Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL CINCI AL GRUPULUI DE REFLECŢIE PRIVIND DEMOCRAŢIA REALĂ
Un înscris al lui Ștefan cel Mare, valabil și pentru concetățenii de astăzi; Jaful retrocedărilor
Aurul și petrolul României- Eugen COJOCARU, Sorin Golea, Prof.univ.dr.ing. Marian RIZEA,Corneliu Leu, DAN UNGUREANU, Elena MEDAR
Corneliu Leu în franceză, română și germană - o traducere de Gabriela Căluțiu Sonnenberg- Partea I
Corneliu Leu în franceză, română și germană - o traducere de Gabriela Căluțiu Sonnenberg- Partea I
Articole de: Marian BARBU, Constantin SCHIFIRNEȚ, Ioan LILĂ, Adrian BOTEZ, Paula ROMANESCU, Ioan Anton DATCU,Georgica MANOLE, IonuțCARAGEA Despre: Dan LUPESCU, Constantin TRANDAFIR, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, George CORBU, Lucia OLARU-NENATI, Ileana-Lucia FLORAN, Bianca DAN - partea I
Articole de: Marian BARBU, Constantin SCHIFIRNEȚ, Ioan LILĂ, Adrian BOTEZ, Paula ROMANESCU, Ioan Anton DATCU,Georgica MANOLE, IonuțCARAGEA Despre: Dan LUPESCU, Constantin TRANDAFIR, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, George CORBU, Lucia OLARU-NENATI, Ileana-Lucia FLORAN, Bianca DAN - partea II
Proză de Dorina ȘIȘU și versuri de Gabriela PACHIA, Adrian BOTEZ
Versuri de Cornel BĂLESCU, Stefan DUMITRESCU, Traian VASILCĂU
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
Din folclorul internetului - Partea II
Din folclorul internetului - Partea III

ACTUALITATEA LITERARĂ, CULTURALĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ

 

EVENIMENTE EDITORIALE:

 

 

 Marian Barbu


RELIGIA CA SPAȚIU PERMANENT DE INSPIRAȚIE


 
                              
 
 
      CADRA CU CTITORII DE PE PERETELE CAPELEI

 
 Apariția editorială a cărții Timpul sacru din Icoane, semnată Dan Lupescu – format longilin orizontal, din 2013 – confirmă și stabilizează recursul său poetic care i-a pigmentat până acum creația.
    După cum mărturisește autorul, într-un fel de pro domo, punctul de incizie în propria-i inspirație, saturată în depozitul ei de virtuozitate religioasă, s-a aflat în momentul oferit de scriitorul Corneliu Leu întru sfințirea Capelei, închinată memoriei Episcopului martir,  Grigorie Leu , unchiul său.
    Oficiile de perpetuă amintire a înaltului prelat, se vor găsi, de aici înainte, în Casa Muzeu, din stațiunea Bușteni, de pe Vale Prahovei.
    Aci, nepotul a chibzuit să așeze, simbologic, icoane cu mesaje, ușor descifrabile pentru toți vizitatorii, indiferent de credința pe care o poartă cu ei. Dar primii chemați sunt credincioșii întru ortodoxie.
    Scene practice –adică de exponate într-o conjunctură naratologică, le-am găsit prezente, după viziuni de arhitectură proprie țării contributoare la desfășurarea ideii în spațiul rezervat, am mai întâlnit în Oratoriul Sf. Iosif, din Canada.
    Așadar, minunată idee, minunată realizare, sublim spațiul de amplasament !
    Acum,câte ceva despre cartea poetului Dan Lupescu.
    Poetul , subiectul propriu-zis a avut în față obiectul de contemplat. Ca mijloace de împlinire, scriitorul n-a folosit decât cuvântul (logosul). Acesta, permanent supus unor furci caudine, ale viziunii, mereu în derulare, adică în mișcare, cerută și de încărcătura emoțională a inspirației.
    Toate acestea se regăsesc în versuri, de regulă, clasice, dispuse strofic (distih, catren , cvinarie, sextină). Toate, dar absolut în toate, grupate în partea de sorginte religioasă, dominante au doi indicatori de stil - metafora și invocația. Prima – în linia Bibliei, a lui Dosoftei – psaltistul,  Arghezi parțial, cea de-a doua cuprinde  propriile porniri, în formă de verset. În parte, pe acestea le afișează pregnant de la p.79 ( Timp – călător în holograme ) și 111 ( Lira – litera mea de uraniu ).
    Între cele două părți ale volumului (cărora le-au fost adăugate ... Referințe critice și Lansare... Ghepardul amurgului) autorul, indirect, se autodefinește ca un poet cultivat, sensibil la toate schimbările lexicale întâlnite. De departe, maturitatea scrisului își spune cuvântul ! Trece dezinvolt de la starea literaturii religioase, ca formă de comunicare aplicată cu scop, la sine – ca ființă receptacol, model anastazic pentru sensuri.
    La o analiză în retortă, se poate dovedi, cu textele pe față, că poetul Dan Lupescu a fugit, pe cât i-a stat în putința creatoare, de ceea ce, îndeobște se numește, seceta de cuvinte. I-a venit în ajutor metafora , adesea revelatorie, dar și cea lingvistică. Aci, în structura acesteia, rolul de bază îl joacă, în primul rând, substantivul, ajutat, nu în puține cazuri, de verb. Iar acesta, ofertat la timpuri verbale dinamice, nu descriptive.
    Dan Lupescu mânuiește admirabil indicii contextuali. Deci, apelul la receptori este dedus, firește cu scop.
    De la Cicero citire (vezi De oratore III), retorica a evoluat radical, iar în timpurile contemporane nouă, și-a pierdut total din sensurile primare avute. Noroc că Biserica nu o mai consideră doar o formă de marcare a ornamentelor stilistice, ci ca pe o plajă de adresabilitate către conștiințe, suflete și cugete.
    Va fi avut sau nu Dan Lupescu astfel de obiective, nu știm !
    După aprofundarea textelor – lirico/epice ale acestui ingenios volum, deși cu țintă precisă, omagiu pentru o situație creată, depunem mărturie evaluatoare nu numai pentru autenticitate, ci și pentru originalitate.
    Aceste două dimensiuni îl singularizează în rândul poeților contemporani din România. Ele îi confirmă ascensiunea spre maturizarea deplină a inspirației, supravegheată însă îndeaproape de cultură.


 
 Prof. univ. dr. OVIDIU GHIDIRMIC

                             
Dan Lupescu şi aspiraţia spre sincretism



Poet şi publicist, director fondator al revistei cu cel mai frumos nume românesc: Lamura, un arhaism ce exprimă partea cea mai pură, cea mai curată a lucrurilor şi care se vrea o lamură a spiritualităţii noastre, cu deschidere spre universalitate -, Dan Lupescu este o personalitate marcantă a vieţii culturale din Bănie şi un profesionist al scrisului, în adevăratul înţeles al cuvântului.

Poet neoromantic, prin structură, simbolist, prin cultivarea pe scară largă a simbolurilor, şi modern prin discursul liric, scăpat adeseori din chingile prozodiei clasice -, Dan Lupescu a publicat mai multe volume de versuri, cu titluri dintre cele mai reprezentative şi sugestive: Labirintul amiezii (1983), Răspântia de purpură (1989), Ceas de taină cu BRÂNCUŞI (2001), Ghepardul amurgului (2004), a căror notă dominantă o constituie o simbolistică a luminii.
Dar, cea mai mare noutate pe care o aduce poezia lui Dan Lupescu, o formează aspiraţia spre sincretism. Termenul de ,,sincretism’’ (grecescul ,,synkrethismos’’) desemnează ideea de unificare, întâlnire a artelor într-o sinteză superioară, spre care au aspirat mereu artiştii, un ideal mai greu de atins.
Primul sincretism – un sincretism primordial – a fost cel dintre muzică şi poezie, sinteza muzicii cu verbul, realizată de Orfeu, legendarul cântăreţ trac, prototipul poetului dintotdeauna.
Forme de sincretism au fost şi mai târziu, în simbolism (wagnerism) sau avangardism (pictopoezia).
Pe această linie modernistă, Dan Lupescu preconizează un sincretism între poezie şi artele plastice, tendinţă ce se poate observa încă din volumul Ceas de taină cu BRÂNCUŞI, despre care scriam, la vremea respectivă, că se înscrie într-o formulă nouă şi originală, în spaţiul liricii noastre contemporane, de ,,poezie exegetică’’, transformându-se într-un comentariu liric pe marginea capodoperelor brâncuşiene.
Şi mai spuneam tot atunci că, pe târâmul esenţelor brâncuşiene, timpul parcă stă pe loc. Sau, cum ar fi spus Constantin Noica: ,,vremea nu mai vremuieşte’’ !
Iată, de această dată, Dan Lupescu încearcă un nou sincretism între poezie şi artele plastice, dar acum între poezie şi icoanele pe sticlă, în volumul recent apărut: Timpul Sacru din icoane (Editura ALMA, Craiova, 2013), un volum-album care este, sub toate aspectele, o bijuterie editorială, o raritate bibliofilă.
Dan Lupescu ne demonstrează, prin acest volum, că poezia poate colabora cu teologia icoanei, că poate deveni o exegeză iconografică în versuri, că poate vibra cu modul iconic de a fi în lume, al relaţiei noastre cu Dumnezeu.
Chiar dacă nu toate poemele din acest volum sunt replici punctuale sau comentarii la obiect, poetul reuşeşte să evoce, cum nu se poate mai bine, atmosfera sacră a Noului Testament şi să reinterpreteze motivele biblice.
Acest volum bibliofil nu poate fi înţeles decât printr-o hermeneutică a sacrului, categorie ce presupune prezenţa ,,numinosului’’, a puterii divine, după Rudolf Otto, unul dintre cei mai mari hermeneuţi ai sacrului, prin lucrarea sa fundamentală Sacrul, apărută pe la începutul veacului trecut.
Volumul Timpul sacru din icoane poate fi interpretat şi prin dialectica sacrului şi profanului a lui Mircea Eliade, cele două categorii total opuse, dar care se intercondiţionează şi se presupun reciproc, în viziunea marelui nostru mitolog şi istoric al religiilor.
Timpul sacru este timpul etern, timpul mitic al culturii. Timpul profan este timpul istoric, trecător şi perisabil. La Mircea Eliade, ieşirea din timp se produce atunci când timpul profan se transformă în timp sacru.
Interesul lui Dan Lupescu pentru teologia icoanei se poate observa şi din splendida iconografie a revistei Lamura, a cărei deviză, înscrisă pe frontispiciu, este – nu întâmplător – Nihil sine Deo.



