nu a fost întinată de spaimele de a fi îndumnezeit, caracteristice lumii. Aceste două spatii sunt singurele care-i oferă liniște sufletească Poetului, sunt singurele care, până la urmă îi permite Poetului să se împace cu sine și cu lumea. Prin intermediul acestor spatii, Poetul ajunge la starea supremă de autodefinire spirituală sublimă chiar dacă o face în nuanțele resemnării. Alerg spre mine și mă caut, Dorm poate-n gândul unei flori, sau mă-nfăşor în cânt de flaut, ori mă împrăștii în ninsori. Revelații, volum confesiune, un splendid bildungspoem sublim despre Poetul căruia nu-i mai este teamă să-și asume finala reînviere de sine pe care o mărturisește lumii. Eu trebuia să pier demult Pe când aveam mai putini ani, Iar viața plină de tumult n-o prețuiam nici cât doi bani. Când încă nu știam ce știu și peste tot eram prea viu și mai puteam frumos visa la cineva, la undeva... Și căutam supremul zeu jur-împrejur și-n capul meu, și-l tot pierdeam și-l regăseam de nu aflam cum mă numeam. Din clipa când Vale mi-am zis ce-ar fi însemnat să-mi zic Abis și-am coborât într-un alt eu l-am perceput pe Dumnezeu. Sublim final al redescoperii de sine prin contopirea spirituală cu Dumnezeu, ceea ce-i permite Poetului să se metamorfozeze din trecătoare humă, în celestă Lumină. Fără a se suprasolicita, se poate spune că Revelații este un pavezian palimpsest sufletesc despre meseria de a trăi, pendulând veșnic între ludic și dionisiac, într-o zbatere infernal 

                                                                                                                  Mircea RÎBINSCHI   

 

                                  REVISTA GLAS COMUN, ŞASE ANI DE EXISTENŢĂ


                Într-o lume supertehnicizată şi suprainformatizată  în care mijloacele tradiţionale de comunicare devin insuficiente, apariţia Internetului a marcat o adevărată revoluţie.
Prin componenta sa Web (World Wide Web “pânza de păianjen”) acesta  a pus la dispoziţia cititorilor din întreaga lume o imensă bibliotecă universală, uşor accesibilă şi puţin costisitoare.
Părintele Radu Botiş, preot iconom stavrofor din Ulmenii Maramureşului, poet, scriitor, cercetător, spirit receptiv şi novator, a înţeles că slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor se poate face nu numai în Biserică, ci şi în afara acesteia prin promovarea tuturor celor cărora Dumnezeu le-a dăruit un talant sau chiar mai mult.
Astfel a purces la înfiinţarea a trei reviste online: “Glas comun”, revistă cultural-creştină, (10 februarie 2008), “Slova creştină”, revistă de creaţie, atitudine şi cultură, (29 august 2008), „Slova copiilor”, supliment al revistei „Slova creştină”, (29 iunie 2009),  fiecare având mai multe secţiuni: poezie, proză scurtă, reportaje, meditaţii, roman, interviuri, apariţii editoriale,  religie, ştiinţă, pictură, fotografii.
După cum însuşi mărturiseşte, părintele Radu Botiş „a pornit la drum cu încredere în Prea Bunul Dumnezeu, precum şi în semeni”, iar revistele Domniei Sale se vor „o punte de legătură între românii de pretutindeni oriunde s-ar afla. Uşa este deschisă iubitorilor de cuvânt şi Divin  precum şi tuturor acelora care vor parcurge materialele din aceste reviste.”
Printre colaboratorii fideli ai revistelor „Glas comun”, „Slova creştină”, „Slova copiilor”  pot fi amintiţi: Adrian Botez, Cezarina Adamescu,Ionuţ Caragea,Virgil Ciucă,Elena Armenescu,Melania Cuc,Andrada Diaconescu,Lygia Diaconescu,Constantin Dobrescu,Maria Diana Popescu,Mircea Botiş,Mircea Dorin Istrate,Mircea Leonte,Victoriţa Duţu,Petru Berbentia,Petru Drăghicescu,Virginia Paraschiv,Mihai Ganea,Valeria Oros,Virgil Ciuca,Doina Drăguţ,Al.Florin Tene,Titina Nica Tene,Antonia Bodea,Octavian Curpaş, Nicolae Nicoară Horia,George A.Stroia, Ilie Bucur Sărmăşanul, Elena Trifan, Gelu Dragoş,Ion Dragoş,Gheorghe Constantin Nistoroiu,Ion Nălbitoru,Traian Rus,, Ioan Ciorca, Constantin Mândruţă,Sabina Măduţă,Olimpia Mureşan,Puiu Răducan,Violetta Petre,Nicolae N.Negulescu,Ion Marin,Ionel Marin,Rodica Bordeianu,Lucreţia Berzintu,Ioana Stuparu, Mihaela Rotaru,Mariana Zavati Gardner,Ioan Adrian Trifan,Stefan Doru Dăncuş,Ernest E.W.Herman,Remus Câmpeanu,Milian Oros,Petre Flueraşu,Ion Untaru,Ion Patachia Tatomirescu,Ion Turnea,Ioan Miclău,Elena Buică,Iuliu Morariu,Olimpia Sava,Traian Vasilcău,Valeria Oros,Vasile Bele,Viorel Martin,Maria Miron,Mariana Lasconi,Speranţa Miron,Toma G.Rogneanu,Nicolae N.Tomoniu,Marin Toma,Victor Becheanu, etc.
Am făcut cunoştinţă cu revista „Glas comun” în 2008 când am căutat pe Internet o revistă în care să public un reportaj religios.
Am rămas uimită de solicitudinea cu care redactorul-şef al acestei reviste, preotul Radu Botiş, a răspuns cererii mele.
Am devenit un colaborator şi un cititor pasionat al revistelor „Glas comun”, „Slova creştină” şi „Slova copiilor” şi de câte ori le-am accesat am simţit că mă cufund într-o lume virtuală a omeniei, a prieteniei, a bunului simţ, a respectului pentru cuvântul scris şi pentru creatorul lui. 
Un spirit înţelept, neobosit, înzestrat cu har, filtrează cu grijă fiecare cuvânt şi-l aşază la locul cuvenit.
Acum când revista „Glas comun” împlineşte şase ani de existenţă doresc ca harul divin, gândurile bune şi înţelepte, duhul armoniei să se reverse în continuare asupra membrilor şi paginilor ei spre o mai bună slujire a poporului român.
 
