Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR.7 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE: Comentează: Daniela Gîfu, Mihai Berca, Radu Golban, Adrian Severin
ÎN LOC DE BILANȚ 2013:BUNE ȘI RELE DESPRE PREZENȚA ÎN LUME ȘI PREZENTUL UNIVERSULUI ROMÂNESC - Partea I
ÎN LOC DE BILANȚ 2013:BUNE ȘI RELE DESPRE PREZENȚA ÎN LUME ȘI PREZENTUL UNIVERSULUI ROMÂNESC - Partea II
ÎN LOC DE BILANȚ 2013:BUNE ȘI RELE DESPRE PREZENȚA ÎN LUME ȘI PREZENTUL UNIVERSULUI ROMÂNESC - Partea III
ȚARA ȘI POEȚII EI DIN LUMEA LARGĂ Melania Rusu Caragioiu –Canada; Nicholas Andronescu –SUA, Galina Furdui-Basarabia ; Luca Cipolla-Italia ; IonuțCaragea-Canada
Actualitatea literară, artistică și editorială Eveniment: Antologia dedicată Zilei Limbii Române; Luciditatea unui fost premier; Poezia lui Mihai Nenoiu Recenzii și prezentări de Marian Barbu, Gheorghe Anca, Viorel Roman, Mihaela Rotaru, Adrian Botez, Lucian Bureriu; Maria Fitcal; Larisa Ileana Casangiu, Constantin Stancu, Vlad Pohilă,Ovidiu Creangă, Constantin Dobrescu, Constantin Teodorescu-Kitchener, Cătălin Moldoveanu, Mircea Botiș DESPRE: Pusi Dinulescu, Aurel Rogojan, Radu Botiș, Theodor Codreanu, Florentin Smarandache, Elisabeta Iosif, Marian Popa, Ioana Stuparu, Mihaela Burlacu, Adrian Botez, Iacob Cazacu-Istrati, Dumitru Ichim, Rev ista „Zeit”, Societatea „Tinerimea română”. Partea I
Actualitatea literară, artistică și editorială - Partea II
Convorbire literară care nu privește guvernul- Corneliu Leu raspunde unor intrebari puse de Florentin Popescu
SISTEMUL STATAL ȘI MORALA GUVERNAMENTALĂ LA ROMÂNI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - LA SFÂRȘIT DE AN O ANTOLOGIE VINE CU BUCURIE
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI prezintă FOLCLORUL INTERNETIST al lui Florentin Smarandache

 

 

 
              LITERATURA ROMÂNĂ DE AZI PE MÂINE

În măsura în care literatura rămâne un argument esenţial pentru însăşi identitatea unei naţiuni, în ograda acesteia rămâne valabilă necesitatea punerii în valoare, instituirii, cu luciditate şi bun simţ, a unor ierarhii valorice şi asta se poate lăsând să fie dicţionare/istorii ale literaturii noastre. Că sunt multe/puţine, vă rog să admiteţi că aceste demersuri, uneori de mari dimensiuni, rezultante ale unei documentări serioase, nu sunt niciodată destule.

1. Prin „Istoria literaturii române de azi pe mâine” Marian Popa ne pune în faţă o oglindă. Nu este unica, nici cea mai binevoitoare. Este un document ciclopic, care vrea să ne trimită la noi înşine: ce am făcut din viaţa noastră? A fost ea un p(act) faustic? Puteam face altceva? Ne va mântui posteritatea? Va rămâne, dintr-o existenţă, ceva mai mult decât un pumn de cenuşă? Este un semnal de alarmă, vorba lui Laurenţiu Fulga: “Grăbiţi-vă, tovarăşi, mai avem doar trei locuri în cimitirul Belu…”   Dacă am lăsat să treacă un timp nefolosit, a mai rămas puţin pentru…adunarea, ordonarea, dacă nu şi publicarea textelor din sertare. Marian Popa ar putea să-i facă pe necunoscători să creadă că am dus o viaţă normală, că am publicat cu toţii tot ce am scris. Tragic este că mulţi dintre noi am rămas cam fără operă, că spaţiul tipografic, drămuit cu zgârcenie de patria-mumă, s-a dat unora mai mult, altora mai puţin şi doar pe anumite criterii. Vorba lui Arghezi, “un nume adunat p-o carte”! Să zicem că  textele, pretextele şi contextele au fost teste de calitate umană, în regimul trecut. Criticul ne consolează cu un surâs caustic: cărţile acelea ar fi “…experienţe care lipsesc literaturilor franceză, britanică sau americană, cu care au contribuit la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alţii de pionieratul unor experienţe în această direcţie sau sugerându-le ce merită a fi repetat şi, la o adică, perfecţionat”. Este şi asta ceva; a fost minunat, nu? Sigur, nu lipsesc evenimentele mai de senzaţie, ceea ce se întâmpla la Bucureşti: Nina Cassian avea 1000 de amanţi, pe mulţi i-a propulsat în funcţii de răspundere ; Marin Preda moare, probabil asasinat, după beţie. Poate că orice scriitor român ar fi avut o altă evoluţie dacă ar fi locuit în capitală. Dependenţa de Centru a fost principala preocupare a României. De atunci spaţiile spirituale, altele decât acela al aşa-zisului românism de bază, s-au reorientat spre polul naţionalului şi unitarului. Şi acum, pentru a răspunde cumva acuzelor de oportunism pe care le tot face Marian Popa vechii generaţii, uneori pe bună dreptate, o să afirm că nu din Vest a căzut pe capul ţării naţional- comunismul, ci mai din estul teritoriului. "Nu ne mai amintim de o mulţime de lucruri, faptul că Banatul a fost cucerit şi rupt în două, că zone importante au început brusc să depindă de Bucureşti…” (spune Cornel Ungureanu).
Marian Popa a mai alcătuit dicţionare. Mai bine că le-a făcut incomplete, decât “completate” astfel: autorul, având mult de lucru, “…n-a putut parcurge toate cărţile apărute: a apelat de aceea la lecturile de bunăcredinţă ale altora”. Treburile decurgeau astfel: acum treizeci şi trei de ani Dumitru Micu scria despre volumul de debut al subsemnatului în “Gazeta literară”. Impresiile domniei-sale au fost preluate de Mircea Zaciu, cu ajustări, în DSR( Dicţionarul Scriitorilor Români), document refolosit apoi de Marian Popa şi aşa mai departe, de alţi autori de dicţionare sau istorii literare. De unde se vede că uneori e suficient ca unul să citească şi mai mulţi să comenteze. S-a întâmplat mai ales astfel autorilor „din teritoriu”. Nu ştiu ce îl face pe autor să îi pună pe minoritari în rubrici minuscule, în care dezbate problemele ungurilor, nemţilor, evreilor. Mai scapă, din întâmplare şi câte un nume “străin”: Anavi Adam e pomenit la o excludere din U.S., Franyo Zoltan la o premiere. C.Vadim Tudor, cu care Marian Popa a fost coleg, este elogiat  cu asupra de măsură, cu poeme conjuncturale: “Cernobâle, Cernobâle…”  Se pierde spaţiu tipografic, în favoarea „provincialilor”, cu detalii tragi-comice: A.Babeţi debutează într-o gazetă de liceu, dar are ochelari groşi; Banciu a fost operat şi e alpinist precoce; romanul lui Cerneţ ar fi fost genial dacă autorul ar fi fost genial. Ş.Foarţă ar fi generat o veritabilă creştere a limbii româneşti. D.Ureche a ceauşizat şi el “înainte de a încerca să fugă în Vest”. A.Turcuş e menţionat ca pasionat “de mituri, eseuri şi astronomie”. Despre N. Roşianu: “Nu toţi uzează de lirismul patriotic pentru a se ridica; unii reuşesc să coboare cu el”. N. Dolângă “reduce patrioticul la un ruralism tradiţional”. Asta spre deosebire de, nu-i aşa, Vadim Tudor, cu “alegoriile splendide”? Aşa-zisa provincie e reprezentată, mai mult prin nominalizarea unor autori decât prin comentarea lor. În schimb, criticul constată că lui Hitler i-au fost dedicate cărţi “de autor”, spre deosebire de dictatorul român, care ar fi preferat cărţile colective. Nu-mi amintesc să fi existat asemenea ordine; s-a mers pe lirică festivă, de pagina-ntâi, care niciodată n-a fost inclusă şi în volumele autorilor. Printr-o chirurgie facilă se pot detaşa operele festive, de restul, cu adevărat reprezentative pentru fiecare autor. A trânti tot ce s-a scris în ultimele decenii sub semnul obedienţei faţă de stăpânire este o crudă lovitură. Libertatea de care dau dovadă spiritele noastre azi, fără părtinire faţă de conducători este dovada unui mai îndelung exerciţiu de independenţă. Popa ştie că poezia festivistă trebuia să posede o versificaţie perfectă. Viaţa era duplicitară. Puteai să scrii „texte”, dar şi să-ţi vezi de treabă, într-o lume numai a ta, mai bună. Aşa că putem să înţelegem pe cei ce, înghesuind totul între cele două paranteze , 1944-1989, procedează determinist, conform esteticii marxiste, chiar dacă în sens negativ. Or, se crede pe undeva că a treia Europă s-a inventat abia după răsturnarea comunismului? Că şi în teritorii, “limba se îmbogăţeşte invers proporţional cu jefuirea materială”, este o altă problemă. Dar ce se întâmplă astăzi?…Ca să nu mai vorbim de continuitatea şi desăvârşirea mizeriei. Criticul observă :se înfiinţa la Timişoara editura “Facla”, sub direcţiunea “obscurului” Simion Dima. De ce ar fi un obscur acest stilat gazetar şi om de cultură? „Secţia de beletristică trebuie să reprezinte Banatul multilingv, dar monocultural…din serii se reţine SATYRICON. Dar editura rămâne provincială”. Ei, da, cineva mai trebuie să trăiască şi în provincie. Când bucureştenii veneau în Banat, acesta li se părea mai puţin provincial, ba chiar ştiau că veneau în Centrul Europei. Din provincie venea şi Nicolae Breban, Number One azi. El lua locul lui Geo Dumitrescu. Se menţionează faptul că “reprezentativitatea unională (a revistei România literară) scade”, sub noul director, ceea ce iarăşi nu e adevărat. Se înfiinţează la Timişoara revista “Orizont” la care noi, redactorii, de fapt erau, zice inexact criticul, “colaboratori frecvenţi”. Un secret, dezvăluit, poate, din sursele obscure, la care criticul o fi avut acces: revista ar fi avut “sarcini speciale” vizând românii din Banatul iugoslav. Din această „informaţie clasificată” îmi dau seama că cel ce oferă abia acum asemenea adevăruri ascunse, era informat mai de mult. Măcar pe atunci, în trecut, spune autorul, s-au realizat “centre de recuperare nutriţională”. Exista “Libertatea de a trage cu puşca”. Azi – se continuă cu brio ceea ce s-a început: “exterminarea românilor”. Are dreptate criticul: am fost “provinciali”, “complexaţi sau naivi” sau “ticăloşiţi”. S-a utilizat un “naţionalism resuscitat pentru a zmulge noi energii unui popor obosit”. Trebuie însă să facem corecţia că generaţia şaptezecistă n-a format-o “Cartea Românească”, prin colecţia “Hyperion”, ci “Eminescu”, prin colecţia “Luceafărul”, unde au apărut şi mulţi-puţini autori din Vestul ţării, începând cu 1968. “Epoca aceasta produce tineri prea inteligenţi pentru ea”. Suntem de acord...Cu cât poezia devine mai intraductibilă, cu atât faptul e mai lăudabil, dată fiind perfecţionarea limbajului. Dar…”cuvintele sunt tot ce-a mai rămas din ce n-a fost, înlocuind idei”. Concluzie genială. Tristă, nedreaptă consideraţia asupra generaţiilor de azi: “lipsă execrabilă de caracter şi solidaritate, necesare binelui”. Splendid citatul din Fănuş Neagu: “Ori măriţi osul, ori răriţi câinii”. Intervenţia lui Doinaş faţă de şaptezecişti ar trebui conturată mergându-se la cauze. În text apare: ”…cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe şcolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Şt.Aug.Doinaş în serialul MODA POETICĂ 68”. Dar “detaliile” acelea au fost esenţa. Esenţa nesupunerii, fie şi mascată. Simţeam, în Banat, dezgustul dictatorului pentru acest teritoriu. I-am servit ironie mascată. Dar, înaintând în timp, ne-a scăzut puterea de a lupta; parantezele s-au strâns tot mai mult, nu se mai putea ieşi „afară”. Istoria lui Marian Popa nu este o inventariere de autori, ci un act de nesupunere faţă de unele tare ereditare ale criticii foiletoniste, „de sezon”.
                                                                                                                  LUCIAN BURERIU

