Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL CINCI AL GRUPULUI DE REFLECŢIE PRIVIND DEMOCRAŢIA REALĂ
Un înscris al lui Ștefan cel Mare, valabil și pentru concetățenii de astăzi; Jaful retrocedărilor
Aurul și petrolul României- Eugen COJOCARU, Sorin Golea, Prof.univ.dr.ing. Marian RIZEA,Corneliu Leu, DAN UNGUREANU, Elena MEDAR
Corneliu Leu în franceză, română și germană - o traducere de Gabriela Căluțiu Sonnenberg- Partea I
Corneliu Leu în franceză, română și germană - o traducere de Gabriela Căluțiu Sonnenberg- Partea I
Articole de: Marian BARBU, Constantin SCHIFIRNEȚ, Ioan LILĂ, Adrian BOTEZ, Paula ROMANESCU, Ioan Anton DATCU,Georgica MANOLE, IonuțCARAGEA Despre: Dan LUPESCU, Constantin TRANDAFIR, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, George CORBU, Lucia OLARU-NENATI, Ileana-Lucia FLORAN, Bianca DAN - partea I
Articole de: Marian BARBU, Constantin SCHIFIRNEȚ, Ioan LILĂ, Adrian BOTEZ, Paula ROMANESCU, Ioan Anton DATCU,Georgica MANOLE, IonuțCARAGEA Despre: Dan LUPESCU, Constantin TRANDAFIR, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, George CORBU, Lucia OLARU-NENATI, Ileana-Lucia FLORAN, Bianca DAN - partea II
Proză de Dorina ȘIȘU și versuri de Gabriela PACHIA, Adrian BOTEZ
Versuri de Cornel BĂLESCU, Stefan DUMITRESCU, Traian VASILCĂU
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
Din folclorul internetului - Partea II
Din folclorul internetului - Partea III

 

 EPIGRAMA ROMÂNEASCĂ PE DOUĂ MERIDIANE


                       Absurdul dă în floare
                     cu cât mai plină ţara de umor


     Cine a spus că epigrama-i gen minor ( ba nici măcar atât!) în landul genurilor literare cu ştaif care-şi vor fi câştigat în vreme drept de cetate în lumea cuvântului, cu siguranţă n-a ştiut ce spune.
     Spiriduşul acesta – numai spirit! – a dovedit că nimic din ce înseamnă creaţie literară nu i-a rămas străin.
    A luat din dramă lacrima şi a inventat râsul cu lacrimi.
    De la comedie a împrumutat hohotul de râs şi a remodelat surâsul.
    Din tragedie n-a luat nimic. A preferat s-o ignore cu superbie dându-i morţii cu tifla cât s-o facă să priceapă, blestemata! că omul „ştie” dar că puţin îi pasă atâta vreme cât poate umple cu voioşia lui golul de tăcere, opunând neantului tern solara şi irepetabila lui clipă de eternitate.
    Iată însă că sprinţara epigramă prinde să atace cu dezinvoltură şi absurdul. Cum, care?!
Absurdul acela ridicat „pe culmile disperării” de un Urmuz, Ionesco, Tzara, Cioran, Gherasim Luca ( hai să-l mai amintim şi pe Beckett cu Godot-ul lui, deşi nu prea ştia el de grai românesc!), când comunicarea dintre oameni prindea să devină un dialog al surzilor.
    Şi-a fost ziua de 5 aprilie 2013 când, la o întâlnire de la Chişinău a epigramiştilor români şi … moldoveni (altă absurditate!), George Corbu – mai marele în Uniunea Epigramiştilor din România, poet de aleasă stirpe, în al cărui vers profunzimea şi scânteierea se îmbină cu graţie, a prezentat un grupaj de epigrame din volumul în curs de apariţie – Corbigrame III - , pe care Acad. Mihai Cimpoi le-a  catalogat drept „premieră universală basarabeană” , creaţie prin care epigrama înfruntă absurdul, străpungându-i carapacea de neînţelesuri cu fragila săgeată a râsului - surâs (nu rânjet!) ţintind simboluri pe care omenirea şi le-a adjudecat: Turnul Eiffel, Platon & comp, Mona Lisa, teatrul absurd, Sena etc.
        „Când cântăreaţă-i Mina Lisa,
         Parisu-i ca şi dânsa, chel
         Iar Tanti Sena interzis-a
         Mustaţa Turnului Eiffel”.
    Cine şi-ar imagina-o pe enigmatica Gioconda ( nu aceea care se mărită în nu ştiu care cartier, că de când cu nomadismul democratic „Giocondele” de pe la noi au trecut de la cort la rulotă şi de-acolo la herghelia cailor mâncători de carburanţi, zburători ca vântul prin copacii exilaţi pe la margine de „otorută” de când pădurile au devenit … umbră !), pe Mona Lisa de al cărei surâs doar Leonardo ar fi putut da sama, devenită star pe marea scenă care-i Parisul tot, interpretând „La Cantatrice chauve” în vreme ce Sena, o „tanti”,  leneşă şi nepăsătoare îşi urmează curgerea spre largul apelor din larguri pe sub Podul Mirabeau, în ciuda litaniei ca o dulce legănare tristă „Vienne la nuit sonne l’heure / Les jours s’en vont je demeure”. Şi tot ea, „Tăntica Sena”, ofuscându-se şi interzicând cu severitate „mustaţa Turnului Eiffe!” … Cei care vor fi trecut vreodată pe la orele de franceză în vremea prunciei pusă pe buchea cărţii, îşi mai amintesc poate că La Tour (Eiffel, din Pisa, de la castel, etc.), de atâta admirare a celor care fac le tour (înconjurul lumii sau al grădinii părinteşti), are cochetărie şi, prin urmare nu poate fi decât de genul feminin…Să fie în epigrama aceasta vreo aluzie la cele minorităţi de sex incert? Dracu’ ştie! Deşi până şi el ar fi gata să jure că nu ştie nimic… Unde eşti tu, Toma credinciosule (în puterea artei teatrale) Caragiu, să ne-o spui cu inimitabila ta ingenuitate de sfânt botezat în apele de foc purpuriu ale iadului acela care a jucat tontoroiul pe vieţile noastre, ale tuturor ( că bietul om, năpăstuitul, n-are – când are! – decât o viaţă în care, cu fiecare zi „toate sunt cum n-ar mai fi”)!
    Tot în absurd se înscrie şi politica europeană ( că de cea mondială cine-i absurd să pretindă c-ar avea vreun Dumnezeu!):
            „Ce-au avut de zis au scris
             Platon şi Aristotel –
             Foaie verde de Paris
             Ce oraş este Bruxelles!”
    Prin urmare, logica fost-a, nene, cât a fost! Democraţii ăi bătrâni au lăsat scris urmaşilor de până-n veacul veacurilor, zestre de înţelepciune. Numai că firăvioarele lăstare ale arborelui vieţii s-au dedulcit la verde … de Paris ( fie el şi „foaie verde” de fumat sau de … întors!) când jocurile-s făcute la Bruxelles de câţiva bătători cu pumnul în masa tratativelor duioase de la care robii (plantaţi de-a pururi pe Calea Robilor de pre pământ), aşteaptă de-a surda ( c-aşa-i absurda!) promisele firimituri de la festinul leilor.
      Nu tot în absurd se leagănă şi credinţa noastră că suntem „neam de europeni”?
      Păi, ce vreţi argument mai tare decât c-o
            „ ştiu italicii şi frâncii
            Ce nu ne vor trimite reni
            De nu le vindem lor toţi pruncii.”?
     
