Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR. 8 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE - RAȚIUNEA PATRIOTICĂ ȘI PUNCTUL DE VEDERE CRITIC ÎNTR-UN DIALOG VIOREL ROMAN – ION OLTEANU sau „UN DIALOG BUCUREȘTI –BREMEN”
PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI:Redefinirea frontiereleor, Interviu cu Dr. Călin Georgescu - Preşedintele Clubului de la Roma, pe Europa ; articole de Daniela Gîfu, Alex. CETĂȚEANU, Viorel ROMAN
PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI: articole de Adrian BOTEZ, Adrian SEVERIN si Nota Redacției
ACOLO ȘEZUM ȘI RÂSEM-PLÂNSEM LA REALITĂȚILE ROMÂNEȘTI – articole de Corneliu LEU, Matei UDREA,Mihai GIURGEA, Doru BUȘCU, Paul WOOD
ACOLO ȘEZUM ȘI RÂSEM-PLÂNSEM LA REALITĂȚILE ROMÂNEȘTI – articole de Anghel RUGINĂ, Justin CARMACK, Virgil CIUCĂ
RELANSĂM CONCURSUL DE MONOGRAFII VULCANA-BĂI; ACTUALITATEA LITERARĂ, CULTURALĂ ȘI ARTISTICĂ – recenzii de: Mircea RÎBINSCHI, Elena TRIFAN, Dan LUPESCU, Ion PACHIA-TATOMIRESCU despre : Dinu MAREȘ, Ion IANCU-VALE, Viorel COMAN, Octavian DOCLIN
PROZĂ DE BEDROS HORASANGHIAN ȘI SONETE DE THEODOR RĂPAN, CU UN PREAMBUL ÎNAMORAT DE ȘTEFAN DUMITRESCU - Partea I
PROZĂ DE BEDROS HORASANGHIAN ȘI SONETE DE THEODOR RĂPAN, CU UN PREAMBUL ÎNAMORAT DE ȘTEFAN DUMITRESCU - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea II

 

 Adrian BOTEZ

                  1.PRECEDENTUL KOSOVO, URMEAZĂ PRECEDENTUL UCRAINA!