 
  
                                        “Oameni de nisip”
                                                          de Ioana Stuparu


Ioana Stuparu scrie, nu de dragul de a scrie, ci pentru că are ceva de spus. Scrie pentru că simte nevoia să dăruiască semenilor din preaplinul său sufletesc. Simte că Dumnezeu i-a încredinţat o misiune şi i-a dat putere s-o împlinească pentru a nu lăsa să se piardă în negura timpului imaginea unor locuri şi a unor vremuri ireversibil marcate de zguduitoare evenimente dramatice legate de instalarea regimului comunist.

    Romanul “Oameni de nisip”, structurat în trei volume fiecare cu câte un subtitlu sugestiv:” Jurământul văduvei”, Târguiala”, ”Lacrimi pe vatră”,  are în prim plan istoria unei familii de ţărani. Dar privit în ansamblu, el este o monografie lirică a satului oltenesc Mârşani, unde autoarea s-a născut şi a copilărit. Spaţiul copilăriei reprezintă pentru ea, ca şi la Creangă, un loc sacru, o matrice spirituală pentru sufletul său devenit parte integrantă din acest univers. Mai mult decât atât, satul natal este un fel de axă a lumii spre care se întoarce cât poate de des cu bucuria şi nostalgia regăsirii unor amintiri dragi. Incontestabil, pentru Ioana, Mârşani este un loc unic, ca şi copilăria sa irepetabilă.
           Cititorul va descoperi însă în roman şi trăsături tipice satului românesc din Câmpia Dunării, de la jumătatea secolului trecut, întâlnite cu precădere în proza lui Marin Preda şi  poate în propriile amintiri, dacă am trăit acele vremuri la sat…
            Proza Ioanei Stuparu are un pronunţat caracter autobiografic şi realist, înfăţişând în manieră subiectivă, cu accente lirico-dramatice, pe alocuri umoristice, oameni, locuri impresii din viaţa personală sau din viaţa altor oameni la care a fost martoră.
           Relatarea începe din perspectiva unui narator oarecum detaşat de acţiune, ca apoi să ne introducă treptat în lumea satului ca s-o urmărim din interior, implicându-ne afectiv în şirul evenimentelor. Fixarea cadrului acţiunii se face în stil clasic, prin descrierea drumului de la Craiova spre Mârşani: “Ca să ajungi din Craiova la Mârşani, trebuie să ieşi din oraş pe partea dinspre Romaneşti şi să faci stânga pe şoseaua care duce la Bechet…”  Verbele de persoana a doua joacă aici rolul unei invitaţii la călătorie. Autoarea ne sugerează să găsim mai intâi locul pe hartă, apoi să ne lăsăm conduşi de ea pe acest traseu imaginar, parcurgând împreună o adevărată aventură de cunoaştere.
           Reperele toponimice reale conferă textului autenticitate. Impresia de autentic este întărită prin trecerea registrului narativ de la obiectiv la subiectiv. In prima parte a volumului întâi autoarea prezintă la persoana a treia câteva date din genealogia familiei: despre Oana, bunica din Daneţi, dinspre mamă; despre mama, Florica, fiica Oanei, peţită şi căsătorită fără voia ei cu Ştefan, fiul lui Mitru Leu din Mârşani; despre naşterea într-o conjunctură nefericită a Ioanei; despre moartea Mariei, bunica dinspre tată… De aici încolo întâmplările sunt evocate la persoana întâi, din perspectiva Ioanei, care devine personaj narator, martor atent şi extrem de sensibil la tot ce se petrece în jurul său.
        Ioana, alintată în familie Nina, este cu siguranţă un alter ego al autoarei. Memoria afectivă a copilului s-a suprapus peste memoria de lungă durată a maturului, care n-a uitat nimic şi care decupează secvenţele, le selectează şi le asamblează după o tehnică a colajului, recompunând din frânturi o întreagă etapă a vieţii sale. Firul epic se dezvoltă fără a urmări strict o înlănţuire cronologică, dar păstrând totuşi o cursivitate evolutivă lineară, fără alternanţe de planuri temporale şi narative. Secvenţele, nu lipsite de umor şi suspans, se succed într-o gradaţie ascendentă, de la inocentele altercaţii puerile, la bârfe, calomnii şi conflicte aspre, până la dramatice încleştări sociale ce torsionează viaţa familiei şi a satului, deturnând-o din matca ei firească.
        Deposedarea forţată de pământ şi de alte bunuri materiale personale ale ţăranilor creează o tensiune ce dă impresia de comprimare temporală (ca şi în “Moromeţii” lui Marin Preda). Evenimentele se precipită, par să nu mai încapă în timpul lor, în tiparul ştiut şi se revarsă năucitor peste oameni care nu mai înţeleg nimic din ce se întâmplă şi nu mai au vreme să se dezmeticească. Pierduţi de ei înşişi, devin parcă umbre călătoare, ca şi Ştefan Leu, în finalul romanului. După ce semnează adeziunea la colectivizare,el evadează simbolic din satul său, părăsindu-şi familia pentru a nu fi martor la distrugerea iremediabilă a demnităţii sale de om.
        Există după mine o legătură evidentă între titlul romanului (“Oameni de nisip”) şi ideea de vulnerabilitate a oamenilor în faţa marilor confruntări ale istoriei. Dar metafora poate avea şi alte conotaţii. Desigur, se referă în primul rând la terenul nisipos şi arid al Mârşanilor, dar se extinde şi asupra oamenilor, neputincioşi şi condamnaţi parcă la sărăcie, neputându-se niciodată baza pe roadele pământului. Florica face o distincţie clară între “oaminii de pământ mare” (cum le spunea ea celor din Daneţi cu terenuri mănoase) şi “oaminii de năsâp”, “de fâsălaie”, “farfarale”,”nimicuri”, după cum îi ponegrea la supărare, pe cei din Mârşani, cu zăduful celei care nu s-a putut acomoda nici  până la bătrâneţe cu statutul de “vinitică”.
        Dar, spre deosebire de mama sa, Ioana, alias Nina, mărturiseşte că-i este drag Mârşaniul şi găseşte nenumărate argumente pentru a-şi motiva sentimentele:
        “Dacă ar fi să mă botez singură, mi-aş pune numele Octavia Tursan (spune naratoarea). Octavia de la luna octombrie când m-am născut şi Tursan de la Valea Tursanului, locul cel mai drag de pe tot câmpul Mârşanilor, colţişor de Rai, oază în mijlocul nisipurilor, una dintre minunile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu nouă mârşănenilor”
      O gamă foarte variată de personaje populează lumea satului. Autoarea stăpâneşte arta portretului. Dintre figurile evocate poate cel mai mult impresionează cea a mamei, în ochii copilului “icoană de închinat”: energică, harnică, îndemânatică, generoasă şi tolerantă, adevărat factor de echilibru în familie, dar şi printre vecini, credincioasă, păstrătoare fidelă a datinilor… nu diferă foarte mult de Smaranda Creangă, are ceva şi
din tenacitatea Vitoriei Lipan, şi poate că adună la un loc trăsături uşor idealizate ale ţărăncii  românce de pretutindeni. La fel de vii se desprind portretele lui moş Mitru, al Oniţei, al năzdrăvanei mezine a familiei, căreia i se spunea Fetiţa, sau portretul de-a dreptul pitoresc al cărui nume vorbeşte de la sine: Miţa Ţuiculiţa.
          Pline de umor şi de nostalgie sunt evocările jocurilor copilăriei: datul de-a păstrăvala peste stănoage, jocul de-a “lamba”, sau păţaniile hazlii, cu limba lipită, din cauza gerului, de clanţa uşii, curiozitate plătită cu o rană serioasă, oblojită de mama cu piatră vânătă, căzătura Fetiţei în fântâna secată, naivitatea  dezarmantă a copilului care aştepta să se întâlnească la şcoală cu “Naiba” şi multe altele se împletesc artistic în ţesătura epică a romanului.
       Dar poate cele mai interesante evocări rămân cele care se referă la sărbătorile satului şi la evenimentele esenţiale din viaţa omului: Crăciunul, Sfintele Paşti, naşterea, înmormântările, nunta şi mai ales horele duminicale. Apar aici o mulţime de datini şi tradiţii populare, amestecate: creştine sau laice, unele cunoscute, altele inedite.                                                                                                                                 Lumea satului trăieşte după legi nescrise, arhaice, păzite cu străşnicie din moşi strămoşi, echilibrându-se prin ea însăşi şi măsurându-şi timpul de la o sărbătoare la alta, într-o simbioză perfectă cu cerul şi pământul. “Ceasul mamei era cerul”, spune naratoarea, “ziua după soare, noaptea după lună şi stele”. Dintre obiceiurile tradiţionale ale satului aş enumera câteva: “laptele de bou” făcut din seminţe de cânepă după o reţetă specială, se împărţea în Ajunul Crăciunului pentru pomenirea morţilor; tot în Ajun, de câte ori intra cineva în casă, trebuia să aducă “pui” adică un braţ de paie sau coceni, însoţind gestul de urări de bunăstare; în zilele Anului Nou copiii  erau duşi la cea mai îndrăgită mătuşă pentru a fi “daţi la grindă”, moment festiv pentru  toată familia, pentru că, după ritualul ridicării copiilor până la grindă şi al urărilor tradiţionale ce se făceau concomitent, începea ospăţul şi toţi petreceau într-o atmosferă de veselie unanimă; De Anul Nou cetele de mascaţi desfăşurau pe uliţele satului spectacole inedite spre deliciul tuturor trecătorilor… Multe dintre sărbători erau dedicate morţilor. Femeile sau fetele îndeplineau adevărate ritualuri spre cinstirea celor ce nu mai sunt: tămâiau mormintele  de mai multe ori pe an, dar mai ales de sărbători; împărţeau colaci, pentru pomenirea lor; în vărsatul zorilor din ziua de Joia Mare fetele vărsau apă pentru morţi într-o poiană anume, şi le trimiteau lumină pe apa pârâului, cu sentimentul  sublim al unei datorii împlinite; în noaptea Învierii, după ce luau lumină, mergeau în cimitir şi puneau lumânările aprinse pe morminte, iar pentru cei morţi fără lumânare se dădeau de pomană cocoşi albi, etc.
          Peţitul, ursitorile, chemarea spurcului (staşnicul descântec de moarte), bocitul ritualic de înmormântare, sunt descrieri tot atât de pitoreşti. Adunările de “taină” din serile de sărbătoare, cântecul de fluier, horele duminicale cu dansurile populare tradiţionale: Căluşul, Rustemul, Boiereasca, Sârba popilor, Haideadoiul, sunt alte câteva evocări pline de farmec.
          Interesant este de asemenea şi bogatul registru de leacuri empirice pe care anumiţi oameni din sat le practicau specializându-se fiecare pe câte un anume diagnostic: pentru gâlci baba Măcănoaica avea un leac sigur—frecarea  lor cu sare; pentru fracturi apelau la Florea din Valea Poştii; pentru urcior la ochi tuşa Mitrana avea un descântec al ei pe care-l însoţea cu versuri ritualice; pentru argintul viu descânta Leana; Mincu ştia să scoată dinţii cu cleştele; Onela spăla pietrele roşii cu apă neîncepută şi cu apa aceasta spăla rănile sau descânta de frică, iar Didina din Valea Bisericii, surpinzător, practica spiritismul şi putea “vorbi cu morţii”…
Multe şi complexe sunt aspectele vieţii satului pe care le oferă romanul, dar  evocarea n-ar fi completă fără limbajul savuros, pur oltenesc, care dă coloratură textului şi-i imprimă parfumul local inconfundabil. Pentru că unii termeni lexicali sunt pure inovaţii  ale localnicilor, şi nu se găsesc în nici un dicţionar, autoarea oferă cititorului şi un glosar foarte util pentru înţelegerea mesajului. Amintesc spre exemplificare doar câteva regionalisme inedite: aşteamătu (în aşteptare cu interes sporit), a se uzmi (a se forţa), chidă (promoroacă), machi (oare), leau (coşar, grajd), izânit (bolnăvicios), siteav (răguşit), zăpârstea (mezinul familiei), etc.
        Într-adevăr, textul romanului merită supus unei atente cercetări lingvistice, dialectale, stilistice şi, în egală măsură, etnografice şi de folclor. Consider romanul o reuşită, un eveniment marcant din cariera scriitoricească a Ioanei Stuparu, dar în acelaşi timp o bucurie pentru noi, cititorii, care avem ocazia să gustăm din rodul rafinat al artei sale. Pentru aceasta merita din plin felicitările noastre şi urările de bună sporire în mânuirea condeiului, pentru alte “bijuterii” literare de acest fel.
                                                            A consemnat Maria Fitcal    