                --//--

12 Mai 2013


 

 

 ÎN Editura Tritonic A APĂRUT:

CONSTANTIN SCHIFIRNEŢ : „FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ ÎN SPAŢIUL PUBLIC. MODERNITATE ŞI EUROPENIZARE” ,


din care publicăm introducerea intitulată

                 FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ
         ŞI MODERNITATE TENDENŢIALĂ


Modernitatea a produs o modificare de esenţă în raporturile creaţiei intelectuale cu comunitatea naţională. Din acest unghi, filosofia a cunoscut o naţionalizare, aşa cum ştiinţa a devenit, în timp, naţională. Ideea este de reţinut fiindcă filosofia a evoluat în strânsă asociere cu ştiinţa în epoca modernă, ambele având ca fundament raţionalitatea şi raţionalismul. După cum scrie Rudolf Stichweh1, ştiinţa modernă a fost ştiinţă universală în secolele XVI-XVIII, deoarece, până în secolul al XVIIIlea, ştiinţa a fost transmisă, într-un mediu internaţional de comunicare, în limba latină. Din secolul al optsprezecelea a avut loc o naţionalizare a ştiinţei. În secolul al XIX-lea, publicaţiile ştiinţifice au fost asumate, în Europa, de către comunităţi ştiinţifice naţionale. Cu toate acestea, evoluţia comunităţii ştiinţifice naţionale a fost însoţită de o diferenţiere internă progresivă a ştiinţei. Perioada modernă a susţinut o infrastructură naţională de organizare a activităţii ştiinţifice desfăşurate de către comunităţi naţionale ştiinţifice şi instituţiile ştiinţifice, integrate în universităţi. Comunitatea ştiinţifică naţională a fost un stimulent puternic pentru răspândirea globală a ştiinţei şi a instituţiilor sale de bază. Această scurtă referire la naţionalizarea ştiinţei vine ca argument în susţinerea tezei despre naţionalizarea filosofiei, iar despre problematica unei filosofii româneşti s-a discutat în ambianţa propice a clarificărilor cu privire la caracterul naţional al celorlalte componente ale culturii. Evaluarea componenţei naţionale a gândirii autohtone se face constant prin raportare la filosofia occidentală, filosofie afirmată, în epoca modernă, într-un cadru naţional. Filosofia românească a urmat acelaşi trend, adică în primele faze ale modernizării a adoptat mai mult principiul preluării de idei din filosofiei universală. Au existat cel puţin două curente de gândire filosofică autohtonă: unul, preocupat de argumentarea universalităţii filosofiei în temeiul rostului ei principal în a descifra adevărul, pornind de la cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, iar al doilea curent era interesat de descifrarea ,,materialului românesc“. Prima direcţie admitea numai filosofia capabilă 10 | CONSTANTIN SCHIFIRNEŢ FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ ÎN SPAŢIUL PUBLIC | 11 să revele adevărul universal dincolo de orice contingenţe naţionale, lăsând în umbră realitatea naţională, pe când cealaltă orientare judeca filosofia în concretul naţional şi etnic. O particularitate a culturii româneşti, şi deci şi a filosofiei autohtone, este discontinuitatea în evoluţia ideilor şi a iniţiativelor culturale. Obsedată de ideea continuităţii, cultura românească nu a reuşit, decât foarte rar, să înfăptuiască o activitate creatoare neîntreruptă. Nici în ce priveşte libertatea de cugetare nu s-a putut asigura continuitate, deoarece perioadele de interdicţie au alternat cu perioadele de exprimare nestingherită a ideilor. Cultura şi cugetarea românească au chestionat limitele capacităţii proprii de creativitate şi proiectele ratate din societatea românească. În continuare, discut modernitatea tendenţială2 ca argument pentru o explicaţii ce pot fi formulate asupra tezei despre particularităţile mişcării filosofice originale într-o societate care a cunoscut şi cunoaşte o modernitate proprie. Spre deosebire de modernitatea realizată în Occident de economia capitalistă şi acţiunea actorilor sociali, în spirit democratic, în spaţiul public, în România modernitatea s-a produs în arii foarte restrânse şi de ea au beneficiat grupuri sociale cu pondere scăzută în societate. Dacă vorbim în termenii unor curente din filosofia românească, lumea românească nu este marcată puternic de valorile, normele, principiile şi criteriile vieţii moderne, încât de aici se poate conchide că lipseşte omul modern, obiectul fundamental al filosofiei. Acţiunile şi ideile despre modernizare, derulate în societatea românească, rămân parţiale şi nefinalizate, iar modernitatea este mai mult o aspiraţie, un ţel de atins dar niciodată pe deplin realizat. Modernitatea tendenţială este o modernitate provocată, rezultat al unei modernizări în ariergardă şi nu al uneia în avangardă. Teza despre modernitatea tendenţială relevă o separare între idee sau proiecte şi acţiuni sau politici. În acest caz ideile au circulaţie în spaţiul public dar fără ca şi acţiunile aferente lor să fie finalizate. Spre deosebire de societăţile cu modernitatea bine structurată datorită fundamentului economic solid, productiv şi eficient, societatea cu modernitate tendenţială pare că nu e niciodată aşezată, modernizările ei sunt mai totdeauna doar tendinţe. Societatea românească nu se confruntă doar cu un proces de trecere de la o modernitate la alta ci mai are încă de parcurs trecerea de la premodern la modern, în paralel, cu trecerea de la industrial la postindustrial. Natura hibridă şi fragmentată a modernităţii româneşti a influenţat şi influenţează încă evoluţia filosofiei autohtone. Nu discut aici despre existenţa sau inexistenţa unei filosofii româneşti. Se ridică însă o întrebare esenţială, anume, filosofii români au făcut parte din elitele fondatoare ale modernităţii? Răspunsul este dificil de oferit în cadrele unui studiu restrâns, dar putem spune cu certitudine, că filosofii români s-au orientat către Europa, fie Occidentală, cei mai mulţi dintre ei, fie Orientală, să amintim aici doar pe N. Crainic, şi mai puţin s-au concentrat pe conceperea unei alternative locale de modernitate, pornită din contextul real al modernizării societăţii româneşti, şi ca o contrapondere la acţiunile de modernizare impusă, de sus, de către elitele politice, nu atât în virtutea propriilor doctrine cât prin preluarea unor modele de organizare şi management din Occident. Ideile filosofilor români nu derivă prioritar din meditaţia asupra proceselor locale de schimbare şi asupra actelor de rezistenţă faţă de căile de modernizare românească. În cultura română nu există nici măcar o analiză filosofică a deformărilor şi a rezistenţei la modernizare şi nici o propunere de alternative ale modernităţii. Nu, mai puţin semnificativ rămâne accentul pe filosofia beletristică în studiul modernităţii româneşti, viziunea eseistică şi literară fiind dominantă. În planul gândirii filosofice autohtone s-a plecat de la premisa că modernitatea este unică, universală, fiecare societate fiind obligată să parcurgă întocmai aceleaşi etape şi aceleaşi procese ca ţările care s-au modernizat. Aşa au gândit raţionaliştii, cu deosebire T. Maiorescu şi şcoala sa - C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, I. Petrovici. Trăsătura fundamentală a gândirii filosofice româneşti este criticismul, şi, în mică măsură, evaluarea diversităţii de proiecte de modernizare, a pluralităţii doctrinelor şi a modelelor de modernitate, din care societatea să selecteze ceea ce este oportun pentru dezvoltarea sa. Spre deosebire de Europa Occidentală, unde idei despre modernitate au fost difuzate de către filosofi şi alţi intelectuali, şi a fost doar instituţionalizată într-o etapă ulterioară, în România nu a existat o bază filosofică proprie a primei modernizări (secolul 19). Rolul filosofiei şi a altor activităţi pur teoretice intelectuale autohtone a fost, prin urmare, mai puţin important în procesul de construcţie instituţională modernă. Modernitatea românească nu se regăseşte, doctrinar, în gândirea actorilor şi agenţilor de modernizare. Practic, nu au existat proiecte de modernizare ci numai interpretări ale modernităţii, prin concepte şi viziuni preluate din gândirea occidentală. Schimbările moderne s-au produs fără a avea un proiect. Semnificativ, în spaţiul public postdecembrist s-a accentuat necesitatea reluării programul paşoptist ca reper al modernităţii, în loc să fie oferită o alternativă doctrinară a perioadei postcomuniste. Chiar dacă toate proiectele de modernizare au fost formulate şi construite de către elitele politice, acestea nu au fost exclusiv de natură politică. Puţini dintre gânditorii români s-au arătat interesaţi de fundamentul economic al modernizării şi al modernităţii la care să fi adăugat elemente filosofice specifice. Revenind la parcursul mişcării filosofice româneşti, trebuie spus că abia în secolul al XX-lea ea cunoaşte o profesionalizare şi specializare, interval când s-a conştientizat că filosofia nu poate să se izoleze de spiritul public. Deşi ideea filosofică s-a impus destul de greu în spaţiul public am spune că filosofia românească s-a constituit, spre deosebire de cea din Occident, în dezbaterea publică, în confruntarea cu istoricii, filologii şi literaţii. A existat o anumită neîncredere în capacitatea românilor de a produce idei filosofice, de notorietate fiind atitudinea sceptică a celui care a impulsionat dezvoltatea filosofiei româneşti – Titu Maiorescu. Acesta ar fi o explicaţie privind lipsa unei secţii de filosofie în cadrul Academiei Române în perioada de până la 1948. O particularitate a modernizării româneşti este aceea că toate proiectele de dezvoltare modernă au fost implementate de către statul român fiindcă el a funcţionat ca principalul canal de modernizare în societatea românească. Procesele de modernizare conduse de stat au fost intrinsec asociate cu modernizarea statului însuşi, cu redefinerea rolului său în societate. Poate nu este întâmplător că aproape toţi filosofii români din perioada antebelică au avut funcţii în stat, inclusiv ca funcţionari în diverse ministere. Edificarea civilizaţiei române moderne nu a avut ca temei o doctrină filosofică autohtonă, ci diverse idei, nu destul de suficient structurate, preluate din gândirea apuseană. Organismul politicojuridic şi cel instituţional românesc modern s-au constituit aidoma celui din civilizaţia occidentală, fără ca el să integreze direcţii esenţiale ale unei concepţii româneşti despre căile de construire a unei societăţi moderne. În consecinţă, nu a existat o reacţie de respingere, din partea gândirii tradiţionale româneşti, faţă de filosofia occidentală, susţinută în dezbateri publice şi în lucrări despre doctrine occidentale. Opţiunea pentru preluarea filosofiilor occidentale o dată cu acceptarea formelor civilizaţiei occidentale s-a făcut împotriva spiritului dominant în spaţiul originar al culturii române - spaţiul răsăritean -, pentru care natura este un cadru dat şi neproblematic: ,,De aceea înţeleptul vorbeşte numai de lume, niciodată despre natură”3. În secolul al XIX-lea, dominat de principiul naţionalităţilor, s-a trecut ,,de la o Europă geografică la o Europă interculturală”, dar această diversitatea europeană era exprimată în limbajul unităţii sub influenţa decisivă a Vestului asupra Estului4. Este interesant, gânditorii români apelează, prioritar, la gândirea modernă, şi nesemnificativ la filosofia antică, şi cu atât mai puţin la cea medievală şi creştină. Ar merita un studiu mai atent al afirmaţiei lui Rădulescu- Motru despre lipsa de profunzime a influenţelor filosofiei franceze, şi în general, a influenţei filosofiei occidentale asupra mentalului românesc. Kantianismul, curentul cel mai răspândit în cultura română modernă, a fost folosit în explicarea şi cunoaşterea societăţii româneşti însă este greu de amintit vreun filosof român de esenţă exclusiv kantiană. Societatea românească nu este singura societate care a împrumutat idei, conduite şi instituţii străine. De altfel, toate marile culturi şi civilizaţii au preluat, uneori masiv, din alte culturi, şi apoi au dezvoltat, ca entităţi autonome, o cultură şi o civilizaţie originale. În cazul românilor, dependenţa de alte civilizaţii nu a încetat, deoarece nu s-a putut stăvili exportul de ideologii străine, fie ele occidentale, fie răsăritene, în nici un moment de-a lungul celor două secole de modernizare. La această presiune continuă s-a răspuns cu modele proprii de studiu pentru a argumenta existenţa unei culturi şi civilizaţii româneşti. De-a lungul perioadei moderne, românii au exprimat, constant, aderenţa lor la spiritul european, însă ei au cautat, prin creaţie şi conduită în spaţiul public, să afirme un mod propriu de a fi european. Ei nu au tins atât la transpunerea culturii şi civilizaţiei europene în spaţiul românesc, cât la sincronizarea propriei culturi şi civilizaţii cu norme şi valori europene. S-a resimţit continuu în gândirea românească tensiunea dintre cultură şi civilizaţie, dintre material şi spiritual, între intern şi extern, între Orient şi Occident, între tradiţie şi modernitate. Tocmai această tensiune este ignorată, nu de puţine ori, în exegezele despre studiile româneşti. Modernitatea, şi implicit europenitatea gândirii româneşti se înrădăcinează în noua viziune oferită localismului, neregăsită prioritar în marile curente de gândire europeană. Cartea de faţă abordează idei filosofice despre modernizare şi europenizare, analizate în lucrări fundamentale ale unor gânditori români, autori de teorii originale: Titu Maiorescu - organicismul şi teoria formei fără fond, A.D. Xenopol - seria istorică, C. Rădulescu-Motru - personalismul energetic, S. Mehedinţi- etnologismul şi ontologia naţiunii, M. Florian - recesivitatea, M. Ştefănescu - definiţia filosofiei prin armonie Toate aceste modele teoretice sunt, de fapt, aplicaţii ale unor teze sau idei şi teorii din gândirea universală la studiul realităţilor româneşti. Ele pornesc de la imperativul necesar al înscrierii indubitabile a societăţii româneşti, dar nu necondiţionat, ca metodă şi viziune, în inevitabilul proces al modernizării, fără însă a se prelua idei, pur şi simplu, din autori străini şi a le transpune aievea în spaţiul autohton. Teoria formelor fără fond, de pildă, este eminamente românească, nefiind prezentă în dezbaterile despre relaţiile cu Occidentul în ţările din Europa de Sud-Est sau din Europa Centrală, o dovadă în plus că în cultura română se prefigura o temă originală. Putem, astfel, constata conturarea unui model teoretic explicativ de construire a civilizaţiei moderne în cadrul naţional - contribuţie indelebilă a gândirii româneşti la gândirea universală. Discutăm despre idei filosofice, afirmate în spaţiul public din România, de către gânditorii amintiţi mai sus. Spaţiul public este acel spaţiu unde au loc manifestări accesibile tuturor. În accepţia lui J. Habermas, spaţiul public se constituie atunci când „interesul public” derivă, indubitabil, dintr-un „consens raţional” întemeiat pe „discuţii practice” între actori sociali: ,,Noi calificăm drept «publice» anumite manifestări atunci când spre deosebire de cercurile închise, ele le sunt tuturor accesibile, în acelaşi fel cum vorbim despre locuri publice sau despre case publice”5. Sfera publică s-a format o dată cu constituirea societăţii burgheze. Actorii sociali reflectă critic asupra statului şi asupra propriilor lor persoane şi expun teme de interes pentru public. Oricine poate interacţiona oricând cu oricine, discutând despre orice. Din această perspectivă, cartea noastră include analiza de elemente biografice ale unora dintre gânditorii studiaţi. Spaţiul public românesc s-a edificat după Unirea din 1859 când chestiunea fundamentală pentru noul stat a fost crearea unui spaţiu naţional românesc, diferit faţă de spaţiul muntean sau spaţiul moldav. În primul rând, statul naţional român putea să funcţioneze în măsura în care îşi asuma un spaţiu public naţional. În al doilea rând, noul stat se înscrisese în direcţia dezvoltării societăţii burgheze, el însuşi fiind consecinţa noului tip de formaţiune socială, cea capitalistă, victorioasă în arealul european. În aceste circumstanţe, capitalismul impune un nou spirit public, concretizat în exprimarea indivizilor şi a grupurilor în spaţiul public, în participarea lor la dezbaterea publică a problemelor de larg interes. Nu trebuie uitat rolul presei în extinderea spaţiului public. Spiritul public românesc datorează foarte mult presei din secolul al XIX-lea. Cu rare excepţii, toţi mari intelectuali din perioada modernă au exercitat, alături de profesia lor de bază, şi activitatea jurnalistică. Spaţiul public românesc a fost construit de pleiada de personalităţi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care au realizat necesitatea edificării unor relaţii noi, moderne şi democratice între membrii unui grup ocupaţional, între grupurile sociale din societate. Acest spaţiu a reunit activităţile ştiinţifice, şcolare, culturale, politice, sociale  