...În Europa ultimilor 24 de ani, termenii politici pot fi înlocuiţi, fără prea mare pagubă, cu termenii folosiţi la metrou: „A fost staţia X, cu peronul pe...dreapta – urmează staţia Y, cu peronul pe...stânga!” (...”stânga” şi „dreapta” sunt folosite, şi în politica Iudeo-Masoneriei, ca şi la metrou, strict convenţional! – pentru că, dacă vii din sensul şi pe direcţia opus/opusă, „stânga” devine „dreapta”, şi „dreapta” devine „stânga”, şi...v-aţi prins, nu?).
Aşa s-ar putea rezuma şi actualitatea politico-economică (la drept vorbind, mai mult economică, decât politică!), din Europa anului 2014 (când miriade de Kasandre , cu glas mare, vestesc destrămarea Ucrainei!) , urmând după situaţia politico-economică a anului  2008 (în februarie 2008, cu Înalta Binecuvântare a Înaltei Porţi de la Washington, Adunarea din Kosovo, dominată de membri ai UCK -ului albanez teroristo-islamic, a declarat, unilateral, că provincia Kosovo este independentă și că trebuie să fie “cunoscută şi recunoscută ca REPUBLICA KOSOVO”!).
“A fost precedentul Kosovo, cu peronul spre Washington-Berlin-Moscova, urmează precedentul Ucraina, cu peronul spre Moscova-Berlin-Washington…asta dacă, dragi pasageri ai Metro-Europei, nu priviţi, cumva, din direcţia opusă!”
…Atunci, în februarie 2008,  avertizam asupra importanţei capital-catastrofale (pentru politica actuală, de re-împărţire a lumii şi a Europei, în special):
“(…)Acestea : <> – nu sunt cuvintele (rostite, azi, 20 februarie 2008, cu o siguranţă de sine neclintită, precum aceea a lui Galileo Galilei: “Eppur si muove!”) unui budapestan sau chilian, ci ale şefului CNS (Consiliul Naţional Secuiesc)-Covasna, Barna Benedek. Adică, ale unui locuitor al (până una-alta) României…Şi cei care locuiesc/locuiau în România, până azi, cel puţin, se numesc/numeau <>…De azi, însă – sau foarte curând! – se vor numi aşa cum vrea Washington-ul, probabil…urmând <> minorităţilor…!!! Căci, de-acum înainte, prin <>(CARE PRECEDENT EXISTĂ!!!), va fi NU un Pământ al popoarelor majoritare, pe Terra – ci un teritoriu de vânătoare/hăituire a Neamurilor Sacre, de către clanurile minoritare…(exact inversul a ceea ce pretindea, verbal (!!!) <> UE că ar vrea…s-a văzut, în aceste zile, câte parale face <>…). Numai astfel se va putea instaura un HAOS SUFICIENT ŞI EFICIENT!!!…pentru Imperiul Americano-Ginghishanesc…
În urbea Sfântul Gheorghe (pe care noi, în mod greşit, o mai vedem, pe hartă, ca aparţinând de statul numit România…) – vreo sută-două de secui au făcut, azi, 20 februarie 2008, un miting, prin care.şi exprimau solidaritatea cu<> Kosovo…şi solicitau (…)<> (de declarare, adică, a independenţei, precum în Kosovo!!!). Dana Grecu, de la Antena 3, l-a întrebat, uluită, pe suavul şef al CNS (Consiliul Naţional Secuiesc)-Covasna, Barna Benedek : <> – iar răspunsul senin a fost: <> CE SĂ MAI TRADUCEŢI, DOMNILOR MAGHIARI?! Să traduceţi mutra lui Benedek, cel atât de împăcat cu <> – să-i facă, adică, <> definitivi (că <> sunt, încă după 1989…), în România, pe secuio-maghiari?! Să traduceţi afirmaţia SPUSĂ ÎN ROMÂNEŞTE, că seraficul Benedek doreşte <> (…după care, evident, va aduce, în ex-România, husari şi honvezi şi jandarmi cu pană de cocoş la pălărie, ca să-i <> cu focul lui Dűcsö Csaba – în <> – pe <>, ca-n perioada <> horthystă, a anilor 1940-1945!!!). …Unii ar spune că <> Da? Aşa ziceau şi sârbii, până să-i convingă actul unilateral albanezo-ucekisto-<>…Azi, regretă că au aşteptat, legal, <>, în timp ce <> lucrau de zor, cu SUA dimpreună! Pentru că, azi, NIMIC NU MAI ESTE LEGAL, DECÂT DACĂ ZIC(E) SUA!!! Tot aşa, nimic nu este ilegal, dacă este înfăptuit de SUA (…). Kelemen Hunor, liderul UDMR, a spus cu guriţa lui: <>… (şi SUA vor cum vrea minoritatea de clan a benedecilor şi markobelilor!!!) …da, UDMR, pe exact aceeaşi lungime de undă cu heruvimul Benedek: <>
Când cineva spune, azi – ca dl Cristian David, de la Interne (la fel precum consilierul lui Băsescu – alde Degeratu…) :<>, spune, de fapt: <> – cf. Adrian Botez, art. VREM SA DECIDEM NOI, NU POPORUL ROMÂN!, în neamul-romanesc.com.
…Spuneam despre precedentul Kosovo, că va fi catastrofal, creând consecinţe extrem de grave (care, la rândul lor, se vor constitui/institui în „precedente”, pentru alte „precedente” croite ad-hoc..., şi tot aşa, până se va alege praful de Planeta Terra!), pentru întreaga Europă a Neamurilor şi chiar a statelor-naţiuni (de la Valaho-România, Georgia asiato-caucaziană, Ucraina asiato-europoidă - şi până la Belgia vallono-flamandă, ori Ţara Bascilor, care este cvasi-secesionistă, şi azi, vis-à-vis de Spania…?! Iată că nu eram singurul care grăiam nebunia asta – ex-premierul “moldovean” (?!) Mircea Druc vorbeşte, despre Ucraina, în noiembrie 2013, cam la fel (dar, în grăirea lui, peronul ar fi pe “stânga” – v-am explicat eu cum e cu “direcţiile” şi cu “sensurile”, azi, în lume!):
“Mircea Druc se așteaptă la implicații negative ale deciziei Ucrainei, care a respins semnarea unui acord important în relația cu UE.
Întrebat cum a convins Moscova Kievul să se oprească din acest drum european, Mircea Druc a îndemnat ca <>, Moscova, să nu fie căutat în afară:
<>, a comentat Druc.
<>, a apreciat fostul premier.
<<Și într-un caz și în altul: dacă ianukovici semna (acordul cu UE – n.r.) și începea aderarea, urma destrămarea Rusiei;  DACĂ NU A SEMNAT, URMEAZĂ DESTRĂMAREA UCRAINEI>>” – cf. Digi 24 HD - Digi24.ro, din 30.11.2013.
…Că veni vorba: şi când voiau să adere ucrainenii la NATO, s-au rostit vorbe care tot a “destrămare” sunau:
“Cedarea Crimeei catre Ucraina, cele 17 milioane de etnici rusi si teritoriile <> au fost argumentele lui Vladimir Putin impotriva aderarii Ucrainei la NATO, a declarat pentru NewsIn o sursa care a participat la discutiile cu usile inchise ale Consiliului NATO-Rusia.
In discutiile sustinute cu usile inchise, Putin nu s-a referit deloc la scutul antiracheta, criticand in special promisiunile facute Ucrainei ca va putea adera intr-o zi la NATO.
<>, a spus Putin, potrivit sursei citate.
Presedintele in exercitiu a facut referire de doua ori la etnicii rusi din Ucraina, a doua oara omitand termenul <>, si spunand <>” – cf. romanialibera.ro, 4 aprilie 2008.
…Eh, acum, chestia cu “sensurile” şi cu “direcţiile” se poate şi extinde, dacă doreşte/voieşte, cineva, să facă pe prostul/proştii (şi “câţi ca ei”!). Spre exemplu, înşişi ucrainenii au opinii, despre propria lor destrămare (de ce n-ar avea? - că doar sunt, şi ei, oameni cu mari păcate, şi au provocat, la rândul lor, în istoria nu prea îndepărată, atâtea destrămări şi rapturi teritoriale, unele de-a dreptul strigătoare la cer! – …numai că mă amuză, teribil, cum hoţii ucraineţi strigă, acum, la ananghie, tot “hoţii! – de…alţii!”, în cazul nostru, “hoţii” ar fi…ŞI ”românii”, printre alţii – fie iertaţi, însă, în privinţa valahilor, pentru că, sărmanii ucraineni de azi, cum zice şi Hristos, despre călăii lui:  “Nu [mai] ştiu ce fac!” ):
“UCRAINA AR PUTEA REPETA SOARTA IUGOSLAVIEI ÎN URMĂTORII ANI, ŢARA AR PUTEA PIERDE O SERIE DE TERITORII – au pretenţii teritoriale ROMÂNIA şi Ungaria, şi acestea le exprimă tot mai puternic. Kievul ar trebui să fie recunoscător Moscovei pentru că aceasta nu ridică problema teritoriilor din partea de est şi din peninsula Crimeea. În plus, ÎN UCRAINA EXISTĂ “KOSOVO” – PROBLEMA TĂTARILOR DIN CRIMEEA. O explozie poate fi provocată oricând, e suficient doar ca serviciile speciale din Turcia şi SUA “să lucreze” la această problemă. După aceasta este posibil scenariul de intervenţie a forţelor internaţionale, sub egida ONU sau NATO (…).în românia şi ungaria problemele “teritoriilor pierdute” se abordează permanent în rândul politicienilor şi în mass-media. În România, deja de la destrămarea Uniunii Sovietice au ridicat problema Bucovinei şi Basarabiei, acum regiunea Cernăuţi şi zonele de vest a regiunii Odesa” – cf. Alexandr Samsonov, Cotidianul VOENNOE OBOZRENIE, preluat de Academia Română, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale (ISPRI).
…Ce putem a zice noi, mai mult decât se zice în paginile ştiinţifice ale Academiei Române?  Doar să cităm o ştire de la metrou (veţi zice că am luat-o razna “di tăt”!), de prin noiembrie 2010:
“Trenul circula de la staţia Piaţa Unirii 1 la Timpuri Noi, pe Magistrala 3, Preciziei- Anghel Saligny, când ultimului vagon al metroului a deraiat”- cf.
www.mediafax.ro.
Aha! (zicem noi) – va să zică, până şi metrourile pot deraia, deşi-s făcute (cu bord cu tot!) din cel mai bun oţel…!
Păi, de ce n-ar putea “deraia” şi planurile globalisto-mondialiste (care planuri-plănuiri se tot găsesc, fie uitate în vreo valiză “diplomat”, pe banchete de tren, fie prin serviete lăsate, de izbelişte, prin parcuri…!) ale Iudeo-Masoneriei (cu diversele ei filiale locale!) … ?
…Eu cunosc un acar…unul, Hristos îi zice…, care poate să deraieze orişice, de la metrouri, la planete şi constelaţii…şi pâ-â-ână la iudeo-masoni!!! Mai bine am sta, şi-am mai gândi, şi am mai medita noi şi la cele frumoase şi bune, ba chiar minunate, înfăptuite, PENTRU NOI (…că doar nu pentru cârtiţe şi limbrici ori tenii, care ori sunt oarbe/cârtiţele, ori se bagă prin labirinturi de maţe/limbrico-teniile  – scurt: ăstora nu li-i scris să vadă lumina, vreodată, pentru că nu le-a pus “natura” cap între umerii cei săltaţi înspre cer!), de către Cel de Sus – iar nu numai la “destrămări” de ţări şi de popoare (pentru că Neamurile - …care stau la rădăcina metafizică a popoarelor manifestate istoric! -  …Neamurile astea, zic, nu le-a făcuto-plămădit, din plastilină,  mămicuţa iudeo-masonuţului de care tot vorbim şi care tot vrea, din inimă şi din rărunchi, să fie…”vorbit” de toţi, cu toate că, ipocrit, îşi spune …“discretul”! - ci le-a decis UNU-Dumnezeu!).
Pentru că, dacă “acarul” cu pricina se apucă să destrame (după ce-şi scuipă, zdravăn, muncitoreşte, în palme!), apoi, vă rog să mă credeţi, nu se va opri El, cu “destrămatul”,  la o pârlită de Ucraină, şi nici în faţa unor falnice şi făloase State Americane (cutremurato-atenţionate, zilnic, de “acar”, pe linia Mendcino-San Andreas/California!) – şi nici măcar nu va şovăi, intimidat (şi nici nu va căsca gura!) de atâta grozavă uimire, în faţa unui “luptător” (musculoso-kaghebist!), cu tigrii siberieni şi cu balenele albastre sau verzi…pe pereţi, cum se umflă în pene (“ţarul”!) Putină-Vodă…!!!
Nu-nu! E bine să nu-l stârniţi, pe “acarul” cu pricina! Mai încetişor (vă rugăm din suflet!), “cu pianul pe scări”!