 
  
                       Mihaela Burlacu, Simfonie pentru ciulini,
                                                                                                 Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2012


   
Cel de-al patrulea roman al Mihaelei Burlacu (şi, totodată, a cincea carte a autoarei), Simfonie pentru ciulini, aduce în prim plan o acţiune plasată preponderent în mediul rural în Câmpia Bărăganului, şi, în spiritul realismului, realitatea textuală o concurează atât de serios pe cea social-istorică, de referinţă, încât, la fel ca în unele filme, există atenţionarea că „Personajele şi situaţiile din acest roman nu au nicio legătură cu realitatea. Orice asemănare este întâmplătoare” (p. 4)

    Alături de realism, regăsim însă trăsături sămănătoriste (fapt susţinut şi demonstrat de criticul de cultură şi artă Doina Păuleanu, la lansarea cărţii), naturaliste (în special în construcţia tatălui Ioanei, un văcar alcoolic, condus de nervii şi sângele său, violator şi cu tendinţe spre incest), chiar romantice (caracterul excepţional al protagonistei, aflată în împrejurări excepţionale; dragostea platonică a lui Radu faţă de ea, împotriva diferenţei social-economice dintre familiile celor doi), toate aceste estetici literare fiind subsumabile însă postmodernismului, în accepţia de curent cultural care înglobează tradiţia în acest sens.
Titlul romanului, oximoronic şi totodată conţinând o sinestezie, anunţă deja o lume a contrariilor, dar şi a asocierilor inedite.
Protagonista romanului, Ioana Flămânzilă, pe lângă intenţiile vădit caracterologice cuprinse în denominaţie, este o rara avis în comunitatea din care face parte, în primul rând prin antiteza în care se află faţă de întreaga sa familie, apoi, prin caracterul excepţional al învăţăturii pe care o deprinde, întrecându-şi toţi colegii, indiferent că se situează aproape de condiţia sa socială sau pe adevărate culmi de bunăstare. Paradoxal, doar fiul primarului, avantajat la note de anumiţi profesori pentru a absolvi ca şef de promoţie, îi recunoaşte superioritatea în acest sens.
Ioana înregistrează succes după succes la şcoală, în ciuda vicisitudinilor cărora trebuie să le facă faţă, însă face dovada unei naivităţi infantile în viaţa sentimentală. Nu îi mărturiseşte lui Radu sentimentele sale, deşi acest lucru n-ar fi expus-o niciunui risc, însă se abandonează într-o relaţie care se dovedeşte absolut nepotrivită, dacă nu chiar malefică.
Putem crede că acest lucru este rezultatul atât al sechelelor din copilăria sa nefericită şi la un pas de a fi victima propriului său tată, cât şi faptului că pentru starea de bine material şi sufletesc pe care o trăieşte nu pare să mulţumească divinităţii şi să trăiască în spirit creştinesc noua viaţă-dar pe care o dobândeşte.
Poate sta deopotrivă alături de eroii literaturii antichităţii greceşti prin neputinţa de a se sustrage destinului şi locului hărăzit ei în lume, dar, la fel de bine, poate să fie propria sa victimă, dacă avem în vedere perspectiva conform căreia, prin faptele, vorbele şi gândurile noastre, ne hotărâm clipă de clipă viitorul.
Lipsită de „şcoala vieţii”, dar şi de înţelepciune, având drept atuuri doar capacitatea de absorbţie a cunoştinţelor şi abnegaţia, eroina nu pare să aibă un crez personal şi nici tabieturi religioase. Ea vrea să ajungă oarecum asemenea Georgetei, să devină medic sau farmacistă, optează pentru această ultimă profesie enunţată mai degrabă din calcul (decide raţional, nu afectiv), însă trăieşte haotic, fără „program” (idealuri) privind evoluţia sa personală. Nu „dedică” devenirea sa nimănui, aşa cum nu şi-o orientează spre un ţel declarat. Nu-şi exprimă intenţia de a face parte din „Oamenii satului”, fundaţie care o ajutase fundamental să se realizeze profesional şi social. Nu conştientizează că trecerea dintr-o extremă în alta pe făgaşul vieţii poate constitui o probă/încercare a sinelui, dat fiind faptul că în bunăstare şi nu în sărăcie se vădeşte caracterul, ies la iveală adevărate calităţi, dar şi tare individuale.
Satul nu este deloc idealizat sau cosmetizat, în ciuda câtorva trăsături sămănătoriste, după cum nici critica decidenţilor instituiţi politic sau prin amăgirea electorilor nevoiaşi nu vizează excepţiile pozitive de la practicarea pomenii electorale, aşa cum stau lucrurile în cazul primarului de la Coşereni, om greu încercat, dar de o rară calitate umană.
Microdramele de specific rural (spre exemplu, a mamei Ioanei Flămânzilă, care se consolează privind comportamentul soţul ei la gândul că treaz este om bun), marea dramă a femeii rămasă văduvă tânără, cu trei copii, care, după ce îi creşte, îi pierde şi pe aceştia sau bovarismul Georgetei conferă operei şi valoare de „document”.
De altfel, romanul este valoros prin multitudinea lecturilor interpretative pe care le permite, prin senzaţia de „viu” pe care o induce, prin puterea exemplului ilustrat de protagonistă în ce priveşte setea de învăţătură şi sensibilitatea culturală (inexplicabile în mediul ostil în care trăieşte în Coşereni), prin seducţia pe care o exercită asupra cititorului, prin catharsisul pe care îl provoacă.
                                                                                        Larisa Ileana Casangiu


 
  
                                             CÂND TELEFOANELE SUNĂ ÎN GOL…



Cu volumul de versuri La prohodul bradului , lui Adrian Botez pare să nu-i mai pese de mode, doctrine, generaţii literare, stiluri. El se afundă în magma poemelor sale, sunt locuri tari de cuvinte din pământ, sunt patrii în care se poate locui. Hărmălaia din lume este departe, poemul pulsează pentru că în poezie el cheamă şi leagă mituri, credinţe, povestiri vechi, simboluri veşnice, dureri în care lucrează lumina, saltul mortal al bradului în hăul din munte.

