Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR. 8 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE - RAȚIUNEA PATRIOTICĂ ȘI PUNCTUL DE VEDERE CRITIC ÎNTR-UN DIALOG VIOREL ROMAN – ION OLTEANU sau „UN DIALOG BUCUREȘTI –BREMEN”
PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI:Redefinirea frontiereleor, Interviu cu Dr. Călin Georgescu - Preşedintele Clubului de la Roma, pe Europa ; articole de Daniela Gîfu, Alex. CETĂȚEANU, Viorel ROMAN
PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI: articole de Adrian BOTEZ, Adrian SEVERIN si Nota Redacției
ACOLO ȘEZUM ȘI RÂSEM-PLÂNSEM LA REALITĂȚILE ROMÂNEȘTI – articole de Corneliu LEU, Matei UDREA,Mihai GIURGEA, Doru BUȘCU, Paul WOOD
ACOLO ȘEZUM ȘI RÂSEM-PLÂNSEM LA REALITĂȚILE ROMÂNEȘTI – articole de Anghel RUGINĂ, Justin CARMACK, Virgil CIUCĂ
RELANSĂM CONCURSUL DE MONOGRAFII VULCANA-BĂI; ACTUALITATEA LITERARĂ, CULTURALĂ ȘI ARTISTICĂ – recenzii de: Mircea RÎBINSCHI, Elena TRIFAN, Dan LUPESCU, Ion PACHIA-TATOMIRESCU despre : Dinu MAREȘ, Ion IANCU-VALE, Viorel COMAN, Octavian DOCLIN
PROZĂ DE BEDROS HORASANGHIAN ȘI SONETE DE THEODOR RĂPAN, CU UN PREAMBUL ÎNAMORAT DE ȘTEFAN DUMITRESCU - Partea I
PROZĂ DE BEDROS HORASANGHIAN ȘI SONETE DE THEODOR RĂPAN, CU UN PREAMBUL ÎNAMORAT DE ȘTEFAN DUMITRESCU - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea II

ACOLO ȘEZUM ȘI RÂSEM-PLÂNSEM LA REALITĂȚILE ROMÂNEȘTI

 

 Corneliu LEU

                DESPRE FUNCȚIONARI ȘI POLITICIENI


DE CE NU AU TIMP POLITICIENII
 
Valul de încătușați, sau descătușați, sau eliberați pe bază de nou cod penal, persoane din lumea bună care s-au perindat zilele astea prin topurile de știri de la televiziuni și figuri importante văzute-n poza clasică a apăsării capului ca să poată intra pe ușa mașinii poliției, au făcut să-mi cadă fisa la o întrebare pe care începeam să mi-o pun aproape hamletian în legătură cu psihologia politicianului român al cărui portret robot a căpătat accente tot mai alerte și mai alergice de grabă, de lipsă de timp, de lipsa răbdării de a asculta, de precipitare în a da răspunsuri sau indicații, de nervozitate în discuție și incapacitate de a fi atent nu numai la argumentele „celuilalt”, ci chiar și la doleanțele celui căruia ar trebui să-i dea atenție, dacă nu pentru faptul că l-a ales, măcar pentru cel că nu-l va mai alege.
 Nu: atât ca portret robot, cât și ca număr din ce în ce mai mare, politicianul român nu mai are răbdare. Nu mai are timp, nu mai are urechi de ascultat, nu mai are nici măcar bunăvoință de a rezolva treburile pentru care s-a dorit ales, numit, preferat, promovat, sau cum vrem să-i spunem carierei pe care a făcut-o, ori poziției în care a ajuns. Pentru că poziția în care a ajuns, de fapt, este cea de a nu mai avea timp pentru nimic, de a nu-și îngădui nici măcar sieși răgazul de a asculta până la capăt ceea ce i se spune cu convingerea că el e omul care trebuie să rezolve, de a repezi interlocutorul la jumătatea frazei și, în ori ce caz, de a nu te mai lăsa să ajungi la finalul în care spui ce ceri sau ce dorești de la el. Te repede, îți închide gura, trece pe lângă tine și te disprețuiește pentru faptul că nu-ți dai seama cât de ocupat este el pentru binele națiunii, fără ca măcar să-i treacă prin minte că ar trebui să-și pună întrebarea dacă nu cumva și tu, solicitantul, petiționarul, omul care vine cu o idee, o propunere, o doleanță, o sugestie sau o cerință de la atribuțiile lui, de la funcția pe care o deține, de la poziția în care s-a cățărat tocmai pentru că asemenea lucruri a promis să facă, etc.etc. – să-și pună întrebarea dacă nu cumva nu ești și tu o fărâmă din acea națiune la al cărei bine s-a angajat. Nu are stare pentru așa ceva. El a intrat într-o vibrație, în ritmul precipitat al importantelor preocupări ale funcției în care se află și nu mai are timp nici pentru tine, nici pentru problemele pe care ți le-a promis cândva că le rezolvă. Când a promis? Atunci când avea timp de așa ceva; atunci când existența lui era mai umană și mai modestă, atunci când...
 Și, uite-așa, se ferește, te repede, te neglijează, te ignoră, te lasă cu fundu-n baltă sau cu ochii-n soare, și n-are timp, n-are timp, gonește spre ceva ce n-ai să-nțelegi tu niciodată că e mai important decât plictisitoarele tale doleanțe sau idei pe care vrei să le rezolvi prin el. Trece grăbit, dă din cap fără să știe la ce anume, te-ntrerupe la jumătatea frazei de parcă a auzit-o și aleargă mai departe în ritmurile sale alertate, ca-ntr-o goană după aur, ca-ntr-o competiție în care trebuie să pună mâna pe ceva după care gonesc mai mulți și, în fiecare clipă, e posibil să i-l sufle de sub nas un altul.
 Ceea ce constați că, întrutocmai, chiar așa și este,  când îl vezi - nu mai spun dacă pe drept sau pe nedrept - cu brățările acelea care nu se prea desprind una de alta, urcând sau descinzând din acel tip de automobil cu producția mereu în creștere denumit „dubă”, păzit de gardieni care fac și grevă pentru salariul mic pe care îl au, ajuns el la dispoziția grabei altora și angajându-și avocați ca să-l aducă în starea fericită de interdicție de a părăsi țara.
 Și atunci, hamletiana mea întrebare se lovește de pragmatismul altei întrebări, pe care știam că și-o pune el, politicianul român contemporan. Știam, chiar, că și-o pune în mod preferențial; dar nu credeam că și-o poate pune chiar cu atâta acuitate! Este acel „Ce-mi iese?”... Firescul și imperativul „Ce-mi iese?” pe care-l citeai în căutările privirilor lui atunci când voiai să-l faci să te asculte vorbindu-i de probleme cetățenești, sau de probleme gospodărești, sau de, ehe, ce pretenție absurdă:  de problemele culturale!... „Ce-mi iese?!” – era la toate acestea și întrebarea, dar și răspunsul care, implicit, te admonesta: „Crezi tu că eu am mintea la prostioare din astea?!”...
  Da: acel „Ce-mi iese?” a devenit și dominanta întrebare în preocupările politicianului român, dar și calificativ de dispreț și dezinteres față de nerentabilele direcții în care el ar trebui în mod normal să acționeze... Sau, formulat chiar mai puțin egoist, acel „Ce iese?” cu care s-a obișnuit o societate întreagă din practicile politice ale contemporaneității slujite de oameni pe care avem dreptul să îi considerăm nu în întregul lor dedicați interesului personal, fiindcă, prin sintagma aceasta: „Ce iese?”, devenită semnificativă pentru perioada pe care o traversăm pe direcția Schengen,  ei apreciază orice lucru sau orice mișcare pe care trebuie să o facă în mod dualist!...
 Era să mă ia gura pe dinainte și să zic „duplicitar”, dar retractez. Retractez și mă păstrez la „dualist” care este aproape la fel de propriu pentru că, acest tip de om politic dedicat culorii doctrinare prin care își face cariera, s-a obișnuit cu dublul răspuns la întrebarea „Ce iese”: Ce iese pentru el și ce iese pentru partidul căruia trebuie să-i arate că-l servește. Oricând, cu abnegație; și mai ales în anii electorali, când cheltuielile sunt mai mari și trebuie recuperate apoi, o legislatură întreagă!... „CE IESE?” – asta e întrebarea cheie a zilelor noastre, pentru ea s-a născut politicianul român; pentru ea s-a format; pentru ea s-a zbătut să ajungă la funcții și onoruri. „Ce iese pentru el sau/și ce iese pentru partid” ține locul și de univers social și de filosofie politică. Nu-i vorbi de nevoile societății, nu-i vorbi de îndatoririle pe care și le-a asumat, nu-i vorbi despre responsabilitățile postului pe care îl ocupă, că n-are timp de toate astea; nu-l inoportuna semnalându-i oportunități la care ar putea pune umărul, sau nevoi ale cetățenilor, sau remedieri sociale necesare; nu-i vorbi nici măcar despre buget, fiindcă aia e o treabă rezolvată, sunt bani care au intrat iar el trebuie să se gândească la alții care mai pot să intre, găsind noi modalități pentru „Ce iese”!... Mintea lui trebuie să fie liberă nu la condus țara, ci la spicele blonde pe care le va recolta de pe moșia învecinată cu spicele blondei care-i preocupată și ea de achiziții funciare. Iar mintea lor trebuie să fie atentă nu atât la guvernare, cât la a mai înființa câteva locuri de miniștri prin care se răsplătește clientela. Problemele țării pot să mai aștepte; problemele economiei naționale vor fi aceleași și la anul; problemele sociale tot nu se mai pot rezolva... În vreme ce întrebarea „Ce iese?” este menită să aducă mereu foloase și prinoase! 
 Aceasta este toată explicația cu graba; cu lipsa de timp; cu veșnica precipitare în care te afli ca să-ți dai seama exact, din orice lucru pe care îl ai de făcut prin îndatoririle tale de serviciu, prin „fișa postului”, ca să ne exprimăm birocratic, sau prin ”chemarea politică pe care o ai în rezolvarea problemelor semenilor”, dacă ne exprimăm cu emfază electorală – să-ți dai seama exact: CE IESE?...
 Păi, cum să mai ai timp pentru prostiile ălora care te bat la cap?... Capul tău e plin de „Ce iese”; atenția ta e încordată spre „Ce iese”; grija ta cea mare trebuie să fie pentru „Ce iese”, iar cuantificarea valorii muncii tale de lider, sau de ales, sau de ocupant al unei demnități se exprimă prin „Ce iese”!...
 Când, domnule, când să mai ai timp pentru lucruri de la care „Nu iese” ?!... Este, omenește, posibil să mai ai timp și pentru așa ceva?!
 Cine știe!...
 Poate doar atunci când exulți de fericirea libertății că ți s-a dat interdicție să părăsești țara!