                                  2.TANGOUL MORŢII (ŞI) ÎN UCRAINA


Este sâmbătă, 22 Februarie 2014, ora 22. La TV-1 se anunţă că Viktor Ianukovici „pro-rusul” (ex-preşedintele Ucrainei!) a dispărut. Undeva..., undeva, spre sud-estul Ucrainei...
Reporteri apăruţi, ca din senin, fotografiază şi grohăie, grohăie şi fotografiază: „Iată în ce lux orbitor trăia tiranul, dictatorul...!” – arătând şi filmând nişte palate rezidenţiale, ca toate palatele rezidenţiale, ale preşedinţilor şi regilor iudeo-masoni, din toate ţările lumii! Nu vor trece multe ore şi Ianukovici va fi numit, probabil, şi el, „bampirul”. Mi-e greaţă de lumea asta, împărţită atât de primitiv, de brutal şi troglodit - în 1-şmenari şi 2-fraieri! PUNCT!
...Acum vreo 24 de ani, acelaşi scenariu, în România lui 1989 (după ce infractorii mondiali, lipsiţi de minimul bun-simţ al variaţiei, montaseră, cam aceeaşi piesă, cu minime variaţiuni, în toate ţările de est şi de centru ale Europei – „satelitele Moscovei!), apoi a urmat atacul asupra ÎNSEŞI fostelor componente ale Imperiului Comunisto-Rusesc-U.R.S.S./actuala C.S.I.! – adică, au urmat „revoluţiile portocalii” – cea din Ucraina anului 2004 a fost prima (după ce naţionalistul şi patriotul sârb, Slobodan Miloševici, fusese eliminat de la conducerea ţării sale – Serbia, care fusese, prin Miloševici,  ultimul bastion al naţionalismului REAL est-european!). Sau „revoluţia rozelor”,  din Georgia („Kmara” din Georgia a avut succes, pe când „Zubr”, din Belarus, încă nu  - probabil că belaruşii sunt mai puţin corciţi, deci mai deştepţi, decât ucrainenii!)...
Peste tot, aceste/aceleaşi provocări şi „haosuri calculate” (poreclite, pompos, şi pretenţios, şi cu ifos pervers - „mişcări sociale”!!!), cu GURA şi cu COADA de dublu şi triplu balaur (la Washington, la Moscova, dar şi la Berlin, unde domneşte, absolut, Merkeloaia, „nepoata lui Hitler”, cum o numeau, până nu de mult, ziarele...acum „ele”-mişelele şi liguşitoarele „obiele”-mass media, tac – căci, nu-i aşa, „Norii s-au mai răzbunat/Spre APUS, dar stau grămadă/Peste SAT!” –  da, adică peste „satul” est-european, la care râvneşte şi pofteşte teribil, ca o gravidă în luna a şaptea, madam „Uniunea Europeană” – căci, deh, numai „pe la sate” est-europene se mai află câte o Roşie Montană, dotată cu tot ce le trebuie iudeo-masonilor APUSULUI, devenit... ROŞUUUU! – marxismul e floare la ureche, pe lângă acest nou plod evreiesco-plutocratic, numit „comunismul capitalist mafiot”!!!) - au fost executate, ca un „concert neterminat, pentru pianină mecanică”, şi s-au bazat „pe munca în forță a studenților activiști”. Adică, pe grupuri de provocatori („agenturili”, da-da, „agenturili lucrează” în draci!), pregătiţi din timp şi minuţios, care antrenau GLODURI MASIVE, formate fie din studenţi cu capetele încinse (şi teribil de pătrate!) şi din tot soiul de tineri fraieri, fie din gură-cască, fie din briganzi şi bandiţi de meserie...Nu mai pot ei de U.E.! – parcă şi ştiu ei (care nu-s păţiţi, ca noi!) cu ce se mănâncă această „marmeladă”, în care s-au încurcat şi lipit picioruşele tuturor „dansatorilor” muscoşi/musculoşi, bâzâind de zăluzi, din ţările Europei celei năuce...!
Şi cine conducea „revoluţia portocalie” (din 2004-2005), din Ucraina, şi cine urla, cât îl ţinea gura, la Kiev, ca un Danton mongol şi de mahala, în fruntea „revoluţionarilor” de mucava? Ghici-ghicitoarea mea! Ia faceţi, rogu-vă, un efort mental de re-amintire, ca să nu vi/ni se coşcovească, de tot, creierele:
„Din 23 noiembrie 2004, proteste importante au început în mai multe orașe din Ucraina, inclusiv unul în Piața Independenței din Kiev, care a atras aproximativ 200.000 de participanți care au făcut un marș pașnic în fața sediului Verhovna Rada, parlamentul ucrainean, mulți dintre ei purtând haine sau steaguri portocalii (culoarea de campanie a coaliției lui Iușcenko). Kiev, Lviv și alte orașe au refuzat să admită legitimitatea rezultatelor alegerilor date publicității în acea zi, iar Iușcenko a depus un jurământ de serviciu simbolic.
Deși Iușcenko a început negocieri cu președintele Leonid Kucima în efortul de a rezolva pașnic această situație, negocierile s-au împotmolit pe 24 noiembrie 2004. După ce Ianukovici a fost confirmat oficial în funcție, Iușcenko le-a vorbit susținătorilor din Kiev, cerându-le să înceapă o "Revoluție Portocalie" de greve generale și blocade umane pentru a forța puterea să accepte înfrângerea:
<> (n.n.: măi, măi, măi “fidelcastro-ul mamei, fidelcastrou”…azi, CASTRAT!).

Panglica portocalie, un simbol al solidatităţii cu mişcarea lui Iuşcenko în Ucraina
Simbolul solidarității cu mișcarea lui Iușcenko în Ucraina este o panglică portocalie sau un steag care conține sloganul "TAK! IUȘCENKO!".

Se mai ştie/zice/aude, azi, ceva, despre Viktor Iuşcenko-„americanul”?! ABSOLUT NIMIC!!!
Tot aşa cum, am putea zice, nici Viktor Ianukovici „pro-rusul” nu mai există, pentru Rusia Putiniană/Putinistă! (Se zice, chiar, că un vameş rus l-ar fi oprit pe Viktor Ianukovici, la  graniţa cu Rusia – împiedicându-l să se refugieze la sânul dragostei lui „dentâi”! – şi asta, chiar  azi...!!!).
Păi, da! „Tata” Martino,  Viktor Iuşcenko -  „UITE-L, IA!” - „TAK! IUŞCENKO!” Adversarul lui Viktor Ianukovici, atunci – şi uitatul TOTAL, azi, de către americanii lui „sprijonitori” (şi pe care şi fraierii de români i-au crezut parteneri, în războiul al doilea mondial...  şi pe care, aceiaşi valahi ramoliţi, după război, i-au aşteptat, până li s-au încurcat bărbile, prin închisorile staliniste şi dejiste! - ...pe când nu aveau cum, aceşti valahi, să dea naibii pomană, oricui se scula mai de dimineaţă, vreo Roşie Montană...)!
Uite-l – NU E! Pur şi simplu  - Viktor Iuşcenko NU MAI ESTE (că are „organele” afectate, că are faţa...pe dos, mă rog, aşa-i că nu mai este? – aşa-i!). Acum, azi, ar fi mai bună, de preşedinte în Ucraina, până şi o gorilă (să zicem, Vitali Klitschko!) - decât „sprijonitul”, de atunci, al americanilor – Viktor Iuşcenko! IUŞCENKO?! E MORT...sau, în fine, uitat în „moarte civilă”!
…Bref! Mie nu-mi spune şi nu mi-a spus, niciodată, nimic, numele vreunuia dintre “VIKTORII” ucraineţi – nici ex-preşedintele pro-rus, de azi (uitat de ruşi!) – şi  nici uitatul premier  pro-american, stârnit şi slăvit, ieri, de către aceiaşi americani! Eu, ca bucovinean, căruia cazacii i-au pângărit până şi ciolanele strămoşilor, dezgropându-le din Cimitirul Central din Cernăuţi şi azvârlindu-le în apa Ceremuşului (ca să nu se mai ştie că zdraveni valahi au mai locuit acele ţinuturi dacice străvechi!) – nu am porniri spre obrazurile căzăceşti, decât, eventual, ca să le muşc! În definitiv, ce valah zdravăn la căpăţână ar putea adora un popor, care a fost LEAGĂNUL HAZARILOR – ...şi care Hazari, la rândul lor,  au pierdut Kievul, în 882, orașul fiind cucerit de conducătorul vareg Oleg, care a pus bazele DINASTIEI RURIKIDE! Ptiu! Se zice despre  Rusia Kieveană/Rutenia (denumirea latină pentru rusi) că „era în secolul al XI-lea cel mai întins stat din Europa” – dar cum să-i numeşti „europeni” şi, mai cu seamă, „neamuri scito-dacice”, pe nişte mongoli?  “Rusiei Kievene” i s-a confecţionat nume de “mahala” rusească (marcă, ţinut de graniţă), cam împotriva realităţii unei stepe golite de “cioloveci” (numele „Ukraina” apare, pentru prima oară, în cronicile secolului al XII-lea, iar pe hărțile politice ale estului Europei, apare, pentru prima oară, în secolul al XV-lea!). 