                                                                                                                         Prof.dr. Elena Trifan

 

 

 Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume. Starpress 2014/L’Antologia degli scrittori romeni contemporanei del mondo intero”,
Coord. Ligya Diaconescu

            Recent, la Editura Fortuna, Râmnicu-Vâlcea a apărut „Antologia scriitorilor români din întreaga lume. Starpress 2014”, ediţie bilingvă română-italiană, sub coordonarea Doamnei Ligya Diaconescu,  jurnalist, poet, publicist, economist, maestru Reiki.
Doamna Ligya Diaconescu este deja cunoscută în ţară şi în străinătate pentru inspiratele şi neobositele iniţiative de promovare a culturii şi artei româneşti în întreaga lume, în calitate de: director al S.C. Starpress SRL Râmnicu Vâlcea şi al Asociaţiei Internaţionale de Cultură şi Turism, „STARPRESS”,  proprietar al revistei internaţionale româno-canado-americane „STARPRESS”, proprietar al Centrului de Informare şi Promovare a Turismului Românesc „Starpress”, membru al Clubului de Presă Transatlantic, membru fondator al „Association des mass-medias et journalistes d’expression roumaine sans frontiere.”
Începând cu anul 2011, pentru promovarea talentului românilor din întreaga lume a iniţiat şi coordonat apariţia unei serii de antologii internaţionale, bilingve, ale scriitorilor români contemporani, din care au apărut până în prezent ediţiile: română-engleză, 2011, română-franceză, 2012, română-germană, 2013, română-italiană, 2014.
Antologia română-italiană, proaspăt scoasă de sub tipar, are două prefeţe, una semnată de Mihaela Cristescu, una de Elena Buică şi două secţiuni, una de poezie şi una de proză, reuşind să strângă laolaltă creaţiile a treizeci şi nouă de autori, din care douăzeci şi cinci sunt poeţi: Cristiana-Maria Purdescu, Virgil Ciucă, Ionela Flood, Ligia-Gabriela Janik, Daniel Ioniţă, Ionela Elena Ciobanu, Melania Rusu Caragioiu, Adalbert Gyuris, Mihaela Cristescu, Dorin Moldovan, Tatiana Dabija, Rodica Calotă, Ştefania Bîcu, Elena Armenescu, Dumitru Găleşanu, Daniela Bejan, Gabriela Lavinia Ninoiu, Gheorghe Vicol, Elena Trifan, Victoria Milescu, Olimpia Sava, Emil Lungeanu, Zina Bivol, Stelian Platon, Lavinia Huţişoru Dumitriu, nouă prozatori: Elena Buică, Claudia Partole, Dora Alina Romanescu, Ion Croitoru, Teresia Bolchiş Tătaru, Tudosia Lazăr, Milena Munteanu,   Andreea Elisa Roff, Elena Adriana Răducan, şi cinci cuprinşi în ambele secţiuni: Ligya Diaconescu, Ioan Adrian Trifan, Mariana Zavati Gardner, Luca Cipolla, Iacob Cazacu-Istrati.
 Autorii, persoane de vârste şi de profesii diferite, majoritatea de origine română, selectaţi pe principiul calităţii, trăitori în România sau în Republica Moldova, Germania, Italia, Anglia, Statele Unite, Canada, Australia, sunt uniţi de licărul harului dumnezeiesc, de dragostea faţă de pământul românesc şi faţă de limba română.
O apariţie singulară şi binevenită în paginile cărţii o constituie domnul Luca Cipolla, „italiano vero”, născut la Milano, împătimit de România şi limba română, poet, prozator, traducător din română în italiană şi din italiană în română.
Sub magia cuvântului spaţiile parcă se comprimă şi cartea Doamnei Ligya Diaconescu ni-i aduce vii în faţă, ca nişte zvâcniri de inteligenţă şi talent, cu gândurile, sentimentele, atitudinile şi aspiraţiile lor,  într-o diversitate de profiluri spirituale individuale, care ca într-un joc de puzzle se îmbină într-un profil spiritual colectiv.
Graţie Doamnei Ligya Diaconescu, „Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume. STARPRESS 2014”  va fi amplu mediatizată în ţară, în mod deosebit la Mangalia unde va avea loc şi premierea Concursului Internaţional de Poezie şi Proză STARPRESS, 2014, cât şi în străinătate, Toronto, Sidney, Viena, Londra şi la Roma, cu ocazia întâlnirii românilor din diaspora, „CALLATIS”, din luna septembrie 2014.   
Cartea rămâne un mesager şi un simbol al harului revărsat în cuvânt, indiferent de locul şi timpul unde a răsărit, al creativităţii şi expresivităţii limbii române, al legăturii românilor de pretutindeni, al relaţiilor culturale româno-italiene, un fapt de nobleţe sufletească şi literară, o rază de lumină într-o lume în care aprecierea şi promovarea valorilor se tot întunecă.
Apariţia ei ne-a creat o emoţie vie, modestă şi sinceră, ne-a întărit convingerea că pretutindeni există oameni dispuşi să îşi valorifice talantul dat de Dumnezeu, să comunice în limba lui Mihai Eminescu şi a lui Dante Alighieri, ca o dovadă permanentă a latinităţii a două limbi surori.
 Gânduri de recunoştinţă şi de admiraţie se îndreaptă către toţi cei prezenţi în paginile ei, autori şi traducători, slujitori ai artei cuvântului, şi în mod deosebit către Doamna Ligya Diaconescu, personalitate complexă, care prin muncă, talent şi pasiune, a reuşit să ofere lumii întregi încă o dovadă a frumuseţii morale şi spirituale a poporului român, spre o mai bună şi corectă înscriere a acestuia în patrimoniul universal de valori.    

                                                                                       Elena Trifan

 