 

FUNCȚIONARUL CA (ȘI CU) PILĂ LA PARTID
ȘI ALEGERILE PALAMENTARE EUROPENE


Cel mai spăsit și mai dreptmerituos în dezicerea de vechiul regim - invocându-și până și tatăl care prin 1946 i-a spus „să nu ia seama la comuniști că ăștia distrug țara” - apărea  în cadrul procesului intentat foștilor membri ai CPEx Ion Dincă, celebrul „Dincă-te-leagă” cum l-au poreclit colectiviștii încătușați și târâți în justiție de el pentru un buzunar de grăunțe sau doi știuleți de porumb, pe care ei își permiteau să-i ia din „bunul comun – proprietate colectivă”, numai fiindcă-i vedeau pe „tovarăși” cum luau cu duiumul și cum li se duceau produse acasă cu microbuzele.
Acest om care-și lăsase barbă de călugăr și-și căina tatăl - țăran român realist, care-l sfătuise de bine, părea mai serios decât ceilalți, de vreme ce un Postelnicu își arăta prostia plângând și justificându-se cu stupida replică: „înainte comandam eu închisorile astea și acuma stau în ele”, iar alții aveau cinismul să-și bârfească partenerii de celulă consemnând slăbiciunile omenești ale unora cu care petrecuseră la recepții importante unde reprezentau high-life-ul cel mai îmburghezit, mai fudul și mai egocentric al altruismului bolșevic. Având, în lipsa sa de caracter un fel de încăpățânare cu care-și punea cenușă-n cap, el vorbea spăsit în vreme ce marile afaceri capitaliste ale familiei sale porniseră, din bani proveniți și de la el, desigur, producând potentații noii epoci. Demonstra astfel aceeași încăpățânare cu care, pe vremea puterii, era cel mai rău câine de pază și cel mai slugoi dintre slugoi, cu figura sa milităros intransigentă: La sate trimitea în pușcărie mii de țărani, devenind spaima agriculturii colectiviste și raportorul cifrelor false, pe placul Ceaușeștilor; la oraș demola închiderea balcoanelor cu care bieții locatari mai căutau puțină căldură, într-o singură noapte după ce-o însoțise pe Coana Leana, doar pe motivul că aceea pufnea văzându-le. Iar, în lumea mondenă, tot pentru Coana Leana, obligând Taromul la o cursă nerentabilă București-Bangok, numai ca să-i aducă acesteia în fiecare săptămână o orhidee proaspătă pe care i-o aranja el, cu mâinile lui de călău al țăranilor, pe biroul cu călimări de aur al genialei „savant și mamă” cum o cânta o colegă de a noastră poetesă.
Despre acest gest, aș fi dispus la comentarii mai tolerante și mai glumețe, fiindcă țiganul-general pe puncte era arătos ca mascul, cu figura sa intransigentă care prinde la mahalagioaice; un fel de Chiriac din „Noaptea furtunoasă”, om de încredere al lui Jupân Dumitrache care nu vede cum, aflat în serviciul său, tejghetarul i-o satisface și pe Veta. Pe această linie caracterologică, pesemne, prin trucul cu orhideele, el tânjea la vreun avans din partea băbătiei din cuplul prezidențial, prin care să-și consolideze cariera. Și avea dreptate să aspire la așa ceva, posedând o alură mai virilă decât a adiposului savant Ursu, la care cred că s-a gândit Fănuș când a scris „Amantul Doamnei Dracula”. Dar, fiindcă Fănuș, cu toate intuițiile și scormonirile lui de prozator genial s-a dus, nu mai avem cum insista pe această direcție. Rămân doar cu amintirile mele în legătură cu năravurile de înalt-funcționar-secătură ale acestui om care, școlit militărește, știa ca, de pe fermitatea și intransigența poziției de drepți, pe care alți membri ai CPEx - civili cu burtă și mișcări dezordonate pe care această poziție îi făcea mai degrabă carghioși, subliniindu-le slugărnicia – n-o reușeau, el să arate a fi un slugarnic cu șira spinării rigidă, care nu se-nclină rostind laude, ci are neobrăzarea de a se-mpipota și a-și prezenta osanalele în pas de defilare.
Așa s-a întâmplat ca, la o plenară sau la nu știu ce meeting la Sala Palatului, când Ceaușescu, criticând lipsa de fermitate și, mai ales, lunecările oamenilor de cultură de la ce-l ducea mintea pe el să înțeleagă din aceasta, a tot făcut apel la „documentili congresului al XII-lea”. Și, cu fetișismul citatelor sau referirilor, a tot repetat trimiterea la „documentili congresului al XII-lea” și, iarăși, și iarăși: „documentili congresului al XII-lea”... Numai că, așa cum și-a dovedit pronunția și în alte ocazii, pesemne influențat de rezonanțele pe care le aveau, tot în domeniul ideologic, referirile la congresul al nouăsprezecelea al PCUS din măreața URSS, el vorbea despre congresul al XII-lea de la noi pronunțând, pe cât de agramat, pe atât mai cu încăpățânare: „Congresul al Douăsprezecilea”. Și chiar a repetat aceasta, fără jenă, de mai multe ori atunci, precum și alteori, în alte ocazii, cu acea încăpățânare dictatorială de a face lege din incompetențele proprii. De data asta era vorba de o lege lingvistică ce se instaura prin slugărnicia celor care nu-și permiteau să-l corecteze pe geniul carpaților. „Conghresul al douăsprezecilea” a rămas în înregistrările multora dintre cuvântările sale, ca un exemplu de siluire a legilor vieții după voință personală.
Dar, conform celor ce urmează, avem un clar exemplu al faptului că nu doar dictatorul e vinovat ci, în egală măsură slugoii carieriști care i se supun orbește cultivându-i necioplirea și nepriceperea. Pentru că, la acea adunare despre care vorbesc, elementele critice fiind foarte vehemente, ceilalți vorbitori trebuiau să-și facă autocritica și toți se angajau ca, de acum înainte „să respecte dommentele congresului al XII-lea”...  Așa că au fost puși toți la încercare rostind  sintagma; iar noi, cei din balconul presei, i-am văzut pe monitoarele care-i aduceau aproape, pe toți membrii CPEx cum încercau să dreagă busuiocul corectând pronunția: Popescu-Dumnezeu a ezitat în fața termenului, ca și cum ar fi cumpănit între corectitudinea exprimării și cea a slugărniciei dar, ditamai gazetarul fiind, n-a putut, până la urmă, să nu pronunțe corect; Stefan Andrei s-a salvat șmecherește accentuându-și precipitarea oltenească a exprimării, așa că nu s-a înțeles prea bine pentru ce optează; ungurul, care avea o slugărnicie drăgăstoasă, cu ștaif ardelenesc, a pronunțat fără rușine sau fără simțul limbii „al douăsprezecelea”; Mizil și Burtică nu s-au jenat să corecteze pronunțând corect iar, după ei, prinzând curajul unei normalități, toată lumea a pronunțat corect, mai ales observând că tartorul nu ricanează. Până când a venit rândul lui Ion Dincă fățos și oacheș în alura lui intransigentă, cu expresia dură, lipsită de zâmbet; care, cu tonul că ar da un ordin de front a rostit cât se poate de răspicat, provocator de răspicat, aș spune: „congresul al douăăăsprezecelea” privind drept, nu la Ceaușescu, ci la cocoana care avea un instinct și mai mare în obligarea la asemenea slugărnicii. Atunci, din coada prezidiului, care era mai aproape de tribună, s-a auzit o șoaptă corectându-l: „doisprezecelea”... Nu știu exact, dar cred că era Ion Coman, om mai dintr-o bucată, tot militar, dar fără mofturi cazone care, dacă nu mă-nșel, era și mai mare-n grad. Șoapta asta s-a auzit, l-a făcut pe vorbitor să întrerupă fraza și, doar după o mică tăcere, s-a redresat și a continuat  cu apăsată convingere carieristă: „...congresul al douăsprezecelea care ne învață... congresul al douăsprezecelea care a trasat...”, „...congresul al douăăăsprezecelea care...”... Omul n-avea tată, n-avea mamă și i-ar fi trimis alături de țăranii pe care-i băgase în pușcărie și pe cei care nu respectau gângâveala agramată a patronului.
Atunci mi s-a configurat, cât se poate de clar, ce-nseamnă goliciunea pe dinăuntru - malefica goliciune de idei și principii a funcționarului, oricât de înalt ar fi el, care face orice ca să-și slugărească patronul. Funcționarul care se asigură să aibă pilă la patron, demonstrând cât de credincioasă pilă este el pentru interesele aceluia. Funcționarul ca (și cu) pilă la Partid, care, tocmai prin asta, sfidează cu nerușinare. O lume-ntreagă îl poate acuza pentru ce face, dar dacă asta îi întărește pila, el îl  calcă-n picioare și pe frate-său!
Cum de mi-am amintit de toate acestea acum, în preajma alegerilor pentru marea democrație europeană?  Ar trebui să pomenim mai multe despre obstrucționarea independenților de către funcționarii cu pile care funcționează ca pile ale partidelor lor, amintindu-mi detalii și din perioada când candidam eu ca independent, pe vremea când uninominalele erau un vis și nu se credea că mistificarea le paște și pe ele. Ar trebui să recalculăm cum, la alegerile trecute, doar un candidat (ă) independent a reușit, generalul Abraham, cu toată personalitatea și popularitatea sa chiar și printre pungași, corupți și drogați, dând chix... Dar, deocamdată, concret, subliniez doar cazul a doi candidați independenți la alegerile pentru Parlamentul European care, oricât ar vrea domnul Barosso să-i aibă alături, poate ne mai vinde niște avioane,  nu scapă de lucrătura unor asemenea funcționari. Este vorba de prezumptivii europarlamentari Aura Speranța Ungureanu și Radu Golban, unii dintre cei mai redutabili candidați independenți, oameni culți care, dacă n-ar fi obstrucționați, ar conduce politica românească cel puțin la un nivel peste penibilul cu marca  EBA. Ei sunt amenințați cu pierderea doveziii a zeci de mii de semnături de susținere, printr-o chichiță de invalidare găsită de asemenea funcționari: Capetele de coloană ale tabelelor de semnături nu mai sunt tipărite orizontal, ci vertical. Cine a înregistrat susținători pe formularele vechi, pierde valabilitatea semnăturilor obținute, conform acestei invenții a funcționarilor puși independenți ca să slujească interese de partid.
Degeaba le demonstrezi că, vertical sau orizontal tipărit, conținutul e același, important fiind numărul de oameni care te susțin; degeaba le spui că, în momentul anunțării dorinței de candidatură, formularele pe care-ai pornit să strângi semnături aveau capetele de coloană orizontale. Ca și Dincă, ei nu se uită-n ochii tăi, ci în ochii patronului care trebuie servit. Degeaba îi huiduiești ca la fotbal, pentru piedica pe care o vede toată lumea cum e pusă; nu le pasă!... Trăgându-se din tagma lui de-alde Dincă, ei știu că, dacă spun „al douăsprezecelea” au câștig mai mare decât dacă respectă reguli elementare. Pila o ai la partid, în măsura în care tu demonstrezi că poți fi o pilă pentru partid. Restul nu contează, chestia cu bunul simț ne mai funcționând de mult!
Huideoo, ticăloșilor! – strig eu de mama focului. Dar fără vreo speranță, ca și pe vremea când Dincă-mi spărgea ferestrele puse la balcon, ne păsându-i de căldura din casă pentru copiii mei, ci de orhideele pe care le aducea, proaspete și nu pe banii lui, de la Bangcok,  pentru cocoana.
Fiindcă îmi dau seama că, oricât de școliți ar fi la seral la Harvard, parfumații ăștia cu costume de firmă nu sunt cu nimic mai buni, cu nimic mai umani și, poate, chiar mai puțin onești!