 

                                                                                       

 

 Adrian SEVERIN

                              Al doilea razboi al Crimeii

In 1992, Rusia a dat lovitura de gratie fostei URSS optand pentru secesionism fata de aceasta in schimbul perspectivei de integare euro-atlantica. Asa s-a consumat ceea ce Vladimir Putin a numit "cea mai mare catastrofa geo-politica a secolului al XX-lea".
Ceea ce a urmat a fostnu includerea Rusiei in ordinea puterilor euro-atlantice, pe picior de egalitate cu acestea, ci o relativ rapida si facila impingere catre est, in afara zonei intereselor vitale europene, si decaderea ei din rangul de superputere globala la cel de putere locala euro-asiatica.
Extinderea NATO, dezmembrarea Iugoslaviei si ingenuncherea Serbiei sub loviturile bombardierelor americane, albanizarea Balcanilor si anihilarea influentei rusesti in peninsula balcanica, implicarea administratiei Clinton in Caucazul de Sud, sustinerea secesionismului cecen, alaturi de autodeterminarea Ucrainei - implicand pierderea Crimeii, gurilor Dunarii si a controlului strategic asupra Marii Negre (dupa ce statele baltice basculasera deja in directia aliantelor occidentale), au fost tot atatia pasi majori facuti in directia scoaterii Rusiei din Europa si totodata din clubul superputerilor. Pasi necesari dar nu si suficienti spre a consacra o victorie durabila a Occidentului pe frontul rusesc.
Dintr-o diversitate de motive - dintre care pot fi amintite deplasarea tintei principale a intereselor strategice americane din Marea Caspica in Golful Persic, implicarea Americii, in primul rand, in razboiul cu „terorismul globalizat”, dezbinarea tot mai accentuata dintre SUA si natiunile vest-europene, precum si aprecierea eronata ca Rusia s-ar putea multumi cu compensatia, mai degraba simbolica, primita prin transformarea G7 in G8 (spre a face loc Moscovei) si admiterea in Consiliul Europei - actorii occidentali s-au oprit la mijlocul drumului. Este posibil ca un factor de franare a elanului initial sa fi fost observarea faptului ca Rusia este prea mare spre a fi izolata, prea importanta spre a fi ignorata si prea puternica spre a fi ingenuncheata.
Indiferent de explicatie, daca sansa reducerii Rusiei la statutul de putere marginala fara impact global sau regional semnificativ a existat vreodata, ea a fost epuizata atunci cand ofensiva occidentala, lansata odata cu prabusirea ordinii mondiale bipolare, a fost abandonata.
Pe acest fundal, pusa in defensiva, Rusia a cumparat timp, substituind rezistenta impotriva ofensivei occidentale prin asocierea binevoitorare la proiectele strategice occidentale cu relevanta regionala si globala, si totodata s-a dotat cu un arc de garantii geo-strategice reprezentate de "conflictele inghetate" intinse la periferia spatiului ex-sovietic, pornind din Transnistria si terminandu-se in Nagorno-Karabah.
Nu este de mirare, asadar, ca astazi, intr-un context general schimbat, eventual mai favorabil lor, rusii provoaca (sau accepta?) un al doilea Razboi al Crimeii prin care incearca sa recupereze dinnou ceea ce Occidentul le-a smuls (vremelnic) la finele celui dintai iar mai apoi, inca o data, la finele Razboiului rece.

Ucraina s-a autodeterminat la finele secolului al XX-lea; dar nu pe baza principiului nationalitatilor (adica al majoritatii etno-culturale locuind un anume teritoriu), asa cum s-a procedat la inceputul aceluiasi secol pentru formarea statelor-natiune, ci pe baza principiului succesiunii geo-politice (adica pe un teritoriu care nu era national ci ex-sovietic, delimitat la vremea sa in functie de ratiuni geo-politice si de management politic, cam la fel cum ar fi vrut sa o faca si Ungaria dupa prabusirea dublei monarhii habsburgice).
In plan intern aceasta explica atat clivajele etno-culturale cat si cele in orientarea geo-politica. In plan extern aici se gaseste motivul pentru care Rusia poate accepta integritatea teritoriala a unei asemenea Ucraini numai atata timp cat aceasta ramane nealiniata (practicand o neutralitate binevoitoare fata de Rusia pe linia traditiilor lor comune si a legaturilor lor istorice) sau se integreaza in Uniunea euro-asiatica, proiectata si dominata de Rusia. Glisarea spre vest a Ucrainei, in masura in care nu poate fi impiedicata, face obligatorie la Moscova declansarea unei actiuni de partaj. Este exact ceea ce se petrece astazi, sub privirile uluite ale Occidentului euro-atlantic. (In realitate singurul lucru surprinzator este surpriza occidentalilor.)
Occidentul euro-atlantic ar fi putut mentine, totusi, integritatea teritoriala si unitatea statala a Ucrainei post-sovietice daca la baza actiunii sale externe nu ar fi stat dogmatica valorilor ci logica aferenta identitatii sale geo-strategice. Dogmatica valorilor cu narcisismul emanat de ea, nu este o politica ci alibiul pentru lipsa unei politici. Neintelegand (sau refuzand sa inteleaga) ca problema pe care o are de rezolvat are ca obiect confruntarea geo-strategica intre ea si Rusia, adica nedefinind corect problema, UE nu a fost in masura sa defineasca solutia corecta, dupa cum nu a stiut nici ce resurse sa mobilizeze spre aplicarea terapiei cuvenite.
Ghidata in special de Germania si, in consecinta, plasata in siajul intereselor germane care au pus antanta cordiala cu Rusia inaintea echilibrului geo-strategic garantat de unitatea si integrarea europeana a Ucrainei, UE a facut tot ce se putea imagina spre a impinge Kievul in bratele Moscovei. La randul lor, cu atentia indreptata spre regiunea Asia-Pacific, SUA au uitat importanta strategica reprezentata pentru ele de vecinatatea estica a UE, contand (in ciuda avertismentelor primite din diverse parti) ca acolo aliatii europeni vor fi capabili sa tina singuri situatia sub control.
Daca la Vilnius Acordul de Asociere intre UE si Ucraina nu a fost semnat, principalul vinovat nu este nici Victor Ianukovici nici Vladimir Putin, ci Angela Merkel, urmata de pleiada eurobirocratilor in frunte cu Jose-Manuel Barroso si Cathy Ashton. Acesta este adevarul adevarat, restul fiind doar detalii coreografice mai mult sau mai putin intamplatoare.
Unitatea Ucrainei autodeterminate prin separare de URSS si ceilalti succesori ai acesteia (in special Rusia) nu putea fi asigurata decat prin integrarea ei totala in UE ca membru cu drepturi depline. (Ceea ce toti patriotii ucraineni au cerut iar marea majoritate a populatiei a sustinut.) Este drept ca o asemenea abordare ar fi impus: a)  punerea imediata la dispozitia Ucrainei a unui pachet financiar masiv apt a asigura nu numai stabilizarea sa economica, transformarea ordinii sale sociale si decuplarea de structurile politico-economice post-sovietice ci si un nivel minim de coeziune economica, sociala si teritoriala cu statele membre UE, de atins anterior accesului propriu-zis in uniune; b) acceptarea unei reforme constitutionale a UE care sa conduca la transformarea actualei sale ordini retrograde – o ordine tot mai confederala, pusa sub comanda unui directorat format din unul, doua sau eventual trei state - intr-o autentica democratie transnationala condusa de institutii cu competente, poate, minime dar federale; c) renuntarea la pretentiile Germaniei (si eventual ale Frantei) de a domina UE, respectiv renuntarea la ideea Europei germane si revenirea la proiectul Germaniei europene.
Or, tocmai asta nu s-a facut. Ucrainei i-a fost refuzata consecvent perspectiva europeana. De asemenea, i s-a refuzat ajutorul financiar necesar evitarii falimentului si asigurarii transformarilor interne fara provocare de tulburari sociale, iar ceea ce i s-a oferit (cu totul insuficient) a fost conditionat fie de reforme socialmente insuportabile fie de masuri politice inacceptabile. (Astfel, s-a pierdut un timp pretios care ar fi putut fi alocat reformelor structurale de natura a consolida statalitatea ucraineana inclusiv prin descentralizare si devolutie, in dispute sterile legate de o asa zisa "justitie selectiva", dispute legand soarta Ucrainei de cea a ex-premierului Timoshenko, atunci ca si acum favoritul Rusiei.)
A plange astazi pe umarul integritatii teritoriale a Ucrainei si a-l demoniza steril pe Presedintele rus Vladimir Putin este tardiv si de aceea inutil. Occidentul si in special UE au ratat ultima posibilitate de a salva unitatea Ucrainei post-sovietice cu aproximativ un an inainte de Vilnius, cand au decis linia politica perdanta de urmat pana la Summitul din capitala Lituaniei. De acum ceea ce trebuie de facut este sa se salveze ceea ce mai poate fi salvat. Intrebarea este, insa, ce mai poate fi salvat?