                       Spiritul Brăilei în veacul spectaculos


         Om de cultură asimilată răbduriu, pe îndelete, profund, străluminat de un lung tunel de ,,neam de oameni’’ -, profesorul brăilean Viorel Coman ne dăruieşte cea dintâi panoramă a celor mai importante 11 (unsprezece) personalităţi de la Dunărea de Jos, care au valorificat în opere exponenţiale Spiritul unic, tainic, deseori jertfelnic, al Brăilei, care, deşi a fost trei secole raia turcească, nu şi-a trădat obârşiile multimilenare, dimpotrivă, le-a conservat cu străşnicie, deloc la vedere, deloc ostentivă, ba mai mult: şi le-a perpetuat cu fervoare străromânească şi  valahă.
 Şapte dintre aceste personalităţi provin din lumea fabuloasă a literaturii: Mihail Sebastian, Perpessicius, Constantin Sandu-Aldea, Panait Istrati, Fănuş Neagu, Ilarie Voronca, Nicolae Grigore Mărăşanu (i-am amintit în ordinea din cartea Provincia MAGNA, publicată recent de Viorel Coman la Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2013, 284 de pagini format A5, ISBN: 978-606-654-074-2).
Alte două mari personalităţi, cu destine sigilate de o aură tragică, sunt din domeniul filosofiei: Nae Ionescu şi Vasile Băncilă – cu care se deschide galeria de onoare a celor 11 -, iar celelalte două, cu care se încheie acest excurs antologic, sunt din galaxia artelor plastice: Nicăpetre şi Vasile Parizescu - strălucit politehnist, ofiţer de carieră, manager al înzestrării armatei române cu tot ceea ce se mişcă pe roţi, laureat al Academiei Române pentru cărţi de specialitate în tehnica militară; licenţiat al Facultăţii de Literatură şi Filosofie din Bucureşti, care, la vârsta de 50 de ani, ucenicea, ca un student etern, pe lângă pictorii Dumitru Ghiaţă, Rudolf Schweitzer-Cumpăna şi Gh. Vânătoru; fondator al Societăţii Colecţionarilor de Artă, unica din lume, înfiinţată în decembrie 1989 în Capitala României: Bucureşti.
 Născut la două aruncături de băţ de satul natal al lui Fănuş Neagu -, Viorel Coman - consătean, în Scorţaru Nou, cu filozoful Vasile Băncilă (căruia Lucian Blaga îi dedică volumul Spaţiul mioritic) - a absolvit, în 1967, Colegiul Naţional Nicolae Bălcescu din Brăila, pe urmele lui Nae Ionescu, Mihail Sebastian şi acelaşi Vasile Băncilă. Este licenţiat al Facultăţii de Filologie din Craiova (1972, ultima promoţie cu cinci ani cursuri la zi) şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe, la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre Fănuş Neagu.  Profesor la Colegiul Gheorghe Murgoci -, Viorel Coman a fost, după 1990, în două mandate, inspector şcolar general al judeţului Brăila.
 Cu un titlu vag provocator: Provincia MAGNA, volumul nu are absolut nimic provincial, dimpotrivă, este scris din perspectivă europeană, de un critic şi istoric literar român de la Dunărea de Jos, dar căruia tot ce mişcă în spaţiul nostru cultural, în cel continental şi în cel universal îi este cunoscut în profunzime.
Cu siguranţă, nonşalanţă şi surâs superior, Viorel Coman realizează - în acest studiu cvasi-exhaustiv, care este şi va rămâne de referinţă în veacul ce va să vie - conexiuni, speculaţii, judecăţi de valoare exacte – ca orice alt specialist de marcă din lume muşcat, devorat de setea de cunoaştere, de acribia cercetării şi de dorinţa de a aduce puncte de vedere noi, originale asupra domeniilor investigate.
Ultraconcentratul eseu cu care debutează volumul: Miracolul Provinciei (opt pagini) denotă o stăpânire admirabilă a universului abordat, un tonus energizant pentru cititor, dar şi o viziune cuprinzătoare, deloc închisă/ închistată în ,,localismul creator’’ – care face parte, totuşi, din marea matrice a spiritul românesc, a identităţii naţionale.
Primul paragraf dă seamă despre profunzimea cu care este abordată tematica asumată, dar şi despre înălţimea serenisimă de la care sunt analizate toate aspectele. Iată cum sună acesta: ,,Dacă vreun istoric literar iniţiat în tainele sud-estului european ar propune un canon literar balcanic, atunci s-ar vedea ceea ce acum scapă la prima vedere: structura unitară (s.n.) a literaturilor din această parte a Europei. Dacă ar fi studiate mai ales din perspectiva a ceea ce le uneşte (s.n.) şi nu din pespectiva a ceea ce au individual şi unic, adică din perspectiva a ceea ce le desparte, de la Edirne la Novi Sad, din Pind şi Albania până în Câmpia Dunării şi Bărăgan s-ar observa marea coerenţă (s.n.) a temelor şi motivelor folclorice, mitologia comună şi o altitudine oarecum asemănătoare în istorie.’’
Extinzându-şi prospectarea, Viorel Coman apreciază că doar istoria severă şi orgoliile (corect ar fi, credem, vanităţile) au făcut ca aceste zece literaturi din Balcani să nu se afirme ca structură unitară în Europa, aşa cum s-au impus literaturile Americii Latine în urmă cu jumătate de veac. Realizarea marelui proiect de difuzare şi cunoaştere a literaturii clasicilor din Balcani – despre care acum ,,nu ştim mare lucru’’ – nu poate ocoli în niciun fel literatura română, ,,mai ales – subliniază autorul – literatura din provincia din sud-est, care poate propune şi susţine modele în canonul literar balcanic’’.
Cu fervoare şi patriotism local (în sensul bun al sintagmei) deloc disimulat, Viorel Coman pledează convingător: ,,Bărăganul, Brăila, Balta, Dunărea formează azi un spaţiu literar inconfundabil. (…) Provincia literară din sud-estul României are un sunet fundamental unic’’.
Volumul Provincia MAGNA este rodul obsesiilor creatoare de o jumătate de secol ale profesorului Viorel Coman, al iubirii sale fără seamăn faţă de propriile obârşii, al mirabilei întâlniri cu creaţiile de excepţie ale personalităţilor zonei, dar şi al provocărilor stârnite de albumul Brăila în cărţi poştale ilustrate şi de cele trei volume, în ediţie anastazică, din Analele Brăilei.