 

         „Ocărâtoarea mită“ în istoria românilor 

 Autor: Matei Udrea
        

Românii târâie de veacuri după ei tinicheaua obiceiurilor necinstite. Explicaţiile acestor apucături - şocante pentru occidentali, îndrăgite de băştinaşi, generatoare de sărăcie şi nedreptate - trebuie căutate adânc în trecut, până la începuturile ţărilor române.
„Nicio descriere nu se poate apropia de adevăr când este vorba să-i înfăţişeze pe slujbaşii din Ţara Românească. Nemăsurata lor imoralitate, ticăloşia – acesta este cuvântul potrivit – îndurerează şi umple omenirea de silă.“ Acesta este portretul funcţionarilor din ţările române făcut la începutul secolului al XIX-lea de Louis Langeron, nobil francez angajat ca ofiţer în armata ţarului pe parcursul războiului ruso-turc dintre 1806 şi 1812. De atunci au trecut 200 de ani, dar felul în care se comportă destui dintre administratorii statului român, de la clasa politică şi până la simpli funcţionari, poate da impresia că Langeron a trecut ieri prin România.
Corupţia, „nemăsurata imoralitate“ manifestate de o parte însemnată a locuitorilor de pe aceste meleaguri, consemnate şi în toate statisticile (care situează invariabil România în topul celor mai corupte ţări din Europa), pare fără leac. Deşi accentuat în comunism şi exploziv după Revoluţie, acest defect nu este, de fapt, caracteristic ultimilor ani, iar izvoarele istorice arată că rădăcinile corupţiei sunt mult mai adânci şi merg în adâncul trecutului vreme de secole.
„Weekend Adevărul“ vă propune un drum către originile flagelului care paralizează România, dar şi explicaţii găsite, acum şi în alte epoci, de specialişti, de români şi străini, privitoare la „civilizaţia corupţiei“ aici. În memoriile sale, contele francez Louis Langeron descoperea, acum 200 de ani, o explicaţie a mentalităţii locuitorilor de pe aceste meleaguri: „Mai înrâuriţi de către grecii din Fanar, căci un mare număr se află stabiliţi la Bucureşti, mulţi boieri din Ţara Românească au josnicia acestora, lăcomia lor, cruzimea lor şi, totodată, credinţa pe care o au ei faţă de turci“. Mărturia e importantă pentru că vine din partea unui străin care n-avea în comun cu românii decât faptul că ajunsese aici ca ofiţer al unei armate de ocupaţie (cea rusească).
Jurnalul contelui, citat de Neagu Djuvara în „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne“, e cutremurător. Langeron era complet bulversat de această lume pe care n-o înţelegea, aşa cum occidentalii nu reuşesc s-o înţeleagă nici acum.
„Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească. Aici, toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel care o cumpără, dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia – căci încă un abuz al acestei cumplite cârmuiri (n.r. – fanariotă) este ca un slujbaş să nu stea niciodată mai mult de un an într-o slujbă, oricare ar fi ea; atunci vine la Bucureşti, unde se dedă unui lux neînfrânat şi de prost-gust, risipeşte la iuţeală rodul jafurilor sale şi, după doi ani de stat degeaba, mai cumpără o slujbă, se îmbogăţeşte din nou de pe urma ei, ca să vină iar în capitală şi să trăiască tot pe picior mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Ţara Românească“, explica Langeron.
După cum se poate constata, într-o formă sau alta, sistemul s-a perpetuat până azi.
Perplexitatea francezului nu diferea cu nimic de stupefacţia care-i încearcă acum pe vestici când iau contact cu aparatul birocratic al României, dar şi cu clasa politică (la vremea respectivă, alcătuită din boieri autohtoni şi venetici mai ales greci).
Caracterizarea făcută de Langeron arată, deopotrivă, de unde a pornit România şi, în acelaşi timp, rădăcina multora dintre obiceiurile care mai pot fi întâlnite uneori şi azi în administraţia de stat: „Prăzile, furturile, cruzimea slujbaşilor munteni nu sunt o taină pentru nimeni şi nici măcar ei nu caută să le acopere în vreun fel. Cumpărarea proceselor, confiscarea grânelor nu sunt decât mijloace oarecare, folosite mereu, dar de mică însemnătate. Există altele, mult mai bune, care nu sunt niciodată uitate“.

Preţul funcţiilor depinde de cât se poate fura

Cum mergeau lucrurile la 1800? Ca şi acum. Unitatea administrativă era judeţul. Fiecare judeţ avea un şef atotputernic, atunci numit oficial „ispravnic“ (acum, ironic, „baron“). În funcţie se ajungea prin corupţie (mită, nepotism, trafic de influenţă), iar apoi micii satrapi înstăpâniţi acolo îşi organizau propria structură prin care furau resursele zonei pe care o controlau. Plângerile aveau şanse minime de izbândă.
Aşadar, Langeron despre Muntenia la 1812: „Ţara este împărţită în judeţe, fiecare judeţ fiind cârmuit de un administrator, numit, ca şi în Rusia, ispravnic. Aceste dregătorii au preţuri, mai mari sau mai mici, după veniturile pe care le pot aduce boierilor care le cumpără de la membrii Divanului. Ispravnicii aceştia sunt adevăraţi despoţi în jurisdicţiile lor şi nu se tem că li se va cere socoteală, căci aceasta nu se întâmplă niciodată, sau că vor fi pedepsiţi, căci nici aceasta nu se întâmplă, deoarece superiorii pot fi cumpăraţi“. Asemănarea cu modul în care actualii „baroni“ (nu) dau socoteală pentru ilegalităţile comise e grăitoare.
explica francezul mecanismul prin care guvernul fura cot la cot cu „baronii“ timpului. „Iau, fără ruşine şi chiar fără să se ferească, de la fiecare ţăran, grânele, vitele, banii. Fiecare familie trebuie să plătească la Divan o dajdie oarecare: ispravnicul o face de două ori, de patru, de zece ori mai mare şi împarte suma cu membrii Divanului. Dacă ţăranul se încumetă să se opună sau să se plângă de aceste jecmăneli, este întemniţat, ruinat, bătut şi schingiuit în aşa fel încât, adesea, moare în chinuri sau, când călăii sunt şi mai cruzi, omul se uită cum îi sunt schingiuiţi nevasta şi copiii. (...) Cel mai neînsemnat loc de ispravnic aduce 7-8.000 de ducaţi pe an“,
Iată cum descria Langeron şi „Ministerul de Interne“ care trebuia să asigure ordinea şi dreptatea în ţară: „Şeful poliţiei din Bucureşti se numeşte agă. Uneori, el este cel ce-i ocroteşte pe hoţi, cel care ascunde prada, iar treburile acestea cinstite îi aduc vreo 15-20.000 de ducaţi pe an. Spătarul ţine o armată de arnăuţi ca să urmărească şi să prindă tâlharii ce mişună pe drumuri şi în păduri: dar tocmai arnăuţii sunt cei ce fură şi ucid, iar câştigul îl împart adesea cu spătarul. Dacă treburile merg bine, acesta poate câştiga 15.000 de ducaţi într-un an. Judecătorii sau logofeţii deschid procese, civile sau penale, sau scornesc cine ştie ce fărădelege pe socoteala oamenilor bogaţi ca să-i despoaie de avutul lor...“.

Precursorii „baronilor“ politici de azi

Destui istorici sunt de acord că acest flagel al corupţiei a venit pe meleagurile noastre dinspre Bizanţ şi i-a avut, ca principali factori „patogeni“, pe grecii emigraţi de acolo după cucerirea cetăţii de către turci, în 1453. Lucrurile s-au deteriorat ireversibil după 1700, odată cu înscăunarea fanarioţilor. „Nu mă tem nici de bănuiala că aş întrece măsura, nici de învinuirea că aş ponegri de voi spune că nu se află pe faţa pământului un neam de ticăloşi mai mârşavi decât fanarioţii“, observa Langeron.
Cu toate acestea, nu toţi fugarii din Constantinopole şi nu toţi domnitorii fanarioţi au fost rău-intenţionaţi. Unii au adus un plus de cultură în ţările române. Câţiva – inspiraţi de iluminism – au iniţiat reforme. Pentru că au venit prea târziu şi au fost izolate, aceste eforturi s-au dovedit însă inutile: corupţia devenise deja un mod de trai în ţările române. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat a încercat să introducă salarizarea slujbelor. Rezultatul: funcţionărimea a încasat atât salariul, cât şi aşa-numitul „havaiet“, adică tot soiul de plocoane şi bacşişuri, obicei perpetuat până în zilele noastre...
Ceva mai târziu, un alt domnitor fanariot cu bune intenţii, Alexandru Ipsilanti (poate singurul care a plecat de la domnie mai sărac decât venise), a încercat, la 1775, o anumită descentralizare şi limitarea, fie şi parţială, a puterii ispravnicilor în teritoriu. S-au fondat, în această reformă judiciară, instanţe pentru fapte penale, pentru treburi civile şi pentru cele comerciale. S-au înfiinţat tribunale civile şi în judeţe, dar totul a rămas, ca de obicei, de decor, pentru că ispravnicii au controlat mai departe tot ce mişca în teritoriile pe care le stăpâneau. Se poate spune, din acest punct de vedere, că ispravnicii din secolele XVIII-XIX au fost precursorii „baronilor“ politici care controlează acum judeţele României.

Între ciubucuri şi marea corupţie

Flagelul necinstei urmăreşte destinul României ca un fir roşu de-a lungul secolelor până în zilele noastre. De la găinăriile mărunte ale cetăţenilor de rând, obişnuiţi să trăiască din mici învârteli mai degrabă decât din muncă onestă, după cum observa filozoful Dumitru Drăghicescu la 1900, şi până la elitele politice şi intelectuale legate ombilical de afacerile cu statul, oportunismul e adevăratul brand de ţară al României.
Nici măcar a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cea lăudată de istorici şi solidificată în memoria populară ca o perioadă glorioasă, de renaştere şi reforme, n-a fost scutită de gravele scandaluri de corupţie.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, erou popular intrat în legendă chiar ca luptător pentru dreptate (ocaua lui Cuza), a fost, în realitate, una generatoare de corupţie extremă. Domnitorul se înconjurase de un cerc de aşa-zişi afacerişti – o camarilă – cu care storcea finanţele ţării. În ajunul căderii lui Cuza, deputatul Constantin Boerescu prezenta, de la tribuna Parlamentului, probe zdrobitoare ale unui jaf al bugetului care poate avea corespondent doar în zilele noastre.

Jaful în vremea lui Cuza
Mercurialul şpăgii: vrei la vamă, dai mai mult

Dionisie Fotino, grec aflat în slujba boierului Dinu Filipescu, a scris în jurul anului 1820 o lucrare cu numeroase statistici. Printre altele, Fotino consemna senin veniturile dregătorilor, precum şi mercurialul şpăgilor care asigurau cumpărarea funcţiilor în Ţara Românească: prefectura din Dâmboviţa costa 4.000 de lei, cea din Ialomiţa – 3.000 de lei, cea din Nucşoara – 4.000 de lei, cea din Câineni – 14.000 de lei (zonă de graniţă cu Transilvania, vama fiind până în zilele noastre un loc foarte râvnit de funcţionari). În schimb, vornicul din Ţara de Sus aduna o avere de 53.500 de lei pe an, iar cel din Ţara de Jos – 63.000 de lei. Pe lângă aceste ciubucuri, mai intra şi salariul oficial, de la stat, de 500 de lei pe lună.