Deznodamantul Summit-ului de la Vilnius (respectiv nesemnarea Acordului de Asociere dintre UE si Ucraina) a fost considerat ca o victorie strategica a Rusiei, corespunzand unei infrangeri strategice analoge a UE. Aceasta infrangere a afectat, insa, si interesele SUA cu privire la echilibrul geo-strategic dintre lumea euro-atlantica si cea euro (ruso)-asiatica.
America sperase, poate, ca UE o va scuti de o atare incercare. Nu a fost sa fie asa. O uniune care se ocupa doar de exportul valorilor, lasand definirea si apararea intereselor strategice in competenta statelor membre, nu avea cum stavili ofensiva strategica a Rusiei. Aceasta cu atat mai mult cu cat agenda si logica geo-politica a principalului protagonist european, Germania, coincid mai degraba cu cele rusesti decat cu cele americane (si cu cele ale UE in ansamblul sau).
Asa stand lucrurile, dupa Vilnius Rusia era obligata sa isi transforme victoria simbolica intr-una reala si stabila, in timp ce SUA erau obligate sa reintre in joc (fie asta si prin intermediul unui operator de teren prietenos care ar fi putut fi Romania dar a fost, desigur, Polonia) spre a reface echilibrul strategic deranjat si a reveni in avantaj. Cele doua s-au intalnit in centrul Kievului, pe Maidan. Moscova a venit la intalnire bazandu-se pe sprijinul Berlinului si al „vechii Europe”; Washingtonul, pe cel al Varsoviei si al „noii Europe”. Asa cum corect afirma doamna Cathy Ashton, trupele paramilitare din piata si provocatorii lunetisti apartineau altor actori decat celor oficiali ucraineni. In aceasta confruntare presedintele Ianukovici si ai sai – fie ei corupti sau nu, autoritari sau nu, eurosceptici sau nu – au fost doar simpli figuranti si totodata tapii ispasitori. 
Presedintele Putin avea nevoie de revolta Maidanului, de instalarea anarhiei, de ridicarea extremei drepte, de escaladarea nationalismului, rusofobiei si antisemitismului spre a justifica miscarile autonomist-secesioniste ale comunitatilor rusofone (cuprinzand multi posesori de pasapoarte rusesti) si interventia (deocamdata potentiala) a armatei ruse, chipurile spre pastrarea ordinii publice si apararea sigurantei cetatenilor pasnici; mai ales a celor de origine rusa. Pentru Presedintele Obama aceeasi revolta, bine sustinuta si canalizata, era susceptibila sa  duca la inlocuirea regimului oligarhic al „multivectorialistului” corupt Victor Ianukovici cu un regim radical rusofob si nationalist, dispus si totodata obligat sa joace totul pe cartea occidentala.
Daca Rusia si Occidentul coincideau intr-un punct acela era legat de imprejurarea ca nici unul nu voia sa se vada cu Ucraina in casa. Rusia nu doreste anexarea Ucrainei. UE nu doreste ca Ucraina sa ii devina membru. Fiecare vrea sa controleze politic Ucraina si sa o foloseasca, in dinamica echilibrului de putere, impotriva celuilalt. Aceasta in conditiile in care fiecare stie ca "ocuparea" (fie ea si indirecta) a intregii Ucraine este politic imposibila si tehnic extrem de costisitoare. In atari conditii fiecaruia ii este suficienta doar o bucata de tara; din est si respectiv din vest. O bucata ca o ghiulea legata de piciorul celeilalte.
Mergand pe o asemenea linie si actionand intr-o atare logica, Rusia a instituit in Crimeea un protectorat militar cu valoare de gaj care sa garanteze succesul negocierilor unui viitor contract geo-politic regional cu relevanta globala.
SUA - si, impinsa de ele, UE - au reactionat amenintand cu sanctiuni. Aceste sanctiuni sunt de fapt acte de razboi purtate cu mijloace nemilitare. Spre a le conferi o legitimitate morala, ele au fost prezentate ca sanctiuni punitive; adica sanctiuni care pedepsesc incalcarea normelor dreptului international de catre Rusia. In realitate sanctiunile respective sunt sanctiuni cominative; adica masuri de presiune care sa determine Rusia la schimbarea comportamentului.
Dincolo de faptul ca Occidentul euro-atlantic nu are nici o competenta legala spre a se comporta ca o instanta de judecata care pedepseste presupusele abateri de la regula de drept international, sanctiunile deocamdata doar preconizate, in considerarea unei agresiuni deocamdata doar potentiale, sunt ineficiente. Spre a le anihila efectele Rusia mizeaza pe atuul prezentei sale efective pe teren, pe afinitatile etno-culturale cu societatea ucraineana (sau macar o mare parte a ei), pe departarea geografica a SUA, pe santajul energetic asupra UE, pe sabotajul statelor europene dispuse sa sparga unitatea frontului occidental (Germania dar si Franta, Ungaria, Italia sau Grecia ori chiar Marea Britanie) si nu in ultimul rand, pe propria sa capacitate de a rezista mai mult la presiune, la izolare si la suferinta.
Ca sa nu mai vorbim de faptul ca un "razboi al sanctiunilor si contra-sanctiunilor" economice ar putea dauna, cel putin pe termen scurt, mai mult Occidentului - care mizeaza pe scaderea pretului la gaz si petrol, precum si pe fuga capitalurilor straine din Rusia sau pe scumpirea creditului rusesc - decat Rusiei - care poate mentine pretul ridicat al hidrocarburilor prin producerea de tulburari in Asia Centrala si Orientul Mijlociu, poate inchide robinetul de energie de la care se alimenteaza UE, poate proceda la retragerea uriaselor sale capitaluri depozitate in bancile occidentale si poate impiedica importul de marfuri occidentale pe piata ruseasca. Rusia ar putea fi, probabil, pusa in dificultate daca Franta ar inceta sa ii mai livreze echipament militar, Germania sa ii construiasca infrastructuri militare iar Marea Britanie sa ii mai spele banii negri depusi in bancile din City. Este improbabil, insa, ca asa ceva sa se intample intrucat complexul militar-industrial si comunitatea financiar-bancara, astazi globalizate, pun profitul deasupra ratiunilor geo-strategice. Or, domnul Putin stie aceasta.
Plutocratia mondiala s-ar putea sa treaca, in actualele circumstante, de partea Kremlinului, socotind ca independenta si integritatea teritoriala a Ucrainei nu merita pretul haosului economic global. Realitatea este ca, purtate de valurile capitalurilor rusesti, interesele rusesti au ocupat, pe tacute, pozitii mai influente in cadrul ocultei economice globale decat prioritatile geo-politice ale democratiilor nationale din vestul euro-atlantic.
Cele din urma, dupa ce s-au socotit invingatoare in Razboiul rece si dupa ce, la finele acestuia, au crezut ca istoria s-a sfarsit, ca omenirea intreaga le-a imbratisat valorile si ca tot ce mai au de facut este sa domine universul supraveghind corecta aplicare a respectivelor valori... in interes propriu, au ajuns sa constate astazi in Crimeea ca institutiile internationale ale secolului al XXI-lea nu le ofera nici o aparare in jocul geo-strategic de suma nula jucat de Rusia potrivit metodelor specifice secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea. De fapt, sunt obligate sa admita ca "noua ordine" post-bipolara impusa de ele, fie are reguli lipsite de orice garantie fie nu are reguli de loc; precum si ca in confruntarea geo-politica actuala standardele de comportament sunt impuse de Rusia cea "invinsa" iar nu de Occidentul "invingator".   
In ceea ce il priveste pe domnul Putin, el a trecut Rubiconul. Orice dare inapoi sau orice deznodamant care ar lasa impresia ca a cedat, risca, pe fondul opozitiei interne tot mai accentuate fata de regimul sau, sa mute Maidanul in Piata Rosie. Prin urmare marja sa de manevra este relativ redusa. De aceasta trebuie sa tina seama adeptii sanctiunilor ("personalizate" sau nu), in masura in care nu cumva urmaresc aventura provocarii unei revolutii in Rusia.
Pe de alta parte, nici SUA nu isi pot permite o noua infrangere pe "frontul de est". Mai ales in conditiile mentalitatilor americane, aceasta ar produce un uragan psiho-politic in America, uragan ale carui valuri ar putea izbi destabilizator prezenta ordine globala. Pentru asa ceva nici Rusia nu este pregatita; dar nici o super-putere emergenta precum China.
De aici rezulta ca toata lumea este interesata intr-o solutie politica. Nici un actor global sau cu potential global nu este suficient de tare ca sa repurteze o victorie clara si neta pe teren, intr-un joc de suma nula; dar, mai mult decat atat, nu este nici capabil sa digere, sub aspect psihologic si politic, o asemenea victorie, in situatia in care ar obtine-o.
Solutia politica poate fi un "armistitiu" (respectiv o suspendare a conflictului in vederea negocierilor, partile ramanand fiecare pe pozitiile pe care se gaseste la "incetarea focului") sau un "acord" (respectiv rezultatul unor negocieri apte a produce un compromis limpede asumat).
Din punctul meu de vedere (care ar trebui sa fie si un punct de vedere romanesc) "armistitiul" este solutia cea mai rea. Aceasta nu doar intrucat nimic nu dureaza mai mult decat provizoriul si nici pentru ca o incetare a ostilitatilor acum ar gasi pe unul dintre oponenti efectiv pe teren (Rusia) iar pe celalalt doar facand croaziere cu un distrugator pe Marea Neagra.  A nu conveni nimic pe fond la finalul inclestarii prezente ar insemna, in cel mai bun caz, aparitia unui nou conflict inghetat in regiune, conflict care isi va perpetua efectele destabilizatoare de la o criza la alta si care, cu siguranta, va contamina in scurta vreme cel putin estul si intreg sudul Ucrainei, prelungindu-si efectele nefaste in Transnistria si Moldova, pana la granitele Romaniei, daca nu si la cele ale Poloniei, cu ecouri de lupta in tarile baltice.  Rezultatul cel mai rau este crearea unor noi conflicte locale inghetate.
Aceste randuri vor deveni publice cam in acelasi timp cu foarte probabilul rezultat al referendumului din Crimeea care va proclama in acelasi timp autodeterminarea peninsulei si unirea cu Rusia. "Legalistii" - adica cei care au luat puterea prin lovitura de stat - vor spune ca decizia este ilegala. "Democratii" - adica cei care au organizat consultarea populara la umbra tancurilor - vor spune ca glasul poporului trebuie respectat. Dincolo de aceste dispute retorice, o noua situatie va aparea la Simferopol. Daca intr-o forma sau alta se va actiona in forta impotriva secesiunii, revolta „pro-rusa” sau „anti-kieveana” se va extinde imediat in Donietk si Harkiv (unde repetitia generala cu costume a si avut loc). Daca faptul implinit va fi acceptat implicit prin lipsa de reactie concreta, rebeliunea malorusa va fi probabil amanata pentru o vreme spre a reizbucni intr-un alt moment "potrivit". Spre a evita intrarea in aceasta logica a succesiunii evenimentelor, va trebui actionat imediat, cu curaj si cu imaginatie, cu intelepciune si cu forta.
Solutia adevarata sunt, deci, negocierile; solutia reala este o intelegere politica negociata explicit. Cum negocierile inseamna a da si a lua, apare necesar ca fiecare sa se prezinte la negocieri cu o idee clara in legatura cu ceea ce doreste plus cu atuuri palpabile in mana.
Rusia doreste cu siguranta sa renegocieze "acordul" incheiat cu Occidentul euro-atlantic la sfarsitul Razboiului rece, acord care a condus la abolirea sistemului mondial bipolar. In acest context, urmareste obtinerea unui statut post-imperial (sovietic) de putere globala, impreuna cu dreptul de a detine instrumentele necesare sustinerii lui.
 