 El ţine să scoată în evidenţă cele două evenimente care au marcat istoria provinciei din sud-estul României: 1. furia de a demola (răbufnire violentă, instantanee), după aproape trei veacuri, raiaua Brăilei, despre care ,,nici azi nu ştim mai nimic din viaţa ei internă’’; 2. evenimentul lent, întins pe mai bine de un secol, al populării Bărăganului de mocanii transilvăneni, care-şi întrerup transhumanţa milenară, fixându-se cu târlele şi, mai apoi, cu gospodăriile în Balta Brăilei sau în Bărăgan. Ei aduceau ,,firea aprigă a omului singuratic, trăitor mai mult lângă stihii şi sub stele’’.
Pornind de la aceste repere istorice specifice, Viorel Coman vesteşte tranşant viziunea sa unificatoare: ,,Dacă Panait Istrati şi Perpessicius au ceva din vigoarea şi patima neamurilor de la miazăzi -, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Vasile Voiculescu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Mihu Dragomir, Nicolae Grigore Mărăşanu – adică aproape tot ce înseamnă creativitate literară în provincia din sud-est – au rădăcinile fiinţei în aceste neamuri de mocani care cuceresc Bărăganul în o sută de ani.’’
După ce menţionează că primii scriitori importanţi care scriu despre Bărăgan sunt Ion Codru Drăguşanu, Vasile Alecsandri, Al. I. Odobescu, Constantin Sandu-Aldea -, exegetul precizează: ,,Existenţa primitivă, spaima de spaţiile necuprinse, preaplinul existenţei arcadice şi violenţa sunt primele mărci ale acestui spaţiu literar’’, pentru ca imediat să reliefeze că ,,Marea aventură, de anvergură europenă, începe (…) cu Panait Istrati’’, în ale cărui povestiri şi romane îşi regăsesc prima expresie memorabilă toate (s.n.) mărcile fundamentale ale acestei Provincii MAGNA.
Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu vor fi, la un sfert de secol de la decesul lui Panait Istrati, ,,scriitori fascinaţi de spaţiul Bărăganului’’, componenţi de frunte ai redutabilei generaţii literare a anilor ’60.
Virtuţile creative, vâna de prozator de forţă şi un anume fior liric, cu care este înzestrat, îi conferă lui Viorel Coman abilitatea de a scrie nu doar cât se poate de exact, dar şi expresiv: ,,Între Panait Istrati şi scriitorii anilor ’60, o punte de mătase face trecerea: povestirile lui Vasile Voiculescu scrise în primii 12 ani de după război’’.
Ştiinţa de carte, indiscutabilă, şi talentul de scriitor adevărat, hormonal, născut nu făcut, îi dau lui Viorel Coman siguranţa, graţia şi harul de a oficia aidoma unui sacerdot zalmoxian – stăpân pe toate tainele liturgice, cu o voce blândă, cu ton şi dicţie cuceritoare prin vibraţia cu adieri de armonie şi înţelepciune ancestrale, cu o artă a frazării şi o dicţie a ideilor captivante.
Iată o nouă mostră, substanţială: ,,Provincia din sud-est, cuprinzând Brăila şi Bărăganul, a impus în literatura română cele mai subtile forme de existenţă a balcanismului literar. Pe vatra fostei raiale – care a menţinut în satele din preajma ei o mentalitate de ev-mediu întârziat până în pragul secolului al XX-lea – s-a clădit, s-a limpezit opţiunea pentru magic, mitic, folcloric. (…) Dar nicăieri nu vom găsi această opţiune ca formă de identitate literară (s.n.). Aici, magicul şi istoria se înfruntă, se dovedesc pe rând, ca într-o luptă de dimensiuni mitologice, se suprapun ca plăcile marilor mişcări tectonice. Literar vorbind, este aici un ceas genezic exemplar (s.n.). De fapt, o literatură de certă valoare a fost posibilă numai atunci când scriitorii mari care reprezintă provincia din sud-est au avut revelaţia că Bărăganul stă pe o carte. Aici totul pare deja scris (…) Această revelaţie oarecum târzie reaprinde duhul vechi al povestirii (…) toate sunt colindate de un duh şeherezadic (…).’’
Deşi Viorel Coman aşază în capul inconfundabilei sale Galerii capitolul dedicat celei mai virile, iconoclaste şi luciferice personalităţi născute şi formate la Brăila – Nae Ionescu -, noi preferăm să-l alegem pe Perpessicius, cel mai aproape, ca spirit şi ca fire creatoare, de autorul Provinciei MAGNA, care, deloc întâmplător, i-a moştenit fabuloasa bibliotecă şi se scladă în oceanele ei de lumină şi splendoare.
Primul dintre eseurile închinate martirului solitar al manuscriselor eminesciene este intitulat Perpessicius cel Bun. Titlul conţine sugestii şi vibraţii voievodale. Asemenea piesei de teatru Alexandru cel Bun, rămasă în manuscris de la Al. Piru şi despre care se crede că ar conţine elemente de autoportret ale ultimului critic şi istoric literar generalist – specializat în toate epocile literaturii române şi, desigur, în toate genurile literare -, putem afirma că Viorel Coman îşi conturează, cu discreţie, propriul portret în medalionul dedicat marelui critic.   În anul 1944 – observă, din capul locului, autorul inspiratei panorame Provincia MAGNA -, Perpessicius aşeza în fruntea volumului Jurnal de lector un eseu despre urbea natală cu un titlu cu semnificaţii adânci: o schelă porto-franco, evocând miracolul Brăilei în pragul veacului al XX-lea. ,,Dar – comentează Viorel Coman – această formulă poate fi o metaforă care rezumă exemplar propriul destin. El însuşi, repetând în spirit destinul Brăilei, a fost o schelă porto-franco a literaturii române, singura (s.n.), după câte ştim. A stat toată viaţa în tinda unei registraturi şi a comentat în foiletoane critice cărţile proaspăt ieşite de sub tipar. Nimic mai mult, dar nici mai puţin.’’
Din noianul de afirmaţii şi judecăţi de valoare, una mai incitantă decât alta, reţinem: foiletoanele sale au ,,ceva de poveste orientală, care, în egală măsură, ascunde şi numeşte’’; ,,s-a însingurat şi nu a lăsat nicio zi fără să scrie un rând şi fără să citească o mie’’; ,,a fost o redutabilă maşină de citit’’; o jumătate de veac a avut rubrici în cele mai însemnate reviste literare; ,,a făcut ordine cum nimeni nu ar fi putut să facă în muntele fără steril al manuscriselor eminesciene (…) Ceea ce a făcut singur într-un sfert de veac, au finalizat alţii – colective de cercetători – în patru decenii, spre zorii anului 2000’’.