„Armata română, o lume a corupţiei“

Ca şi acum, imaginea României în general era, în prima parte a secolului trecut, cea a unei ţări profund corupte. Bine informat asupra situaţiei din ţara noastră de către serviciile speciale germane, dictatorul Adolf Hitler avea, conform secretarei sale particulare, Christa Schroeder, o părere foarte proastă despre România. Prin contrast cu mareşalul Ion Antonescu, ceea ce se întâmpla în ţară căpăta o culoare şi mai întunecată: „Hitler admira mai ales caracterul corect şi incoruptibil al lui Antonescu, calităţi ce contrastau puternic cu metodele şi uzanţele dragi compatrioţilor săi. Singurul reproş pe care i-l aducea era lipsa de fermitate în conducerea afacerilor interne ale ţării sale. Armata română era, în opinia lui Hitler, o lume a corupţiei şi a trădării“.
În 3, 4, 8 şi 10 ianuarie 1866, după cum descrie Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat din România“, Boerescu, asumându-şi toate riscurile într-un regim cezarist precum cel instituit de Cuza, a vorbit despre modul în care domnitorul amânase abuziv intrarea în vigoare a noului Cod Civil, pentru ca mai mulţi cetăţeni străini să dobândească proprietăţi în România, după ce mituiseră camarila domnitorului.
Monopolul fabricării măsurilor şi greutăţilor le fusese încredinţat pe ascuns, fără licitaţie, cetăţenilor străini Lemaître şi Bergman, iar statul român se obliga să-i despăgubească dacă nu-şi vindeau toată marfa! Monitorul Oficial, fabricile de armament, amenajarea albiei pentru râul Dâmboviţa, construirea unor şosele – toate se făcuseră fără licitaţii, la preţuri exorbitante pentru stat, de cele mai multe ori spre beneficiul unor străini aflaţi în legătură cu camarila. „Pare imaginea unui jaf generalizat. Toate aceste acte de corupţie au sleit finanţele statului şi au introdus cu întreaga sa forţă sistemul birocratic“, concluzionează Stoenescu.
În contextul realităţilor din 2013, remarca făcută de Cuza după abdicarea sa forţată spune totul despre continuitatea în rău a clasei politice româneşti, acum şi întotdeauna. „M-ar fi răsturnat de mult partidele dacă aş fi fost aspru cu toţi care pradă ţara, căci afară de câteva excepţii onorabile, dar netrebuincioase în lucrările ţării, ceilalţi nu caută în drepturile pe care le cer decât mijlocul de a despuia ţara“ este afirmaţia lui Cuza citată de istoricul Maria Georgescu, care concluziona: „Avea convingerea realistă că nimeni nu-i putea fi credincios în România acelor timpuri, dacă nu era interesat. Ca urmare, a cultivat şi tolerat în jurul său, mai ales în ultimii ani de domnie, o camarilă formată din profitori de tipul lui Liebrecht, Docan, Pisoschi ş.a.“.

Carol al II-lea, personificarea necinstei

Nici venirea lui Carol I n-a scutit ţara de astfel de episoade. Cazul construcţiei căilor ferate este cel mai scandalos dintre actele de corupţie care au slăbit România. Presa vremii gemea de anchete şi dezvăluiri în privinţa felului în care mai ales liberalii se abonau la contractele cu statul şi manipulau legile în aşa fel încât să obţină beneficii maxime.
Personificarea corupţiei interbelice a fost însă, în România, regele Carol al II-lea. Acesta a fost adevăratul inventator al multora dintre practicile de „sifonare“ a banilor publici de astăzi. Înconjurat de o clică de afacerişti, monarhul care a condus ţara între 1930 şi 1940 s-a dovedit de o lăcomie greu de imaginat. Actele sale de corupţie au ruinat bugetul, au frânat dezvoltarea ţării şi au slăbit foarte grav capacitatea de apărare a României exact înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Răsuflarea otrăvită a Bizanţului

Sofisticata civilizaţie bizantină, descendentă a celor mai importante culturi ale antichităţii europene – cea greacă şi cea romană – a cucerit fără nicio problemă mintea şi sufletul populaţiilor cu care a intrat în contact, inclusiv pe invadatorii turci. Problema este că, odată cu preluarea culturii, a organizării şi a stilului de viaţă ale celei mai evoluate societăţi existente la acea dată, aceste popoare (între care şi locuitorii de la nordul Dunării) şi-au însuşit şi moravurile care au dus la căderea Imperiului Bizantin.

Fluxul grecesc către ţările române

Pe meleagurile româneşti, corupţia şi discordia ar fi ajuns „la pachet“ cu religia ortodoxă, cu elementele de civilizaţie bizantine şi, mai apoi, cu emigranţii greci refugiaţi după căderea Constantinopolelui. Aici, momentul de cotitură pare să fi fost decizia domnitorului Nicolae Alexandru, al Ţării Româneşti, de a renunţa la catolicism în favoarea ortodoxiei. Dictată de interese politice (obstrucţiile regelui ungar, care era şi suzeranul domnitorului român, în legăturile acestuia din urmă cu papalitatea), alegerea de atunci avea să influenţeze decisiv şi pentru vecie traiectoria ţărilor române. A fost momentul în care românii s-au legat de bizantini şi de grecii care conduceau acest stat, renunţând la tutela spirituală a Occidentului.
Nicolae Iorga (marele istoric avea chiar el origini greceşti) menţiona, în „Bizanţ după Bizanţ“, că marile familii bizantine nu s-au stins după ocuparea Constantinopolelui de către turci, la 1453, ci unele dintre ele s-au refugiat în Ţara Românească şi Moldova, singurele ţinuturi ortodoxe rămase – la acea dată – încă neocupate de turci.
Ulterior, domnitorii români au devenit mari ocrotitori şi finanţatori ai mănăstirilor ortodoxe de pe întinsul fostului Imperiu Bizantin (această situaţie s-a menţinut până la ridicarea Rusiei ca mare putere). În sfârşit, de la începutul anilor 1700, odată cu startul epocii fanariote, acest flux grecesc dinspre Constantinopole către meleagurile româneşti a devenit aproape sufocant.
Timp de un secol, la nivelul clasei conducătoare s-a realizat o contopire între elementul grec şi cel autohton. Boierii erau încântaţi să-şi căsătorească odraslele cu educaţii venetici veniţi din Fanar, iar grecii scăpătaţi – dornici să parvină.

„Hospodarii greci sunt oameni intriganţi“

Dumitru Drăghicescu îl cita, în „Din psihologia poporului român“, pe Adam Neale, călător englez la începutul secolului al XIX-lea: „Hospodarii greci sunt oameni intriganţi, de rea-credinţă şi necinstiţi. După ce petrec mai multe luni târându-se josnic pe la curtea vizirilor turci, după ce câştigă pe aceştia prin mulţimea darurilor şi a linguşirilor, învingând pe toţi rivalii lor prin mijlocirea calomniei şi vorbelor de rău, ajung să fie numiţi mai întâi dragomani la curte (n.r. – în Istanbul) şi apoi guvernatori în Moldova şi Valachia. Ei plecau la domniile lor ciuruiţi de datorii făcute pentru ca să conrupă pe membrii divanului turc, înconjuraţi de o mulţime de rude leşinate şi de trântori morţi de foame, şi despoaie pe bieţii ţărani spre a-şi îngrăşa pe creaturile lor“.
La aceeaşi concluzie au dus şi cercetările istoricului Neagu Djuvara, sistematizate în lucrarea „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne“.

„Strică toate lucrurile bune şi adaogă legi rele“

Există documente care arată că domnitorii pământeni de dinaintea perioadei fanariote au sesizat influenţa nefastă. Într-un hrisov dat la 1630 de Leon Tomşa (domn al Ţării Româneşti între 1629 şi 1632) şi copiat de Radu Leon (domnitor al Ţării Româneşti între 1664 şi 1669) erau acuzaţi emigranţii veniţi din Constantinopole: „Văzând atâta sărăcie şi pustiire a ţării, căutat-am Domnia mea şi cu tot sfatul ţării ca să aflăm de unde cad acele nevoi pe ţară, şi aflatu-s-a şi s-a adeverit că toate nevoile şi sărăcia încep de la grecii streini, care amestecă domniile şi vând ţara fără milă şi o precupeţesc pe camete asuprite, şi dacă vin aici în ţară, nu socotesc să umble după obiceiurile ţării, ci strică toate lucrurile bune şi adaogă legi rele şi asupritoare şi unele slujbe (dări) le-au mărit şi le-au ridicat fără seamă pe atâta grecime ca să-şi plătească ei camătă lor. Încă şi multă altă înstrăinare a arătat către oamenii ţării, nesocotind pe nici un om de ţară, înstreinând oamenii despre domnia mea, cu pisme şi cu napăsti, şi asuprind săracii fără milă şi arătând vrăjmăşie către toţi locuitorii ţării“.

„Oameni străini nouă cu năravurile cele rele“

În baza acestui rechizitoriu, Leon Tomşa a decis, printre altele, expulzarea boierilor şi a negustorilor greci din ţară, cu excepţia grecilor căsătoriţi cu pământence şi aşezaţi în ţară.
Matei Basarab îi acuza pe aceiaşi greci din fostul Imperiu Bizantin într-un document din 1639 în care limita posibilitatea de a se scoate avuţiile de pe terenurile mănăstireşti cu destinaţia lăcaşurilor de la Muntele Athos: „Mitropoliţii şi domnitorii ţării, oameni străini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, limba şi cu năravurile cele rele, adică grecii, cari spurcându-şi mâinile lor cu ocărâtoarea mită, sub vicleana taină începuse a vinde şi a cârciumări sfintele mănăstiri ale ţării şi lavrele domneşti, a le supune metoace dajnice altor mănăstiri de prin ţara grecească şi de la Sveta Gora (n.r. – Muntele Athos), făcându-le hrisoave de închinăciune fără de ştirea sfatului şi fără de voia soborului“.
La 1711, în ţările române începea oficial epoca fanariotă, perioadă de peste 100 de ani în care Moldova şi Ţara Românească au avut domnitori greci aleşi de sultan din cadrul comunităţii elene din cartierul Fanar, din Constantinopole.
Corupţia şi hoţia au căpătat proporţii înspăimântătoare, iar principatele române au devenit, în scurt timp, cele mai vitregite regiuni din Europa creştină. Toate veniturile acestor ţări erau trimise la Constantino-pole, fie sub formă de plocoane şi tribut, fie pentru a umple sipetele domnitorilor greci şi ale rudelor lor. Spolierea, remarcată de toţi călătorii străini, a fost totală timp de un secol.
La 1863, când Alexandru Ioan Cuza a decis secularizarea averilor bisericeşti, nu mai puţin de o treime din suprafaţa arabilă din Moldova şi Ţara Românească aparţinea bisericii, iar suprafeţe care însumau o şeptime din teritoriul principatelor erau închinate grecilor, prin intermediul mănăstirilor, iar veniturile erau scoase din ţară. Din acest motiv, călugării greci au complotat, încercând să-l asasineze pe Cuza.
După ce petrec mai multe luni târându-se josnic pe la curtea vizirilor turci, grecii ajung să fie numiţi mai întâi dragomani la curte (n.r. – în Istanbul) şi apoi guvernatori în Moldova şi Valachia. Ei plecau la domniile lor ciuruiţi de datorii făcute pentru ca să conrupă pe membrii divanului turc, înconjuraţi de o mulţime de rude leşinate şi de trântori morţi de foame, şi despoaie pe bieţii ţărani spre a-şi îngrăşa pe creaturile lor.Adam Neale, călător englez, la începutul secolului al XIX-lea
Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească Aici, toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi pedepsit. Louis Langeron, conte francez, la 1812

Putreziciunea unui imperiu, respirată prin civilizaţie

Dumitru Drăghicescu a descris plastic, în „Din psihologia poporului român“, influenţa grecilor asupra acestei părţi a Europei: „Împărăţia bizantină fu pentru otomani, care o cuceriră, ceea ce a fost mantaua lui Nessus pentru Hercule. Putreziciunea morală a acestui imperiu, îmbătrânit şi intrat în descompunere, crea o atmosferă necurată, vicioasă, pe care o respiră în Constantinopol, de la începutul ei, noua formaţiune politică a otomanilor“.
S-ar părea că Mahomed al II-lea cucerise oraşul nepotrivit: „Respirând şi asimilând această atmosferă, turcii şi imperiul lor se otrăviră, din cele dintâi timpuri, cu spiritul de corupţie, de intrigă, de delaţiune şi trădare, care predomnea de veacuri pe malul Bosforului. Grecii rafinaţi în arta înşelăciunii, a amăgelei şi a corupţiei nu putură să se păstreze la Constantinopole decât prin corupţie şi prin desfăşurarea unui spirit rafinat de discordie, de linguşire şi de intrigă“.