Se adună în acest volum poeme moderne, clasice, poezia populară care ţâşneşte din nai, undeva în muntele miracolelor, bocete, revelaţii care nu s-au mai spus, erori necesare care schimbă sensurile, rugăciunea.
Peste toate planează Iisus, el acoperă punctele cardinale, geografiile de ocazie, acoperă neruşinarea unei lumi în cădere.
Adrian Botez se luptă pentru fiecare poem, îl scrie uşor ca literat, îl edifică tot mai greu ca om, se sperie de ceea ce scrie, apoi îşi revine şi reinventează lumea.
Până la urmă bradul ar putea fi chiar poetul, ar putea fi anonimul care s-a retras în cuvinte, cel care locuieşte în lacrima lumii. Poetul ţine aproape de tradiţiile româneşti, de marile teme ale ţăranului român din vremuri bune.
Cartea reflectă neliniştea poetului în faţa revelaţiei, este structurată pe mai multe paliere, e complex modelată:

I.    LA PROHODUL BRADULUI
II.    VIAŢA ŞI MATRIOŞA
III.    SILABE-N SUBLIM
IV.    MLAŞTINA
V.    PRIMĂVARA RATAŢILOR

Teme aparent disparate, legate de vântul din munte care leagănă poemele din fiecare parte, le uneşte prin mişcare şi disciplinare. Cultura vastă a poetului îi permite o astfel de structură, toate se adună, nu se risipesc.
Volumul este dedicat soţiei, legăturii veşnice. Primul poem este dedicat mamei, legăturii cu cerul. Legături pe orizontală şi legături pe verticală.
Valul neliniştii se materializează literar cu multă pasiune: nori vor ieşi din piatră, rădăcini de ape, ninge lumina întunericului, laptele negru al privirii, poteca de stele, năvălesc florile în cântec…
Primul poem defineşte poziţia poetului în pântecul sonor al vremii:
 
pustiu – cu ochii înceţoşaţi de lacrimi
privesc la bradul înălţat din munte
cui îi vei îndemna plecata frunte
să se împlânte – iar – în ceruri?
…..

vin vremi pitice – ne-apărăm sub Cruce
n-avem urmaşi împătimiţi de jaruri:
cu noi – sub glie-un ev întreg se duce

…amurg grăbit – nu tu-mi aduci amaruri:
rămâne însă – veghetor în munte
atât de singur – bradul cel din frunte…!

Singurătatea bradului e singurătatea celui care stă de veghe.
Argumentele poeziei lui Adrian Botez sunt vădit creştine şi luminoase.
Poemele sale se fixează pe lucruri certe: nunta, prohodul, taina, bradul, doina, munţii, rugăciunea, anotimpul cel veşnic, lumina, noaptea ca stare, călăreţi prin istorie, doina, cântecul cucului, frunza în cădere, crama cerului, colind cu flori negre, Ţara Ana, balada tristeţilor, paradisul, causa causorum, legământul, Dumnezeu ca prezenţă, energie necreată…
Sunt poeme care rămân, matrice pentru ceea ce este poezia, argument împotriva bâlbâielilor din literatura pe autostradă:

Oamenii vin când îi cheamă Dumnezeu – nu
când se cheamă unii pe alţii

e prea mare gălăgie inutilă în lume
de parcă toate maimuţele şi-au aflat o
religie

astupaţi găurile prostiei – pentru Dumnezeu! –
ca să se audă Glasul lui – singurul
utilizabil şi garantat câştigător  (Glasuri inutile).

Prezenţa lui Dumnezeu este atât de copleşitoare pentru poet încât lumea se recompune după vechi legăminte, dar totul este puternic ancorat în eternitate: „munţii – avocaţii lui Dumnezeu// când îi văd – de departe – încep să simt în nări explozia/cerului” (Munţii – avocaţii lui Dumnezeu).
Cititorul simte tot mai mult tristeţea poetului, Creatorul nu mai are legături cu propria creaţie, e un hău în lume, bradul stă să cadă în golul acela nedefinit…
Titlurile poeziilor sunt semnificative, titlurile ciclurilor subliniază temele, e un joc în lume în care lumile se ascund unele în altele, mlaştina din suflete e o realitate zilnică, a venit vremea celor căzuţi, rataţii, păcătoşii (în limba ebraică veche, limba Vechiului Testament, păcat era tradus prin ratarea ţintei). Judecata…
Ultimul poem pune accentul pe un nou legământ între om şi Dumnezeu, unul necesar, unul care se impune, este în logica celui care speră:
„Hristoase-al unirii – Hristoase-al iubirii/ nu pot să trădez lucrarea de îngeri/ nu vreau a te face din nou ca să sângeri// în inimă-împiedic prigoana-amintirii/ … seninul din ceruri îl chem pe pământ:/ cu toate voi face un nou legământ!”(Noul legământ necesar).
Balada călăreţilor singuratici marchează planul luptei continue în istorie pe care bărbaţii patriei au dus-o cu vrăşmaşul, o luptă fără pauze, una dârză, luptătorii rezistă până la oase, dincolo de carne, rezistă: „le putrezeau picioarele-n cizme - şi ei/ călăreau// au ajuns să fie schelete de oameni – călărind pe schelete de cai – şi ei // tot călăreau”.
Până şi Moartea a ajuns să călărească pe lângă aceşti bărbaţi şi nu i-a recunoscut…
În poemul dedicat lui Gheorghe Zamfir la 31 decembrie 2012, Ţara Ana, autorul cântă cu tristeţe istoria românilor, cea sacrificată dă nume zidirii, o zidire afectată de vrăjmaşii lumii: „i-au smuls carpaţii şi-au târât-o/ sleită în amurg de babiloane/ nevertebrată sclavă şi-au dorit-o/  s-aplaude tonţii iadul din betoane”.
Poemele şi-au pierdut grafia obişnuită, punctele, virgulele, semnele obişnuite au ars, ele nu au limite, sunt oprite din curgere de tristeţe, de speranţă, de credinţă…
Adrian Botez este un poet atipic pentru acest moment al istoriei literare, dar este exponenţial pentru literatura română eternă, cultura sa, dragostea pentru ceea ce este românesc, deschiderea spre marile teme care frământă omenirea, pasiunea pentru frumos şi adevăr legate, toate contribuie la ceea ce poate fi un poet: glasul care repetă Glasul…
El dă sfat poetului de astăzi: „publică-te – expune-te – arată-te/ cât mai puţin/ din ce în ce mai puţin – dacă vrei să contezi ca/ Poet…”
Oamenilor trebuie să le fie dor de Poet, nu să-l hulească, Poetul are ceva de aur în priviri, ceva veşnic în zicere, el vede, e văzătorul în vremuri tulburi, la schimbarea generaţiilor…
La telefon este poemul care dă contur temelor omului contemporan, mereu caută, sună la telefonul său pe cineva, nimeni nu-i răspunde, toţi sunt plecaţi de acasă, lipsesc din istorie, pe planetă toate telefoanele sună în gol, sunt formate toate numerele de telefon posibile, poetul formează ultimul număr de telefon, se caută pe sine, cu teamă, e o tăcere plină de semnificaţii, ultima chemare e cea mai grea, ore pustii, îngropate sunt ore pustii… Un poem ca un semn pentru cei care vin… Din această cauză este nevoie, imperioasă nevoie, de un nou legământ al omului cu cerul… Relaţiile dintre oameni sunt rupte, s-a frânt linia albastră dintre inimi…
Unele poeme au ceva definitiv: „esenţa întunericului este/ lumina: când// le-a poruncit Dumnezeu să iasă din/ fructul întunericului – sâmburii erau// constelaţii şi/ suflete arzânde – vâlvătăi exasperate de/ crezuri”.
Pentru Adrian Botez au fost odată poeţii-soldaţi-de cetate apărători şi-i vine să plângă de ciudă… Dar Dumnezeu e prezent cu umili fluturi pe umeri…
Unele poeme sunt arborescente, discursul curge, sufletul artistului ţipă în lume, cuvintele scapă de sub control, probabil sunt stări importante pentru omul-scrib, există tristeţe, durere, revoltă, boală… Adrian Botez nu pare preocupat să le finiseze, starea i se pare mai importantă, mesajul este potenţat prin versuri, e un fapt de viaţă, nu unul literar, dar exprimat prin mijloace literare, note-jurnal spiritual…
Volumul are în anexă o fişă biografică, este prezentat autorul, scurtă istorie a omului în căutarea sensului, lămuritoare pentru cititor… Poemele sunt răspunsul… Bradul, semnul între filele de netimp ale istoriei noastre… „cu fruntea sus – căci sunt aristocrat/ nu permit nimănui şantaje ori terori/ … trebuie – de eşti prinţ – să ştii râzând să mori! (Sonet princiar)”
                                                                                Constantin Stancu

 
  
              Un „fiu rătăcitor” venind mereu Acasă…   

                                                     