 
                Ion CREANGĂ « SPECTACOLUL LUMII »


 Constantin TRANDAFIR publică un nou volum de critică literară, apărut în condiţii grafice excelente la editura « Premier », Ploieşti, în 2012. Fac acestă mențiune pentru că am avut ocazia să văd, cu ani în urmă, volumul lui G. Călinescu înţesat cu adnotări, trimiteri, adăugiri, note de subsol, o adevărată muncă de Sisif – şi de aici mi-a venit gîndul că volumul maestrului Constantin TRANDAFIR a fost şlefuit cu migală de cărturar ce ştie a preţui valoarea cuvintelor dispuse în fraze cu acea magie cantatorie cu care anticii îşi pregăteau discursurile, scriidu-le ca pe nişte imnuri. Sigur, actul critic este nu numai interpetare, răstălmăcire, analiză, despicarea firului din urzeala scrierii în fîşii mercantile sau adulatorii. De actul critic eu m-am îndoit multă vreme, socotind că e mai bine să mă las pe seama posterităţii ! Chiar criticul susţine că, « în vremurile noastre imediate s-a lansat o intensă campanie de revizuire şi demitizare… » a valorilor « consfinţite (ce) sînt chemate la judecată pentru a li se încerca rezistenţa… » (în timp, aş adăuga eu). Dar Creangă nu mai are nevoie de această « judecată », pentru că pe el l-a sfinţit Eminescu ! Un geniu binecuvîntînd alt geniu ! Cu ce alt scriitor din vremurile lui a mai procedat autorul « Luceafărului » în acest fel ?