„Sistemul de corupere, desăvârşit de bizantini“

Cunoscutul sociolog şi filozof român identifica în Biserica Ortodoxă principala pârghie prin care s-a răspândit corupţia: „Îndeosebi scaunul Patriarhiei ecumenice, singura unealtă de precumpănire ce mai rămăsese grecilor din toată mărirea lor căzută, deveni mărul discordiei, ocazia intrigilor şi a corupţiei turcilor ce se urmă din partea grecilor doritori să-l ocupe. Această ocazie dezvoltă la turci gustul de a se lăsa să fie cumpăraţi cu sume de bani“.
„Sistemul de corupere a marilor funcţionari, al femeilor Sultanului şi a Sultanului chiar, fu dezvoltat şi dus la desăvârşire de bizantini. De veninul acestui spirit de vânare morală a suferit şi suferă cu atât mai mult azi Imperiul Otoman (n.r. – la începutul secolului trecut, împărăţia turcească încă mai exista). Decăderea lui se trage de acolo şi pieirea lui nu va veni din altă parte. Boala cronică, care ţine pe acest bolnav perpetuu pe patul său, este intoxicarea cu putreziciunea morală a vechiului Bizanţ“, scria Drăghicescu.
De aici, Drăghicescu intuia o spirală a flagelului care a învăluit rapid România: „Neapărat că sistemul corupţiei dezvoltat la Constantinopole nu putea să nu aibă urmările lui fireşti şi asupra legăturilor ce se stabiliseră de curând între Poartă şi ţările române. Situaţia, în acestea din urmă, devenise aşa încât intrigile şi luptele pentru domnie nu mai aveau niciun frâu. Peţitorii la domnie se întreceau între ei cu pungile de bani, pentru a cumpăra protecţia şi favoarea, fie a vizirilor sau a femeilor influente de la palat, fie chiar a Sultanului. Apucăturile turcilor primeau foarte bine concurenţa candidaţilor la domnie. Pungile cu bani şi darurile erau bine văzute, bine primite şi îşi aveau efectul. Lăcomia turcească, aţâţată de corupţia grecilor, nu mai avea ea însăşi nici un frâu“.
Dincolo de orice urmă de tăgadă este că principalele elemente care au subminat, în ultimele patru secole de viaţă, Imperiul Bizantin au fost corupţia, dezbinarea şi trădarea. Acestea ajunseseră atât de adânc înrădăcinate în nobilimea bizantină încât n-au încetat nici măcar în faţa primejdiei supreme, când Mahomed al II-lea începuse asediul Constantinopolului, şi n-aveau să se oprească nici mai târziu, după cucerirea cetăţii. Familiile bizantine au continuat cu furie lupta pentru scaunul Patriarhiei ecumenice şi pentru favorurile noilor stăpâni. S
Spătarul ţine o armată de arnăuţi ca să urmărească şi să prindă tâlharii ce mişună pe drumuri şi în păduri: dar tocmai arnăuţii sunt cei ce fură şi ucid, iar câştigul îl împart adesea cu spătarul. Louis Langeron, conte francez, la 1812

„Cârmuirea, adevărata nenorocire a acestui ţinut frumos“

Măcar în ceea ce priveşte mărturiile străinilor, aceştia nu par să aibă dubii în ceea ce priveşte sursa mentalităţilor păguboase înrădăcinate în părţile noastre. La 11 iunie 1798, „cetăţeanul Parrant“, trimis al Republicii Franceze ca viceconsul în Moldova, îi remitea ministrului de Externe Talleyrand un raport amănunţit despre starea de lucruri din această provincie. Francezul era fermecat de frumuseţea locurilor şi de bogăţia naturii, dar dezgustat de cei care conduceau. O formulă avant la lettre a atât de cunoscutei ziceri moderne „Ţară frumoasă, păcat că-i locuită!“.
„Trebuie să spunem că aici întâlnim două păcate mari, care, orice ai face, se vor împotrivi mereu înfloririi la care ţinutul acesta frumos ar putea să ajungă (…). Cele două păcate sunt cârmuirea, care, prin natura ei, este o adevărată nenorocire, şi depopularea, urmarea nefericită a celei dintâi“, scria Parrant, citat de Djuvara în

„Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne“.

Nicio noutate: la începutul mileniului trei, ocârmuirea rămâne adevărata nenorocire a României, iar directa consecinţă a acestor conducători ticăloşi este depopularea ţării: peste 3,5 milioane de locuitori, adică aproape 17% din populaţie, au părăsit România în ultimul deceniu.
Spiritul public distrus al românilor
„Provincia aceasta are şi un stăpân, însă un stăpân străin, care o jefuieşte, care este silit s-o jefuiască şi să facă acest lucru cu o grabă necrezut de mare. Miniştrii de lângă el ştiu să facă întocmai ce face el. Toţi slujbaşii au grijă să le urmeze pilda, încât întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf; toţi membrii ei sunt nişte lipitori dornice să sugă ultima picătură de sânge a unor mulţimi vlăguite“, descria francezul.
„Din trei în trei ani, o nouă legiune de astfel de vampiri ajunge în Moldova, săraci cu toţii, amărâţi şi, din trei în trei ani, pleacă de aici încărcaţi de aur şi de bunuri, lăsând după ei doar amintirea necazurilor şi gustul pentru o nepotolită lăcomie pe care vrednicii lor urmaşi o vor arăta negreşit“, le povestea Parrant, uluit, concetăţenilor săi francezi.
Un alt străin, William Wil¬kinson, consul general al Angliei în Principate, descria înrâurirea acestei exploatări asupra obiceiurilor pe care le-au deprins locuitorii de aici: „Nici unul din evenimentele care au înrâurit existenţa politică şi au distrus spiritul public al moldovenilor şi al valahilor n-a fost atât de dezastruos ca sistemul de politică introdus de grecii din Fanar ajunşi în fruntea Principatelor“.
Wilkinson manifesta un spirit analitic aproape impersonal: „Umiliţi, înjosiţi şi asupriţi aşa cum sunt grecii de când nu mai sunt un neam, civilizaţia lor a decăzut şi ea pe măsură ce au crescut greutatea şi barbaria jugului ce-i apasă. Astfel, pe nesimţite, s-au învăţat cu ticăloşia şi supunerea slugarnică. Prefăcătoria şi minciuna au devenit trăsăturile cele mai caracteristice ale fizionomiei lor morale; în sfârşit, gravitatea împrejurărilor în care se află tot timpul i-a obişnuit, treptat, cu tot ce-l poate înjosi şi umili pe om“.
Şeful poliţiei e cel care-i ocroteşte pe hoţi şi ascunde prada. Louis Langeron, conte francez, la 1812

De unde vine „civilizaţia hoţiei“?

În România, a patra cea mai coruptă ţară din Uniunea Europeană, conform studiului Transparency International pe 2012, e greu de găsit un specialist în corupţie. Oamenii de ştiinţă încep dialogul cu un avertisment sincer: „N-am studiat domeniul“. E un paradox: ne lovim zilnic de această plagă, vorbesc străinii, vorbim şi noi, ne afectează viaţa de zi cu zi, dar puţini sunt cei care au pus-o sub lupa ştiinţei.Sociologul Constantin Schifirneţ, profesor la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice la SNSPA şi blogger „Adevărul“, găseşte explicaţii interesante pentru particularităţile „ticăloşiei“ seculare a funcţionarului român.
„Există un context geopolitic favorizant, care a împins mentalităţile către această stare de lucruri. În primul rând, ţările române n-au avut niciodată alte teritorii sub ocupaţie, care să asigure capital din exterior. Miza a fost, permanent, această resursă internă limitată, mai mereu sub presiune externă. De aici, lupta pentru accesul la buget. Acesta este, prin tradiţie, unica sursă sigură de îmbogăţire în România. În plus, secole de-a rândul, pacea şi funcţiile s-au cumpărat în ţările române. Asta creează un obicei“, spune Schifirneţ.
Totul pleacă, până la urmă, de la structura statului român: „Această mentalitate ţine de cadrul instituţional. România nu a avut şi nu are o birocraţie reală, în înţelesul celei occidentale, al celei franţuzeşti, ca să fim exacţi, pentru că noi de acolo ne-am inspirat“.
Corupţia nu e un fenomen românesc, ţine să precizeze profesorul Schifirneţ, dar aici amploarea e accentuată de nişte factori locali. Timpul avut la dispoziţie de România a fost, întotdeauna, scurt. „Noi, ca stat, n-am fost lăsaţi niciodată să ducem un proiect până la capăt. Şi asta a afectat mentalitatea colectivă“, explică sociologul.
Pentru a evolua şi maturiza, o societate are nevoie de perioade de timp în care să existe continuitate, stabilitate, pace, o anumită predictibilitate a viitorului. România n-a avut niciodată la dispoziţie aceste răgazuri. În scurtele intervale dintre războaie, invazii sau crize economice, conducătorii ţării noastre s-au concentrat pe marile proiecte naţionale: independenţa, întregirea teritorială. Proiectul reformei interne, acela al emancipării populaţiei şi al progresului civilizaţiei, a fost lăsat în plan secund.