      
          …Aşa-l percep eu pe Iacob Cazacu-Istrati, aşa-l văd şi alţii, la fel se autodefineşte el însuşi, într-o poezie: „America-i pământ de neuitat, bogat,/ Dar iubesc Codrul, casa mea din deal,/ Mă simt Columb, la mine-n sat / Şi Amerigo-n portul Montreal […]” (Sunt pionier…).
Îl cunoşteam destul de bine înainte de a-l întâlni şi a sta de vorbă, prima dată – era într-o zi geroasă, de la mijlocul iernii trecute – când i-am auzit vorba blândă şi i-am văzut chipul blajin. Îl ştiam din articole şi diferite luări de atitudine ale fruntaşilor diasporei române din Canada, şi m-a mirat acest contrast: pe cât de ferm, vehement chiar, îmi părea în scrieri, pe atât de bun s-a arătat „la un pahar de vorbă”. Vocea lui, fiece cuvânt rostit de el, efectiv, emanau  blajinătate. Ce-i drept, până la un moment. Până când am ajuns la realităţile de Acasă – aceste realităţi cumplite care l-au şi făcut un „fiu rătăcitor”. Cum au devenit, de altfel,  şi alte sute de mii de conaţionali de-ai noştri, risipiţi în patru vânturi, pentru a duce un trai destoinic, pentru a-şi salva familia, oamenii apropiaţi şi dragi – de înjosire, apăsare psihică şi chiar durere fizică – toate cu un început, dar fără un sfârşit plauzibil. Totuşi, nu am putut să nu observ, să nu reţin şi o diferenţă, esenţială, între autorul acestei cărţi şi alţii, poate majoritatea românilor, inclusiv a basarabenilor plecaţi în lumea largă. Nu mai e un secret pentru nimeni: dintre cei plecaţi, dintre cei care au gustat din avantajele unui trai aşezat – în Europa de Vest sau în America de Nord – doar un număr foarte mic doresc să revină Acasă. Mai mult: un procent semnificativ dintre aceştia nici nu doresc să mai audă de Patrie, unii luptă chiar ca să-şi smulgă definitiv din suflet imaginea baştinei, amintirile despre cei dragi, rămaşi să vegeteze la vatra strămoşească.
Iacob Cazacu-Istrati, dimpotrivă, trăieşte cu un dor mocnind mereu în suflet pentru Acasă.      Un dor, ce-i drept, dedublat cumva.  După propria-i destăinuire, în prezent trăieşte cu şi între două doruri: un dor mare față de plaiul natal, de casa părintească -  când se află  în Canada, la copiii săi; iar când vine acasă îl copleşeşte dorul necontenit de copiii și nepoțeii din Canada...
M-am întrebat care ar fi resorturile acestei legături atât de strânse cu patria primară – baştina, dar concomitant – şi cu patria cea mare, România, legături care parcă nici nu ar putea fi rupte cumva, cândva, de cineva? O explicaţie am găsit-o într-o frântură de biografie: dl Iacob Cazacu-Istrati este un descendent al înflăcăratului patriot român basarabean Ion Codreanu, deputat în Sfatul Ţării, respectat şi iubit de cei mai de seamă politicieni din România Mare, neînfrânt atunci când a ajuns pe mâna ocupanţilor sovietici… Căci, în cele din urmă, până şi aceştia au recunoscut sinceritatea, profunzimea, curăţenia, incoruptibilitatea patriotismului clădit pe românism, încât l-au lăsat pe “moş Ion Codreanu” să se întoarcă Acasă. (Da, “schimbându-l” pe o ticăloasă care a adus molima comunismului şi în România, să nu uităm însă că pentru Komintern tocmai gunoaie alde Ana Pauker erau considerate “cadre de aur”!).  Apoi, în devenirea lui Iacob Cazacu-Istrati şi-a spus cuvântul, fără doar şi poate, specializarea cărei i s-a consacrat cu admirabilă pasiune: istoria, istoria cea adevărată, deci, şi frapantă, miraculoasă, capabilă să răsădească cel mai adânc iubirea de popor şi de Patrie. În fine, a intervenit şi harul său poetic, dragostea pentru cuvântul potrivit în rime extinzându-se asupra Limbii Române ca fenomen ontologic, ca parte indispensabilă a unei vieţi de om ce vrea şi trebuie să fie vrednic, mândru, demn – şi ca om, dar şi ca fiu al naţiunii sale, ca ostaş al Cetăţii.
Aşadar, autorul acestei cărţi nu este o persoană chiar ordinară. Şi cum metaforele, limbajul publicistic pot, uneori, să şi inducă în eroare cititorii, vom recurge în continuare, pe un segment destul de întins, la relatarea seacă, dar exactă, cu miros de document.
Iacob Cazacu-Istrati este istoric, publicist, poet, participant energic la diverse  manifestări cu caracter civic şi cultural-literar. Născut la 4 noiembrie 1954, în Sărătenii Vechi, judeţul Orhei, și-a petrecut-o copilăria în Vadul-Leca, același județ, locul de baștină al mamei sale. A făcut studii la Colegiul de Medicină din Tiraspol, apoi la Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Chișinău. Între timp, doi ani de zile a satisfăcut serviciul militar – da, fireşte, “la ruşi”, într-o localitate din apropierea Moscovei, dar cu denumire mai curând românească (sau, de vreţi, daco-romană): Reutovo.  A lucrat ca medic primar, după care s-a consacrat muncii de profesor de istorie.
În martie 2009, în semn de protest faţă de impunerea, de către neobolşevicii kominternişti de la Chişinău, a predării unei istorii neconforme cu adevărul istoric, Iacob Cazacu-Istrati s-a concediat, luând drumul pribegiei. Mai exact, a plecat peste Ocean, în Canada, la Toronto, în această ţară ce are ca simbol nu vreo seceră sau vreun ciocan, ci frunza de arţar, acolo stabilindu-se ceva mai înainte câteva din fiinţele cele mai dragi dumnealui.
Nu i-a fost uşor să se adapteze într-o lume cu totul străină “la vorbă şi la port”, şi nu numai. Şi acum, după câţiva ani buni de aflare acolo, mai întâmpină mari greutăţi, poate mai puţine de ordin material, dar cu certitudine foarte multe de ordin spiritual, din zona inimii, din albia sufletului. Mai scutură din amarul străinătăţii venind Acasă, cât poate de des. Când e privat de şansa revenirii aici, se concolează acolo vorbind, scriind, cântând, dansând româneşte; implicându-se în diferite activităţi, de anvergură – cu pronunţat caracter national, în acel Babilon numit Toronto sau chiar Canada…    
Astfel, este membru-fondator  al Consiliului Unirii pentru reîntregirea neamului, vicepreşedinte al organizației internaționale Wordldwide Romanian Forum (WRF) – Forumul Românilor de pretutindeni (FRP), cu sediul la Câmpul Românesc din Hamilton. Pe acest Câmp Românesc din Canada, conaţionalii noştri au putut reface un sat bucovinean, unde vară de vară sunt invitaţi oameni de seamă din spaţiul cultural, artistic, ştiinţific şi civic al românimii. Cât priveşte WFR-FRP, este un organism generator de idei şi fapte bune, una dintre acestea, poate cea mai încărcată de semnificaţii, fiind şi initiativa de a sărbători 31 August ca Zi de omagiere a Limbii Române nu numai în R. Moldova, dar şi în România, dar şi pe alte palme de pământ unde se află traitori românii: indiferent de felul cum au ajuns ei acolo; suficient să fie ataşaţi de graiul strămoşesc, de alte valori naţionale.
    Colaborează, scriind articole de atitudine şi eseuri, la prestigioase publicaţii culturale din Chişinău, Bucureşti, Novi Sad (Banatul de Sud, “Sârbesc”), Toronto, New York etc. Spune cu subliniată mândrie că este reporter special, de Canada, pentru Literatura şi arta, faimosul săptămânal al cărui laureat se află mai mulţi ani la rând. Publică şi în Timpul sau Jurnal de Chişinău, fără a uita de Cuvântul – un foarte bun ziar regional, cu viză de reşedinţă la baştina sa. Observatorul, Faptu’ divers, Acasă, alte ziare şi reviste din Canada sau din SUA îi inserează frecvent articole şi poeme, unele preluate de pe blogul personal al lui Iacob Cazacu-Istrati. A propos de pasiunea scrisului care, cu trecerea anilor se pare că îl marchează tot mai mult, însuşi autorul nostru are un laitmotiv preferat, şi foarte des întâlnit, ca un soi de motto, la articole, eseuri, cronici etc., şi anume: “Scriu… Scriu din Dragoste şi Dor pentru tot ce mi-i drag şi scump, din Durerea pentru tot ce mă doare, din Speranţa la un viitor mai fericit pentru urmaşi. Nu scriu întru slava mea… Scriu pentru a slăvi Patria şi meleagul natal. Scriu pentru şi despre voi, Oameni, care-mi sunteţi dragi şi scumpi, pe care vă iubesc aşa, cum îmi iubesc Mama, Limba, Vatra srămoşească…”                                                                                         
Despre istoricul şi publicistul I. Cazacu-Istrati, tot el şi un promotor pe cât de sincer pe atât de perseverent al românismului s-au expus, în presa tradiţională sau electronica de pe trei continente,  mai mulţi colegi de breaslă, prieteni de idei. Inclusiv, legendarul scriitor Ovidiu Creangă, blândul şi înţeleptul nonagenar cu care Iacob are o strânsă legătură amicală, aproape că familială. Cititorul interesat va putea găsi unele referinţe în ultimul compartiment al acestei cărţi. Ni s-a părut însă deosebit de semnificativ portretul făcut de dl prof. univ. dr. hab. în istorie Anton Moraru, din care reţinem acest fragment: „Dl prof. Iacob Cazacu-Istrati este un om al culturii naţionale româneşti, având un mod de gândire bogat şi multilateral. În viaţă, dânsul se ghidează de filosofia românismului şi nu este de acord cu acei intelectuali care neagă această opţiune. Nici nu s-ar putea altfel! Dl Iacob Cazacu-Istrati a lucrat mult timp printre locuitorii satelor, atât intelectuali,cât şi plugari, şi a înţeles că oamenii noştri au viziuni corecte, bazate pe ideea naţională. Alta e că basarabenii au fost expuşi unei crunte deznaţionalizări. Tocmai de aceea, pe drept consideră dumnealui, trebuie să amintim mereu populaţiei noastre că suntem români, că avem o cultură veche şi foarte bogată. Şi nimeni nu va fi în stare să ne mai deznaţionalizeze, atâta timp cât avem în societate aşa intelectuali, luptători, oameni de bună-credinţă precum este Iacob Cazacu-Istrati”.
Nu ştim exact când s-a lăsat autorul nostru dus de valurile când mai blânde, când mai zbuciumate, ale poeziei. Cert e că în prezent lirica este o parte inseparabilă a existenţei sale, adevăr observat şi de „ochiul al treilea”, al lui Nicolae Dabija, care l-a şi elogiat frumos într-un număr al revistei pe care o conduce de aproape trei decenii; aceste aprecieri pot fi citite şi în volumul de faţă. Pentru conformitate, punem la dispoziţia cititorilor cuvintele de preţuire la adresa poetului I. Cazacu-Istrati, scrise de alt intelectual de marcă, român stabilit în SUA:  „Când creează, poetul Iacob – observaţi, are prenume biblic şi românesc –, concomitent apasă, parcă, pe clapele unui pian imaginar. Cuvintele lui dragi, româneşti, şi melodia ce iese din ele, umplu spaţiul armonios al Patriei sale. El este un virtuoz al acestui pian imaginar, partiturile fiind scrise din copilărie în Universul lui interior aidoma cu locul natal, cu locurile şi timpurile ulterioare. Aceasta-i Legea poetului Iacob: transpunerea în muzică a dorurilor lui interioare, inspirate din izvoare, din codrii şi ponoarele cu cireşi şi flori. Pentru Iacob, locul natal, loc mirific, este o lege fundamentală a existenţei: „Vom reveni la vatră în curând, / Chiar fie şi în chip de nepoţei, / Iar nucul şi căsuţa surâzând / Să zică: S-au întors ai mei!...” (Inima)”. Aşa scris-a despre poezia autorului nostru dl dr. dr. Nicholas Andronesco, din Stamford, statul Connecticut, SUA, referindu-se la cele câteva culegeri de versuri editate de Iacob Cazacu-Istrati: Destăinuiri (Chişinău, 2003), Florile Speranţei (Toronto, 2008), Petale de dor şi vis (Chişinău, 2010). Vom menţiona că în volumul de faţă – Adevăruri pe frunze de arţar –  Iacob Cazacu-Istrati adună cele mai recente scrieri publicistice, dar şi poezii, toate marcate de dorul de patrie şi de neliniştea pentru destinul poporului drag.
 Aici e locul să spunem cât se poate de răspicat că Iacob Cazacu-Istrati este un împătimit incorigibil de tot ce are mai sfânt poporul nostru: Limba Română, Istoria strămoşească, folclorul, datinile şi obiceiurile naţionale, credinţa nestrămutată în Dumnezeul Mântuitor al nostru, speranţa în izbânda Binelui, adică a Dreptăţii istorice a românilor, împrăştiaţi, încă, în mai multe ţări din jurul României, iar mai nou – şi în zeci de state de pe toate paralelele şi meridianele globului pământesc. Pentru el, expresia cea mai frumoasă a victoriei Binelui pe Pământ ar fi reunirea pământurilor despărţite de hotare, încă, împlinire ce ar asigura un trai frumos, printre oameni de treabă, într-o Ţară bogată şi puternică – dar nu pentru străini, ci pentru ai săi bogată şi puternică. Ştiu: în prezent, cuvântul patriot s-a cam demonetizat, unii chiar strâmbând din nas la auzul lui, cu deosebire când e însoţit de calificative gen: „înflăcărat”, „fervent”, „intransigent”, „aprig” etc. Tocmai de aceea, cu referire la patrioţi ca Iacob Cazacu-Istrati aş prefera să utilizez îmbinarea luptători neînfricaţi pentru adevăr (vezi şi primul element din titlul cărţii!), pentru Dreptatea noastră românească, categoric opusă vânzolelilor ridicole, dar şi primejdioase, ale aşa-zişilor „moldovenişti”, recte, pseudopatrioţi. În context, vom cita un gând strălucitor al marelui Eminescu, o cugetare ce se regăseşte, la un loc potrivit, şi în acest volum: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi în faţă ş-a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte”.  
Cartea pe care vă îndemnăm să o deschideţi, să o răsfoiţi, apoi să şi o citiţi este, în fond, o culegere ordinară de lucrări ale unui profesor de liceu, istoric, iubitor de oameni şi de Patrie,  pe deasupra îndrăgostit de poezie, de folclor, de Limba Română. Veţi găsi între copertele cărţii pură publicistică, poezie de calitate, cronici şi reportaje, luări de atitudine, recenzii şi tablete. Multe din aceste scrieri sunt sincere, vibrante  lecţii de istorie – şi veche, şi modernă, şi contemporană, cu totul recentă. Are, totuşi, şi un însemnat specific prezenta culegere: publicistul şi poetul, istoricul şi patriotul Iacob Cazacu-Istrati, vede de la distanţă starea de lucruri de Acasă. Nu degeaba a spus un înţelept că dintr-o parte totul se vede mai altfel, de obicei – mai bine, mai corect, adică. Cele văzute Acasă – şi nu mă refer obligatoriu la aspectele tragice ale existenţei noastre – autorul le coroborează, le compară, le „măsoară” şi le „cântăreşte” cu faţetele existenţiale dintr-o lume mai aşezată, în care omul are ceva mai multă (dar poate chiar infinit mai multă)  valoare decât la noi, într-un spaţiu în care oamenii erau consideraţi nimic mai mult decât nişte mici şuruburi  din monstruosul mecanism numit Stat sau Regim. Şi ce-i mai important: şi de acolo, ca şi de aici, autorul percepe şi prezintă lucrurile prin filtrul unui om bun şi destoinic, dar şi cu ochii unui înflăcărat patriot, ai unui român mândru de originea  sa, de trecutul neamului său, pe care, vorba poetului, „până la lacrimi îl doare” Limba Română, muzica populară, datina şi tradiţia de la moşi-strămoşi.
Iacob Cazacu-Istrati este un om care ştie bine rostul şi preţul rădăcinilor – pentru o fiinţare normală, eficientă, durabilă – şi a pomului, şi a omului. Aceste rădăcini îl ţin mereu aproape de Acasă, de semeni, de Ţară; ele îi alimentează viziunile, trăirile şi speranţele. Nu este întâmplător că motivul rădăcinilor e prezent şi în una dintre cele mai inspirate poezii de ale sale, iar colateral, indirect – şi în unele scrieri publicistice.
Din acest punct de vedere, nu poate să ne mire faptul că noua carte a lui Iacob Cazacu-Istrati se înfăţişează şi ca o cronică a splendorilor şi dramelor generate de lupta pentru românism la mii de kilometri de Acasă: da, şi acolo, peste Ocean, există impresionante manifestări de iubire de Neam şi Ţară, însă, cu regret, sunt dese şi cazurile de sfidare a românismului, toate acestea provocând dezbinări, trădări, penibile lupte intestine etc. Este formidabil că s-a găsit cineva să spună că românismul poate fi şi iubit, dar şi respins, aproape cu aceeaşi putere, nu numai în patrie, dar şi hăt departe de fruntariile Ţării. Astfel încât, românismul semnifică iubire, dar şi responsabilitate, şi iarăşi mă gândesc ce minunat e că cineva, din preajma noastră, acceptă şi această asumare. Îl am în vedere, desigur – şi nu numai aici, între copertele acestei cărţi, dar şi în alte forme ale posibilităţilor de informare – pe dl Iacob Cazacu-Istrati. Pentru aceasta ţinem să-l felicităm din suflet, cu atât mai mult cu cât prilejul e cumva dublu: când ne apucasem de pregătirea pentru tipar a acestei cărţi, sub egida editurii „Prometeu”, i-am spus că va deţine astfel, prin volumul de faţă, o carte de vizită pe care va putea-o prezenta oricui, dar în primul rând celor dragi, şi nu va avea de ce să roşească. Ei bine, cartea de vizită de care vorbeam, a lui Iacob Cazacu-Istrati, vă stă la îndemână. Rugăm să ne credeţi că cine va îndrăzni – va citi-o cu interes şi emoţie, mulţumind, la o pagină sau alta, celui care a scris-o, poate şi celor care au editat-o.  
                                                                                                                   Vlad POHILĂ