Ce vor UE si SUA? Ramane un mare secret in centrul caruia se ascunde nimicul; sau probabil dorinta de a nu-si pierde iluzoria lor superioritate actuala. O viziune asupra unei ordini globale bazate pe echilibru, subsidiaritate si incluziune, se impune, asadar.
Pana atunci negocierile insesi reclama echilibrul fortelor implicate. De aceea, raspunzand chiar unei cereri ucrainene, garantii occidentali ai independentei Ucrainei (SUA si Marea Britanie), cu sprijinul aliatilor lor, trebuie sa trimita trupe de "mentinere a ordinii si descurajarii extremismului si anarhiei" in zone precum Odessa si Bugeacul, inclusiv de-a lungul granitei cu Republica Moldova, oarecum simetric cu actiunea trupelor ruse dar fara a intra in conflict cu ele. Deocamdata doar Crimeea este pierduta. Trebuie salvat restul!
In septembrie 1898 trupe britanice, conduse de Lordul Kitchener si franceze, conduse de capitanul Jean-Baptiste Marchand, s-au intalnit fata in fata in dreptul micii localitati Fachoda, din sudul Sudanului. Nici unul din cei doi comandanti militari nu au indraznit sa dea ordinul de lupta care ar fi aruncat doua dintre marile puteri ale timpului intr-un razboi reciproc distrugator, de natura a fi lasat Reichul German sa domine nestingherit Europa. In final, dupa luni de incordare si de confruntare retorica, ministrii de externe ai celor doua tari au ajuns la un acord care a trasat linia de demarcatie dintre zonele lor de influenta (coloniala), punand astfel bazele viitoarei "antante cordiale" care va garanta apoi echilibrul geo-politic european si mondial.
Istoria nu se repeta, desigur, dar ea trebuie sa fie sursa de invataminte. Gandirii strategice de secol XIX a domnului Putin nu i se pot opune in mod direct conceptiile de secol XXI ale unui Occident decadent, dominat de narcisism si de sovinismul bunastarii, care a crede ca poate fi invingator fara sa lupte si ca superioritatea autoproclamata a valorilor sale este suficienta spre a-i permite sa domine lumea, dispensandu-l de obligatia solidaritatii si a autosacrificiului. Daca valorile occidentale nascute din tragediile secolului al XX-lea, ar fi fundamentat o Europa politica dotata cu o armata proprie apta a pune in aplicare o adevarata politica de aparare si securitate comuna, precum si o America dedicata secularismului in relatiile internationale si a multipolarismului simetric in ordinea globala, altfel ar fi stat lucrurile. Asa, insa, niste precepte fara putere, presupus universale, oricit de sofisticate si de seducatoare ar fi, in absenta consensului nu pot rezista singure puterii brute, cum nici vechiul Imperiu roman nu a putut rezista asalturilor barbare ori proiectul securitatii colective pastorit de Liga Natiunilor intr-o lume dominata de subtilul egoism colonial franco-britanic, nu a supravietuit brutalitatii naziste. De aceea recurgerea la contra-masuri sau la solutii care au functionat in secolul al XIX-lea se impune tocmai spre a face sa renasca sansele unei noi ordini circumscrise de idealurile pacifiste, egalitare si federalizatoare ale secolului al XXI-lea. N-ar fi pentru prima oara cand omenirea intra in viitor reculand.
In acest sens si tinand seama de precaritatea sanctiunilor ce pot fi aplicate, ceea ce ar putea aduce Rusia la negocieri serioase ar fi tocmai steagul UE sau cel al NATO sau altele echivalente fluturand pe teren la Odessa, fata in fata cu steagurile rusesti din Crimeea.     
Esential este ca de acum toate partile sa arate curaj, viziune si tarie pentru a transforma actuala confruntare strategica intr-un acord strategic cu valoare regionala si globala. Intrebarea este cine o va face? Europenii imbogatiti din afacerile cu gazul rusesc, cei care vand arme in Rusia sau cei care spala banii rusesti?
PS – Din punctul de vedere la Romaniei, cred ca obiectivele de atins in si prin actuala criza ar trebui sa fie urmatoarele: evitarea revenirii Rusiei la gurile Dunarii; stingerea conflictului transnistrean; revenirea SUA ca jucator activ in sistemul echilibrului strategic din regiunea Marii Negre; reabilitarea pozitiei de partener strategic in relatia cu SUA si cresterea influentei sale in UE, consecutive inserarii utile (prin informatie, analiza, proiectare politica si actiune diplomatica) ca putere locala (sub-regionala), in strategia occidentala din vecinatatea estica a regiunii euro-atlantice, precum si in stabilizarea si securizarea echilibrului dintre regiunea euro-atlantica si cea ruso (euro)-asiatica; accelerarea procesului de integrare europeana a Republicii Moldova; garantarea internationala a aptitudinii Ucrainei de a opta liber asupra aliantelor sale, simultan cu oferirea unor perspective certe si realiste de integrare europeana; revitalizarea euro-regiunilor Prutul superior (Bucovina) si Dunarea de Jos, precum si dinamizarea proceselor integratoare specifice acestora. Asa sa ne ajute Dumnezeu ... dar si elita