„Catolicii s-au autoreformat moral“

Istoricul Marius Diaconescu, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi specialist în istorie medievală, spune că nu cunoaşte vreo mărturie documentară care să vorbească despre cinstea şi respectul faţă de legi al locuitorilor de pe aceste meleaguri, cu o singură excepţie: perioada lui Vlad Ţepeş.
Diaconescu explică instituţionalizarea corupţiei şi perpetuarea de-a lungul secolelor prin lipsa autorităţii: „Documente şi mărturii ale vremii atestă că, în perioada lui Vlad Ţepeş, legea chiar era respectată în Ţara Românească. Există o legătură cauzală între duritatea cu care domnitorul acesta a sancţionat hoţia, corupţia, trădarea şi diminuarea acestor fenomene. De aceea a rămas şi legendar în memoria poporului. Sigur, nu vom cădea în capcana clişeelor şi a demagogiilor din ultimii ani, însă lucrurile aşa au stat atunci, regulile s-au respectat pentru că oamenilor le era frică să le încalce“.
Soluţia pare mai simplă decât ne imaginăm: „Cheia spre diminuarea corupţiei e o atitudine intransigentă a statului în faţa tentativelor de a fi eludată legea. Nici în Occident nu a fost altfel până în urmă cu un secol sau două. La rigoarea de acum s-a ajuns tot prin impunerea cu forţa a legii. Conştiinţa s-a format şi cu ajutorul pedepselor şi al educaţiei“.
Medievistul acceptă ideea că biserica ortodoxă a jucat şi încă joacă un rol neplăcut în perpetuarea corupţiei şi găseşte cauze concrete, istorice: „Da, patriarhiile ortodoxe sunt afectate, într-un grad înalt, de acest flagel, n-are rost să ne ascundem, ştim cu toţii acest lucru. Până la un punct, şi biserica catolică a avut aceeaşi problemă cu corupţia ca şi cea ortodoxă. Diferenţa a început să se facă în urmă cu aproximativ 4-500 de ani. Începând din secolul al XVI-lea, reforma iniţiată de Martin Luther, izvorâtă tocmai din aceste nemulţumiri ale poporului faţă de practicile bisericii catolice, a pus o presiune foarte puternică atât pe papi, cât şi pe cler. Schisma protestanţilor a obligat biserica catolică să se autoreformeze. Din păcate, în ortodoxism n-a existat o asemenea presiune, iar consecinţele se văd“.

„Schimbarea va dura generaţii“

Marius Diaconescu ţine însă să contreze cu argumente contribuţia grecilor în general la răspândirea corupţiei în ţările române. „În primul rând, nu trebuie să credem tot ceea ce scriau domnitorii valahi în secolul al XVII-lea. Trebuie să ştim că şi atunci, ca şi acum, era o luptă dură pentru putere. Iar edictele prin care diverşi domni îi acuzau pe greci şi chiar îi expulzau din ţară erau doar justificările unor răfuieli politice. Grecii veneau aici, cumpărau moşii, se căsătoreau aici, ajungeau la dregătorii şi chiar la domnie, deveniseră nişte competitori puternici pentru boierii autohtoni, care nu vedeau cu ochi buni această concurenţă. Aşa că, în anumite momente, s-au folosit de prilejuri pentru a-şi elimina rivalii“, spune Diaconescu.
Nici fanarioţii nu au fost chiar atât de răi, susţine Diaconescu. „Pentru cei din Fanar, domnia în ţările române era o afacere. Veneau aici pentru a-şi recupera investiţia şi pentru a strânge avere. Deci nu aveam la ce să ne aşteptăm. Dar să ştiţi că n-au fost toţi răi. Pentru ţările noastre, care erau izolate din cauza dominaţiei turceşti, ei au fost nişte legături cu epoca Renaşterii din Occident. Erau şi oameni învăţaţi care, mai ales în prima parte a anilor 1700, au încercat unele reforme, au iniţiat schimbări în acord cu ceea ce se întâmpla în lume. Constantin Mavrocordat a fost unul dintre ei. Apoi, mai târziu, Alexandru Ipsilanti. S-a urmărit descentralizarea, reducerea puterii boierilor, introducerea unor coduri de legi, profesionalizarea funcţionarilor. Boierii au fost cei care s-au opus, pentru că nu acceptau să-şi piardă privilegiile.“
Există posibilitatea ca lucrurile să se schimbe? Da, crede Diaconescu, aruncând o privire de-a lungul veacurilor, dar nu radical şi nu într-un timp scurt. Un român, bulgar sau grec nu va ajunge niciodată să gândească şi să acţioneze precum un german sau un suedez.
O meteahnă atât de veche precum corupţia se va atenua în generaţii: „Prezenţa României într-un cadru organizatoric larg, precum Uniunea Europeană, va duce, treptat, la impunerea unor reguli care acum încă sunt adoptate doar formal. Sunt factori puternici care acţionează concertat pentru schimbarea mentalităţii. Milioane de români care merg mai ales la muncă sau la studii în Occident iau contact acolo cu o altă disciplină, rigoare, cu o altă mentalitate. Unii o adoptă şi se se întorc aici. Este şi o presiune legislativă puternică, multe dintre legile impuse acum de Uniunea Europeană vor sfârşi prin a fi însuşite de români, indiferent de opoziţia de moment a clasei politice. Dar ameliorarea aceasta va dura generaţii“.
Există o legătură cauzală între duritatea cu care Vlad Ţepeş a sancţionat hoţia şi diminuarea acestui fenomen.

Regulile s-au respectat de frică. Marius Diaconescu, istoric

Secole de-a rândul, pacea şi funcţiile s-au cumpărat. Asta creează un obicei. În plus, România n-a avut şi nu are o birocraţie reală. Constantin Schifirneţ, sociolog
La noi, de la vlădică la opincă, toată lumea fură. Şi de aceea şi copiii fac la fel! Iar dacă nimeni nu mai are moralitate, nu mai au nici copiii. (…) La noi, ideea de a şmecheri e considerată nu doar normală, dar aproape o datorie! Copiii ăştia sigur că trişează, pentru că ei sunt necinstiţi din educaţie! Neagu Djuvara, istoric

Djuvara: „Să se pună accentul, în şcoala primară, pe cinste!“

Djuvara spune că, în această tristă consevenţă a poporului român, a existat o ruptură mai recent, tot sub influenţa Occidentului de care-şi leagă speranţele şi Diaconescu. „Veacul al XIX-lea a fost unul destul de fericit. La începuturile României, de la 1859 şi chiar mai devreme, odată cu ultimii domni pământeni din ţările române, Ion Sturdza şi Grigore Ghica, lucrurile au început să se schimbe aproape miraculos. Sub influenţa Occidentului, care la vremea aceea însemna Franţa, a ideilor născute acolo, partea intelectuală a boierilor noştri, negustorii bogaţi intraţi în contact cu civilizaţia de acolo au dat tonul unei reforme a mentalităţilor.“
Într-un interviu acordat anul trecut pentru „Weekend Adevărul“, Djuvara menţiona că această mentalitate de hoţi a românilor a fost încurajată de comunism şi de cei care l-au continuat după 1990. Istoricul găsea cauza şi oferea şi soluţia pentru remedierea acestei catastrofe. „Am să vă spun un lucru supărător: la noi s-au dezvoltat mai rău decât oricând, în ultimii 60 de ani de comunism, hoţia, trişarea, minciuna! La noi, de la vlădică la opincă, toată lumea fură. Şi de aceea şi copiii fac la fel! Iar dacă nimeni nu mai are moralitate, nu mai au nici copiii.“
Istoricul are şi o sugestie pentru Traian Băsescu: „Dacă aş fi preşedinte al Republicii, aş face o mare adunare de învăţători şi aş spune că pentru 10-20 de ani să se pună accentul, din şcoala primară, pe cinste! La noi, ideea de a şmecheri e considerată nu doar normală, dar aproape o datorie! Copiii ăştia sigur că trişează, pentru că ei sunt necinstiţi din educaţie. Pentru termen lung, trebuie să schimbăm mentalitatea, încă de la şcoala primară. Să-i învăţăm că una din cele 10 porunci este «să nu furi»!“.

„Ca să supravieţuiască, ţăranii au furat“

Decăderea moravurilor în România s-a accelerat odată cu instaurarea comunismului, după 1945. Nu numai Neagu Djuvara depune mărturie. Pictorul Ştefan Câlţia (71 de ani) disecă boala societăţii româneşti cu puterea analitică a intelectualului care a urmărit, pe de plin conştient, procesul de degradare. „Unul dintre programele cu care au venit aici cei care s-au instaurat în ’47 a fost acela de a distruge elitele, de la cei de sus, până la cei din sat. Toţi şi-au declarat proprietăţile, iar cine a fost harnic a fost scos din sat, înnebunit şi terminat“, a explicat Ştefan Câlţia într-un interviu publicat în acest an în „Weekend Adevărul“.
Puterea exemplului furnizat de Câlţia este grăitoare: „În ’64, am fost profesor de desen în satul Şercaia, lângă Făgăraş. Alt lucru impus de comunişti, lucru care a distrus satul, a fost colhozul. Colhozul însemna următorul lucru: locul unde eu am învăţat prima dată să fur. În satul meu, fiind un sat pe coastă, străzile erau cu sens unic, pentru că veneau care multe cu bucate în sus şi în jos şi voiau să evite să se întâlnească pe drumul acela îngust. În satul acesta, cuiva i-a venit ideea asta teribilă: aduceam apă acolo, la arie, unde treierau oamenii. Nimeni nu s-a mirat de ce cărăm atâta apă. De fapt, deşertam damigeana şi o umpleam cu grâu şi mergeam acasă şi o răsturnam. Lângă lăzile alea goale în care se ţinea grâul cu ani în urmă, noi reuşisem să strângem o grămăjoară de grâu şi eram fericiţi. Eram prima dată fericiţi că am furat! De atunci încoace, ţăranii, ca să supravieţuiască, au tot furat. Şi deveniseră nişte hoţi de pe propriul pământ“.

România, locul 25 din 28 în UE

Conform indexului corupţiei din 2012 întocmit de organizaţia Transparency International, România ocupă locul 29 din 43 de ţări europene monitorizate. Cel mai bine la acest capitol stau ţările nordice – Danemarca, Finlanda, Suedia, Norvegia – şi Elveţia, iar cel mai prost – cele ex-sovietice, balcanice şi caucaziene. Dintre ultimele 15 ţări în această ierarhie, 11 sunt ortodoxe, două musulmane, una catolică şi Bosnia, musulmano-ortodoxă (peste 80 la sută). În clasamentul Uniunii Europene (inclusiv Croaţia), România ocupa anul trecut locul 25 din 28, fiind mai „curată“ decât Italia, Grecia şi Bulgaria.
Indexul corupţiei este întocmit de Transparency International pe baza unui complex de indicatori furnizaţi de 13 instituţii independente.
 

 

 Mihai Giurgea

             Tribunalul a decis: gazele nu sunt ale Statului,
                                           ci ale taranilor!

Consiliul Local din comuna Suletea (Vaslui) a interzis, ca si la Pungesti, exploatarea gazelor de sist prin fractionare hidraulica.
Prefectura i-a dat in judecata. Cica:
• “statul este singurul subiect de drept care poate avea în proprietate resursele subsolului și singurul care asigura și reglementeaza exploatarea acestora”
• “bogatiile subsolului sunt de interes national”
Tribunalul a dat insa DREPTATE TARANILOR:
• “Cum gazele de șist nu se regăsesc în Legea petrolului și nici nu au fost declarate de interes național, Consiliul Local avea competența să se pronunțe cu privire la acestea“
• “în art.1 al 3. din Legea 238/2004, gazele de șist nu sunt prevăzute, pentru a se putea reține faptul că aparțin statului“.
BRAVO judecatoarei Elena-Gabriela Aionitoaie! O femeie curajoasa si dreapta.
E o decizie istorica.
Pentru prima oara de la venirea comunistilor in 1945, Statul român pierde (legal, la tribunal) controlul asupra resurselor subsolului (fotocopie dupa decizia instantei, in ziarul vasluian Vremea Noua:
http://www.vrn.ro/suletea-a-treia-comuna-care-invinge-prefectura-vaslui-in-instanta).
Prin aceasta decizie, Statul se cutremura din temelii: redevente de miliarde de euro vor merge din clipa asta, nu in bugetul Statului (ca sa fie ciordite de partide). Ci in buzunarul amaratilor de tarani din Vaslui, care devin brusc oameni bogati. Si bogati pe drept, nu prin furt!
Iar Vasluiul e doar inceputul.
Capitalism pe Paine a sustinut asta din prima clipa!
Nici un proprietar nu poate fi obligat de Stat sa primeasca pe pamantul lui sonde, camioane, explozivi si alte bazaconii. Pentru ca proprietatea e sfanta si garantata prin Constitutie:
Statul n-are nici un drept sa negocieze nici o redeventa! Nici la aur, nici la gaze de sist, nici la petrol. La nimic! Nici cu Gabriel Resources, nici cu OMV, nici cu altcineva.
Pentru ca bogatiile subsolului, in mod normal, nu sunt ale Statului. Sunt ale oamenilor care detin pamanturile. Bogatiile alea nu pot fi exploatate niciodata – decat daca te apuci sa confisti proprietatile oamenilor. Altfel, stai si te uiti la ele!
Sursa:
http://capitalismpepaine.ro/2013/09/02/rosia-montana-o-afacere-comunista/.
Goanga cu “interesul” national e o minciuna comunista: ce-i aia, interes national? singurul interes al comunistilor e spaga – si nu e deloc national! E anti-national!
Vrea Chevron, Gazprom, OMV, Gold Corporation (sau oricine) sa scoata gaze, petrol, aur (sau orice), de pe pamantul meu? Pai, sa vina sa vorbeasca cu mine! Nu sa dea spagi la Ponta, ca da degeaba. Ponta nu detine nimic. Guvernul nu detine nimic.
România nu e a Guvernului: e a românilor!
 