 
  
          
          ADEVĂRURI  PE  FRUNZE  DE  ARŢAR”



Mi-a produs o deosebită bucurie noua carte a bunului meu prieten Iacob Cazacu-Istrati, apărută în condiţii grafice deosebite la Editura „Prometeu” din Chişinău, 2013, prefațată de marele condeier și om de litere român basarabean Vlad Pohilă. Ea cuprinde între coperţile sale cartonate, inspirat ilustrate, o suită de „eseuri, tablete, cronici, interviuri, poezii”, care, toate laolaltă, se constituie într-o amplă cronică de evenimente politice, istorice şi culturale, trăite cu intensitate de autor în Canada, ca şi pe meleagurile natale din mult evocata şi iubita sa Basarabie, denumită cu duioşie România Mică ( adică R.M., Republica Moldova).

Aşa cum am mai notat undeva, pe profesorul de istorie şi poetul Iacob Cazacu-Istrati l-am cunoscut aici în Toronto, la cenaclul revistei „Observatorul”, unde fusese însoţit de un mai vechi membru şi colaborator al revistei respective, poetul Ion Segărceanu. Acesta i-a şi dedicat în această carte poezia „Sus, pe dealul Nistrului” – o prelucrare după un vechi cântec popular basarabean. Ca fiu al acelor plaiuri, strămutat mai târziu în Bucureşti, unde am lucrat până la data stabilirii mele în Canada, m-am împrietenit repede şi strâns cu mai tânărul meu confrate basarabean, depănând amintiri comune şi împărtăşind aceeaşi dragoste profundă faţă de mirificul plai strămoşesc dintre Prut şi Nistru, ca şi faţă de marea patrie a suffletelor şi a limbii noastre – România. O bună perioadă, noul şi harnicul meu prieten, sosit în vizită la copiii şi nepoţii săi, cu dese reveniri în satul baştinei sale, Vadul-Leca, a locuit  în „bojdeuca” mea din Toronto, fapt devenit legendar, aşa cum a fost şi prietenia dintre Eminescu şi Ion Creangă, pe care poetul îl vizita la bojdeuca sa din Dealul Ţicăului. De fapt eu, bunelul Ovidiu Creangă sunt, prin scrisul şi strădaiile mele, un vajnic continuator al celui care ne-a dăruit ca zestre spirituală minunatele „Amintiri din copilărie”. „Bojdeucă” am, cărţi am, prieten poet am, aşa că totul este ca în cele mai frumoase întâmplări ale vieţii. Mai rămâne ca, din pridvorul (mă rog, din balconul) casei mele, amicul Cazacu-Istrati să scrie o nouă şi minunată „Sara pe deal”...                       Cartea ce-i poartă semnătura reprezintă un bogat şi plin de culoare caleidoscop, un vast „puzzle” în care se adună şi se încheagă o succesiune de fragmente disparate, dând în cele din urmă imaginea generală şi relevantă a unor momente sudate între ele prin tema şi profunda vibraţie a trăirii. Ideea centrală o reprezintă situaţia politică actuală a Republicii Moldova, cu ample şi minuţioase retrospecţii istorice, cu ardente proiecţii şi anticipaţii asupra devenirii şi revenirii sale la Patria-mamă, România. Câmpul Românesc de la Hemilton s-a dovedit a fi „vatra” fierbinte unde se adună întreaga suflare românească şi unde fraţii vastului spaţiu „de la Nistru pân’la Tisa” se regasesc într-o comuniune de grai şi suflet, ca în celebra „Doină” a lui Eminescu. Este meritul organizatorilor de la Câmpul Românesc de a include în programele lor de vară momente speciale dedicate evenimentelor legate de istoria şi actualitatea politică a confraţilor noştri de peste Prut. Aici ne întâlnim cu toţii, noi cei „localnici”,canadieni, cu pritenii noştri basarabeni din Toronto şi din alte meleaguri ale „frunzei de arţar”, cu invitaţi şi participanţi din Basarabia, România, S.U.A. etc. Aici toţi vorbim româneşte, ne destăinuim unii altora ca fraţi, ne împărtăşim gândurile, idealurile , ne făurim planuri de viitor, cântăm, jucăm şi ne ospătăm la mesele noastre comune din tradiţionalele mâncăruri româneşti...
Cu un condei precis şi înzestrat, autorul descrie cu deosebită plăcere Câmpul Românesc, de care, prin toate manifestările de aici, el se simte sufleteşte atât de legat: „Peisajul încântător cu sălciile pletoase de pe malul râului, vegetaţia bogată şi nealterată dau locului un aspect cu totul deosebit, în care vibrează un puternic sentiment de românism. Marele maestru, sculptorul român Nică Petre, a relizat aici busturile din marmoră ale lui M. Eminescu şi Nae Ionescu, precum şi Rotonda scriitorilor din exil (busturile din bronz ale lui Aron Cotruş, Gheorghe Donev, Vasile Posteucă, Mircea Eliade, Vintilă Horia şi Horia Stamatu. La instalarea ultimelor trei busturi am participat şi eu, lucru de care mă mândresc şi astăzi.” În acelaşi stil cald şi precis prezintă Programul activităţilor din cadrul Săptămânii Culturale de la Câmpul Românesc , notând cu vădită satisfacţie şi mândrie: „Iată şi în acest mod facem posibil ca toată Canada să afle adevărul: Moldova e România! Când mă întreabă cineva de ce am scris pe maşină numele a două ţari, le răspund că e o ţară cu doua nume, cum ar fi numele unei domniţe: Ana-Maria, aşa şi numele ţării mele este unul dublu: Moldova-România. Şoptesc Moldova şi subînţeleg România, o dezmierd România şi subînţeleg Moldova. Acelaşi nume şi acelaşi dor”...
Cu gândul la aceeaşi mândră Ileana-Cosânzeana, se dovedesc şi poeziile incluse de dl.Cazacu în prezenta sa carte, exprimând vocaţia de poet animat de profunda dragoste faţă de meleagurile natale de dincolo de Prut, în strânsă conexiune cu patria-mamă, România. Volumul este presărat cu o serie de fotografii ale membrilor familiei sale din Canada, ale diverşilor prieteni de aici şi basarabeni-vizitatori, participanţi la frumoasele manifestări de la Câmpul Românesc – Hamilton. Aşadar, „Adevăruri pe frunze de arţar” se... adevereşte ca o carte documentară de mare interes, din care răzbate puternicul fior al dragostei faţă de Basarabia naşterii şi vieţuirii sale, pe care el o numeşte România Mică, văzând-o, ca mulţi alţi conaţionali, reintegrată în chip firesc în patria unică şi indivizibilă România.
                                                 OVIDIU CREANGĂ Toronto, Canada,