 Criteriul estetic este fundamental, pentru Perpessicius, pe linia lui Titu Maiorescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu.
Din 1915, D. D. Panaitescu (al cărui nume adevărat Viorel Coman uită să-l menţioneze)  şi-a semnat toată opera cu pseudonimul Perpessicius, ,,în traducere liberă cel tăbăcit de suferinţă’’; un an mai târziu, va fi rănit la braţul drept, ceea ce-l va obliga să scrie cu mâna stângă toată viaţa. ,,Nu ştia atunci, în tinereţe, când îşi amuşina destinul, că adesea cuvintele atrag realul (Nichita Stănescu)’’.
Deosebit de categoric şi original este Viorel Coman când afirmă: ,,Perpessicius nu a avut predecesori, nu este urmat de epigoni. A avut o existenţă jertfelnică, pusă în slujba literaturii române. Nu a avut stăpân, nu i-a dat nimeni ordine. (…) A avut gust literar infailibil, cum marii muzicieni au ureche muzicală absolută.’’
Notând sunetul nou, de text care vine din altă parte, al cronicilor literare ale lui Perpessicius – care nu seamănă cu ceea ce citim de regulă -, Viorel Coman dă verdictul critic irevocabil: ,,El rămâne cel mai important foiletonist nu doar din epoca interbelică, ci din toată (s.n.) literatura română. Nu doar prin număr – a scris aproape 2000 de foiletoane! -, ci mai ales prin nivelul artistic (s.n.) la care a ajuns. Perpessiucius a transformat foiletonul literar, dintr-o specie minoră, fără miză, fragilă, într-o specie redutabilă. (…) Din stolul de texte critice care însoţesc unele ediţii ale marilor opere literare interbelice niciodată nu lipseşte al lui Perpessicius’’; ,,a emis judecăţi de valoare fundamentale’’; ,,este primul care trasează căi hermeneutice, primul care desţeleneşte textul’’.
Majoritatea calităţilor pe care Viorel Coman le scoate în evidenţă la Perpessicius sunt demonstrate din plin de cartea sa Provincia MAGNA, fiind întrutotul valabile pentru autorul acestei bijuterii critice făurite, la începutul mileniului al III-lea,  pe malurile Dunării de Jos: ,,harul formulărilor memorabile, demonstraţia riguroasă, stilul scotocitor revelator, eleganţa argumentelor’’. Această suită de calificative culminează cu demonstraţia: ,,FOILETONISTUL ESTE, DE FAPT, UN MARE HISTRION (s.n.). El nu scrie despre un text până când nu se acomodează cu el, până când nu intră în pielea unui actor care interpretează un rol. (…) Acest ceremonial de metamorfozare a firii sale până devenea un histrion în armonie cu textul (s.n.) este de sorginte orientală. Este un scenariu de basm trăit de un critic literar. Identificăm aici unicitatea (s.n.) lui Perpessicius şi felul în care aceste foiletoane ilustrează o formă hibridă, unică la noi (s.n.), de a face critică literară’’.
Sub titlul Întâietatea lui Perpessicius, în cel de-al doilea eseu închinat acestuia, Viorel Coman extinde, nuanţează şi aduce noi argumente, noi puncte de vedere inedite. Dacă în primul paragraf îi face o extrem de concisă, dar expresivă fişă de creaţie, în cel secund harul de portretist al celui care în studenţie a mai semnat cu pseudonimele Virgil Monteoru şi V. Motru (Viorel Coman) frapează prin virtuţile demne de un mare prozator: ,,Dintre toţi marii critici interbelici, pare a fi marcat de un destin potrivnic: reînvaţă, spre 30 de ani, ca mare mutilat de război, să scrie cu mâna stângă. Privite azi, paginile lui Perpessicius seamănă mai degrabă cu partiturile cântecelor orientale ale lui Anton Pann. A avut mereu vederea slabă. În ultimii săi ani semăna izbitor cu Borges. Ochelarii negri păreau uriaşe retine arse. Şi-a imaginat viaţa doar în preajma cărţilor. Dacă Arcimboldo l-ar fi cunoscut, în mod sigur l-ar fi luat model pentru celebrul tablou Cărturarul.’’
După ce aminteşte cele 15 volume de Menţiuni critice şi Alte menţiuni…, urmate de Jurnal de lector, Dictando divers şi Lecturi intermitente (cartea ultimă, publicată în aprilie 1971, la câteva zile de la moartea criticului), Viorel Coman subliniază că: ,,Prin însumare, aceste opere formează o mare operă critică de peste 7000 de pagini, o mărturie despre formele frumosului românesc văzute de singurul spirit critic de la Dunărea de Jos (s.n.).’’ Comentatorul adaugă un element pe care îl consideră foarte important – şi anume că, scriind despre ,,ginta iritabilă din vechea schelă a Brăilei – Panait Istrati, Ilarie Voronca, Mihail Sebastian, Ştefan Petică, Mihu Dragomir -, Perpessicius a integrat în cultura naţională timbrul unic al operelor lor (s.n.)’’.
Afirmând în premieră că menţiunile critice, cronicile scrise de Perpessicius sunt pline de daruri, asemenea lăzilor din poveştile orientale, în care foiletonistul a trasat pârtii hermeneutice, rostind adevărurile fundamentale despre operele analizate -, Viorel Coman caligrafiază încă o secvenţă cu caracter de autoportret, care i se potriveşte, altfel zis, ca o mănuşă, chiar sieşi: ,,Ele pot fi citite – lucru rar la o cronică literară – nu doar pentru informaţia critică, nu doar pentru formulările memoriabile şi pătrunzătoare, ci, în egală măsură, pentru frumuseţea lor literară (s.n.)’’.  După care glosează: ,,(…) Perpessicius este criticul literar interbelic care a publicat prima (s.n.) cronică literară despre cele mai multe opere. Gustul literar infailibil, intuiţia critică, cunoaşterea contextului literar european (s.n.) sunt harurile care l-au ajutat să nu greşească niciodată’’.
Relevantă, plastică şi extrem de expresivă este şi afirmaţia: ,,Perpessicius a avut, în cronicile sale de întâmpinare, rolul cocorului din unghi: a tăiat primul aerul tare al înaltului, a vâslit din greu şi i-a lăsat pe alţii să lucreze în siajul său’’. El este cel care ,,dă tonul interpretărilor şi trasează primele coordonate axiologice’’, ,,dă tonul, fixează înălţimea sunetului’’.
                                                                                          Dan LUPESCU