 

 Doru Bușcu


                                Banii lui Năstase

Arestarea lui Adrian Năstase e un fapt depășit. Efectul moral pe care îl produce temnița s-a realizat încă de la prima încarcerare. Omul a fost pus cu botul pe labe, lipsit de viitor politic și de dorința de recidivă. În plus, după cei nouă ani în care a fost supus la perversiuni penale prelungite, fostul "Însuși" a acumulat deja stresul care duce la infarct. Corpul a fost, așadar, pedepsit. Mai rămîne de rezolvat problema banilor.

Bogat și dornic să devină mai îmbogățit decît uraniul, Năstase a pus mîna, în mandatul său de premier, pe sume mari. Există o întreagă literatură de specialitate – mă refer la presa română independentă din acei ani – care descrie formele pe care le-a luat averea familiei bugetare Năstase: de la terenuri la comisioane, de la participări prin interpuși în afaceri private la comerț cu artă și de la case cu multe etaje la Munții Carpați. Că i-au luat-o alde Petrache și Bittner, că e încă îngropată în fundul curții, că e pusă pe numele rudelor sau ghemuită sub neutralitatea unor conturi numerice, această avere există. Întreagă, jumulită sau în agonie, bogăția lui Năstase are corp.

Dacă nu credeți, priviți la blocul urias în care locuiește, la proprietatea asumată de la Cornu, la colecția de artă, la plata fulgerătoare a celor 700.000 de euro – prejudiciul din “Trofeul calității” – și veți constata că, luate la repezeală, toate astea fac cîteva milioane bune. Un om care a lucrat toată viața la stat putea fi arestat doar pentru asta. Nu mai era nevoie ca Morar și Macovei să asmută sistemul asupra lui. Bugetarul Năstase nu avea și nu are cum să justifice acele șase-șapte zerouri domestice – și cu atît mai puțin legenda politico-financiară a miliardului de dolari.

Unde sînt, așadar, banii acestor oameni? Unde își pitesc bogăția năstașii ultimilor douăzeci de ani? Unde-și dorm somnul penal cei mai nemunciți bani de la fanarioți încoace?

În opulentul Monaco sînt puse la păstrare sume românești de o indecență pornografică. Sînt estimări de cinci, șase, ba chiar nouă miliarde, bani care provin – direct sau indirect – din România. Orice bancher știe că, prin mijloace specifice muncii de albire și transfer, acești bani se plimbă cu acordul băncilor române sau străine spre conturile personale ale unor inși cunoscuți. Se vorbește că doar în UBS, prima bancă a Elveției, zac peste 800.000.000 de euro de origine română, în timp ce la Crédit Suisse suma nu s-ar lăsa mai prejos de 600.000.000. Se știe că, în Cipru, doar banii pierduți prin naționalizarea căsuțelor poștale i-au lăsat pe deponenții români cu cel puțin 200.000.000 de euro mai puțin bogați. Despre Liechtenstein, micul stat a cărui armată merge la serviciu cu o singură bicicletă, se știe că adăpostește în bănci, învelite în fundații născocite anume, peste o sută de milioane de euro mioritici. Sînt zeci de astfel de destinații exotice în care românii de toate felurile își depozitează banii munciți, dar mai ales furați, despre care seștie.
 
Cînd spun "se știe", spun, de fapt, "bancherii știu". În lumea spilcuită și perversă a finanței românești informația umblă furișat, se prelinge pe lîngă ziduri, dar bate la ușile care trebuie. Despre banii negri dosiți de politicieni, clientelă și slugile lor instituționale, bancherii știu. Bancheri mari, grei, importanți și cunoscuți de la televizor ȘTIU unde și-au ascuns banii politicieni mari, grei, importanți și cunoscuți de la televizor. Fără participarea băncilor, banii nu pot zbura în Elveția. Fără participarea sistemului bancar românesc, banii nu se pot caza în Monte Carlo sărind dintr-un portbagaj.

În plus: nimic semnificativ nu poate mișca în bănci fără ca SRI să știe. Dacă n-ar ști, n-ar mai merita să existe, iar știind e obligat să-și informeze șefii. Aceste lucruri sînt certe prin firescul și logica lor, dar eu nu-mi amintesc să fi auzit vreun președinte, vreun premier sau vreun director de servicii citind la televizor lista hoților.
N-am să spun că miliardele unor jeguri publice se află în paradisuri prin complicitatea bancherilor, serviciilor și a șefilor politici, fiindcă – pur și simplu – acest lucru este evident.
Un fost premier, un senator sau un deputat băgați cîteva luni la pușcărie, dar lăsați cu zeci de milioane în conturile străine, n-au nici un motiv să se teamă că în România se face dreptate.

 

 Despre  Paul Wood

Paul Wood vorbeşte depre el la persoana a treia:

"a studiat Istoria şi Dreptul la Queens' College,
Cambridge şi deţine diplome de la Colegiul de Drept, Londra.
A lucrat în administraţia de stat britanică şi în Centrul de Afaceri din Londra înainte să îşi schimbe cariera şi
să devină un headhunter (n. red. fig. vânător de capete, specialist în recrutarea de personal potrivit pentru poziţii de conducere).
S-a îndrăgostit de România într-o călătorie în 1990 şi din 1998, s-a stabilit aici, deţine firma Apple Search and Selection şi face executive search.
Activităţile sale favorite sunt vorbitul, gânditul, plimbările, lectura şi vizitarea bisericilor.
Colecţionează prieteni şi cărţi şi încă încearcă să înveţe limba română.
Va fi istoric şi scriitor când va avea timp."
 ______________________________________________
Într-o anumită ordine :

Românii.
Sigur că oamenii reprezintă motivul principal pentru care îţi place orice ţară,
dar peisajele de la ţară şi centrul istoric cam dărâmat al Bucureştiului sunt imediat pe listă.
Românii sunt latini, înconjuraţi de maghiari şi slavi, uitaţi în partea greşită a Europei unde,
surprinzător, îndură an de an ierni nemiloase.
Deşi sunt săraci comparativ cu alţii, oamenii par mai fericiţi decât în cele mai multe ţări.
Sunt deschişi, prietenoşi, calzi, întotdeauna omenoşi, de obicei la nivel emoţional.
Orice îi priveşte pe români pare a fi un paradox.
Sunt foarte umani şi înţeleg tot ce este omenesc, nu în termeni abstracţi, dar când scriu despre asta întotdeauna pornesc de
la abstract şi uneori de la principii de bază cam neclare.
Sunt foarte afectuoşi, cei mai generoşi şi buni oameni, dar pot fi surprinzător de cruzi şi răi.
Când am venit în România, cineva mi-a spus “românii nu sunt recunoscători şi nu au milă”
ceea ce este foarte adevărat, chiar dacă nu este valabil pentru toţi.
Sunt foarte mistici, dar cu picioarele pe pământ. Sunt foarte “de pe altă lume”, dar şi materialişti deseori.
Sunt foarte romantici şi totuşi brutal neromantici. Încearcă din greu să fie cinici.
Sunt foarte suspicioşi şi trăiesc într-o atmosferă de teamă.
Sunt cu mult mai prietenoşi decât englezii, dar mult, mult mai rezervaţi.
Respectul este extrem de important, pentru că puterea este extrem de importantă.
Acesta este Orientul Mijlociu care se visează Franţa.
Românilor le place să meargă la ţară – toţi, cu excepţia câtorva pretenţioşi
– le place să mănânce mâncare românească în restaurante – acelaşi avertisment –
să facă drumeţii şi să stea la cort, adică exact aşa cum era în Anglia anilor ’50.
Au tendinţa să fie convenţionali şi conformişti, dar prietenii mei nu sunt aşa.
Poţi să fii excentric ori boem în România, dar îţi trebuie mai mult curaj decât în Anglia, unde excentricii nu sunt toleraţi, ci admiraţi.
Nonconformist e un cuvânt care înseamnă adesea o femeie care are mai mulţi iubiţi.

În perioada comunistă, televiziunea din România emitea doar două ore pe zi, ceea ce înseamnă că,
până la Revoluţie, românii au fost la adăpost de o mare cantitate de imbecilitate şi, în schimb,
au avut timp pentru citit, povestit, băut vin şi practicat seducţia, care era sport naţional.
Presupun că aşa se petreceau lucrurile şi în Anglia victoriană, doar că vinul era mai puţin.
Românii care aveau în ’89 în jur de 20 de ani sunt de obicei mult mai citiţi decât englezii.
Cei care au lecturi mai puţine au totuşi, în mod surprinzător, o uriaşă cantitate de cunoştinţe
despre istoria lor medievală şi se mândresc cu asta.
Am fost de-a dreptul şocat când am descoperit recent că doar o minoritate ştiu în Anglia cine
erau Burebista ai noştri – Hengist şi Horsa, primii englezi consemnaţi în istorie.
Nici măcar un absolvent înalt educat în istorie la Cambridge nu ştia.
În orice caz, englezii au fost învăţaţi să gândească istoria simplu ca fiind o cronică a dominaţiei.
Românii, care au fost permanent asupriţi de propriii lor conducători sau de străini, se mândresc cu regii lor.

România a scăpat până acum de revoluţia culturală mondială – nu cea a lui Mao,
ci cea care s-a petrecut în lumea capitalistă începând din anii ’60 şi care nu dă semne că s-ar atenua.
Farmecul cel mai mare al României este acelă că anii ’60 nu s-au întâmplat aici.
Uniunea Europeană va schimba asta, dar nu încă.
Aici nu s-a întâmplat niciodată ceea ce în anii ’60 se numea prăpastia dintre generaţii.
Maturitatea văzută ca o adolescenţă perpetuă nu este o idee care a ajuns la români, spre deosebire de ţările anglo-saxone.
Oamenii devin adulţi în momentul în care încep să muncească, la fel cum era în Anglia până în anii ’50.
Dar dacă feminismul şi corectitudinea politică nu au ajuns încă în România, două moşteniri şi mai importante
ale vestului anilor ’60 – consumerismul şi cultura celebrităţii – sunt deja aici, alături de presa tabloidă,
televiziuni idioate, ca oriunde în lume, şi muzica rock.
Deşi demodată, vechea muzică românească din anii ’30 este încă extrem de populară şi printre tineri şi printre vârstnici.