      Acum, de! drept îi că, fără reni, adio Moş Crăciun cu Coca Cola, şi-atunci chiar c-am sfeclit-o de tot dacă nici poveştile nu ne mai ajung măcar să ne dezmorţim niţel la vremea pârguirii electoralelor! Cât despre prunci, nu-o bai! Facem alţii gata siliconaţi, gata rumeniţi în incubatoare, numai buni de export…
      Şi uite-aşa, în lumea ce s-ar vrea raţională măcar cu sufletul (că inima este cam de multişor cord – de-acord!), absurdul îşi asigură, iată, în pragul marii Învieri din anul 13 al mileniului trei, reînviere triumfală  prin creaţia poetului epigramist român George Corbu, urmaş al lui Urmuz, fie şi pentru că acestuia timpul nerăbdător nu i-a mai dat răgazul de a scrie şi-o epigramă pe lângă cele opt proze şi-o fabulă care compun esenţiala şi uluitoarea sa opera omnia.
      Cum lipsea poate (asta mai lipsea!) un motto operei urmuziene, George Corbu i-l anexează cu filială plecăciune:
        „Moto-ul epigramelor absurde:

          Din apoftegma zilei cumsecade,
          Din bezna nopţii ajunsă sfetnic rău,
          Veni-ntâmplarea de a-i spune bade
          Lui Demetrescu cratimă Buzău.”

      Să ne bucurăm că tot unui român i se datorează  înscrierea  epigramei în absurdul cel cu  certificat de nobleţe întru întregirea creaţiei literare din acest început de mileniu  pe planeta noastră albastră ca o portocală. Pentru că, de-ar fi să-i dăm crezare poetului, ar cam trebui să admitem adevărul (absurd) potrivit căruia
          „Captivă-n înveliş de urdă
           Scânceşte epigrama-n vrac
           Sub dominaţia absurdă
           A postmodernului i pak…”
         Se cuvine să-i urăm (epigramei, nu autorului!) vânt bun în marea nebunie a lumii în care doar câinii se mai uită cu iubire la om (să vadă dacă este!). Dar cel mai adesea, nevorbitoarea făptură o rupe la fugă la vederea celui care mai cuvântă…
       Se cuvine să-i urăm şi autorului, acest mare lucid marcat de o nemăsurată tristeţe cu care ştie să ne vindece de propria noastră amărăciune prin administrarea unei sănătoase doze de râs-surâs, bună intrare în rândul celebrilor săi înaintaşi într-ale absurdului din ţara (lumea) asta plină de umor…

       M-a încercat odată îndoiala că epigrama ar avea ceva serios de „spus” când sunt parcă prea mulţi poeţii care cochetează  cu ea, confundând gluma gen „Hă, hă, hă!”–  satâr de basse cuisine, cu umorul subtil – laser, bisturiu în mâna unui chirurg de înaltă clasă:
         Mulţi poeţi atinşi de morbul
         Epigramei, scriu de zor…
         Şi, scriu bine, întrebai corbul?
         Zise Corbu: Nevermore.
      Să rămână mai mic numărul celor care scriu epigramă, promit să nu mai scriu şi eu.
       E absurd!
       Şi totuşi epigrama a dat în floare în regatul absurdului.

                                                                                              Paula ROMANESCU

 

 CONTINUÎND  O TRADIŢIE DE LA CRAIOVA,
LA MONTREAL FIINȚEAZĂ UN CENACLU
AL EPIGRAMIȘTILOR DE LIMBĂ ROMÂNĂ


 

ședința lui viitoare este anunțată prin comunicatul de mai jos:



COMUNICAT DE PRESA - Invitatie la Cenaclul epigramistilor "PASTOREL TEODOREANU" la Montreal, joi 30 mai 2013

Epigrame, glume, fabule și poezie scurtă

Colectivul epigramiştilor români, din Montreal, vă invită la o nouă întâlnire cu vervă şi amuzament, joi, 30 mai 2013, orele 18, la Centrul Comunitar 6767, Cote-des-Neiges, etaj 6, unde va avea loc Cenaclul Păstorel Teodoreanu. Acest Salon al Distinsei Epigrame, aşa cum mai este cunoscut, reprezintă o continuare a Cenaclului Redivivus, înfiinţat, anterior, la Craiova, capitala Olteniei, începând cu anul 2006.

Gazda ospitalieră va fi Asociaţia Culturală Română, care a acceptat propunerea de a fi amfitrioana promovării epigramei, o premieră necesară pe aceste meridiane.
Potrivit regulilor stabilite, gala umoristică urmează să fie condusă, prin rotaţie, în scopul de a da evenimentului spontaneitate, prospeţime, naturaleţe şi competitivitate colegială.
Conform hotărârilor luate la constituire, colectivul Cenaclului Păstorel Teodoreanu nu este subordonat asociaţiilor româneşti, dar este de acord să aibă relaţii de bună colaborare cu toţi cei care doresc reciproca.
Televiziunea K2-TV RO Montreal, va fi prezentă, pentru a înregistra dialogurile, pline de savoare, glazurate cu nelipsita candoare. Alte detalii vă oferă emisiunea săptămânală, Vocea Românească, difuzată la Radio CFMB, din Montreal şi puteţi consulta site-ul getbeget.org.
Pentru informaţii suplimentare, puteţi apela coordonatorul proiectului, memorialistul Ion Anton Datcu, telefon: (450)622-6845
TRANSMIS de Ion Anton Datcu, în numele colectivului epigramiștilor din Montreal
 
K2-TV RO Montreal, ca televiziune privată, își rezervă dreptul de a difuza acest cenaclu Pastorel Teodoreanu, cu titlul permanent
Epigrame, glume, fabule și poezie scurtă
  în cadrul Emisiunilor Culturale și Muzicale

 
 
    
      
                   DOUĂ LOGODNICE STELARE EMINESCIENE:
         