 

 N.R: Reproducem și un comentariu la acest articol, semnat, din păcate:
ANONIMUS

16 martie, 15:47

Situatia este datorita politicii de putere dupa WWII cand nimeni n-a intraznit sa permita Germaniei sa se inarmeze mimand o armonie ipocrita si mincinoasa,lasand SUA sa arbitreze ori ce diferend.In ultimul timp ma tem ca SUA iritata de problemele facute de inteligentii conducatori ai UE si avand destule probleme provocate de criza pe care ei au starnit-o si de " minunata" conducere a dlui Obama , reactioneaza doar fiind obligati sa-si pastreze buna reputatie oarecum festelita in Africa,si Asia.Ma tem ca SUA si UE vor repurta un triumf "a la"Chamberlain unde Dlui Putin ii va lipsi doar mustata "musca" si ranjetele de satisfactie bine temperate.Vina o are conducerea UE fara orizont si din pricina meschinariei si cupiditatea acestor intereasati verosi si lacomi.O sa-i coste mai mult decat economiile si avaritia facute pe spinarea saracilor UE.

 

 
 PUTIN nu se va opri în CRIMEEA și nu se va multumi doar cu UCRAINA
                                               Autor Radu Moraru / nasul.tv

Din pacate pentru Romania si pentru Romania de peste Prut, marile puteri ale lumii privesc superficial planurile lui Putin si propun solutii economice care sa il blocheze pe noul Tzar, neintelegind ca Putin si Generalii sai functioneaza dupa logica razboiului si nu dupa niste amarite de mecanisme economice.
Am spus acum doua saptamini, in emisiune, ca Putin are un plan care seamana izbitor cu planul lui Hitler. Astazi, urmarind presa internationala extrem de bleaga si superficiala, pot sa intaresc acest lucru. Asa se intimpla si in acei ani tragici premergatori celui de-al doilea razboi mondial.
Ce nu inteleg occidentalii, si poate ca unii chiar nu vor sa inteleaga, Putin nu se va opri in Crimeea, Putin nu se va multumi doar cu Ucraina, Putin va intra si in Moldova de peste Prut. La cum se “aseaza” lucrurile, cred ca vom avea curind o granita cu noul imperiu rus si cu o influenta uriasa a sa pina la Carpati. As vrea sa ma insel dar nu pot sa nu observ ca Putin si ai lui au un plan bine pregatit, de cel putin citiva ani si au ales cel mai bun moment.
Germania avea nevoie ca de aer de gaze ieftine si Putin, din toata marinimia lui, a dat Germaniei acest contract extrem de avantajos. Cu o singura conditie, ca doamna Merkel sa ia la guvernare PSD-ul german. Sa nu uitam ca fostul cancelar Schroder este mare boss la Gazpromul patronat de Putin.
Si sa nu uitam citeva “amanunte”: City-ul londonez depinde de tranzactiile rusesti (unele bine mascate) iar rusii “disciplinati” au citeva investitii strategice in tarile importante ale Europei.
In sfirsit, pe fondul unui leadership european si american foarte slab, pe fondul unui sprijin urias pe care Putin il are din partea Bisericilor Mari, avind in vedere pozitia sa contra homosexualilor, Rusia nu sta deloc rau in aceasta infruntare cu Restul Lumii.
Si ca un mic detaliu, populatiile occidentale sint foarte bine amortite in micul lor confort zilnic, incapabile sa inteleaga si sa se opuna populatiei de “ursi” rusi cu nostalgii si dorinte expansioniste. Da, foamea de mare imperiu rusesc tine loc de foame si rusii nu au uitat niciodata umilintele post URSS.
Treziti-va oameni buni! Nu stiu daca noi romanii avem solutii dar macar treziti-va!
Sa fiti iubiti!
R. M.
 


ÎN ADDENDA

PRIMIM DE LA Vale Răut <
raut@comhem.se> ,prin Dimitrie Grama [gramadimitrie@gmail.com]

    Originea rusofobiei la români.

De ce am ajuns să îi urâm pe ruşi?

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna". Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei" voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie
Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. - jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci", după cum scrie Neagu Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii" ruşi. Neagu Djuvara relatează în cartea „Între Orient şi Occident": „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. - voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000", ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi.