România nu este deloc cool, este absolut uncool, slavă Domnului, şi totuşi, Bucureştiul, în felul lui relaxat,
este atât de cool cât poate cu străzile stricate şi femeile lui frumoase.
Şi dacă Bucureştiul ar putea să nu fie tocmai cool, este însă foarte strălucitor într-un stil tropical, latino-american.
Nu îmi plac cluburile de noapte (nu trebuie să foloseşti niciodată cuvântul ăsta cu românii,
pentru că ei cred că este ceva nepotrivit), însă cele la modă sunt chiar şic.

Românii sunt politicoşi.
Un afemeiat notoriu din America spunea, pe la sfârşitul anilor ’90, că a te întâlni cu româncele era
ca şi când te-ai întâlni cu superbe versiuni de 24 de ani ale prietenelor mamei tale.
Femeile şi bărbaţii din România încă mai sunt aşa.

Românii se aşteaptă întotdeauna la ce e mai rău
dar întotdeauna izbutesc să fie şocaţi că lucrurile sunt chiar mai rele decât şi-au imaginat.
Oamenii sunt iritați de scandaluri şi se indignează uşor, chiar dacă, în multe privinţe Bucureştiul este un Babilon.
Se mai scandalizează vreodată cineva în Anglia ?

Când am venit aici, România părea cam ca la 1952. Acum pare cam ca la 1964.
Românii respectă inteligenţa şi învăţătura – în Anglia, eşti mult mai admirat dacă
eşti bun la sporturi sau așa era înainte de paleolitic, când am trăit eu acolo.
Aici, clasa este dată de gramatică şi diplome, mai degrabă decât accent sau haine
(bărbaţii bogaţi din România se îmbracă îngrozitor, deşi nevestele lor învaţă) ori bani.
Ei ştiu de asemenea că aspectul fizic este foarte, foarte important şi discută despre
înfăţişarea altora cu un ochi pătrunzător şi cu o lipsă totală de îngăduinţă.
Sunt mai profunzi decât englezii care consideră superficiale discuţiile despre felul în care arată ceilalţi.

Taximetriştii.
Ei formează corul antic din piesa greacă (comedie, nu tragedie !) care este viaţa mea aici.
Ca în orice ţară, oamenii care se pricep într-adevăr să rezolve problemele sunt prea ocupaţi fie să conducă taxiuri, fie să te tundă.
Taximetriştii devin extrem de plictisitori când vorbesc despre clasa politică, în general (ştim că toţi sunt hoţi şi bandiţi),
dar au multe de spus despre Dumnezeu, despre dragoste şi moarte ori despre cum erau lucrurile în vremurile de odinioară.
Taximetriştii şi frizerii ştiu orice. La fel şi analfabeţii, dar asta e o altă poveste.

Petrecerile. Românii dau nişte petreceri grozave.
Lipsa diversităţii, deşi lucrurile încep să devină mai variate.
În ciuda groaznicului dezastru lăsat în urmă de comunism, care a mutilat această ţară,
există încă un sentiment extraordinar de unitate şi valori comune.
Oamenii sunt ortodocşi, dacă nu se declară altfel.
Catolicii sunt consideraţi ciudaţi dar sunt priviţi ca fiind uşor infatuaţi.
Cât despre adventişti, baptişti şi alţi sectanţi, aceştia nu sunt consideraţi a fi români adevăraţi în vreun fel.
Asta îmi place tare mult. Doar că mi-aş dori ca această unitate să se vadă mai bine în spiritul civic,
dar acesta pare a le lipsi tuturor ortodocşilor la fel cum lipseşte în toate ţările post-comuniste.

Cred că vinul este minunat.
Asta a zis Claudia Pendred, iar ea este un expert, dar eu de obicei beau vin ieftin.
Totuşi, îmi place în mod special Feteasca Neagră, care este unic în partea asta de lume. Fac şi vinuri rosé foarte bune.

Bucureştiul,
Havana Europei, este şi astăzi probabil, în multe privinţe, una dintre cele mai interesante capitale europene.
A trăi în Bucureşti este ca şi cum ai trăi într-un film noir plin de gangsteri, oficiali corupţi, femei fatale, bărbaţi bătrâni cu pălării.
Oraşul ăsta are atâta energie! Ca la 21 de ani, comparativ cu Londra sau Parisul care parcă ar fi trecute de 50.
Dar mai presus de toate, străzile desfundate ale Bucureştiului… aşa erau până acum vreo şapte ani,
în sărăcăciosul Centru Vechi, unde locuiesc. Acum, acolo e o mare de baruri şi restaurante.
Dar hai mai bine să ne bucurăm de nou mai degrabă decât să regretăm trecutul:
Centrul Vechi îi face pe oameni fericiţi şi sunt aici trei-patru restaurante bune (Sindbad, St. George, Lacrimi şi Sfinţi şi Charme, dacă mă întrebi).
Noul centru vechi mă irită, dar e plin de viaţă şi de distracţii.
Dacă n-ar fi apărut totul din neant, peste noapte… , dar mă bucur că s-a întâmplat,
chiar dacă mult mai târziu decât te-ai fi aşteptat, ca multe alte lucruri din România.
Şi arată mult mai bine decât civilizatele zone istorice din alte capitale.
Cu siguranţă bate Covent Garden şi este chiar la uşa mea, ceea ce îmi convine de minune.
În România, totul este dificil, dar după un timp te obişnuieşti sau înnebuneşti.
Fiecare zi este total diferită de precedenta. Totuşi acum e mai bine decât era în urmă cu cinci sau zece ani.

Românii cred în Dumnezeu. Aşa cum cred în horoscoape, magie şi ghicitoare.
Cei mai mulţi iau existenţa lui Dumnezeu drept garantată, tot aşa cum iau răsăritul şi apusul soarelui.
Îmi place credinţa asta a românilor şi sentimentul lor că lumea cealaltă este la îndemână.
Englezii au trăit ceva asemănător înainte de reforma protestantă.
Cum îmi spunea un prieten de-al meu, Nick Brind: realizezi că eşti în România de prea mult timp când
poţi să-i spui cuiva zodia după data naşterii şi să dezbaţi îndelung pe tema asta. Încă nu am ajuns acolo.

Glumele. Românii au un minunat simţ al umorului, chiar asemănător cu cel al englezilor: foarte ironic, extrem de negru.
Petrecerile. Aha, am mai zis asta.
Vânzătorii de cărţi second-hand. Aceştia sunt, fireşte, crema oricărei naţii.
Egalitarismul de război – oameni care dorm profund în poziţii incomode la un film în aer liber
fără să trezească dispreţul celorlaţi aşa cum s-ar întâmpla în Europa de Vest.
Aşa numita “muzică populară” de dinainte de război (cântată şi ascultată încă foarte mult) şi “manelele” – un soi de muzică pop
ţigănească pe care toată lumea pretinde că o urăşte, dar care se vinde foarte bine – şi muzica pop românească autohtonă.
Îmi place trupa Nightlosers. Îmi place Ozana Barabancea, o cântăreaţă de operă, acum de jazz, care cântă cum ar fi cântat
Marilyn Monroe dacă ar fi fost o cântăreaţă de jazz de primă clasă. Când era blondă, Ozana chiar arăta un pic ca Monroe.

Vechile terase unde altădată puteai comanda o sticlă cu vin şi o salată bulgărească la un preţ ridicol.
Din păcate, multe au devenit acum locuri pretenţioase şi scumpe.
Nu neapărat mâncarea, deşi este în regulă. Aceasta este singura zonă în care ungurii şi bulgarii, vecinii românilor, îi bat.
Dar tocanita with mamaliga este o mâncare foarte bună şi, chiar dacă nu îmi place peştele în mod special, gustul şalăului este excelent.
Două dintre cele mai bune mâncăruri de aici se numesc salată rusească şi salată bulgărească, dar nu ştiu dacă sunt cu adevărat româneşti.
În orice caz, carnea de porc este peste tot. Dacă îţi place, atunci îţi va plăcea şi mâncarea românească.
Restaurantul poetului Mircea Dinescu, Lacrimi şi Sfinţi, a reinventat incitant bucătăria românească.

Bisericile şi mânăstirile, mai ales, dar nu numai acestea, cele pictate din Bucovina şi bisericile fortificate din Transilvania.
Bucureştiul este plin de biserici splendide, aproape necunoscute. Nimeni nu pare să fi auzit de unele dintre cele mai frumoase.
Lipsa criminalităţii, deşi asta nu mai este chiar adevărat aşa cum a fost cândva.
Rata criminalităţii este foarte scăzută în România, cu excepţia celei “funcţionăreşti”, care este foarte ridicată.

Serendipity. Le-am spus tuturor să vină în România, dar sunt tare fericit că nimeni nu îmi urmează sfatul.
mi amintesc de prima mea săptămână, în 1998, când un englez care locuia aici mi-a zis : “Ştii care e cel mai bun lucru când trăieşti în România ?”
“Nu. ”
“Să te gândeşti la prietenii tăi din Anglia cărora le este milă de tine că ai venit aici.”
 Şi era adevărat la timpul acela. Acum, numele ţării trezeşte în Anglia doar indiferenţă în locul groazei de altădată.
România este doar o ţară din Europa de Est care a fost în competiţia Eurovision.
Câţiva oameni ar spune că sună fascinant.
Cei mai mulţi ar spune că e ceva necunoscut.
Majoritatea americanilor probabil că habar nu au unde este.

 

                        Casuneanu, mai tare ca J.R!

Cunoasteti-l pe Costel Casuneanu, soferul din Oituz... Cum a facut el avere? Prin prietenii respectuoase cu ministrii transportului (inclusiv cu dl Basescu), si cu primarii (tot el...). Ministerul Transporturilor e de obicei al doilea (dupa Interne, din motive "specifice"), rivnit la impartirea portofoliilor intr-un guvern nou; aduce bani grei, pentru partid si pentru ministru, din contracte bine acordate unor oameni precum Casuneanu. Un amanunt: i-a cumparat unuia dintre fii o masina de vis - una dintre cele mai scumpe din lume: un Bugatti Veyron, de numai 1,5 milioane de euro... Asa ca imi vin in minte versurile unui cintec celebru al Ellei Fitzgerald: "Summer time, and the life is easy; cause your daddy is rich, and your mom is good looking"... Ati retinut ideea: mama poate (sau nu neaparat, zic eu) sa arate bine; dar pentru ca viata sa fie cu adevarat usoara, important e ca tata sa fie cu adevarat bogat...

 


Nota I.C.:multa vrajeala in povestea cu inceputul averii.  La Bacau, oameni care stiu ce vorbesc, mi-au relatat despre mai multe TIR-uri incarcate cu deseuri suparatoare de prin Germania (mai tineti minte scandalul cu deseurile toxice de la Sibiu, imediat dupa '90? Cam asa si cu prietenul nostru), care i-au fost lasate in proprietate, cu conditia sa scape de continut. Cert este faptul ca baiatul s-a descurcat, asa, pentru inceput.

Vezi mai mult pe youtube : Asta-i Romania - Casuneanu, mai tare ca J.R! - YouTube 
 A guy Costel Casuneanu who has a fortune of 350 M Euros (per Forbes) His palace in the middle of nowhere.
 

 
 
 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971