« Şi-acel rege-al poeziei… » Am citat acest vers ca să nu se creadă că bat cîmpii în căutarea seminţelor risipite de acest timp ce ne umple existenţa cu curcubeie şi melci de zăpadă. Dar geniul era generos, pentru că el nu se măsura cu clasicii din vremea lui. “E unul care cîntă…” – a urmat răspunsul, în egală măsură, generos.
În actul receptării, susţine Constantin Trandafir, intră “puterea noastră de înţelegere”. Mai jos introduce în analiză “sublimele nimicuri”, care fac parte din opera lui Creangă. Începe apoi o analiză a celor care au comentat ideea că Ion Creangă o fi fost sau nu un scriitor popular sau unul cult. Argumente pro şi contra fin analizate, dar nu ele fac obiectul (şi nici subiectul) acestei expuneri nepărtinitoare !
Uite aici, prieteni, subiect de meditaţie pentru limba română: “...ale cărui basme, traducîndu-se, ar pierde tot farmecul…” Asta am constatat şi eu de cîţiva ani buni, de cînd trăiesc în Franţa. Fiecare cuvînt al limbii noastre materne conţine o metaforă savuroasă, este ca parfumul florilor, ca sclipirea valurilor la malul nisipos al oceanului, ca frumuseţea inegalabilă a plutirii prin aer a petalelor de cireş în luna mai.
Mai în alt loc găsesc un comentariu al distinsului critic referitor la arta lui Creangă: “arta care înfăţişează realitatea aşa cum este ea este şi nu este de condamnat” !
Aici am o părere tranşantă: cine poate reda realitatea ( în orice formă a artei: poezie, pictură etc.)  este Dumnezeu ! Arta este altceva – nu cristalul ce nu străluceşe decît dacă primeşte lumină din afara realităţii lui interioare ! „Dar merită aplauze fără restricţie acele opere de artă care „reflectă” cel mai bine realitatea, transgresînd-o...” – susţine distinsul critic, mentorul nostru spiritual, Constantin TRANDAFIR, în faţa căruia trebuie să îmi scot pălăria cu consideraţie !
În altă parte, bine observă Constantin TRANDAFIR, că şi Creangă, precum Rabelais, are „plăcerea cuvintelor”, voluptatea de a le experimenta”. Păi, nu aşa se urzesc capodoperele ? Şi comentează: „Asemenea lui Panurge, Ipate doreşte să se însoare, dar nu se hotărăşte de teama coarnelor.” Analizarea pesonajelor, cu trimiteri subtile la alte culturi, este demenţial de frumoasă. Criticul are umorul şi talentul de a-l reinventa pe Creangă „ca într-un fabulos spectacol al lumii, ca la începuturi, cînd a fost cuvîntul un rîs zeiesc” !
Notele şi comentariile sînt impresionante ! Ce ziceam ? O adevărată muncă de Sisif !
                                                                                                      Ioan LILĂ

 
 „...ACUM VEDEM CA PRIN OGLINDĂ, ÎN GHICITURĂ,  ATUNCI,  ÎNSĂ, FAŢĂ CĂTRE FAŢĂ”. MAESTRUL PELASGOLOG ŞI COMETA TRANSSUBSTANŢIERII: „COMETE-N CEA DE-A 65-A VALE (ORANJ-POEMELE TOAMNEI)”, de ION PACHIA-TATOMIRESCU


...Avem, pe masa de lucru, un dar cât o viaţă de om, închinată Duhului: volumul de versuri, din Colecţia „COSMOGRAFII”,  al lui Ion Pachia-Tatomirescu („critic literar, editor, eseist, etnolog, filolog, folclorist, istoric (literar, ori al Pelasgo-Daciei, al limbii pelasge > valahe, al civilizaţiilor, al religiilor),lingvist, poet, profesor, prozator, publicist, teoretician literar, traducător”, cum corect şi exhaustiv îl defineşte dna conf. univ. Ana Mugurin, în discursul de prezentare “De la cele bibliografice, la repere din bolta oranj-istoriei literare”, un cu totul erudit text, impresionant, prin ştiinţa asupra operei “pachia-tatomireşti” – text plasat spre finalul maiestuosului volum): „COMETE-N CEA DE-A 65-A VALE (ORANJ-POEMELE TOAMNEI)”, apărut în 2012, la Editura Waldpress, din Timişoara.


...Vârsta umană este socotită, însă, în registrul/ritualul cosmico-sacral (infinit superior, prin exactitate şi prin statornicia ritmicităţii - celui uman...!), al ROŢII-ROTIRII ETERNE – „anotimpurile”: „în cele 260 de anotimpuri ale mele” (cf. Puternic-luminoşi butuci de vie…, p. 152).

Tălmăcind titlul: Poezia este Ardere Autosacrificială şi Zbor Cosmic (fie şi de scurtă durată, precum cel al unei „comete”/om - dar „împins”/avântat energetic, până la zenitul exasperării existenţiale de ...„cometă”/ZEU!), deci este Cunoaştere Sacră, adusă nouă-sublunarilor, prin traiectoria „cometei”, ca-ntr-o Moarte spre Înviere (într-un Nadir Mistic!), dinspre oculta zonă zeiască (dinspre „cosmosul-Mamă” – cf. Preponderent dativ de stil, frunzelor mele de-april’..., p. 9 – viziune panteist-mioritică, asupra Fiinţei Cosmico-Umane – dar şi viziune atotintegrativă întru sacralitatea Limbii Ante-Babel şi marcată de semantica ioanică, a Dumnezeului-Cuvânt şi Frază Dinamică: “Sufletu-mi – diseminat în cireşii-nfloriţi” […]”într-un luminos-preponderent dativ de stil, frunzelor mele de-april’...!), de „foarte sus,/din polul plus” – al Crucii Celeste! Chiar şi de cobori, în „valea oranj a toamnei” (oranjul lui Ion Pachia-Tatomirescu neavând conotaţii politice: este Culoarea Focului Învierii!), rămâi marcat, pentru totdeauna, de Drumul „dinspre polul plus”, întru Sacră Misiune a Verbului Divin, până la cei asupra cărora ai Misiune să-i trezeşti, întru Revelaţie şi Călăuzire.
Dar şi (vom demonstra!): „COMETA” este REVELAŢIA TRANSSUBSTANŢIERII, A RE-CONVERTIRII UNEI PSEUDO-REALITĂŢI  - ÎNTRU DACIA MISTICĂ!

Volumul este împărţit astfel:

I-primele şase secţiuni sunt ticsite de poeme (care, toate,  stau sub semnul cosmicului dinamic-ardent, de la „cometă” la „stea” şi...”retur”!): 1-„Dansul cometei cu sepia”; 2-„Cometa-n lira de-aer-duh”; 3-„Cometa-n apa viorea”; 4-„Cometa oaselor de foc”; 5-„Stea pentru lemn”; 6-„Privighetori-comete de lut”;

II-Exhaustiva şi acribioasa prezentare monografică (dar cât de apăsat, autoritar, insistent, sufocant-monografică, „pe căprării” atitudinal-profesionale şi „pe alizee şi pe uragane” descriptiv-demiurgice!), a dnei conf. univ. Ana Mugurin (de la pagina 254 la pagina 342, evoluează, parcă într-o operă cvasi-autonomizată, „în fereastră”, PERSONAJUL Ion Pachia-Tatomirescu):
-  „De la cele biobibliografice la repere din bolta oranj-istoriei literare: Ion Pachia-Tatomirescu – critic literar, editor, eseist, etnolog, filolog, folclorist, istoric (literar, al Pelasgo-Daciei, al limbii pelasge > valahe, al civilizaţiilor, al religiilor), lingvist, poet, profesor, prozator, publicist, teoretician literar, traducător, de conf. univ. dr. Ana Mugurin / 255; Pseudonime / 255; Studii preuniversitare, universitare şi postuniversitare / 256; Activitate / funcţii: profesor, redactor-şef, director / 257; Apartenenţă la organizaţii profesionale, societăţi de profil/ 258; Debutul în jurnalistică / publicistică  / 258; Publicaţii la care IPT a colaborat, ori colaborează / 259; Debutul editorial / 261; IPT – poetul  / 262; IPT – epigramist şi parodist / 266; IPT şi poezia pentru copii  / 270; IPT – aforismele şi lirosoful  / 270; IPT – prozator pentru copii / 272; IPT – proză-document: Revoluţia din 1989  / 274; IPT – folclorist, etnolog, cercetător al mitosofiei pelasge > valahe / 274; IPT – critic literar  / 277; IPT – istoric literar / 279;  IPT – teoretician literar / 290; IPT – pelasgolog (thraco-dacolog) / valaholog
şi niponolog / 295; IPT – lingvist (etnolingvist, dialectolog, etimologist, lexicolog, stilistician, toponimist) / 297; IPT – istoric al religiilor / 313; IPT – istoric al Valahimii/ 319; IPT – scrieri didactice  / 325; IPT – traducător  / 329; IPT – „editor naţional“ / 333; IPT – premii / distincţii, medalii de bronz / aur, diplome de excelenţă etc. ./ 335; Referinţe despre IPT în volume şi în periodice (1966 – 2012) / 337”.

Dacă n-ar fi fost vorba despre personalitatea culturală, autentic-poliedrică, Ion Pachia-Tatomirescu, ne-am fi apucat de un pamflet (cu privire la…”faraonism” şi “piramide-n timpul vieţii”…), înainte de a ne apuca de recenzarea volumului de poezii. Dar (după trecerea la Arhangheli, a lui Artur Silvestri!), noi NU cunoaştem, cel puţin la ora actuală, vreun om de cultură român (din România!) mai harnic/fertil-dinamic, mai tenace, mai serios-grav, mai monumental-demiurg şi mai aprig/obnubilat combativ, pentru crezuri sfinte (despre identitatea Neamului Valah-Românesc, despre estetica sacră-mitologică, despre istoria identitară valahă, despre necesitatea trezirii etnic-revelatorii a valahilor etc.) - decât pe  Ion Pachia-Tatomirescu.
Şi-n lumea de azi, dacă singur nu-ţi pui în evidenţă valoarea şi aptitudinile spirituale (cu totul invizibile, pentru vulgul grosier şi teribil de frivol ori “pizmătareţ”), exprimate printr-o creaţie monumentală, de-o viaţă, lungă şi largă, de om harnic, onest, dedicat muncilor titanice şi mereu rebele, ale Duhului prometeic (“e-un singur axis mundi prin care Prometeu/coboară în toţi soare din ochi de Dumnezeu/şi-aprinde auru-n întregul aer...” – cf. Şi-aprinde auru-n întregul aer…, p. 69) - cu un spirit de intuiţie mult peste medie…cine şi câţi se obosesc să-ţi privească,  măcar (fie şi sastisit!), meritele muncii însângerate (nu avem pretenţia şi de analiză/hermeneutică, ori de vreo apreciere cald şi sincer entuziastă etc.!) - …vorba (plină de adevăr amar!) a Aminului nostru: “Şi când propria ta viață singur n-o ştii pe de rost,/O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?”…Nicidecum şi nimeni! Aşa că, smerite mulţumiri adresăm, şi pe această cale, dnei conf. univ. Ana Mugurin, care, prin munca sa (foarte apropiată de “tonul, avântul, ritmul şi curajul” celei pachia-tatomireşti!), a revelat (pe drept şi întru îndreptare de Duh), cu atâta metodă, cu atât de înalt profesionalism şi cu insistenţă autoritar-imperială, românilor (pe trei sferturi indolenţi/”zăcaşi”, şi pe jumătate…invidioşi pe…”caprele”-turmă respectabilă, ale vecinului!) - UN DUH ENCICLOPEDIC. Iar românii n-au prea avut parte, în toată istoria lor, de excesiv de multe spirite renascentist-enciclopedice, de prea mulţi…Giovanni Pico della Mirandola…!!!