 

         Verticalitatea zidirii de cuvinte, jertfă şi fir cu plumb  

După cum se ştie din astrofizica noastră cea de toate zilele, şi „cărţile date-n dar din sfânt har“ nasc firescul sublim de vectorizări paralele inverse; dăruind sărbătoreasca-mi carte de poeme, «Comete-n cea de-a 65-a vale» (Walpress, 2012), lui Octavian Doclin, la rându-i, în calitate de coleg întru aleasă liră-curcubeu şi cu generozitatea-i arhicunoscut-copleşitoare, în 14 august 2013, îmi încredinţează admirabil-recentul său volum, Firul cu plumb (2011)*, tot de poeme, dar bilingv, în valahă şi în engleză (excelenta-i tâlmăcire în limba lui Shakespeare, după cum spun angliştii din jurul meu, datorându-se Adei D. Cruceanu), volum pe-a cărui pagină de titlu îmi caligrafiază un memorabil autograf, din care las necitată hiperbola din prima-i parte, pentru că-i „strict confidenţială, ca scrisorile clasicizate“, spre a reţine „codiţa“ verde-mărăros-velurat-atributivă a frazei: «...acest fir care-mi măsoară verticalitatea cuvintelor». În Firul cu plumb, de Octavian Doclin, e semn de privelişte fiinţială, este vorba – transsimbolizând firul cu plumb al ziditorilor de catedrale / mânăstiri –, nu de vreo „coadănfăşurată“ ca şarpele de pe bastonul lui Asclepis, de la intrarea în farmacia centrală din Reşiţa / Timişoara, ori ca spriralele gemene ale A[cizilor] D[ezoxiribo-] N[nucleici], ci de o conştiinţă a jertfei zidirii în Cuvânt / Logos. Aşa rânduindu-se gândurile cronicarului dintre vieţi-de-alese-lire-curcubeu, pentru a face o „radiografie de mare fidelitate a lucrării docliniene“ de sub lupa noastră croită după rotundul model-atom-Soare, să urcăm în liftul „firului cu plumb“ prin „zgârie-norul“ poemului, cel cu 19 „etaje declarate“ spre noi impozite guvernamentale / prezidenţiale, ori regale / imperiale, după euroregiuni, asiaticoregiuni, americoregiuni, australianoregiuni şi antarctidoregiuni (astea, ultimele, şi cu impozit pe auriul de la pinguini), ori, în exactitatea subtitlului: «poem în 18 secvenţe şi un epilog», poem pus într-un binom newtonian, între motto-ul, Ce am scris am..., din Evanghelia lui Ioan (19:22), şi motto-ul rilkean: În cercuri ce cresc îmi duc viaţa, şi-aşa / tot trec... (rog resurecţional a nu se confunda „cercurile expresioniste“ ale lui Rilke cu „infernalele cercuri“ ale divinului Dante). 2 Dar nu înainte de-a evidenţia – întru deplina Înţelegere – ceea ce istoricii din Pelasgine > Valahime n-au putut să vadă (având „orbul găinilor cu gripă aviar-imperială“, deo perenitate aproape bimilenară) şi încă n-au răbdare / timp să cerceteze adevărul (potrivit dictonului pelasg > valah: „nu se văd copacii istoriei noastre din cauza Vlăsiei“), nu numai datorită „lipsei lor de bibliotecă“ (fie de Bibliotecă Universitară, fie de Academică Bibliotecă), dar şi pentru că-s prinşi în hesiodicele „munci şi zile“ ale partidelor / triburilor politice, aşadar, nu înainte de-a evidenţia că poetul Octavian Doclin, de pe faţa de sud-vest a Daciei / Cogaionului (Muntele / Vârful Gugu, 2291 m), aidoma semenilor, ori dacrăzboinicilor nenumăraţi încă, aflaţi pe celelalte feţe pentagonal-poliedrice ale Sacrului Munte Mare, este un Cavaler al Poeziei Cosmic-Mioritice-a-Zalmoxianismului, că-i un Nemuritor ca toţi Zalmoxienii. Eroul manolic-doclinianului „fir cu plumb“ vine întru Cuvânt şi-ntru „decadă de aur liric“, pe / în calul troian al cuvintelor, însă cosmic-spaţial-înzestrat, ca al Făt-Frumosului-de- Cogaion, cu trei viteze (obişnuit-terestră – de tip-auto, ca a vântului – adică supersonică, de peste 330 m/ s, şi ca a gândului – adică super-lumină, de peste 300 000 km / s), mai mult ca sigur, în compania altor destoinici, invizibili, deduşi, „nouă meşteri mari de cuvinte“, măsoară „pustia literelor / sunetelor“ (cu metrul de linie, ori pătrat, cub etc.), în ciuda faptului că «pustia-i dată-n pârgă, sau în plină coacere», în ciuda faptului că o furtună de nisip contemporan îi homerizează privirea («după furtună, nisipul mult prea cald / mi-a închis ochii, mi-a şters vederea»), bineînţeles, doar pentru o clipă în care «firul cu plumb, nevăzut, / s-a tulburat în măsurătoarea lui / de până atunci» (secţiunea 1, Firul cu plumb – p. 6). Aşadar, eroul liric doclinian, ca orice meşter mare, din val de mare până-n soare, tot măsoară până-i răsare în faţă malul „neîmblânzitului“ râu: «Ajunşi amândoi la vârsta harului» (el, eroul / eul liric şi calul-cuvânt, Pegas-Cuvântul, de vreţi), mai privesc „în urmă“ (deloc orfeic-euridikean), dar cum nu-i cale de întoarcere, se ia hotărârea de a traversa infinitcurgător- văluritul, în „starea de copil“, adică de unic-admisă „stare de puritate dacică, sau cogaionică“ (pentru neîncrezători – ca istoricii din România, Moldova etc., ori din Dacia Sud- Dunăreană – recomand a se cerceta mormintele de incinerare, ale maturilor-războinici de Sarmisegetusa, şi de înhumare, ale copiilor, din tot spaţiul cogaionic-zalmoxian): «în faţă, râul neîmblânzit; / ne pregătim să-l trecem cum doi copii / care nu ştiu, n-au aflat ce-i primejdia / de pe malul celălalt...», adică de pe malul cu «pasărea de noapte» (secţiunea a 2-a, Râul neîmblânzit – p. 8). Secţiunea a 3-a, a temporalităţii (după cum remarca la zalmoxieni şi Hegel), Somnul gol, surprinde eroul nostru liric, odihnindu-se pe „malul celălalt“ (unde «nu-i mai rămăsese decât să aştepte / a doua sosire a celui dintâi / şi adormi cu fruntea pe piatră / un somn gol, fără vise» – p. 10), unde, în visu-i penultim, aude Vocea Călăuzitoare de Viaţă Edenicpământească: «...să-l iubeşti pe cel ce a sosit aici întâiul, / nu pentru ce ţi-a dăruit, ci pentru ce este...» (ibid.). Secţiunea a 4-a, a spaţialităţii (după cum remarca la zalmoxieni acelaşi Hegel), Firul de nisip, propriu-zisul fir cu plumb al salvării „din groapa jar-lei“ a ens-ului / ins-ului valahodac (nu a „unsului Lui...“) în spaţiul cotidian-cosmic, pune accentul circumflex (ca la noi, pe î / â descinzând din muma celor şapte vocale, A – A-mumă = a-fiică –, sau ca la francezi, unde A nu-i mumă decât de cinci vocale – a se vedea şi-aici că A, muma noastră vocal-pelasgă > valahă, e mai puternic-mare decât muma A, pelasg-franceză, ce-a pasat accentul mai în faţă, pe ê), prin urmare secţiunea a 4-a pune accentul circumflex pe «un singur fir de nisip [ce] fusese salvat / din groapa cu foc» (p. 12) spre a fi util «întâiului născut / la măsurarea puterii firului cu plumb / pentru a doua venire», după cum îi este scris în papirus-cer („papirus cu profeţie“, papirus ce nu poate fi citit oricând). Secţiunea a 5-a, Izvorul fierbinte, rămâne – cum e şi firesc – secţiunea rodului nunţii: «După ce şi-a spălat faţa cu apa fierbinte a izvorului, / întâiul născut auzi undeva, în 3 adâncurile / fiinţei lui tot mai fragile, vocea...» (p. 13) dezlegătoare de enigme până la citirea papirusului din privelişte. Secţiunea a 6-a, Ţara trecutului, priveşte fiinţarea de tip istoric în Ţara Prezentului prin „revelare cartografic-lirică“, prin punerea sub văzători a hărţii (nu temporală, ci spaţială, de data asta), până ce eroul liric este încercat de civilizatoria „frică de frică“ (din temelia tuturor