UN SAT ÎNTREG, ALUNGAT PE CÂMP ÎN TOIUL IERNII       

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii" ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului", povesteşte acelaşi Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei.
 Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile" sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor". Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.
Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (...)".
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita" să mai plece. Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi, la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă".

NAPOLEON NE-A SALVAT

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor.
Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.
Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir - destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi - decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră".

MAI CORUPŢI DECÂT TURCII         

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident": „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă".
După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte".
La 1830, românii se săturaseră de „fraţii creştini". Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei".
Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!".

„RĂZBOIUL” ALIAŢILOR RUSO-ROMÂNI DE LA 1878

Consolidarea „simpatiei" pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.
După ce a fost salvată de la înfrângere de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

BUNI ÎN FAŢA PLEVNEI, „UITAŢI” LA TRATATIVE     

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. - Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.

RUŞII ASEDIAZĂ BUCUREŞTII         

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. - cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.
România n-a cedat şi s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
„(...) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române - Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

„PRIETENIA PENTRU RUSIA ERA SFÂRŞITĂ”        

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.
În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu. Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (...) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

ATENTATELE, TRĂDAREA, TEZAURUL, BASARABIA, BUCOVINA...

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.
În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.
Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat tensiunile. Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.
După 1990, instalarea în fruntea statului a unor comunişti instruiţi la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.
Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi acum. Imperiul din Est a reacţionat agresiv la intrarea ţării noastre în NATO şi UE, iar relaţiile dintre cele două părţi sunt caracterizate de specialişti ca fiind „tensionate”.

 

 Iar, în addenda la addenda,reproducem:

                Testamentul lui Petru cel Mare

Elaborat in 1725, Testamentul lui Petru I tarul Rusiei (1672-1725) a fost adus la Paris in anul 1757 de catre ambasadorul Frantei la Petersburg si predat Regelui Ludovic al XV-lea. Acest document, publicat la Paris in anul 1843, a fost citit si comentat cu mare interes, in anii care s-au scurs de la descoperirea lui, de capete incoronate din Europa, de politicieni, istorici si oameni de cultura.
 
Considerat de unii ca apocrif, Testamentul lui Petru cel Mare reprezinta un text a carui valoare rezida in confirmarea, prin fapte istorice, a recomandarilor catre urmasi elaborate de tar sau atribuite acestuia.
 
Implicatiile pentru actualitatea geopolitica internationala si, in particular, pentru cea romaneasca, sunt extraordinar de importante, permitandu-ne sa intelegem multe lucruri care se intampla, acum, sub ochii nostri.
 
Textul Testamentului *)
 
In numele Prea Sfintei si Nedespartitei Treimi, Noi Petru I, catre toti urmasii nostrii mostenitorii Tronului, Guvernantilor si natiei rusesti.
Marele Dumnezeu, de la care avem existenta si Coroana noastra, luminandu-ne, imi arata mie a privi spre poporul rusesc ca fiind chemat a stapani in viitorime toata Europa. Eu pun temei acestei idei, ca natiunile Europei au ajuns cele mai multe intr-o stare de vechime aproape de a lor cadere. Urmeaza dar, a fi ele subjugate de un popor tanar si nou, cand va ajunge la intregimea cresterii sale  si va capata toata a sa putere ...
Eu am gasit Rusia ca un paraias si o las ca un rau mare. Iar mostenitorii mei o vor face si mai mare, intinsa, hotarata de a face sa rodeasca Europa cea starpita.
Eu le las instructiunile urmatoare pe care le recomanduiesc la a lor luare aminte  ca sa le pazeasca cu statornicie.
A tine natia ruseasca necurmat in stare de razboi, spre a avea pe soldatii ei pururea deprinsi la razboi ... Razboiul sa ajute pacii,  in interesul intinderii Rusiei si a inaintarii ei in inflorire.
A chema prin toate putincioasele mijloace, de la natiile cele invatate ale Europei, Comandiri in vreme de razboi si oameni invatati in vreme de pace, spre a face ca natia ruseasca sa capete foloase de la celelalte natii, fara a pierde nimic din ale sale proprii.
A se amesteca in toate pricinile si dezbaterile din Europa, mai vartos in acele tari care fiind mai in apropriere, intereseaza mai cu seama.
A vara vrajba in Polonia, a hrani in ea tulburari necontenite; a castiga cu bani pe cei mai puternici, a avea inrauriri in Dietele lor spre a putea lucra la alegerea  Crailor lor si a-si face partizani in Polonia ... Daca  puterile vecine s-ar impotrivi sa le impace impartind-o cu ele ...
A lua cat s-ar putea mai mult din hotarele Suediei si a sti cum sa se faca ca insasi ea,  Suedia,  sa-i deschida razboi, spre a-i gasi pricina de a o subjuga...  A dezbina Suedia de Danemarca si, cu luare aminte, a hrani rivalitatile lor.
A insotii Printii rusi intotdeauna cu printese din Germania spre a inmultii influenta noastra acolo ... sa se uneasca de la sine  la pricina noastra.
A cauta alianta de comert cu Englitera, mai mult decat a oricarei alte Puteri, pentru ca ea are ma mult trebuinta de NOI ... a schimba cheresteaua noastra si alte produse cu aurul ei si a face ca negustorii si matrozii ei sa-i deprinda pe cei ai natiei noastre spre navigatie si comert.
A se intinde neincetat catre Nord pe marginea Marii Baltice si catre Sud pe marginea Marii Negre.
A se apropia cat mai mult de Constantinopole si de India, ca acel ce va stapani acolo, va fi adevaratul stapanitor al lumii ... A strabate pana la golful Persic, a restatornicii de se poate comertul cel din vechime al Orientului si a se intinde pana in India care este magazia lumii...
A cauta si a castiga alianta Austriei ... a o sprijinii in zadarnicele ei inchipuiri de a stapani Germania... iar prin taina a intarata dusmania  Printilor Germaniei impotriva ei...
A face de a se interesa curtea Austriei ca sa izgoneasca pe Turci din Europa si a nimicii pretentiile ei cand vom subjuga Constantinopole...
A face pe toti grecii dezbinati ce sunt imprastiati in Ungaria, Polonia si alte tari, sa se lipseasca de ele si a se reface sprijinul lor si a intermedia o asociatie  universala; acestia vor fi tot atatia prieteni pe care Rusia ii va avea in statul fiecarui dusman al ei.
Dupa ce Suedia se va dezmembra, Persia  se va birui, Polonia se va subjuga si Turcia se va supune ... a propune foarte tainic la curtea Frantei, apoi la cea a Austriei, de a impartii cu ele imperia lumii, magulindu-se ambitia si iubirea lor de sine... Rusia sa se ajute cu ele pentru a le desfiinta  pe urma ...
Daca amandoua aceste curti vor refuza propunerea Rusiei, atunci trebuie sa se stie cum sa imparta intre ele galceava si a le face sa se slabeasca una pe alta ... Apoi Rusia, folosindu-se de un prilej hotarator, va navali asupra Germaniei, pornind totodata cu doua flote mari ce vor napadi Franta. Aceste doua tari biruindu-se, celelalte parti ale Europei vor trece lesne  si fara impotrivire sub jugul Rusiei.

 

* ) Text aparut la Iasi in 1892 si reprodus pe internet de George Cautisanu, aparand doar unele prescurtari care nu modifica sensul

 

 
 DISCLAIMER:
Toate părerile, punctele de vedere, afirmaţiile, atitudinile şi detaliile informative reprezintă angajarea fiecărui autor în parte. Portalul nostru nu îşi însuşeşte responsabilitatea pentru conţinutul articolelor publicate. Fiecare link şi articol pe care îl prezentăm are propriul copyright © şi răspundere personală pentru conţinut.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971