III-Prezentarea recapitulativă a operei poetice, sintagmatic şi cu, fascinantă,  evoluţia “copertată”, a acestei retroviziuni (cvasi-nostalgice, cvasi-eroice!) asupra propriei demiurgii: “ION PACHIA-TATOMIRESCU: 105 volume (35 personale, 70 colective). Pe segmentul temporal 1971 — 2012”.

…După care, în fine, vine “obştescul” sfârşit, care nu încununează, ci doar marchează, la modul statistic: CUPRINSUL.

...Acum, să ne ocupăm de „trebile” noastre „din degrabă”, de viziunea poetică pachia-tatomirescă, la a „65-a rotaţie a cometei”-viaţă întomnată şi...”văleană/vălenară”. O vale care păstrează valenţele...piscului, prin viziunea de perspectivă, asupra tuturor existenţelor/vădirilor cosmice – în formă şi duh evolutiv.
Fireşte că un „pelasgolog” (scriem cu ghilimele, pentru că onor. Academia Română n-a „brevetat”, nici până azi, această branşă etno-hermeneutică...ba până şi denominativul „thracolog/thracologie” -  hmmm...”beneficiază” numai de rânjete, chipurile, ironice...!) – chiar şi în Poezia sa, rămâne ...”pelasgolog”, ca mărturie şi crez ardent, vulcanic-expresiv: „arborii cu-adânci rădăcini-braţe, strângand/paralelipipedele de granit – de mulţi ani-tone –/ale templelor mele de pe subcarpatice dealuri,/DE PE ÎNGEREŞTI CULMI DE COGAION” (cf. Cu diamantul peniţei-cometă…,  p. 7) . Suit în al nouălea cer, identificat cu “sâga”/piatră originară, “Piatra de Boltă” şi…”Piatra Filosofală” (în registru funcţional-divin), care numai ea poate da mărturie despre identitatea umană (valahă, în particular, şi umană, în general!) şi despre “nunţile” făptuirilor noastre, întru sacralitatea mioritică: “Pietrele dacilor mei vorbiră celor nouă ceruri,/despre cosmica-mi nuntă…” (cf. Învelurată-n ultima zi de cireşar..., p. 35).

El, “pelasgologul”-Maestru, este născut în IESLEA SACRĂ A DACIEI /ARHETIPUL DACIEI MIORITICE-ÎNVIETOARE (precum şi-n “CAZUL EMINESCU”…!)– şi ne dă mărturie despre Eterna Copilărie a Omului Paradisiac – care a visat/poetizat lumea, “printre picioarele de plai ale Daciei noastre/cu lăptos-nemuritoare vaci de rasă, cu nemaipomeniţi/tauri şi zimbri – cărora le creşte doar aurul de-Arutela,/cel de douăzeci şi patru de carate, în coarnele lor/visătoare, solicitate intens, irepresibil, de poetica/impresionantului nostru spaţiu forfecat permanent,/de două milenii şi mai bire,/de la regele Burebista citire..., amin...!” (cf. De la regele Burevista citire..., p. 41) – şi îi adresează saluturi extatice, şi azi, într-o stare de beatitudine zeiască, acestui topos sacru al Cuvântului-Dumnezeu:  „La mulţi ani, zalmoxină din Cuvânt lumină,/la mulţi ani fotonime de Logos...!“ (cf. La mulţi ani, fotonime de Logos...!, p. 45). Adevăratul PELASG nu abdică de la NIMIC din crezurile sale, asumându-şi toate insultele jalnic-ignoranţilor, dintre care cea mai naiv-comică este aceea de… “barbar ignorant”: “Eu, dacul, n-am crezut vreodată şi nu cred/că-n cele zece-mbrădate ceruri,/există găuri-stele, şi nici că stelele-s fixe,/răstignite pe crucea-Yin, de-ars lut, ca vânăta coaptă,/ori pe Yang-crucea de platină,/nici că greierii stelelor cântă din aripi/cu zimţii de raze-ai spartelor orizonturi,/nici că soarele are patru albi cai/şi cvadrigă-n flăcări de luptă,/nici că luna se scaldă-n marea de lapte-a planetei/şi-apoi, cu spuma laptelui nostru, îşi dă pe faţă,/spre-a fi neasemuit de frumoasă,/după cum, profund emoţionate, mărturisesc/aproape toate sufletele ce ne sar printre dinţi,/din gură de rai, dincolo, în invizibila-i arie,/în zona-i ascunsă, traversată cu greu,/printre ochii agresiv-radioactivi/ai extratereştrilor de serviciu.../Mie nici nu-mi vine să cred că-ncep un ocoliş nou/al Soarelui, o rotire solemnă, dialogând astfel/despre cosmos cu înfoiata-mi varză celebră,/ce-are-o infinitate de câmpuri electromagnetice –/câte unul pe fiecare frunză…” (cf. Câte unul pe fiecare frunză…, p. 65).

…Şi, fireşte, un “pelasgolog” şi valahist român (…nici să schimbe numele neadecvat al patriei noastre, din denominativul injust-sclavizant, “România”, “preparat”, după ultimele reţete diplomatice EUROPOIDE…pentru “rromi”, în “SFÂNTA VALAHIE”, nu ştim să se fi zbătut, dincotrova-încotrova, onor. Academia Română!) are de dezlegat şi păzit, ca “oştean de lumină, de gardă la Rai”, înarmat cu Armele Parnasului (“Astăzi, poezia mea valahă este de gardă/în Insula Şerpilor”)  misterele zalomoxiene, nu doar pe cele ale Cogaionului, dar şi pe cele ale Insulei Şerpilor (Sfântă Insulă, cu Templu al lui Zalmoxis-Soarele-Apollon…cât şi topos mitic pentru eroul solar Ahile, îngropat întru Înviere!…Insula Şerpilor, a cărei sacră cauză a fost atât de suspect de prost pledată, de către “eminentul diplomat român”, “marele profesionist” în… ignoranţă jalnică, dl Bogdan Aurescu!), pentru că ambele zone de sacralitate stau sub semnul Lupului Fenrir/ZECE/Demiurgie prezentă în Opera de Creaţie: “ASTĂZI, POEZIA MEA VALAHĂ ESTE DE GARDĂ/ÎN INSULA ŞERPILOR, în vreme ce Ahile îşi strânge/ghintuitu-i chimir lat, peste buric, prinde toartele/imensului cazan de cupru – plin cu miere de răşină –/şi toarnă chilimbarul fluid în marele-i sarcofag/din vârful modestei, dar SÂGOASEI LUI PIRAMIDE,/apoi strigă de-mi reverberează tot cerul de malachit:/„– Să mă ningi cu poeme-fulgi, neîncetat, până-auzi/cum foşneşte nemurirea, în creştetul Cogaionului/părintesc, apoi să-mi lansezi norul de ciocârlii/pentru-al nouălea cer, ca dintr-al zecelea, şi Dumnezeu să-nceapă a mă ninge cu egretele-îngeri – un desant/fără frontiere – peste toate tancurile cu ţevi-tulnice,/aliniate, în plaiurile de-aur-glaspapir ale Daciei noastre,/peste care flutură-nalt, STEAGURI TRICOLORE CU CAP DE LUP...!“ (cf. Şapte izometalice, nr. 1, p. 10).
Deocamdată, Ahile devine doar potenţial anchetator autoritar şi teribil de competent (asupra planetei/umanităţii planetei conduse/administrate de către impostorii sublunari/subcereşti -  umanitate şi administraţie planetară/”subcerească” trecute, versatil şi catastrofal, de la uitarea tendenţioasă, la starea de demenţă violentă, creatoare de viduri semantic-thanatice, în lumea obiectelor/fiinţărilor terestre), nu şi executor al ignoranţei întru cele sacrale, a urmaşilor valahi (şi, de ce nu, şi a “genericilor” administratori planetari-impostori!): “„– Cât creier conţine o baligă, domnule administrator/al subcerescului, câţi neuroni are un ghiocel, o tornadă/(fie ea şi de tuş), un bombardier, o vioară, o fregată,/ o focă, o lubeniţă, o lebădă, un autotransportor-blindat,/un robot, un Turn Eiffel, un ocean, un batiscaf, o rachetă/cu medie rază de acţiune, o electrică locomotivă-diesel,/să faci bine a-mi spune, prompt,/domnule administrator al subcerescului…?!?“/Din păcate, constat/că răspunsu-i încă şi astăzi fără ecou...” (cf. Şapte izometalice, 2, pp. 10-11).

Terapia şi Taumaturgii Valahilor ar fi I- Logos-ul Sacru VOCALICO-LUMINIC/Re-amintirea Originii Sacre şi II- Capul de Lup:

a- “(…)vine alfabetul pelasgo-dac, adică valah, psalmodiindu-mi/cele şapte multimilenar-eroice, de cogaionic jurământ:/„A – Ă – Â (Î ) – E – I – O – U...!“ (cf. idem, p. 11).

b-“CAPUL-DE-LUP” – suprem  simbol zalmoxian, exorcizator, eroic-soteriologic, al pelasgo-thracilor. “SÂGOASA piramidă” a lui Ahile trimite, energic, la studiul monumental, al lui Ion Pachia-Tatomirescu: “LA ÎNCEPUT FOST-AU SÂGA, SÎGETUL, SIGINII, APOI SARMISEGETUSA…(monografia unui cuvânt pelasg>valah)”, Editura Waldpress, Timişoara, 2012 - “sâgă” însemnând, la strămoşii noştri pelasgi (dar cuvântul este păstrat, în valaho-românească, până la începutul  veacului XX -  de către Alexandru Vlahuţă, spre pildă, în a lui Românie pitorească!):  “gresie,  lespede / stâncă” – de la „SÂGĂ” trăgându-se şi numele SarmiSEGEtuzei, dar chiar şi al ...pelaSGilor!