 
  
                          ANUL LITERAR  DUMITRU ICHIM


Nu e o formulare tipic jurnalistică, e o realitate. În anul de graţie în care ne aflăm, au apărut câteva cărţi de versuri scrise de poetul Dumitru Ichim din Kitchener. În cronica la volumul de versuri Psaltirea apocrifă a dreptului Iov (Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2012), îmi exprimam cu încredere o presimţire: „Limbajul liturgic este teologic şi poetic în acelaşi timp în demnitatea spirituală şi în trăirea credinţei la Dumitru Ichim, care atinge treapta de încununare a vieţii de creaţie, dar şi capacitatea de a elabora, în continuare, la acelaşi nivel”. Întradevăr, poetul nu s-a dezminţit.

Se vorbeşte adesea de a doua tinereţe, poate şi pentru a îndulci sentimentul trecerii timpului personal spre bătrâneţe. Aici se deschide o altă perspectivă. E vorba de tinereţea creaţiei. Creaţia nu are vârstă propriu-zisă. De origine divină, ea cunoaşte faptul devenirii. Valoarea literaturii româneşti din America de Nord a crescut şi datorită contribuţiei esenţiale a unei sensibilităţi lirice remarcabile.
O parte a poeziei lui Dumitru Ichim se regăseşte în traduceri. În limba albaneză, antologia NELOGODITELE TĂCERI / HESHTET E PAFEJUARA a apărut la Editura ROZAFA, Prishtinë, 2013, în traducerea lui Baki Ymeri, cu o prefaţă de Dumitru  Velea. În limba italiană, antologia LE SOLITUDINI DELLA PETRA (Le poesie rumene in lingua italiana) a văzut lumina tiparului sub îngrijirea lui Danilo Tomasseti şi în traducerea Mariei Niculescu, la Editura Ginta Latina, 2013.
În limba engleză a apărut cartea de versuri The Ideogram of My Soul / Ideograma sufletului meu, Editura Gracious Light, New York, 2013. Traducătoarea Muguraş Maria Petrescu a intuit subtilităţile poeziei lui Dumitru Ichim, oferind variante remarcabile. In prefaţa semnată de Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian se surprin aspecte esenţiale din creaţia poetului din Kitchener.
La Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2013, cu prefaţa regretatului mare cărturar Valeriu Anania, se tipăreşte volumul APA MORŢILOR, care cuprinde poemele dramatice MEŞTERUL MANOLE şi MELCUL, ciclurile de versuri APA MORŢILOR, FĂCLIE DE PAMÂNT şi GRĂIREA PETRELOR PRIMARE.
Nu putem uita că revista ALBANEZUL / SHQIPTARI, nr. 8, Bucureşti / Bukuresht, 2012, realizează o „ediţie specială”cu poeţii Dumitru Ichim şi Florica Baţu.
În versiunea albaneză e minunat să vezi cuvinte care se aud şi în limba noastră, provenind dintr-un fond lexical comun: „Në vatrën e çdo bërthame / Pulson në flakërime të bardha / Erëtima e Blirit të parë.(KOHË BINJAKE, p. 41) Departe de a fi împrumuturi determinate de vecinătatea formării celor două popoare. Adjectivul „geamăn” prinde unitatea naturală a poetului cu lumea materială. Individualitatea se face prin despărţire cu păstrarea esenţei. În româneşte, versurile citate apar ca o mişcare de simboluri: „Pe vatra fiecărei seminţe / pulsează’n flăcări albe / mireasma Ţeiului primar.”(TIMP GEAMĂN, p.40)
În momente de singurătate, fiecare dintre noi îşi poate pune întrebarea: „La solitudini della pietra / solo il vuoto / assorbe l’abisso / Nascente di stella / ma tu, abete - /gemello dello stesso specchio - /che vuoi fare / con la mia ombra?”(LE SOLITUDINI DELLA PIETRA, p.43). Se pastrează sonoritatea limbii române  „Singurătăţile pietrei / numai vidul le / absoarbe genunea / născătoare de stea, / dar tu, molidule - /geamăn de-aceeaşi oglindă - /ce vrei să faci / cu umbra mea? „(SINGURĂTĂŢILE PIETREI, p. 42)
 Regret că traducerea în limba suedeză, apărută tot în acest an, nu mi-a fost la îndemână.
Poezia lui Dumitru Ichin, cerebrală şi sentimentală în acelaşi timp, are ca punct de plecare emoţia ca mişcare sufletească a sinelui. Imaginarul religios ca funcţie psihică dobândeşte valoare estetică prin infiltrări criptice de idei, dar şi prin semne „la vedere”.Doar în cazul marilor poeţi, sensul cuvântului se dezvoltă printr-o continuă şi extraordinară experienţă. Credinţa şi creaţia sunt experienţe fundamentale pentru poetul Dumitru Ichim.
                                                                 CONSTANTIN TEODORESCU, KITCHENER

 
  
                             Numărul 54 al Revistei Zeit


Este unul generos şi incitant. Redactorii acestei publicaţii rămân la fel de responsabili, de sinceri şi de înverşunaţi, atunci când trebuie să ia atitudine în ceea ce privesc situaţiile aberante în care sunt puşi românii. Veacul de acum este unul extrem de agitat, iar oamenii nu mai ştiu în cine să aibă încredere. Cine pe cine induce în eroare? Cine pe cine minte şi manipulează? Veţi găsi răspunsuri citind rubricile revistei noastre.