                                     SVETLANA PALEOLOGU MATTA
             
                                  ŞI LUCIA OLARU NENATI

          
   Anul 2012, prin Editura „Ateneul Scriitorilor” din Bacău, ne-a propus o carte („Existenţa poetică a lui Bacovia”) a cărei conţinut se află legat, în sensul cel mai bun, de spiritul în armonie divină a două dintre “logodnicele stelare eminesciene”: Svetlana Paleologu Matta şi Lucia Olaru Nenati. Textul Svetlanei Paleologu Matta despre Bacovia, intitulat la începuturi „Existence poetique de Bacovia”, reprezintă teza de doctorat a autoarei (susţinută în 1955) şi publicat sub formă de carte în 1958.  Aportul Luciei Olaru Nenati la apariţia acestei cărţi, în 2012, este uriaş: traducerea textului în limba română, studiul introductiv, interviul cu autoarea, medalionul biobibliografic, anexele şi îngrijirea ediţiei.
             Medalionul biobibliografic al Svetlanei Paleologu Matta, aşa cum l-a conceput Lucia Olaru Nenati, ne arată a fi o luptătoare în înfruntările cu obstacolele vremurilor şi destinului: „Svetlana Paleologu Matta s-a născut la Bucureşti, la 22 august 1928. Tatăl său, de origine germano-chiliană, a fost inginer, iar mama sa, ruso-polonă, a frecventat ca studentă cursurile lui Iorga. După experienţa traumatizantă a separării părinţilor, şi-a petrecut anii copilăriei în sudul Basarabiei. Revenind la Bucureşti în urma războiului, a urmat cursul superior, inclusiv bacalaureatul, la Şcoala centrală, după care a frecventat cursurile profesoarei Lidia Cristian la Conservator şi cele ale maestrului Camil Ressu la Belle Arte. Aceşti ani de intense valori formative au fost urmaţi de expulzarea familiei sale în Elveţia (tatăl având această cetăţenie) unde a urmat studii de romanistică la Zurich, cu Theophil Spoeri şi Arnald Steiger, şi la Paris cu Jean Boutiere. În 1955 îşi susţine doctoratul cu tema „Existence poetique de Bacovia”, care a fost publicată în 1958. Urmează intrarea în învăţământ ca profesoară de franceză la licee, timp de 15 ani, şi de literatură şi civilizaţie franceză la Şcoala de interpreţi din Zurich. O docenţă în română în cadrul comparativ o readuce sub veneratele bolţi academice pentru 22 de ani. În 1990 se încheie viaţa sa profesională prin manifestări de simpatie din partea studenţilor într-un entuziasm comun.
           Locuind de mulţi ani la Lugano, împreună cu iubitul său fiu, campionul de şah Vladimiro Paleologu, ea a dat la lumină câteva lucrări de mare profunzime şi valoare perenă. Astfel, cartea sa „Eminescu şi abisul ontologic” prefaţată de Nicolae Steinhardt şi apărută la Aarhaus în 1988 a fost reeditată la Bucureşti în 1994 de către „Editura Ştiinţifică” şi apoi la Editura „Augusta” din Timişoara în 2007, fiind primită cu multă preţuire de-a lungul timpului de către spiritele avizate ale culturii române. Al doilea eseu, „Jurnal hermeneutic”, consacrat şi el problematicii eminesciene, într-un cadru lărgit (metafizic-alchimic, social-politic), a fost editat de către Editura „Clusium” din Cluj. Cartea intitulată „Calicantus. Scene din viaţa lui Cristal” îi apare tot la Editura „Augusta” în anul 2005 şi constituie o meditaţie şi o rememorare a unei vieţi în care întâlnirea şi comunicarea cu mari spirite ale culturii sunt comorile cele mai de preţ. Preocuparea pentru universul proustian se materializează prin apariţia în 2011, la Munchen, a cărţii în limba franceză intitulată „Galaxie Proust”.Deşi aflată departe de ţară, în toţi aceşti ani a colaborat constant cu articole şi eseuri de aleasă ţinută intelectuală în publicaţii româneşti…”.
         O prietenie deosebită s-a legat între Lucia Olaru Nenati şi Svetlana Paleologu Matta, ultima locuitoare în Lugano, Elveţia. Prietenia s-a cimentat pe baza existenţei unor virtuţi literare de ambele părţi, dar şi profilului moral al celor două partenere. Posesoarea unei „eredităţi atât de tulburătoare, de amestecată, în care se simte sângele tatălui chilian, efluviile ruseşti ale liniei materne, reminiscenţele poloneze şi germane din familie, dar având şi acces prin educaţie, prin studiu, prin locuire, la atâtea limbi şi culturi, – germană, franceză, italiană, helvetă – mai fiind în contact şi cu atâtea medii” , rămâi uimit cum de s-a putut manifesta remarcabil şi în cultura română. Vizitată în 2005 de Lucia Olaru Nenati, dialogul celor două s-a transformat într-un interviu publicat în cartea în discuţie. Casa sa, „…adevărat locaş al spiritualităţii, în care lucrurile poartă pecetea studiului, a unor relaţii intelectuale de elită, vedem aici cărţi sau fotografii ale unor oameni de mare valoare, dintre care mulţi nu mai trăiesc”, (…), îi dă posibilitatea Luciei Olaru Nenati să transforme interviul într-un regal sinestezic dat de polifonia vocilor interioare, aflate într-o permanentă armonie în relaţia investigator – investigat. Răspunsurile Svetlanei Paleologu Matta nu sunt nici subtile şi nici violente, ele îşi menţin ritmul lin pe care îl propune întreaga poezie eminesciană.
Ambele, „logodnice stelare eminesciene”, după cum le-a gratulat cu ani în urmă Paul Anghel, punându-le pe o listă de „păzitoare a templului eminescian”, dau prin discuţia lor o cale regală în studiul lui Eminescu. Calea Paleologu Matta în studierea lui Eminescu este o adevărată metodă: 1. se începe cu Heidegger („Ontologia” şi al său „lichtung”); 2. urmează Kant (eventual şi Platon); 3. Nietzsche; 4. se trece la români, primul fiind Vianu; 5. Călinescu; 6. Eminescu se începe cu poezia „La mijloc de codru des” (pentru a descoperi iubita); 7. se citeşte cu atenţie „Peste codru stă cetatea”(are structura „Luceafărului”); 8. spre final, pentru o bună înţelegere, „Luceafărul”.
           Discuţia este plină de referiri la Eminescu: 1. „şi-n idei e o mare muzică la Eminescu”; 2. „Eminescu trebuie scos din balcanism şi pozitivism, adică din provincialism, şi redat lumii”; 3. „de la Ştefan Teodorescu am preluat atât ideea de a-l aplica pe Heidegger la Eminescu, cât şi natura kantiană a lui Eminescu venită dinspre platonicism”; 4. „am descoperit că Eminescu e imaginaţie fiindcă imaginaţia este facultatea umană cea mai fundamentală, deoarece acolo este şi gândire şi ştiinţă şi tot”;