El, Maestrul, ştie că, după fiece restaurare a Paradisului - Devastarea Paradisului a venit/vine, mereu, ciclic! - mai curând dinspre noi înşine, dinspre slăbirea credinţei, veghii, solidarităţii de Duh – şi întărirea celui mai greţos demon, cel al Trădării („Toţi imbecilii-mpăraţi ce-i urmară, INCLUSIV VESTIŢII/RĂZBOINICI ÎMPĂRAŢI RIDICAŢI DINTRE DACI, AU IMBUCĂTĂŢIT/MAI ÎNTÂI DACIA SUD-DUNĂREANĂ…”), decât dinspre “americi” îndobitocite şi…”înrechinato-scrofizate” (de “varii” droguri, catastrofe mondial-financiare/”crize”, banditism terestru etc. - dar şi de cel mai straşnic drog-al-drogurilor: mass media minciunii propagandistice!) : „Toţi imbecilii-mpăraţi ce-i urmară, INCLUSIV VESTIŢII/RĂZBOINICI IMPĂRAŢI RIDICAŢI DINTRE DACI, AU ÎMBUCĂTĂŢIT/MAI ÎNTÂI DACIA SUD-DUNĂREANĂ, redenumind-o-n alt chip/Capadochia, nu Cap-la Dacia, Bitinia/Frigia, răsbotezându-le apoi/ca-n astă zi de cireşar, pe cele dintre Dunăre şi până dincolo de Martea Thracică: Turcia, Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Slovenia,/ori pe cele de la nordul sacrului fluviu al valahilor mei:/Austria, Cehia, Slovenia, Ungaria, România,/Moldova, Ucraina, parte mare şi din Masageţia noastră/strămoşească, dar mai multă-n Rusia:/Hei, tu, eterică Muză, mai pune-o fierbinte ventuză,/iar tu, Americă,/nu-mi mai droga tinerii cu-atâta estetică isterică...! (cf. Mai pune-o fierbinte ventuză..., p. 38) – sau: “nu mai ai nici porc de Ardeal, de tăiat/la solstiţiul de nea – ai numai rechin de Pacific,/ai numai scroafă din rasa marelui alb,/ori negru, de New York...!” (cf. De New York..., p. 192). Ion Pachia-Tatomirescu aduce un aspru, liric şi teribil de îndreptăţit rechizitoriu SUA, precum Henry de Montherlant (1886-1975): „O singură naţiune a reuşit să micşoreze inteligenţa, moralitatea şi calitatea omului de pe aproape întreaga suprafaţă a pământului – şi aceasta nu s-a mai văzut de la Facerea Lumii: ACUZ SUA DE COMITERE DE CRIME CONTRA UMANITĂŢII!!!” – cf. eseul Haosul şi Moartea.

Vina noastră de slăbiciune şi cedare se “caţără” până şi peste…SATANICA PIRAMIDĂ MASONICĂ: “toate-s piramidele Daciei mele, FĂRĂ OCHI ÎN VÂRF…” (cf. Însingurata mea piramidă extraplată…, p. 187).

Maestrul întru PELASGISM/”PELASGOLOGIE”,  Ion Pachia-Tatomirescu, invocă toate zările celeste, ORDONĂ tuturor hulpavelor imperii terestre - să elibereze DACIA MISTICĂ (la al cărei „edenic aer” s-a copt întreaga omenire a Terrei!), pentru că, astfel, îşi eliberează, toţi şi toate din cosmos, Fiinţa/Fiinţarea Cea Autentică: „transpiraţia devine insuportabilă,/şi respiraţia istoriei în prezent se-arată ca inacceptabilă,/şi Dacia blândului meu popor pelasg, adică valah, /rămane tăiată – însă nu rasă de pe faţa pămantului,/cum dictat-a beţivul impărat Traian.../Deşi e târziu, e-al doisprezecelea ceas, vă ordon:/„– IMPERII DIN ACEST CAP AL CELUI DE-AL TREILEA MILENIU,/REDAŢI, ELIBERAŢI AERUL NEPOLUAT, CURAT, AL DACIEI MELE,/EDENICUL AER, DIN PRIMUL EI MILENIU DE ZALMOXIANISM...!“ (cf. Redaţi, eliberaţi aerul edenic al Daciei mele…!, p. 76).

...Ca şi în Memento mori, celebrul poem eminescian, şi la Ion Pachia-Tatomirescu, DACIA este UNICUL  TOPOS SACRU TERESTRU (la care, Totul Cosmic revine, ciclic!) - pe care îl identifică şi de care beneficiază spiritual doar cei iniţiaţi (adică, aşa cum afirma şi Vasile Lovinescu, cei care intră, demni şi cu bună-credinţă şi „aplicaţie”, trecând peste orice forme aparente, de aşa-zisă „modernitate” - în „COLLEGIA FABRORUM”, pentru a construi punţi semantice cosmice, DECI  LOGICE ŞI NOMOTICE, între zalmoxianism şi creştinism): „Spuma laptelui urcă-n ochiul de-azur al munţilor Daciei/mele de aur, fireşte, pe-o bancă proaspătă, de brad,/a telefericului, coborând în amurg, ori pe lună plină,/de pe creasta înzăpezit-artificială, cu telecabina tricoloră,/ în faţa căreia îşi inclină capetele toţi dăcinii/din Gura de Rai şi sufletele-fluturi ale mieilor mei/argintoşi, mancaţi – mai ales la Paşti – de lupoaicele/sure-ale Romei, fără vreo milă vaticană...” (cf. idem, pp. 11-12) – sau, la fel de frumos-expresiv, iniţiatul pelasgo-dac, în…”cuiburi de galaxii” şi ”lansări de meteori”: “să mă viscoleşti o oră-două, cu fulgi-ouă de pitulice,/cu fulgi-stele, cu tot aurul Daciei mele, cu toţi strămoşii/mei nemuritori, prin constelaţii călători – din seară/ până-n zori –, cuibăriţi in galaxii, lansând meteori...?!” (cf. Cuibăriţi in galaxii, lansand meteori..., p. 190).

Fireşte, fierea lui Ion Pachia-Tatomirescu transformă poemele în poeseuri pamfletare, îndreptate, cu deplină dreptate/îndreptăţire, spre “contemporanii” noştri blestemaţi, “vulpile roşii”, identificabile şi în persoana “vulpilor postrevoluţionar-decembriste” (“administratori impostori”, de ţări, neamuri şi planetă/Ombilic Cosmic!), care, prin “vulpile” tehnice, prin mass media de propagandă, adică prin Logos Desacralizat şi INVERSAT FUNCŢIONAL, deturnează lumea şi, în speţă, VALAHIA, de la destinul ei, prescris de CERUL PELASGO-VALAH: “Vulpile roşii ale dictaturii roşii/se iepuresc maroniu, ori alb, în urmă/cu mai bine de-o jumătate de secol, fără a li se incendia/viezuinile confiscate de la viezurii alb-negurii .../Vulpile postrevoluţionar-decembriste ale României/mănâncă de două decenii,/şi iepurii de toate soiurile,/şi viezurii alb-negurii, fără frică de sărutul dintre ochi,/dat prin surprindere, de justiţiare lebede-mitraliere,/fără a se teme de fumigene de război, ori de vreun teren/minat, de pe la ciberneticele lor intrări / ieşiri/din vizuinile, din galeriile de aur, însuşite fraudulos,/în baza unor înalte programe de haotizare, în temeiul/unor ultramoderne strategii distrugătoare de sisteme,/de la o viezurime însomnorată şi profund mancurtizată…/Totuşi, chiar şi-n aceste zile ale campaniilor de-alegeri/democratic-parlamentare, vulpimea postdecembristă/nu pregetă să arunce în mulţimile viezureşti, spoliate,/cu clasice bombe confecţionate barbar-junglier,/din argila plămădită-n urina roşcatelor… Mesmerizat,/electoratul viezurin-creştin protestează calm şi civilizat,/caligrafiindu-şi, cu degetul (arătător), lozincile,/pe-aburit-imense ecrane de televizoare plasmate” (cf. idem, p. 12).
Sau, violent-imprecaţional, de “rit” arghezian – identificând/acuzând o stare de anomie cosmică, de gregaritate alienantă şi de entropizare spirituală umană, DE LIMITĂ, în zona valahă: “Părăsiţi imediat lumile mele de-nalt-iubitoare ordine,/de cosmică ordine, că de nu, fără milă, chem unchiul trax,/din evul antiotoman, să vă tragă-n uriaşa pădure de ţepi,/ori chiar eu, cu dreapta-mi mână, vă sting în ochi buturile/luate din ler-de-Crăciun, pe sfert jăruite, în flăcări de prau/cu-nfricoşător trosnet, vă bat cu joarda de-alun, vă-nfund/nările cu fum de tămaie, de steble-busuioace, vid vă fac/în băşici, în burdihane, în toate firidele sistemelor voastre/şi-n toate spaţiile interstiţiale, pun şenilele de la tancuri/pe vertebrele voastre, sau cu toate tunurile trag în voi,/cu toate armele-laser v-atac, v-asediez cu bombardiere/cerul gurii voastre fără fund, v-arunc/neutronicele bombe/în cariatele măsele, vă dinamitez caninii, pun popi să taie limbile voastre păroase şi-apoi vă minez sublinguala arie,/pe voi experimentez toate armele seismice, vulcanice,/meteorologice, vă trimit sateliţi-spioni, rachete de rază/lungă şi medie, în cavitatea voastră vast-bucală, de-ntrece/galaxia, pe loc vă sufoc, vă bag radioactivii nori în trahei,/vă-nfund esofagele cu turbă mocnit-arzândă şi cu sulf,/aşadar, cărăbăniţi-vă definitiv de pe-aici,/cu toate cancerele voastre – active, ori în rezervă/haotizatoare: din trupul de om, din trupul social,/din toate sistemele-i distruse de voi şi corupte,/din sănătatea bolnavă, din învăţământul drogat, virusat,/din armata debusolată, din betejit-văduvita agricultură/şi din reţelele-i de irigaţii, din ogoarele-i pârjolite,/secătuite, din pădurile-mi seculare tăiate şi exportate,/din hidrocentrale prăduite, din mafiotizatele fabrici,/din uriaşe combinate chimice, metalurgice, pomănuite/străinătăţii, din strălucitoarele sonde-ale vechii steme,/din rafinării de petrol, de neuroni, din minele de cărbuni, de-aramă, de-argint, de aur, de fier, de uraniu şi de alte/nemaipomenite bogăţii ale subpămantului dac – sarea,/ţiţeiul, gazul metan –, intrate pe mâini de hahalere,/de neofanariţi, de neostalinişti, de mancurţi, dispăreţi/urgent din toate domeniile mele teluric-celeste, din rai,/din infern, din limb, din materie şi din antimaterie,/din cosmicele găuri negre, din informaterie, din lumatie...!/Cară-te-ndărăt, Haosec, retrage-ţi tentaculele,/că de te mai prind pe-aici, în benzină te-nec, ori te pun/în apa moartă de crapă sâga şi cărămida arsă, roş-vineţiu/de tare, sau îţi trimit fulgere de moarte, despletite/din vatră, până te scot şi din fluier, din huda lui thracă –/lumii întregi de haosită să-i treacă...! Fugi şi tu, de pe-aici, Haosachie calţoasă şi seacă, nu face/să-mi scot sabia-fulger din teacă, neantizându-te, şi etern,/şi oleacă, dincolo de marginea galacticului drum, la riftul
de foc, în haos-valea cu kilometri cubi de scrum... ! “etc. etc.  (cf. Descântecul zalmoxian al unchiului Aethicus Donares de-alungat Haosachele şi Haosachia…, p. 250). HAOSEC – Haos+Sec/STERP/Infertil Cosmico-Semantic. “Penia” hinduistă, deci şi zalmoxiană.