civilizaţiilor terestre, în accepţiunea Sartre-ană: «fulgerător îi trecu prin faţa ochilor / harta ţării trecutului / şi simţi pentru o clipă / frica de frică» – p. 16), secţiunea a 7-a, a spaţio-pustietăţii (sugerate, riscând virusarea pleonasmitei, Pustietatea Pustiului, în ciuda majusculelor, fiindcă domnul Pustiu n-a trecut încă pe la Oficiul Stării Civile, încât, „oficial“, domniţa Pustia să-i devină soţie), ţinteşte, paradoxist-ariadnico-labirintic (şi cu de noi boldatul – infra – oximoron permanent, la purtător) desenul făcut de «dâra de lumină lăsată de inelul de aur / pierdut în mersul lui de până aici, / care să-i arate drumul de reîntoarcere / întro altă nouă vechime» (p. 18), secţiunea a 8-a, Uimirea, stă în secantul plan, sfânt-oblicascensionalul, dintre cel terestru (cu noaptea şi urcatul «pe acoperişul pietrei» – p. 20) şi cel celest (relevat oniric: «[prin] poarta cerului, / se chinui într-atât să privească prin ea / încât atunci când se trezi, / privindu-şi din nou / chipul», nu asemenea mitologic-grecului Narcis, ci asemenea Făt-Frumosului Pelasg > Valah, ce acţionează, „iniţiatic“, întru oglindirea eului / sinelui în elementul fundamental al lumii, Apa, încât, în ultimă instanţă, «uimit văzu cele două semne / unite deja»), secţiunea a 9-a, Cruce arzând, are ca unitate tragică de loc / rugă tot «acoperişul pietrei», nerăbdător să i se ivească manolicul drum «spre locul / unde să înalţe cortul întâlnirii cu el / însuşi», până ce luminiţa-frunte s-aprinde-n fundamentalul simbol al Creştinismului. Mai departe, secţiunea a 10-a, Cumpăna, oferă „cântarul“ / „terezia“ cu «durere, frică, iubire, / singurătate, rătăcire [...], ruşine de timpul / care-l obosise de-atâta aşteptare» (p. 24), secţiunea a 11-a, Piatra, este rezervată „ocolirii sâgii ancestrale“ în adamică iubire «de întâi-născut» (p. 26), secţiunea a 12-a, Frunza umedă, anunţă darea semnului de „flux-reflux fiinţial-edenic, de sosire a vremii de plecare / revenire cu gândul cealbeşte„ piatra definitiv“ («Pe piept îi răsărise brusc o frunză umedă / [...] / apoi încet-încet şi-a dat seama / că sosise timpul plecării, al revenirii» – p. 28), secţiunea a 13-a, Cântarul cu plumb, marchează stocarea de imagini în „ochiul minţii“ («Plecând, îşi măsură cuvintele / [...] / după primii paşi i-a revenit în ochiul minţii / imaginea zidarului din copilărie / care tot aşa măsura dacă drept era / peretele casei...» – p. 30), secţiunea a 14-a, Sfârşit de poem, relevă poem-semnătura-iarnă „pripită“, „imatură“ («...semnătura ta / sub numele poemei – / o iarnă, / topindu-şi propria zăpadă / prematur» – p. 32), secţiunea a 15-a, Inel, prin cercul de aur aduce pe tapet problema vârstelor şi măsurarea / „măsura“ lor cu tangenţă la puterea de la început a Cuvântului / Verbului-Întrupător, căci – tot cum s-a păstrat învăţătura în «Evanghelia după Ioan» – la Început / Geneză a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul («Firul cu plumb / precum un inel pe degetul unui tânăr, / măsurându-i vârstele viitoare, / tot astfel şi poemului, / cântărindu-i cuvintele / rămase de la început.» – p. 34), secţiunea a 16-a, Abia văzut (ca dinspre revelarea semnului crucii atotbiruitoare la împăratul valaho-dac – zalmoxian încă sub jurământ –, Constantin cel Mare, dar temeinicind Creştinismul, prin Edictul de la Mediolanum > Milano, din anul 313), grăieşte despre înceţoşarea firului cu plumb, încă mişcător ca ştergătorul de parbriz al „poemului tăcerii“ («„Întru acest semn vei învinge“ / îşi spuse / şi-l numi poemul tăcerii / – firul cu plumb se mişcă / abia văzut.» – p. 36), secţiunea a 17-a, Şi..., mai licăreşte dinspre învăţătura-de-nucleu a Zalmoxianismului, potrivit căreia Dacul-Parte (prototip / etalon: Făt- Frumos) din Sacrul-Întreg-Cosmic de-i Dumnezeul Cogaionului / Sarmisegetusei trebuie să aibă grijă a fi pur / curat, viteaz, drept şi sănătos, că dacă partea-i sănătoasă şi Întregului îi merge bine, din această perspectivă ancestronică, lumea de oglindit în poem este tot mai bolnavă, boala s-a transmis poemului şi oricât efort, orice jertfă ar face Poetul, poemul pare nevindecabil («Un poem / care nu se mai vindecă» – p. 38) şi secţiunea a 18-a, Pas, găseşte 4 clopotul timpului sub acoperişul lumii, nicidecum în vârful sacrului munte al Daciei, Cogaion > Cucuion / Guguion > Gugu, poate un clopot-cer a cărui limbă (valahic bătând) este auzită de eul / eroul liric doclinian din plai: «Clopotul timpului / bate, sună pe acoperişul lumii, / îl aud de la poalele muntelui / (mie străin şi ostil) / în timp ce firul cu plumb / îndreaptă pentru ultima oară / pasul...» (p. 40). „Închiderea“ în mit, în jertfa zidirii (potrivit căreia dăinuirea / durabilitatea unei construcţii este direct-proporţională cu calitatea jertfei de întemeiere – în cazul doclinian, jertfă în temelie de zidire a cuvintelor), se relevă în poemul mai amplu, Cinci viziuni ale Meşterului zidar în bătrâneţe (epilog): (1) viziunea cu Ana de jertfă şi (El / Meşterul-Zidar) în cuvânt către Ana: «Gelozia întreagă, ancestrală, / a corturilor vinovate / s-a cuibărit în mine, / dar [...] / cum să te fac să înţelegi, draga mea, / că toate cuvintele / prin care încerc să îţi mai pot vorbi / sunt mugetul lacrimii sterpe... // (...doar îmbrăcat în zalele rigorii / simţi sub piele voluptatea durerii...» (p. 42); (2) viziunea cu „ziditorul întru Cuvânt“, ca Mesager Celest (Sol la Dumnezeu), ori ca un Iisus Hristos, dus la Dunăre („să bea apă tulbure“, spaima melcilor, nu limpedea şi nemuritoarea Apă a Dunării sacre pentru Dacii-Războinici- Nemuritori), însă întorcându-se „în unicitate“ (Uniilă ?) spre a-i cresta fruntea «un sigiliu în flăcări / [...] / cu semnul unei cruci / tăiată în două, de la jumătate» (p. 42), întru înţelegerea sensului sublimei jertfe, întru înţelegerea Răstignirii ca Mântuire; (3) viziunea cu Meşterul (Manole din cuvinte) sub zdrobitoarea povară de cruci de pe umerii ce i se-nalţă ca fruntea la Cer: «...cruce peste cruce, / cruci lângă cruci; / sub povara lor / umerii se înalţă / cum fruntea la cer / (uneori) a Meşterului / precum firul cu plumb, putrezind, îngheţând, / încet-încet / în mâna-i nemişcată.» (p. 43); (4) viziunea cu Poemul «obosit, sărăcit de cuvinte», căzut înaintea intrării în cort, «adormind pe loc» şi vorbind în somn: «...am de toate numai atunci / când nu-ţi cer nimic.» (ibid.); (5) viziunea cu Poetul tăind cortul Poemului: «Toate cuvintele îmi sunt îngăduite, / dar nu toate sunt de folos; / Toate cuvintele îmi sunt îngăduite / dar nici unul nu trebuie / să pună stăpânire pe gura mea / (îşi zise poetul, tăind / cortul poemului / şi zidind unul nou)» (ibid.); ca într-o a 19-a secţiune poematică a Firului cu plumb, în finalul penta-viziunilor se arcuieşte iconic, „evanghelicoioanic“ (cf. motto-ul secund, supra): «Păzeşte ce ai scris / aşa cum păstrezi / ceea ce n-ai scris / şi rostit / (încă)». În afară de prima parte (care dă şi titlul întregului arhitectural-poematic), Firul cu plumb, volumul mai are o parte secundă, Poemul Minim Într-un Vers / The Minimum Poem in One Line, cu superbe mono-vers-poeme, cum numai la Ion Pillat mai poţi afla («Frunză cu frunză acoperă neantul.» – p. 48; «Cruce în flăcări – litera frunţii.»; etc.), şi, o parte terţă, trimiţând la „sacra treime poematică“, „la treiul temporalităţii“, Poeme din mileniul trecut / Former Millennium Poems („neincluse în volume“ – pp. 52 – 105), unde eroul / eul liric nu se mai elansează în priveliştea fiinţei dinspre ctitor / arhitect de Mânăstire-Cuvânt pentru infinirea încreţitoare de genune, de spaţiu înrăzăritor-înzăpezitor-de-alb, ori văzută prin hublouri de supersonic, sau de terestru satelit, fără spaimă de-aburariul de lentilă, dar, pentru că-i este frică de motivul romantic al genunii / nopţii (tratat ca la Novalis, în Astralis, admirabil poem tâlmăcit valah-expresionist de Petru Sfetca), doclinianul caută – şi reuşeşte sută la sută – să îmblânzească genunea cu o interesantă „odă“, iniţial, fără a-i comunica Distinsei Nopţi vreun titlu (avea în loc de titlu trei steluţe / asteriscuri), pus mult mai târziu (nu Imn în faţa nopţii, ca la Novalis, ci), încurajat şi de un „descântec împotriva gâlcilor“, Imn împotriva nopţii (magie prin analogie, ori s-o fi luat după Ilie Constantin, traducătorul lui Novalis de după Sfetca), „odă“ unde nu se face vreo deosebire între înfricoşătoare / moarte şi iubită / mamă: «Mi-e frică de noapte (iar vine ea), / tu eşti iubita mea, te recunosc, / treci foarte des prin camera mea, / sufocându-te în aerul gesturilor noastre de dragoste, / tu eşti iubita mea, te recunosc, / după voalul albastru ce zboară / peste visele mele neînecate nicicând / [...] / Mi-e frică de noapte (iar vine ea), / să nu te mai văd, să nu te aud, / tu eşti teama şi 5 mama mea, / tu eşti mama şi moartea mea / [...] / Tremură-mă, iubito, ca pe-o păpădie, / cu mâna ta mai subţire ca aerul...!» (p. 56 sq.). Între cele 47 de Poeme din mileniul trecut (am încredere în numărătoarea lui Zenovie Cârlugea), se află o interesantă serie de texte lirice dedicate unor poeţi din cele trei „valuri“ ale generaţiei modernist-resurecţionale şi a paradoxismului: Ion Marin Almăjan («Văd cum mor vorbele ţării / în gura ţăranilor, / cerul gurii lor e o cenuşă / ce se stinge-n fruntea lor...» – Vorbele ţării, p. 74), Ion Chichere, Ion Cocora («...numai atunci coboară pisica de noapte / din podul ei, pentru puţină mişcare: / o rouă va înflori ochii tăi de cenuşă atunci, / în legile crinului stăpân peste galbene văi, / pe unde se plimbă doar pisica de noapte...» – Pisica de noapte, p. 65), Mircea Dinescu («Prietene trandafiriu, trandafiriu, / ideea este rază doar în mărturisire, / desigur, nu-i acesta supremul adevăr ! / Poetul este însă, în ţara sa, rostire. // [...] // Dar mai presus, în Patrie, e-nrourarea / cum – doar în fiinţă – ochiul poeziei, / drumul de platină nu-ngăduie iertarea, / Poetul este lacrima de veghe-a insomniei.» – Răspuns. La o chemare, p. 70), Mihai Eminescu («Ochiul minţii mele / Ea este. / [...] // Dacă de Patrie îmi este dor / Ca de ochiul minţii Mamei mele, / O caut pretutindeni cu lacrima inimei mele / [...] / Excepţia vieţii mâinilor noastre / El este.» – Patria şi Eminescu, p. 84), Gheorghe Grigurcu (un Pact de şase stihuri, scris la Oradea, în 1970, pe când Gh. Grigurcu era redactor la revista Familia, pare-mi-se, versuri unde se face grăire estetică pe motivul „pustiei străzi ca o părere fixă“ şi pe motivul zarurilor ce, mai mult ca sigur, aruncate de Grigurcu, au «râs ironic» – p. 52), Nicolae Irimia, Nichita Stănescu («El a locuit o casă cincizeci de ani. / [...] / A inventat colori pe dinlăuntru. / A fost respirat de Limba Română. / A inspirat-o pe Ea. // El s-a enervat pe cuvânt şi i-a spus: / Dumneavoastră. / Cuvântul i-a răspuns: să ne spunem Tu.» – Poetul Nichita Stănescu, p. 82; «A fost auzit scriind Poezie. / A fost văzut vorbind Poezie. / Astfel şi-a petrecut viaţa: / între scriere şi vorbire, / între auz şi privire, / între Poezie şi Poezie.» – Nichita Stănescu, p. 83), Petre Stoica (într-o Scrisoare către Petre Stoica, autorul Firului cu plumb face elogiul unui „petre adăpostit în barba lui de iarbă uscată“ şi bună de hrănit iepuri: «...cum hrăneam un iepure de casă, / din iarba ta uscată şi prea deasă» – p. 64; în poemul Când va fi cazul, Petre Stoica este eroizat-eternizat ca mare colecţionar de alămuri: «Într-o viaţă de treizeci şi trei de ani, / rapidă ca fulgerul, / am adunat atâtea: / cărţi de popularizare a cunoştinţelor agricole / şi doxuri, / ştiri sportive / şi poeme scurte, / amintiri din copilărie, / prima trompetă / cu care bunicul cânta la balurile populare, / ajunsă acum în colecţia de antichităţi a prietenului meu, / poetul Petre Stoica, / pentru a suna deşteptarea / atunci când va fi cazul...» – p. 100) ş. a. Eroul liric doclinian se bucură – dintotdeauna şi pentru două vremi („înc-o vreme şinc- o vreme“) – fie ca profund-contemplator ens auriu, fără teamă de heracliteana dinamică a lucrurilor – panta rhei – prin labirintul macrocosmic («Răbda-voi chiar şi veşnicia, / dacă în lume toate curg, / aceasta-i deci filosofia, / tu, rabdă-mă ca un amurg. // Când toate degetele mâinii / albesc pe ochiul tău galbân, / vei auzi în stele câinii, / muşcând din ochiul meu bătrân...» – Descântec, p. 104), fie ca absolut ens > ins-proprietar de labirint (chiar dacă nu-i ca al regelui Minos, ci-i numai un castel în ruină, de la margine de sat din cogaionic-poalele Pelasgimii > Valahimii, sat rămas peste timpuri tot ca un soi de Creta, dar nu cea din 1912 încoace, ci Creta pelasgă > valahă din marginea sud-antică a Pelasgo-Thraco-Daciei), jucându-se – cu cine trebuie – de-a Minotaurul, şi – cu Ariadna – de-a Dedal, de-a Icar, dar şi fără frică de labirintul arterelor / venelor, dar şi fără a-i fi scârbă de labirintul croit de vierme în carnea ionatanului (deşi, de-alaltăieri, goldenul „s-a amorezat de vierme“): «Şi aşteptam să treacă anotimp după anotimp / prin sângele meu, an după an, / aşa cum trece ca printr-un mormânt umed / viermele prin carnea mărului dulce. / Plopi înalţi cât sunetul clopotului / într-o amiază de vară, / [...] / apărau castelul fără turn din marginea satului, / odăile lui năpădite de şerpi înstelaţi / şi de ferigi. / Bufniţa încărunţea legănându-se pe grindă, 6 / frunzele plopului tremurau a durere / pleoapele timpului, / [...] / apele de sub morţi spălau de rugină / limba profeţilor...» (Şi aşteptam să treacă, p. 58) etc. Şi prin volumul Firul cu plumb / The Plummet, Octavian Doclin se dovedeşte a fi un mare poet al Valahimii, un genial poet din stirpea cogaionic-zalmoxienilor, adică a dacpoeţilor creatori de balade ca Pe-o Gură de Rai (nu cu Zamfire, ci balade cu Cosânzene şi Feţi Frumoşi în cosmică nuntă, având naşi perechea sacră secundă a Zalmoxianismului, Luna şi Soarele), dac-poeţi cu ştiinţa de a se face nemuritori. (6 făurar, 2014, la Piramida Extraplată) 
                                                                ION PACHIA TATOMIRESCU

 ____________________ * Octavian Doclin, Firul cu plumb / The Plummet, poeme (versiunea în limba engleză: Ada Cruceanu), Timişoara, Ed. Anthropos, 2011 (pagini A-5: 110; ISBN 978-973-7985-81-1).  
 

 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971