5. „Eminescu este tovarăş cu Nietzsche”; 6. „Eminescu se găseşte peste tot, căci e şi în cer şi pe pământ şi la el sunt şi zei, sunt şi oameni, el este peste tot”; 7. „deşi l-am citit cu râvnă pe Vianu şi pe Călinescu, am înţeles că pentru Eminescu eu trebuie să lucrez într-o cu totul altă zonă”; 8.”Draga lui nu era Micle, era fata de la Ipoteşti”; 9. „Am citit că Heidegger vorbea de „lichtung”, acolo unde se află „deschisul”. Apoi am citit poezia lui Eminescu „La mijloc de codru des”, despre care se spune că era aparent, o poezie veselă, cu păsări, lac, şi cu un luminiş cu apa unde se reflecta cerul şi stelele, dar, o! şi „chipul dragei mele”. Or, eu am aflat deja cine era draga lui”; 10. „Aşadar, din această poezie unde apare luminişul, apare chipul fetei de la Ipoteşti. Şi-atunci am avut revelaţia! Acolo era Hedegger. Poemul nu mai era unul vesel! Acolo era în centru fata pe care el o caută peste tot şi care îi apare în vise, în Dacia, în Walhala, peste tot şi aceasta este partea cea mai pură a lui. Şi atunci am început să văd!”; 11. „De aceea este Eminescu un poet tragic, căci el vede moartea în faţă. De obicei oamenii fug de moarte. Dar el nu fuge, o priveşte în faţă – contrar lui Boileau care spune că „nu poţi privi soarele şi moartea”; 12. „…deodată am găsit altă poezie, „Peste codru stă cetatea”, care mi s-a relevat a avea structura „Luceafărului” şi de atunci am făcut să se interfereze tot timpul cele două poeme. Acolo am văzut imagini din „Luceafărul” şi chipul acelei fete despre care Eminescu spune „E o floare de pe mare / Cine cată-n ochii-i moare”; 13. „Abia citindu-l pe Eminescu care spunea undeva: „Cine eşti tu?”, abia atunci, prin Eminescu, l-am înţeles pe Heidegger!” etc.
           Înalta factură intelectuală a discuţiei, ideile prezentate derivate din profilul partenerelor de dialog, ne conduc adesea spre clarificarea unor concepte precum ontologie, axiologie, Timp (nu cel din calendare) sau fenomenologie. Despre ultimul concept, cel al fenomenologiei, Svetlana Paleologu Matta spune: 1. „este ştiinţa care te învaţă SĂ VEZI”; 2. „a reabilitat prioritatea sentimentului. Nu cele goale, facile, exterioare, ci sentimentul ca forţă primordială a omului”; 3. „ne-a învăţat că poeţii mari văd dublu, văd fantastic, văd ceea ce ceilalţi nu văd”; 4. „fenomenologia nu este nici ceva obiectiv, nici subiectiv”; 5. „este ceva ce merge în căutarea unui fior”; 6. „ea studiază fenomenul, ceea ce apare în faţă. De pildă, un scaun este un obiect. Nu interesează culoarea sau mărimea lui, ci doar dacă stau comod pe el, adică contează doar raportul ce se stabileşte între subiect şi obiect”; 7. „fenomenologia ne mai învaţă că nu există o clipă prezentă, un prezent pur. Ci acesta este o aură a trecutului şi prezentului. Prin aceasta înţelegi mai bine ce înseamnă prezentul şi începi să înţelegi cu totul altfel. Şi Heidegger a zis că prezentul este viitorul care trece prin trecut”; 8. „fenomenologia te face să înţelegi că totul e o adevărată reţea, nu e doar o linie”; 9. „ fenomenologia te învaţă că trebuie să umbli cu mâinile curate, nu să faci speculaţie! Trebuie să mergi după nişte lucruri reale, deşi sunt imaginare, dar şi imaginaţia este reală. Aici e o mare mină de adevăr” etc.
          Privirea înapoi a Svetlanei Paleologu Matta nu are numai tentă autobiografică, deşi este foarte interesantă pentru cititor, ci şi o evocare a mentorilor sau a persoanelor cu care a intrat în contact. Steriade, Ressu, Lidia Cristian, Mircea Eliade, N. Steinhardt, Constantin Noica, Ştefan Teodorescu, Paul Anghel, Edgar Papu sau George Vulturescu. Despre Nicolae Steinhardt spune: „…a fost un om atât de special! El avea o capacitate de a se exprima repede, direct, spontan şi just, cu multă puritate. Era foarte cult şi profund”.
          În concluzie, cititorul va descoperi în „Existenţa poetică a lui Bacovia” (Ed. „Ateneul scriitorilor”, Bacău, 2012, 182p.) o discuţie în care domină disponibilitatea afectivă şi obiectivitatea documentaristică, deoarece, spune Lucia Olaru Nenati, „…ne aflăm într-un spaţiu unde parcă sclipesc idei, strălucesc intuiţii şi o lume specială a inteligenţei, a frumuseţii şi, mai ales, a prieteniei, căci pe noi ne leagă o relaţie specială care s-a stabilit mai întâi pe cale epistolară, prin scrisori care au devenit nespus de preţioase, cred, pentru amândouă şi care ne-au dus într-o relaţie de colaborare, şi o anume prietenie profundă, sper, definitivă…”. (Va urma)
* * *
          Personalitatea multiplă a Luciei Olaru Nenati, dublată de marea sa capacitate de a empatiza cu autoarea, se poate vedea în traducerea textului despre Bacovia al Svetlanei Paleologu Matta. Un text substanţial, scris sub impulsul conştiinţei că, după cum o spune ea însăşi, „ de la Eminescu poezia română este ca o cavitate care nu se va umple decât în epoca contemporană prin două mari apariţii: George Vasiliu – Bacovia şi Tudor Arghezi”. „Existenţa poetică a lui Bacovia”, studiu finalizat în 1958 în limba franceză şi adus abia în 2012 în faţa românilor prin traducerea textului, după cum am mai spus-o, de Lucia Olaru Nenati, are o structură care se bazează pe câteva calităţi ale autoarei: studiile muzicale, cele de pictură şi lecturile făcute cu metodă, după un plan, nu de multe ori sugerat de câţiva mentori. A înţeles de la filozoful Paul Deleanu că dacă „vrei să scrii despre Bacovia trebuie să-l citeşti pe Kirkegaard”. Şi a făcut-o, imediat văzând că „Bacovia este acolo. Adică asta înseamnă să mori fără să mori”. A înţeles de la Arnold Steiger că „nu trebuie studiat Bacovia doar pentru ca să-i acceptăm pe români, ca o concesie, ci că prin Bacovia, de pildă, România devine un adevărat occident”. Tot de la Steiger a înţeles că după Bacovia ar trebui să-l studieze pe Eminescu. Şi a făcut-o!
Victor Teişanu în „Un reper exegetic bacovian” (vezi adevărul.ro), ţine să sublinieze despre această carte: 1. „avem o primă, cronologic vorbind, valorizare editorială critică a acestui insolit univers poetic”; 2. autoarea „dovedeşte aptitudini hermeneutice ieşite din comun prin analiza structurilor intime, atât de stranii ale marelui liric din Bacău”; 3. „de notat mai întâi spiritul apusean, absolut liber, în care este privită poezia bacoviană”; 4. „exegeta nu ezită să-l aşeze pe Bacovia lângă G. Trakl (…) considerându-i pe amândoi la originea expresionismului poetic european” etc.
        Studiul Svetlanei Paleologu Matta debutează printr-o inspirată asociere a categoriei duale Moldova – Bacovia cu alta, arbore ce se usucă – vâsc, semn că poetul de la Bacău va fi supus unui tratament hermeneutic, simultan cu o terapie specifică fenomenologiei: „Atunci când un arbore se usucă de bătrâneţe, trunchiul său îngăduie să apară vâscul care îi bea restul vieţii şi-i grăbeşte sfârşitul. Am putea spune că Bacovia este vâscul timpului nostru. Dar jocul raporturilor est mai subtil şi ciudat: căci dacă el este vâscul, el este în acelaşi timp şi o parte din arbore – aşadar comuniunea – şi deci efect al propriei sale cauze. Bacovia este sumbrul simptom al decristalizării. Acesta este un semnal de alarmă.”