Unele poeme ating forma şi densitatea ideatică a ceea ce Poetul hunedorean, Eugen Evu, numeşte „poeseuri”. Din păcate (sau …“din fericire”?), POETUL  Ion Pachia-Tatomirescu (cel care a introdus, în circulaţie mondială, conceptual estetic de “HOLOPOEM” !) este, totdeauna, din punct de vedere calitativ, superior pamfletarului Ion Pachia-Tatomirescu (prea exasperato-implicat, prea liric – …de la LIRA LUI ORFEU, fireşte!... - în esenţă, prea stăpânit de patima tragică!): în aceste poeseuri, tensiunea Logos-ului Sacru scade simţitor, ducând textul spre zone minore, penibil-banale, coborându-l spre un obiectual steril semantic (autorul textelor volumului fiind total incompatibil, în ESENŢA SA MAGMATICĂ – “Poemul meu lucrează la douăzeci şi două de mii de volţi”- cf. Câte-o pereche de petale pe zâmbet, pe buze…, p. 73 - , şi cu optzecismul, şi cu postmodernismul, şi cu fracturiştii, textualiştii şi intertextualiştii …şi cu atâţia alţi “-işti” …ne-iscaţi şi anti-demiurgi blasfemiatori!) - zone obscure, neconvingătoare, din punct de vedere estetic…

Iată cât de mult se diluează sacralul (intrând într-un labirint sinucigaş al vorbelor!), când este amestecat cu “realitatea” minoră: “Dacă vrei, şi tu poţi să vezi sacrul întreg cosmic,/întruchipat – prin puterea logosabilă dintâi – în mânz,/nechezând foarte-nalt, pe bulevardul sâmbetei la vale,/traversat de-o droaie de-albastre lupoaice cu pui, ce vor/neapărat să se-nfrupte din laptele de Pasăre-Phoenix,/chiar într-a lor des-muritoare Romă, tăiată-n fâşii/de roţile autoturismelor, de ţi se umflă nările şi plămanii/de poluarea, de miasmele omului-motor, ale omului-roată/de cauciuc, ale omului-beton, ale omului-cârtiţă,/ale omului-bufniţă, ori pupăză, ale băligosului elefant/păstorit-călătorit din India…” (cf. Poemul de sâmbătă-seara, pe bulevard, la vale…, p. 21).

Noi ştim că Ion Pachia-Tatomirescu TOCMAI ASTA vrea să demonstreze, tocmai despre înjosirea sacralului, în lumea “modernă”, vrea să ne povestească – dar SACERDOTULUI  i se impun, în liturghia sa, nişte norme, nişte interdicţii de autoiluzionare burlescă/funambulescă. Un Preot nu se va apuca să înjure, în Centrul Sacru/Revelator şi Transsubstanţiator, al Templului, pentru a demonstra cât de derbedei au devenit… “tinerii din ziua de azi”!

Ion Pachia-Tatomirescu este şi trebuie să rămână un sacerdot al CENTRULUI, al TEMPLULUI VALAH – şi să nu se amestece cu mirosurile din forum, ci să se suie pe Acropolis  sau pe Areopag  (ca şi cum ar fi Cogaionul!), pentru a-şi  adresa, către (multiplii) vinovaţi, catilinarele, imprecaţiile profetice şi sentinţele sale. Să “plutească”, chiar, în teribil de frumoasa acuzare, pseudoblasfemiatoare, de fapt, autentic demiurgic-prometeică (se cere a rămâne “în plata Domnului”, adică…neplătit decât cu păstrarea Ouroboros-ului/Cerc Sacral-Demiurgic, cu Eternitatea Duhului Creaţiei întru Lumină, Starea Androginică!), a lui Adam: „De ce, Atoatecreatorule, mi-ai luat coasta în somn/şi mi-ai făcut-o femeie…? Nu puteai să mă laşi întreg/şi antic Androgin, în plata Domnului…?“ (cf. Despre muza adormită, din coastă…, p. 26).

Şi, totuşi, nu-l putem nicicum ignora pe Poetul Cosmico-Taumaturgic (autentic!), care se strecoară printre pasajele propriului text (uneori excesiv de rugos!), printre înjosirile, la care-l sileşte însuşi subiectul minor, degenerat, al stihului său, forjat pentru a fi constant avântat: REALITATEA ISTORICĂ!  – …aşa cum e, spre exemplu, în viziunea/”apocalipsis”, de mai jos: “În acest sens giratoriu, pot fi de folos chiar serii de timbre/poştale cu chipurile mele olimpiene (de pe Internet),/evident, dacă, prin absurd, mai rămân pe undeva,/de personalizat, vreun Soare, vreo Lună, vreo Constelaţie/Lyră, ori vreo altă invizibilă parte a valahului meu neam,/prin zmeurişul stelar-ereditar...” (cf. „Cartea de Identitate“ şi zmeurişul stelar-ereditar..., p. 15).

Când scapă din autoimpusul coşmar al realităţii decăzute, prin istoricizare - Ion Pachia-Tatomirescu (care-şi clamează, cu mândrie, apartenenţa la Transsubstanţierea Câmpiei Joase/Înjosite – adică, la PIRAMIDĂ: “peste oraşul meu de câmpie ca o piramidă extraplată...” – cf. Ca o piramidă extraplată..., p. 29  - PIRAMIDĂ  care numai neiniţiaţilor li se pare “extraplată”, “platitudinea” ei aparentă/”din Prakrti” fiind răscumpărată de Piscul Duhului Umano-Divin, Atitudinalo-Divin!) redevine fantast călăreţ al stelelor şi Pegas-ului, jucând fulgii Logos-ului Sacru, între “desfrâul/Frineea Luminii” şi constelaţii, între “mândruţă/mendruţă” – şi ştimele-Cosânzene, Afrodita-FArineea -  suite până în al nouălea cer, la Spiritele Fiilor şi Fiicelor Amurgului, Fiii şi Fiicele Penumbrei/ANGELOI-ÎNGERI,  păzitori şi călăuzitori spre SCULPTURA ETERNĂ A DACIEI: “În ultimă instanţă, Mandruţo, Farinee-Afrodită,/Veneră-Frinee, Cosânzeană, Farinee-Spuma-Laptelui,/sau cum ţi-o mai spune lumea prin diferite unghere,/îngăduie-mi să te fac, mai întâi, din aurie argilă fierbinte,/să-ţi pun ochii focoşi, din humă azură, sub gene prelungi,/şatirate, să-ţi sclivisesc solzoasele coapse, genunchii,/până dau de lumina dintâi, a genezei, fireşte, puţin/mai la vale – unde-i umbră-parfum şi măru-i în pârgă –/şi-apoi să-ţi prind aburariul de-ale soarelui raze,/razele-acelea ce te-nalţă, negreşit, într-al nouălea cer,/ca – eliberându-te din model – să-ncep şi-a te sculpta/în marmura Daciei mele cu lumini arzătoare, cum numai/sub pielea transparentă a cireşelor coapte, de iunie, afli...” (cf. Ce dacă mi-s, iubită Farineea, dragă Frineea…, p. 17).

 „Ochii focoşi”, “huma azură” – dar şi “solzoasele coapse” (ce frumos, leneş precum o zare de mare Egee…, sună verbul “ a sclivisi”, întru părere de “ferchezuială” îndelungat-inutilă: “să-ţi SCLIVISESC solzoasele coapse, genunchii,/până dau de lumina dintâi” – este, aparent, o operaţiune pentru plăcere, veşnic şi voluptuos, până la desfrâu, amânată – în realitate, este demiurgie, ajungere la Rădăcina Constelativă a Cosmosului!) – sunt semnele divinului-FEMEIE, etern feminină, întru fertilitate cosmic-demiurgică.
Nostalgia “penitentă” a lui Ion Pachia-Tatomirescu, după “paradisul” sacral, originar (“aura noastră de demult, aidoma celei de sfinţi/pictaţi prin bazilici, aură vizibilă, perfectă, nezimţată”), este de-a dreptul romantică, în lepădarea ei de tot arsenalul otrăvit al artificialului şi artificiosului, anti-naturalului/anti-cosmicului (“nu ale electricelor becuri,/nici ale tuburilor de neon”): “Nu pot să-ţi spun mai multe despre nimbul,/despre aura noastră de demult, aidoma celei de sfinţi/pictaţi prin bazilici, aură vizibilă, perfectă, nezimţată,/de pe-acel segment temporal-paleolitic,/dintre orizonturile anilor 30000 şi 9000,/înainte de Hristos: da, pe-atunci, la lumina propriului tău/cap-soare, la înziorarea din grânele razelor tale,/nu ale feştilelor, nu ale felinarelor spânzurate de stâlpi,/de coloane, de sfincşii bucegi,/la fulgeraşele/blânde,/mângâioase-ale pletelor tale, nu ale electricelor becuri,/nici ale tuburilor de neon, îţi puteai/zugrăvi/sanctuarul/din încăperea de neatins, de neîntinat, într-un martie/numai al peşterii tale, îţi puteai împodobi panoul central/de credinţe, cu bizonii-atleţi, cu cerbii în dans,/cu caligrafia găilor din zenit, da, îţi puteai permite/să incizezi în tavanu-ţi de gresie doar la/lumina ta,/nu a altora – întreaga privelişte a fiinţei/teluric-celest elansate, da, în peştera-ţi de domiciliu,/între sâgile-nvelite cu alb-maroniile blănuri de urşi,/în siguranţa marsupiului de mumă-pămant, foarte-nalt/şi-n lung-lat constelat...!” (cf. Foarte-nalt şi-n lung-lat constelat…, p. 32).