Prima pagină, semnată de editorul Revistei Zeit, Nicolae Cătălin Moldoveanu, îndeamnă la relaxare, visare şi optimism, printr-o modalitate simplă şi la îndemâna oricui: sportul pe bicicletă, într-o zonă în care cerul se uneşte cu pământul, iar legendele sunt la fel de vii ca în vechime. Articolul Scrisoare de la munte (II) îmbină realul cu fantasticul, peste care sunt presărate elemente definitorii de elocvenţă, din care cititorii pot descifra pasiunea pentru înălţimi şi dorinţa de a reveni oricând pe culmile înzăpezite ale Bucegilor, cu aceleaşi gânduri pure, cu acelaşi entuziasm, dar şi dezamăgirea că nu există, nici măcar acolo, o pistă pentru biciclişti.
Interviul cu domnul Iosif Trif, în care a consemnat Elisaveta Drăghici, este o lecţie a artei fotografice, în viziunea unui om pentru care imaginea imortalizată pe hârtie este o experienţă unică, care se perfecţionează încontinuu. Pentru Iosif Trif, arta fotografierii nu are secrete, numai că, subiecţii vii (oamenii), reprezintă încă un mister pentru dumnealui, deoarece majoritatea nu vor să fie fotografiaţi, din motive diferite, iar în acest caz, pentru autorul artei fotografice o asemenea situaţie reprezintă o provocare. Spre deosebire de oameni, natura este deschisă, mereu pregătită să pozeze în diferite ipostaze, fără niciun fel de reţinere, fiind conştientă de frumuseţea ei. Iosif Trif a studiat şi teatrul, iar cele două arte se completează reciproc, într-un mod special, mai ales că este interesant să vezi aceleaşi fiinţe pe scenă, fiind vesele sau triste, ori să le admiri înfăţişarea într-o fotografie, dintr-un anumit unghi, din care nu poţi înţelege exact sentimentele ce le-au animat sufletul în momentul în care au fost surprinse de ochiul vigilent al aparatului foto.
Cărţile Zeit vă prezintă volumul de proză semnat de scriitoarea Corina-Lucia Costea, intitulat sugestiv În miezul orelor, şi prefaţat de Nicolae Cătălin Moldoveanu. Lucrarea însumează 35 de povestiri, cu iz autobiografic, în care autoarea ne invită în locaţii minunate, în care s-au derulat poveşti remarcabile ale unor oameni deosebiţi, pe care viaţa i-a adus în peisaj pentru a-i fi călăuză către viitor, ori, cu ajutorul cărora, să-şi ridice un monument al amintirilor de neuitat. Aşa cum se subliniază în prefaţă, cartea are o predilecţie către petrecerea timpului în doi…, veşnicul şi mereu noul subiect de discuţie, din care un scriitor ţese mii de pagini captivante, ce rămân pentru totdeauna vii în inima cititorilor. O veritabilă oază de lumină şi de relaxare!
Reverenţele critice abundă în cărţi, ceea de dovedeşte faptul că oamenii încă mai scriu, conduşi de experienţele vieţii sau de muzele care le inspiră ideile deja existente cu mult timp înainte în subconştient. Semnatarii articolelor acestui domeniu sunt cunoscători ai realităţii timpurilor actuale şi ale celor care au plecat în umbră. Adrian Botez este un profund cercetător al operei lui Ion Creangă şi caută noi sensuri şi simboluri în rândurile pline de duh, pe care ni le-a lăsat moştenire inegalabilul arhitect al sufletului. Personajele şi întâmplările din binecunoscutele poveşti sunt analizate cu grijă, realizându-se analogii cu spaţiile mitice, precum şi cu fiinţe supranaturale, care s-au perindat de-a lungul mileniilor pe pământul acesta sfânt şi enigmatic.
Acelaşi scriitor ne înfăţişează o pesonalitate rară a lumii actuale, preotul Radu Botiş, care şi-a dedicat viaţa şi gândurile lui Dumnezeu şi oamenilor, cărora le oferă versuri pline de har şi fapte creştineşti.
Tot aici mai consemnează Octavian D. Curpaş (Arizona – SUA), cu articolul Lupta cu somnul, de Petru Lascău, în care autorul mărturiseşte că a scis această carte de eseuri pentru a-i ajuta pe oamenii care au această problemă, Constantin Sancu (Haţeg – Hunedoara), prezentând cartea domnului Adrian Botez – La prohodul bradului, un volum ce conţine versuri iluminate de gândurile pure ale poetului, Ion Pachia – Tatomirescu (Timişoara), care ne îndeamnă să citim poemele aceluiaşi poet, Adrian Botez, din volumul Obârşii, carte proaspăt apărută, având aceeaşi vigoare şi libertate a cuvântului, o lucrare de hermeneutică a cronicilor celor trei moldoveni de vază, Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, Larisa Ileana Casangiu (Constanţa), înfăţişează cel de-al patrulea roman al scriitoarei Mihaela Burlacu, Simfonie pentru ciulini, realist prin acţiune, cu trăsături sămănătoriste şi naturaliste.
Rubrica Spiritualitate, unde semnează Gina Moldoveanu, ne prezintă articolul Comunicarea – arta manipulării, un vârtej de informaţii despre posibilităţile multiple de a ţine oamenii în ignoranţă şi de a-i conduce spre întuneric, unde se vor prăbuşi spiritual definitiv.
Domeniul învăţământ este în actualitate, prin articolul domnului Adrian Botez, Adevăraţii repetenţi de la bacalaureatul din 2013, care, prin atitudinea demnă a unui veritabil român, încearcă să ne lămurească în ceea ce priveşte situaţia penibilă de la examenul de bac de anul acesta. Ca un cunoscător al sistemului de educaţie, cu toate problemele lui, cauzate de schimbările nepotrivie din ultimii ani şi de conducerea, la fel de inoportună, de care a avut parte învăţământul românesc, pune punctul pe i cu exactitate, dezvăluind adevăruri dureroase.
Ca Repere cotidiene, vă oferim un articol despre inaugurarea podului Calafat-Vidin, al domnului Dan Lupescu (Craiova), o realizare rarisimă, destul de măreaţă pentru timpurile actuale, veşti despre un american din Arizona, de 91 de ani, campion mondial la haltere, în care a cosemnat Octavian D. Curpaş (Arizona – SUA), un exemplu de perseverenţă şi voinţă, pe care ar trebui să-l urmăm şi noi, generaţia fast-food, un articol al aceluiaşi domn despre epoca de aur, aducând în lumină eseurile creştine ale pastorului Petru Lascău, Divide et impera, articolul doamnei Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA), care se remarcă prin indignare, datorită dorinţei unora de a manipula oamenii cu orice preţ, prin metoda divizării populaţiei. Un principiu machiavelic, diabolic, perfid şi teribil, care se vrea a fi în top, numai pentru ca unii să deţină puterea o veşnicie. Capitolul Repere se încheie lin, extrem de frumos şi suav, cu un articol despre fericire, semnat de domnul Octavian Lupu (Bucureşti), care ne surprinde plăcut prin calitatea afirmaţiilor valoroase despre un subiect atât de actual. În viziunea domniei sale, fericirea este o amăgire care te împinge mereu înainte şi niciodată în trecut.
Atelierul revistei este plin cu oprere de artă, sub forma versurilor moderne, scrise în limba autohtonă, engleză şi italiană, a prozei mereu captivantă, avidă de nou şi răspândind o dorinţă imensă de a trăi orice clipă, de a o eterniza şi de a ne aminti de ea cândva, când soarele ni se va părea prea puternic, iar lumina lunii va deveni protectoarea sufletului încă tânăr. Au semnat: Adrian Botez, Corina Diamanta Lupu (Bucureşti), Valeriu Marius Ciungan (Mediaş – Sibiu), Eugen Evu (Haţeg – Hunedoara), Cristian Bodnărescu (Iaşi), Luca Cipolla (Milano – Italia), George Petrovai, Ştefan Bruno (Bucureşti), Maria Tirenescu (Cugir – Alba).
Incursiunea se încheie odată cu rubrica Atitudini, avându-i ca semnatari pe domnii Adrian Botez şi George Petrovai, care ne oferă două articole despre lupta politică şi economică, ce pare a nu se mai termina, şi din care numai unii au de câştigat, iar poporul va rămâne aşa cum şi-au dorit: sărac şi dezinformat.
Le dorim cititorilor revistei noastre delectare plăcută! invitându-i la un ospăţ literar copios, fiind convinşi că fiecare va găsi în aceste pagini ceea ce şi-a dorit. Recomandăm în mod special articolul de la rubrica Învăţământ, ca fiind unul răspicat, ce oferă câteva lămuriri clare şi obiective, referitoare la dezastrul din educaţie.
                                                                           Cătălin Moldoveanu

 
  
                                          Tinerimea de elită a României

Apărută la Editura Premier din Ploiești,în anul 2013,cartea Societatea Literar Științifică ,,Tinerimea Română”1877-1948 scoate la lumină cele mai importante și pline de substanță activități ale societății.Bazată pe un complex material bibliografic, fiind prima sinteză despre această societate,lucrarea face o prezentare de început a scopului acesteia care și-a găsit întinderea până la Ulmenii Maramureşului.Cel mai de seamă reprezentant de aici,a fost,Florian Ulmeanu, pe atunci student la medicină,apoi doctor docent și,mai apoi, promotorul medicinii sportive moderne, cu teza de doctorat în medicina sportivă, apreciată cu calificativul TRES HONORABLE, primind  şi premiul Boullard din partea Academiei de Medicină a Franţei.De asemenea, fondator al Societăţii de Medicina Culturii Fizice şi membru în Comitetul de redacţie al revistei „Buletinul Societăţii Medicale de Educaţie Fizică”și,mai apoi, membru post mortem al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.Este întemeietorul societății culturale „Tinerimea din Ulmeni” (1923-1939) care,prin activitatea bogată şi diversificată pe care a desfăşurat-o, a înscris o pagină luminoasă în trecutul mişcării de emancipare culturală, social-economică şi sportivă a satelor de pe Valea Someşului, din raza de acţiune a societăţii făcând parte cincisprezece localități: Ulmeni, Tohat, Chelinţa, Ţicău, Arduzel, Mânău, Someş-Uileac, Sălsig, Gârdani, Asuaju de Sus, Asuaju de Jos, Ariniş, Vicea, Băseşti şi Benesat.Din aceeași instituție a facut parte și Emil Gavriş, marele interpret, compozitor și dirijor,violonist de seamă, de obârşie din Chelinţa,licențiat în drept al Universității „Regele al Carol II-lea” din Cernăuți.
Aici, membrii societăţii au trecut la organizarea unor manifestări de amploare, prima având loc în 1931, de Sfântul Petru, şi a fost rezervată sărbătoririi poetului Petre Dulfu la Tohat, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani. În afara sătenilor veniţi din peste cinsprezece comune, au participat o serie de personalităţi din judeţ şi din ţară, dintre care amintim pe Emil Bran, Elena Pop Hossu-Longin, preşedinte de onoare al societăţii, Leontin Ghergariu, Gheorghe Mătieşanu, prefectul judeţului Sălaj, Petru Bran şi alţii. Cu această ocazie s-a dezvelit monumentul poetului Petre Dulfu, cu sprijinul Despărţământului Zalău al Astrei. O altă manifestare de amploare a fost sfinţirea Monumentului Eroilor, care a avut loc în anul 1933, la Ulmeni, o sărbătoare patriotică şi românească vibrantă, la care au participat mii de cetăţeni. O parte din serbările culturale de amploare, cu program complex, au fost organizate de societate în colaborare cu Astra. O astfel de manifestare a avut loc la 26 aprilie 1938 și a cuprins concerte corale, prezentate de corurile ţărăneşti, conferinţe, dansuri, muzică populară etc. Activitatea societăţii pe tărâm cultural a cunoscut o continuă extindere şi diversificare. În 1936,în comună funcţiona o bibliotecă care cuprindea peste 600 de volume de literatură şi alte genuri. Cu ajutorul Casei Şcoalelor, a Societăţii Studenţilor Someşeni din Bucureşti, Tinerimea din Ulmeni şi Jur a înfiinţat biblioteci în mai multe sate. Tot în satele din jur a fost înfiinţată câte o Casă de citire. O iniţiativă cu rosturi de profunzime pe linia valorificării patrimoniului etnografic a constituit-o inaugurarea Muzeului istorico- etnografic la 23 iulie 1933, cu ocazia dezvelirii Monumentului Eroilor. Activitatea culturală a societăţii Tinerimea din Ulmeni şi Jur,a cunoscut continuitate până în 1940, la cedarea Ardealului, când mulţi dintre membrii ei au fost mobilizaţi ori s-au refugiat, ceea ce a generat întreruperea bruscă a activităţii. Prin realizările înscrise în plan cultural, vreme de aproape două decenii, societatea a constituit un focar de cultură şi un far luminător pentru satele codreneşti.
Viața culturală și națională reprezintă liantul indispensabil unității unui popor,iar prin ceea ce a reușit ,,Tinerimea de elită a României”,prin bunele legături cu celelalte societăți culturale și naționale ale vremii sunt demonstrate cu prisosință aceste deziderate.Neamestecată politic, ,,Tinerimea Română” a fost mereu sensibilă la problemele confraților.Prin multitudinea,dar si diversitatea activităților pe care le-a desfășurat,a reușit să aducă împreună generații diferite  alături ceea ce nu poate fi decît lăudabil.
 Desigur,autorii cărții,doctorul în istorie profesor Constantin Dobrescu știind să-și exploateze potențialul științific și publicistic,nefiind la prima carte de acest gen,dar si prof.Carmen Băjenaru,dascăl de elită cu bune performanțe ale elevilor,atât la nivel local,cât și național,metodist la ISJ Prahova și formator în diverse proiecte ale CCD Prahova  și în cadrul Universității ,,Valahia” Târgoviște,și-au dat binemeritatul obol,pentru ca lucrarea să poată ajunge la cititori.O carte plină de substanță,o carte necesară.
Munca celor doi autori înglobează calitățile lucrului binen  făcut:cercetare,aprofundare,profesionalism. HAR și condei pe mai departe.
                                                                                          Mircea și Radu Botiș

 
  
  

 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971