         Autoarea stabileşte bine zona de construit destinul la Bacovia.. Gabriel Liiceanu fixează acest spaţiu ca o zonă –tampon între entropie şi plenitudinea divină. Considerentele lui Liicenu vin dinspre o idee a lui Pascal, aceea că „problema construirii destinului ţine de o situare a omului”, şi care se pliază perfect şi pe credinţa Svetlanei Paleologu Matta, fapt excepţional, exprimată de aceasta încă din 1958. Pascal, foarte bine aprofundat de autoare, dădea omului condiţia de fiinţă medie, cu posibilităţi de a alege între existenţe extreme ale lumii: între zero şi infinit, între nimic şi totalitate, între înger şi demon. Unde se află Bacovia? Ne-o spune autoarea: „Perpetua aneantizare a lui Bacovia este o rană profundă, existenţială, o crestătură în propria sa carne. Răul său este viu şi ia astfel o direcţie. Pe verticalitatea Dumnezeu – Satan, Bacovia se orientează în jos, el coboară scara pe negativ. Această coborâre este bântuită de viziuni halucinante, infernale”.
        Bacovia este văzut şi din perspectivă macrospaţială, mai simplu spus chiar de autoare, dinspe zona geografică Aici pista de lucru a autoarei se transformă într-o punte care face trecerea de la o psihanaliză foarte personalizată la fenomenologie: „Toată această Moldovă istorică a Evului mediu este subconştientul profund al lui Bacovia.(…) Dar, surclasată, depăşită de principatul valah, Moldova este o lume care dispare. Încă superioară prin arta sa, prin tradiţiile sale, Moldova, contemplativă, încearcă un refugiu în trecutul său. (….) Bacovia se asimilează cu decăderea Moldovei.(…) Dezbrăcat de viaţă, în Sinele său moldav şi patriarhal s-au stratificat vieţile strămoşilor săi, nostalgiile haotice. Plictisul locuieşte în Bacovia, preexistând ca o acumulare seculară de pe vremea voievozilor .(…) La Bacovia, dimpotrivă, nu există nici o urmă de balcanism sau de rustic. Este singurul occidental care vine cu substanţa sa exclusiv citadină. Acesta nu va fi nici marele oraş, „aterio – scleroza globului” baudelaireană, nici zidurile cu culori neutre ale lui Utrillo, ci ceva specific: provincia moldavă cu atmosfera sa tipică, cu barăci vechi de unde emană regrete îndepărtate. (…) Moldova este un pământ de istorie, de ruine – ciudat, decolorat, suspendat în vreo tradiţie şi vreun vals depăşit în care tipul eşuatului îşi plimbă plictisul moştenit de-a lungul generaţiilor.”
         Veritabilă demonstraţie de forţă, studiul Svetlanei Paleologu Matta face o fixare spaţială a poeziei bacoviene care poate fi greu demontată pornind de la faptul că întreaga operă ţine ombilical de geografie: 1. „occidentalitatea la marginea Europei”; 2. „Bacovia este un occidental la gurile Dunării”.
Reţinem principalele idei ale Svetlanei Paleologu Matta despre Bacovia: 1. „trebuie să deconstruim existenţa sa poetică pentru a regăsi în spatele ei un om incomplet, fără bază corporală, ros de contradicţii până în străfunduri”; 2. „Bacovia este victima timpului nostru”; 3. „Bacovia = societatea noastră”; 4. „poet al singurătăţii, discomfortul lui Bacovia se manifestă în chip îndreptăţit prin această nevoie de singurătate”; 5. „ este cucertitudine ironistul care trăieşte abstract dar care nu poate marca totodată un decalaj între el şi conflictul său care se sfârşeşte tăios şi fără ieşire”; 6. „de formaţie occidentală ca Blaga sau Barbu, Bacovia este produsul unei duble eredităţi, a unei coabitări în care animus european se reuneşte cu anima ancestrală, moldovenească”; 7. „este produsul unei duble eredităţi – a unui dublu rău – unde criza care conduce la epidemia defetistă postbelică (Celine) se asimilează cu decăderea Moldovei. Beţia, dezolarea pun stăpânire pe ţinuturile moldovene locuite încă de vechii boieri, anacronici, retrograzi”; 8. „ dar nimeni nu exprimă mai bine Moldova decât Bacovia, cu atmosfera ei de ploaie şi descompunere, cu marea sa melancolie apropape endemică”; 9. „bacovia îi evocă pe decadenţi, pe simbolişti – familia sa spirituală – mai ales pe Verlaine, adică acea faună mereu beată, târându-şi sfârşitul lamentabil al vieţii cu care, de altfel, se compară”; 10. „frumosul cuvânt melancolie, lăsat moştenire de Eminescu, se întunecă la el, apare din străfunduri ca o muzică dureroasă şi invadează întregul vers”; 11. „ce este acest plumb care dă titlul celei mai bune plachete de versuri a poetului? Acesta este o veritabilă găselniţă a lui Bacovia, un „truvai”; 12. „plumbul lui Bacovia este prototipul, expresia cea mai deplină a greutăţii, al celui de-al patrulea element: Pământul mort; 14. „în afară de erudiţia lui Bacovia şi de familia spirituală căreia noi îl ataşăm, el rămâne în subconştientul său legat şi de spaţiul său geografic”; 15. „ca şi Holderlin sau Baudelaire, şi Bacovia este poetul unei expresii parcimonioase, lapidare”; 16. „limba lui Bacovia, nonimaginativă, austeră, se explică prin forţa sa foarte apropiată de magia primitivilor”; 17. „Amor de plumb, întors” – această povară surdă şi apăsătoare – îl exprimă pe Bacovia cel atins până în străfunduri de rău, de descompunere, cel lovit de viciu în însăşi sursa vieţii, săpate de ftizie”; 18. „el este ceea ce rămâne după, ceea ce trăieşte moartea. Şi este disperarea; Bacovia este un disperat, aici este marele său secret; el este ros de „urât”, acela care înseamnă angoasa”; 19. „ca şi Proust, Bacovia are această tehnică nouă a descompunerii timpului – timp care este înfrânt, condamnat – apropiindu-se de noul tip al omului modern. Bacovia nu este timpul său, el este în afara lui, exact pentru că el este în timpul nostru – „Timpul de Plumb”; 20. „în dezechilibrul său, în disproporţia sa, Bacovia nu se află niciodată într-o deplină unitate, ci totdeauna în dedublare”; 21. „ de ce această plictiseală, acest dezgust la Bacovia? Înţelegem ciudata rană a sufletului său: este vorba mereu de eul său imens care-l macină, tortura de-a se apleca asupra lui însuşi în teribila devorare de sine. Această combustie interioară sporeşte puterea golului care apare şi-i ia conştiinţa prizonieră; or golul este exact corespondentul spaţial al plictisului”; 22. „pentru Bacovia zăpada este iarnă, moartea existenţei. În ciclul determinismului cosmic ea este o regresie unde viaţa reintră în materie, în starea originală, haotică, a elementelor: potopul”; 23. „Bacovia este ultimul supravieţuitor, singurul care populează cu existenţă o iarnă”; 24. „această substanţă secundă a lui Bacovia, violetul, se află într-un raport de polaritate vis-a-vis de plumb; pe de o parte, precipitatul greu, pe de alta vibraţia transparentă, violetă a aerului”; 25. „inima lui Bacovia bate şi ea pentru magie: oglinda conferă violetului său amploare şi reverberaţie cosmică”; 26. „arta lui Bacovia este atât de pură încât conţinutul emoţional şi expresia sa fuzionează: încărcătura fatidică se mulează în construcţia poeziei şi se repartizează în trei, aşa cum cere tragedia antică; 27. „Bacovia este condamnat să fie singur. El se asimilează plantei, acestui val de viaţă vegetativă, pasivă, existentă în noi”; 28. „cazul lui Bacovia, caz tipic al disperării – aceasta este faimoasa boală a morţii, cea mai teribilă şi torturantă contradicţie pe care a născut-o existenţa şi care constă, pur şi simplu, în a nu putea muri”; 29. „pe verticalitatea Dumnezeu – Satan, Bacovia se orientează în jos, el coboară scara pe negativ”; 30. „Bacovia este vândut diavolului. Replierea asupra lui însuşi, golul său, plictisul său sunt categoric demoniace”; 31. „bacovia refuză civilizaţia, însă nu chiar în maniera unui Rouseau, nici în cea a unui Gauguin, plecat către sălbăticie cu scopul de a găsi în flora şi fauna tropicelor, natura primordială”; 32. „la Bacovia, dimpotrivă, nu există nici o urmă de balcanism sau de rustic. Este singurul occidental care vine cu substanţa sa exclusiv citadină”; 33. „Bacovia reprezintă toată Moldova de Jos, decadenţa sa istorică, inhibiţia resimţită biologic chiar prin corp, auditiv prin aceste sunete dizarmonice şi false, ori vizual, prin noroi, prin fum, prin ruine. Bacovia este strigătul de dispariţie al întregii Moldove”; 34. „fenomenul Bacovia constă tocmai în contemporaneitatea sa naturală cu Occidentul, fără decalaj”; 35. „temeiul poeziei sale rezidă în timp şi în muzică”; 35. „şi totuşi Bacovia rămâne captiv în universul său de plumb; 36. „Bacovia este pictorul lucid şi teribil al răului modern, al civilizaţiei vădit obosite şi pe care o refuză” etc.
Încheiem cu însemnarea din „Jurnalul” lui Soren Kierkegaard, datată 9 iunie 1847 şi pe care autoarea o aşază chiar la începutul studiului, convinsă fiind că „acestor cuvinte le-a răspuns ca un ecou din celălalt capăt al Europei, un alt martir al existenţei – Bacovia”: „Încă din fragedă pruncie săgeata durerii s-a instalat în inima mea. Atâta timp cât ea rămâne acolo, eu pot fi ironic, dar dacă va fi smulsă, eu voi muri.” (va urma)
* * *
          În momentul în care mi-am propus să citesc „Existenţa poetică a lui Bacovia”    (Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2012 ), un studiu excepţional scris de Svetlana Paleologu Matta, mi se părea un lucru foarte simplu. Cunoşteam, în linii mari, evoluţia  interpretării operei lui Bacovia, iar prin 2003 sau 2004 citisem atent  „Aisbergul poeziei moderne” a lui Gheorghe Crăciun, carte care m-a făcut să-l privesc un pic altfel pe Bacovia. Acolo se vorbea despre poezia tranzitivă ( sau denotativă), despre care Gheorghe Crăciun spunea:1. „este scrisă de tipul liric denotativ, preocupat de cotidian şi nu de transcendent, de mesaj şi nu de limbaj”; 2. „e directă, democratică, mizând pe metonimie şi nu pe metaforă”; 3. „ s-a născut o dată cu poezia reflexivă simbolică”; 4. „ea respinge în întregime postulatele „purităţii”, „ermetizării”, „obscurităţii” limbajului din poezia modernistă”; 5.”face limbajul cât mai permisiv comunicării, îl deschide făcându-l cât mai verosimil”; 6. se adresează direct cititorului, apropiindu-se direct de poezia existentă în lucruri”; 7. „ea nu mai separă lumea în poezie şi real, unde poeziei îi revenea un spaţiu ideal, epurată de concret”; 8. „are în vedere o sensibilitate umană reală”;  9.” pactul cu realitatea al poetului tranzitiv este de cele mai multe ori un pact al adevărului, al autenticităţii şi sincerităţii, al mărturiei documentare şi mărturisirii” etc.
                Gheorghe Crăciun crede că poezia tranzitivă începe cu Bacovia, cel din „Stanţe  burgheze”, la noi, iar din afară cu Witman, Ezra Pound, Pessoa sau Kavafis. În acelaşi timp ne  atrage atenţia că: 1. „depoetizarea programată, crudă, nu este automat poezie tranzitivă”; 2. „antipoezia, avangardele şi formele de lirism metatextual şi metalingvistic fac parte din alt tip de poezie modernă; 3. „să nu o confundăm cu limbajul comun”. Critica  a sesizat bine gestul  lui Gheorghe Crăciun, acela de a inventa, introduce şi impune conceptul de poezie tranzitivă pentru a apăra generaţia optzecistă care, prin abolirea  comunismului în  România,  stătea suspendată, dispărându-i rădăcina ce-i  alimenta aşa-zisul  lirism. Gheorghe Crăciun „le-a dat” optzeciştilor o rădăcină, Bacovia.  După un timp, vine Lucia Olaru Nenati şi, scoţând la lumină exegeza Svetlanei Paleologu Matta despre opera bacoviană, adaugă o tulpină nu doar pentru a justifica o generaţie sau alta, ci  chiar occidentalitatea întregii literaturi române  generată de ratarea istorică a destinului, după cum bine remarca şi Mihai Cimpoi. Studiul introductiv propus de Lucia Olaru Nenati, contrar uzanţelor, este unul exhaustiv şi  permanent lămuritor. Autoarea acestui studiu  ţine să precizeze : „Această lucrare apărută fără nici o popularizare şi lipsită de difuzarea firească – afectată deci de factorul ingerinţei istorico – politice în planul sociologic cultural, în primul rând la nivelul esenţial al instanţei de difuzare – a întârziat decenii până să ajungă la cunoştinţa lumii literare româneşti, pătrunzând doar sporadic aici prin diferite modalităţi accidentale, circulând, aşadar, oarecum în samizdat până când a ajuns să fie invocată de importanţi exegeţi ai operei bacoviene…”.     Studiul introductiv  propus de Lucia Olaru Nenati  îşi depăşeşte  prin dimensiune şi calitate propria condiţie, devenind o adevărată exegeză la exegeză, demersul instituind trei profiluri: Bacovia, Svetlana Paleologu Matta şi Lucia Olaru Nenati
                În altă ordine de idei, voi recunoaşte un lucru despre care nu pot spune că ţine de metodă: când iau hotărârea să citesc o carte nu încep cu prefaţa, cuvântul înainte sau studiul introductiv. Fac aceasta din dorinţa de a nu interveni cu şabloane în actul gândirii. Consider că un studiu introductiv citit  înaintea textului m-ar influenţa, mi-ar anula posibilitatea de a intui singur unele  semnificaţii. Acesta e motivul pentru care scriu acum despre „Cuvântul introductiv” al Luciei Olaru Nenati şi nu înainte de a scrie despre interviul cu Svetlana Paleologu Matta  sau  textul exegezei acestei autoare.              Cunosc chiar şi ultimele puncte de vedere despre poezia lui Bacovia. Elena Pârlog vorbeşte despre cele trei dimensiuni ale poeziei  bacoviene: 1. prima dimensiune – „intensitatea coloritului”; 2. a doua dimensiune – „acuitatea sunetului instrumentului muzical ce acompaniază senzaţia”; 3. a treia dimensiune – „ a plumbului”, care e legată de faptul că sentimentele lui Bacovia au volum, sunt asemenea unui basorelief căruia îi poţi pipăi rotunjimile”.  Altcineva, de la Chişinău, Ivan Pilchin, pune „plumbul”  în legătură cu epoca în care apare volumul cu acelaşi nume ( 1916, în preziua războiului de întregire): „…este spiritul timpului care domină minţile şi lasă amprenta asupra destinelor umane. E vorba de epoca de glorie a glontelui de plumb ce şi-a atins apogeul odată cu Primul Război Mondial”.
                Lucia Olaru Nenati   dă  cititorului avizat ”lista” celor care au ştiut de lucrarea Svetlanei Paleologu Matta şi au prezentat-o doar „pour le connaisseurs” :  Constantin Călin ( „O exegeză străină despre Bacovia. Dr. Svetlana Matta. Existence poetique de Bacovia” în „România literară” nr. 38, anul IV, 1971, pag. 32),  Mihai Petroveanu ( „George Bacovia”, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1969), Edgar Papu ( „Fiinţa poetului” în „Luceafarul” din 27 noiembrie 1988), Vasile Fanache ( Bacovia. Ruptura de utopia romantică”, Cluj, 1994), Theodor Codreanu ( „Complexul Bacovia”, Biblioteca şcolarului, Editura „Litera Internaţional”, 2003, Bucureşti – Chişinău), Mihai Cimpoi ( „Secolul Bacovia”, Editura „Fundaţia Culturală Ideea Europeană”, 2005, Bucureşti), Constantin Trandafir ( „Poezia lui Bacovia”, Editura „Saeculum”, 2001, Bucureşti) sau chiar Ion Caraion ( „Bacovia. Sfârşitul continuu”, Editura „Eminescu”, 1975, Bucureşti; ediţia a II-a, Editura „Cartea Românească”, 1979), despre ultimul  ţinând să precizeze un aspect important : „… cu toate că poetul nu dă semne că ar fi cunoscut această lucrare deşi, nota bene!, această sintagmă fusese prefigurată în chiar titlul capitolului „Mourir sans cesse” din cartea exegetei elveţiene”.
                Revenind  la „lista” de mai sus, autoarea studiului introductiv extrage  de la fiecare măcar o referinţă  prin care  să pună în valoare ideea cunoaşterii existenţei acestei exegeze despre Bacovia:  1. „Multe din disocierile teoretice şi observaţiile stilistice        ( câteodată neaşteptat de subtile) ale Svetlanei  Matta le consider ca pe un bun câştigat pentru exegeza bacoviană” (Constantin Călin); 2. „…lucrarea ne-a părut remarcabilă prin adâncimea, unitatea şi noutatea interpretării – mai ales la data respectivă – radicală prin ideea unui Bacovia poet al existenţei tragice” ( Mihai Petroveanu ); 3. „Trebuie să mai adăugăm că Svetlana este şi o constantă descoperitoare de priorităţi ale noastre. Această calitate se desprinde încă din cartea de acum două decenii despre Bacovia. Departe de a fi văzut în autorul „Plumbului” un simbolist întârziat, autoarea identifică într-însul – împreună cu Trakl şi concomitent cu el -, pe promotorul întregii lirici expresioniste mondiale” (Edgar Papu );  4. „…este tot ce s-a gândit mai profund despre Bacovia în deceniul al cincilea fără continuatori pe măsură”; „meritul capital al autoarei e că arcuieşte peste timp preexistenţialismul creaţiei kirkegaardiene cu acela al modernilor, Bacovia devenind o excepţională punte de trecere” ( Theodor Codreanu ) etc.
             Frapată de originalitatea ideilor şi stilul cuceritor al Svetlanei Paleologu Matta,  Lucia Olaru Nenati pune accent şi pe viziunea  „tinerei doctorese” : 1. „Bacovia nu se încadrează, ca în exegeza internă românească, doar între elementele naţionale de comparare – fără însă ca acestea să lipsească – ci se raportează în chip firesc, organic şi fără complexe, la zestrea poetică şi chiar filozofică europeană, relevându-i consonanţele de acest fel şi astfel având capacitatea de a defini fără ezitări profilul existenţei poetice bacoviene din perspectiva culturală europeană şi nu doar din cea naţională”; 2. „ …atitudinea poetică bacoviană, aşa cum se petrece ulterior şi cu poezia eminesciană, este evaluată atât cu mijloacele poetice cât şi cu cele filozofice”; 3. „Pentru evaluarea hermeneutică a profilului existenţial – poetic bacovian, exegeta se sprijină în pătrunzătoarea ei demonstraţie pe nume autorizate ale gândirii europene şi nu numai (…), citând însă şi nume româneşti”; 4. „Lucrarea conţine idei remarcabile, unele chiar insolite, înserate într-o evoluţie analitică de mare intuiţie şi abilitate hermeneutică”.
                Apoi, îngrijitoarea ediţiei,  descoperă  latura spengleriană a autoarei tocmai acolo unde aceasta consideră  geografia şi istoria  ca  mediu determinant, totul pornind de la un spirit al locului (spiritus loci ) european şi unul occidental la marginea Europei, cel moldovenesc. Notează Lucia Olaru Nenati:  „ Autoarea configurează mai întâi decorul poetic european, cu acea pierdere a paradisului şi cu acea apetenţă a dezintegrării existenţialiste, manifestată, de pildă, în deformarea chipului omenesc în viziunea lui Picaso ori în alienarea „Străinului” camusian, conchizând că „în marginea Occidentului, Bacovia înregistrează marea dezbatere din cultură care pune în priză întreaga Europă”. Notabilă este şi ipoteza eredităţii bacoviene duble care adună în filonul identităţii sale emergenţele sufletului european, dar şi pe acelea ale Moldovei istorice, „ultimul bastion al Europei” care, după ce a contribuit prin atitudinea unor voievozi precum Ştefan cel Mare, „la structura şi unitatea Occidentului”, a rămas dpă Marea Unire fără statutul demnităţii sale de odinioarîă, devenind o zonă a contemplativităţii şi a refugiului în trecut. Ca atare, fiind aşadar produsul unei duble eredităţi – a unui rău dublu – Bacovia nu poate fi conceput în afara spaţiului său geografic natural, „târgul” Bacăului şi nimic nu exprimă mai bine Moldova decât Bacovia…”.
                Studiul introductiv completează fericit structura unei cărţi  despre Bacovia, Lucia Olaru Nenati scoţând în relief, folosindu-se de argumentări solide, toate  punctele tari ce rezultă din textul Svetlanei Matta.
                                                                                     Georgica Manole

 

 
 Dincolo de daruri sunt oameni care aşteaptă să fie citiţi


Pe unii scriitori oneşti, în ciuda faptului că nu au popularitate şi nu sunt prezenţi în librării, îi descoperim pe Internet sau în reviste din provincie şi ne bucurăm de impactul pozitiv pe care cărţile lor îl au asupra sufletului nostru. Un exemplu ar putea fi şi volumul bilingv de versuri „Dincolo de daruri” / „Beyond gifts”, semnat de Ileana-Lucia Floran şi publicat la editura Emma 2012. Mai mult de atât, după cum precizează şi Silviu Guga în prefaţa cărţii, „Ileana-Lucia Floran şi-a adus o contribuţie esenţială la renaşterea culturală a Orăştiei, oraşul Paliei, oraşul unde a debutat Liviu Rebreanu şi care a fost atât de îndrăgit de Dominic Stanca.” Ca o completare, reamintim cititorilor că autoarea se implică de câţiva ani în viaţa literară românească, fiind preşedinte al Asociaţiei Culturale „Florema Design” şi promotor cultural prin concursul de creaţie literară „Visul“ şi revista culturală „Visul“.  

Titlul cărţii nu este doar o invitaţie la sursa generozităţii poetice – sufletul – dar şi un strigăt de ajutor, „un continuu S.O.S.” („Alfabet dificil”, pag. 68). Dincolo de daruri întâlnim dezamăgirea, rătăcirea, pierderea şi neputinţa de a reveni în trecut pentru a schimba macazul vieţii. În locul omului plin de energie şi sentimente împlinite descoperim omul absent, autoarea, „învinsă de obişnuinţă”, „rămâne pe veci în sclavie, baladin la curtea unui rege afon” („Abandonarea realului”, pag. 24). Simţim în poezie „teama care cuprinde, învăluie şi seduce” („Punct de sprijin”, pag.28), regretul pierderii persoanei iubite, regretul trecerii, astfel încât tristeţea nu poate fi alungată, „este doar o repetiţie generală”. („Repetiţie”, pag. 40).  
Poeta simte din când în când şi nevoia răzvrătirii, mărturisind că nu vrea să mai fie „copacul fără frunze, care-şi înalţă crengile până când se descompun” („Copacul”, pag. 48), că mai are „tupeul să lupte, măcar s-ajungă în propriul său vis”, ea „trăind în visul altcuiva...” („Lucruri ciudate”, pag. 52). Paradoxal, tot ea spune că „am scuturat pomul cunoaşterii / şi stau, acum, deznădăjduită, / între fructele căzute / fără curajul de-a le culege. („Poate”, pag. 56). Cu alte cuvinte, prea multă „filozofie” în versuri, prea mult „poate” şi prea puţină acţiune, determinare, indecizia autoarei influenţând nota finală a cititorului.
Dar poeta nu ne minte, ea scrie exact ceea ce simte, trecând prin tot felul de contradicţii sufleteşti, încercând să răspundă tuturor întrebărilor care-i trec prin minte, încercând să găsească o cale de ieşire din labirintul amintirilor, mergând pe firul ariadnic al unei poveşti de dragoste, „ca un simplu şi veşnic călător / cu inima căzută în humă / şi cu viaţa mereu trăită pe jumătate” („Fenomen în oglindă”, pag. 92).
                                                                                     Ionuţ Caragea

 
Ultima carte despre întuneric, întâia carte despre lumină?


Volumul "Ultima carte despre întuneric", publicat în 2012 de editura Ortoepia din Deva, este semnat de Bianca Dan, o autoare care foloseşte un ton dur, percutant. Ovidiu Vasilescu menţionează în generoasa prefaţă că a citit această carte cu aceeaşi religiozitate cu care i-a citit pe Georg Trakl şi Edgar Allan Poe.
Nota introductivă a autoarei o găsim, oarecum, nefolositoare ("Şi întunericul din noi visează", pag. 11), un poet nefiind obligat să-şi explice intenţiile şi nici să deconspire tainele creaţiei sale. Poezia vorbeşte de la sine, nu este problema poetului cine reuşeşte sau nu să înţeleagă mesajul liric.
Încă de la începutul volumului suntem martorii unui jurnal personal cu tristeţi şi angoase provocate de lipsa unui personaj despre care autoarea spune, fără a practica lamentaţia: „aş bea otravă / doar să te văd că respiri” (pag. 13). Ostentativ, folosind bisturiul talentului său („poezia se simte ca lama unui bisturiu pe corzile vocale”, pag. 59), aceasta taie cu poftă din carnea vie a întunericului şi extrage otrava unor versuri care par, uneori, cinematografice. Un pic de horror, un pic de Frankenstein (pag. 24), un pic de răzbunare şi sadism într-un univers poetic ca o „orgie apocaliptică din care se vor naşte tsunami” (pag. 79). Autoarea spune clar: "am vrut să scriu ceva hard / dar mi s-au aburit ochelarii /... / unica tortură pe care mi-o permit eşti tu" (pag. 26). O dedublare întunecată a personalităţii cu scopul de a tortura realitatea şi, în acelaşi timp, de a suporta tortura realităţii, acceptând consecinţele nefaste ale unor fapte şi alegeri care dor, dar care nu subjugă. Se transformă pur şi simplu în artă.
Ce îi lipseşte Biancăi Dan, dacă am vrea să ne inspirăm pozitiv din versurile sale? Poate explozia dragostei, acea trambulină de la întuneric la strălucire, de la agonie la extaz, de la păcate originare (pag. 78) la mântuire. În expozeul ei despre întuneric, autoarea pare a fi descumpănită de "arta privitului in gol" (pag. 34), unde "iubirea e rezultatul incert al unei posibile ecuaţii", nimic mai mult. Nu se întrevede speranţa, până şi îngerii, la care ar trebui să se roage, sunt doar "cai de povară" (pag. 35). Însă poezia, chiar şi în acest stadiu pesimist, obsesiv, are rolul ei. Face din suferinţă şi despărţire nişte stări (concepte) mai tolerabile. „Închipuie-ţi o lume în care nu se scriu poezii” (pag. 36), ne avertizează poeta care subzistă ca o „cenuşă în urna îmbrăţişării”, din pricina unui personaj pe care nu-l mai iubeşte (pag. 38), ea iubind doar „psihoza care îmbracă diverse forme” (pag. 41), „asistând la funeraliile propriilor cuvinte” (pag. 44).
Şi ce mai rămâne dintr-o fiinţă răvăşită de amintirea iubirii, după „singurul deşert pe care-l traversează spre Mecca”? (pag. 50). Doar o „fată de paie” (pag. 56), mama ei culegându-i „toate frunzele din păr, tot ce-a rămas după furtună”. Poeta se întoarce în inima mamei sale, „ca-ntr-un lan de porumb din care au zburat toate păsările”. Frumoasă şi sensibilă întoarcerea la copilărie şi valorile familiale, chiar dacă iubirea a lăsat un gol „ca un ecou în groapa Marianelor” (pag. 89) sau „ca un sarcofag în care vieţuieşte noaptea” (pag. 68), un sarcofag plin de „unelte de scris” (pag. 73).
   Nici moartea nu lipseşte din acest volum, îmbrăcând diferite nuanţe şi personificări,  definiţiile despre ea având, deseori, valori aforistice. Este invitată la un „blind-date”, fiind „jumătatea mea” (pag. 19). Este „un interludiu universal / o pistă de unde ne luăm zborul / involuntar” (pag. 37) sau „o mixtură ieftină pe care o bei / atunci când vrei să te vindeci de dragoste” (pag. 63). „Are un limbaj bifurcat” (pag. 81), devine „o rutină” (pag. 92) sau „o incizie  / făcută pe întuneric de un călugăr orb” (pag. 42) şi „mă ajută să trec strada / într-un desen animat pentru oameni de paie” (pag. 74). O moarte care, chiar dacă „mă acuză de plagiat” (pag. 75), „o exersez zi de zi” (pag. 96) ca pe un „fluviu risipit în albia trupului” (pag. 103).
La sfârşitul volumului, autoarea grupează 15 poeme în proză despre întuneric, mai ample, mai meditative, amintindu-ne de pesimisul lui Cioran şi Nietzsche sau de cugetările Anei Blandiana. „Privesc”, „sunt” şi „eşti” sunt epicentrele cutremurului sentimental din primele trei poeme, cutremur care o transformă pe poetă într-un profund filozof, fenomen rar întâlnit în lirica feminină contemporană, unde se mizează mai mult pe natură şi eros. Chiar dacă femeia care iubeşte „suferă de un deficit de atenţie, care se manifestă atunci când plouă prea încet sau ori de câte ori vibraţiile tale ajung să-mi dărâme pereţii, ”, chiar dacă „a îmbătrânit şi dragostea, uitată în coşul cu rufe murdare” (pag.109), poeta nu suferă de acelaşi trist tratament din partea celor care preţuiesc cu adevărat arta şi valorile umane. Entuziasmul lui Ovidiu Vasilescu din prefaţă şi îndemnul lui „Ionuţ Copil” din postfaţă sunt pe deplin justificate: „Scrie Bianca Dan, scrie, că scrii bine.” 

                                                                             Ionuţ Caragea
 
 
 DISCLAIMER:
Toate părerile, punctele de vedere, afirmaţiile, atitudinile şi detaliile informative reprezintă angajarea fiecărui autor în parte. Portalul nostru nu îşi însuşeşte responsabilitatea pentru conţinutul articolelor publicate. Fiecare link şi articol pe care îl prezentăm are propriul copyright © şi răspundere personală pentru conţinut.

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971