Prin supunerea la Sfântul Canon al Iubirii - Moartea şi Viaţa devin/se prind într-o HORĂ SACRĂ/SOLARĂ – dincolo de „oasele vocalelor şi ale consoanelor”, dincolo de fascinaţia luciferică a “solului de sticlă fertilă al Internet-Cerului”, dincolo chiar de “cimitirul urban”, unde “nu se mai dă ora exact-lirică,/pentru că-n cimitirul agrest nu se mai radiotransmite/sacrul buletin meteorologic” – se află EI, Înzeiţii Poeţi-Demiurgi, ipostaze ale lui Orfeu („– Drumu-i cu sens unic, Dalb-de-Pribeag:/să nu cumva să te-ntorci – c-o păţeşti ca Orfeu…” – cf. Că-i cale de-a ajunge în Marele Foc…, p. 136), şi ale Cuplului întru UNU-Zalmoxis – Apollon şi Artemis/Gemenii Pribegi: “DĂLBUŢII-PRIBEGI-POEŢI”, care re-convertesc, spre Sacră Lumină, obscurizatele spre borboros, vorbe “socio-moderne”, adevărate tumori, înjositoare şi ruşinos-gregare, ale Logos-ului Cosmic: “sindicate”, “grevă de avertisment, ori generală” etc. (cf. Poemul iese din sarcofag şi umblă otova prin otavă…, p. 19).
Da, prin EI/“DĂLBUŢII-PRIBEGI-POEŢI”  (“Dalb-de-Pribeag, urcând
Muntele-Diamant, MUNTE ÎN CARE STELELE-S CA ICRELE/LUI DUMNEZEU” – cf.  Bine marcat de geometria fulgerelor de-azi-noapte…, p. 51) se produce operaţia alchimică a Învierii/Re-Spiritualizării Lumii/Cosmosului (cu Omul într-însul, învingător prin recunoaşterea înfrângerii…”modern-progresiste şi democratice”, într-o Împărăţie Divină ETERNĂ, unde domină, de la Originile-Izvoare şi  până în Piscul Cogaionului, singura Realitate -  cea SACRĂ: Zamolxocraţia/Hristocraţia) : “IEŞIREA DIN SARCOFAG”!
Şi intrarea în “hora hierogamică” a nunţii/nuntirii Soarelui cu Luna: “Oricum, nuntirea noastră cosmică se datorează/binomului format doar de Soare şi Lună,/căci Muma-Pământ – ce ne ţine-n peştera-i ca etern/pântec de-aramă – nu ne mai poate vedea-n chip luminos,/acoperit de late frunze viguroase de brusturi…” (cf. Cardinale de la fantana proaspăt-forată-n amiază, 2, p. 24).

Oricum, DACIA rămâne/va rămâne, neabătut (deşi nevăzut, adică trăind/respirând în Planul Existenţial Mistico-Metafizic, o vreme, cât ţine vântul nebuniei terestre – adică, situarea sub semnul, înjositor şi pângăritor, pentru Fiinţa/Fiinţarea Umană - al  Apei UITĂRII/LETHE!), sub semnul Învierii din propria-i cenuşă a uitării (zănatice…!), sub semnul MĂIASTREI, al PĂSĂRII PHOENIX: „Dacia – prima sacră-mpărăţie din lume –,/scăldată-n eroicul sânge pelasgo-dac, sfârtecată,/încenuşată până-n temelii de-o droaie de barbare imperii,/sortită-i focului fix două milenii, cu numărare/chiar din marmura asta: c-atunci e sorocul, c-abia atunci,/Dumnezeu revine-n Gura de Rai, respiră iar în albul/Cogaion şi REÎNVIE DACIA MAI ZDRAVĂNĂ, MAI DREAPTĂ,/MAI PURĂ, CA PE-O VERITABILĂ MĂIASTRĂ-DACIE-PHOENIX...!“ (cf. Ca pe-o veritabilă Măiastră-Dacie-Phoenix…, p. 144). Dacia Învierii şi Nemuririi, Dacia ETERNEI CREAŢII-CA-DEMIURGIE-DIONYSIACĂ, sub Semnul lui ŞASE+UNU… - DACIE a “TINEREŢII-FĂRĂ-BĂTRÂNEŢE-ŞI-VIEŢII-FĂRĂ-MOARTE: “Îmi lipesc pâlnia urechii de-otava din plai, clar să aud/chemarea Daciei-Mumă: „Din cogaionicii munţi, reveniţi,/neasemuiţii mei războinici-valahi, tot în grupe de şase plus Unu, în Dava Muntelui Mare, să-mi juraţi răzbunare/şi plaiuri curate – că de-i plai sănătos, ca parte a ţării,/şi-ntregului îi merge bine, c-al vostru-i întregu-mpărăţiei/TINEREŢII-FĂRĂ-BĂTRÂNEŢE-ŞI-VIEŢII-FĂRĂ-MOARTE, amin...!“ (cf. Despre grupa de şapte – contrafort valahului neam…, 226).

…Cum şi “MĂIASTRA” brâncuşiană trebuie înţeleasă, restaurată în semnificaţia ei originară, autosacrificial-hristică, prin Neamul Valahilor! – precum se zice şi se înţelege, despre Pasărea PHOENIX (îngenunchind în faţa sfinţeniei umano-divine - “Sfinţii / mi-ard părinţii...” - şi ostracizând, cu supremă hotărâre, zicerea bestială/inumană/antisacrală “Dinţii / rod/părinţii…” -  se simte de departe, în această sintagmă respingătoare, putoarea Fiarei din Om, a Bestiei Apocaliptice : „– Dar Coloana lui Brâncuşi este, bunicule Aethicus,/din trunchiuri de piramidă, turnate-n bronz, fontă şi-oţel,/sudate în perechi, bază mare pe bază mare şi bază mică/pe bază mică, tot aşa, ca, pe trunchiul din vârf, să aşeze/Pasărea Măiastră, psihopompa eroilor valahi din primul/război mondial… Tu de ce sculptezi în lemn de brad/fiecare din cele zece pajuri ce-au în guşă câte o pereche/de capete, de băbat şi de femeie, şi de ce pirogravezi/în baza totemului salmul Sfinţii / mi-ard părinţii...,/nu pe cel ştiut de mine şi de toată lumea: Dinţii / rod/părinţii… ?!?“ (cf. Salmul pirogravat în lemnul acestui totem..., p. 160).

În fiece clipă de Fiinţare, trebuie să păzim şi ascultăm cum cade nu …banul în/din buzunar, ci…”capul-oul brâncuşian”, ca semn al CREAŢIEI/RE-CREAŢIEI ETERNE: “Pălăria ta din puf de lebădă/aduce mai degrabă a cuibar întors, de struţ, din care tocmai iţi cade ou-capul,/brâncuşian...!” (cf. Brâncuşian..., p. 189).

…Din păcate, DACIA SACRĂ  (şi etern-cosmogonică!) mai există, azi, doar sub somnul nostru vinovat-dezonorant-degenerant, născător  de monştri, asomator de Responsabilitate a Fiinţei/Fiinţării noastre, faţă de cosmogonia sacralului din PATRIE (şi vidând de semantică sacrală tocmai… “paradisul” nostru “în destrămarea” necredinţei, “paradis ostenit-blazat-înnocturnat”! - conform superb-thanaticei metafore blagiene!): “Doamne, şi, la urma-urmei, îmi spun/răspicat că degeaba m-am născut în ziua de 24 Ianuarie,/DACĂ, PÂNĂ ASTĂZI, N-AM ÎNVINS NOAPTEA, dacă până-n clipa de faţă n-am realizat nici măcar blânda re-Unire a Daciei/strămoşului meu Burebista, dintre roţile dinţate/ale istoriilor, dintre imperii-cenuşi, dacă până-n clipa/de faţă n-am făcut nici roş-galben-albastra re-Unire/a Daciei strămoşului meu Răgălian, înrădăcinat/într-a lui Decebal nemurire, DACĂ PÂNĂ-N CLIPA DE FAŢĂ/N-AM DESĂVÂRŞIT NICI REVOLUŢIA SUBCEREŞTII JUMĂTĂŢI DE OU DE STRUŢ, OU FRICOS, DIN CARE-A ZBURAT GĂLBENUŞUL ÎN SOARE,/ORI ÎN LUNĂ, ÎNCÂT NU SE MAI VEDE –/ŞI NU PENTRU CĂ M-AM NĂSCUT IMEDIAT DUPĂ MIEZUL NOPŢII:/„NANI-NANI, DACIE VIDATĂ...!“ (cf. Nani-nani, vidule, nani-nani, Dacie vidată…!, p. 212).

Poezia-Cuvânt Taumaturgic, Poemul care vindecă de “emisferă” – este încercată/tentată, luciferic, din timp în vreme, de dorul “tăierii ombilicului” Unităţii Sacre, pentru a face câte o “cură de vulgaritate”, vorba lui Băieşu (poate necesară, pentru a privi şi preţui, corect, apoi, cu ochi vinovaţi şi spălaţi de iluzie, MAGNIFICIENŢA SACRALĂ): “De-un sfert de oră te-aşteaptă/nou-născutul meu poem:/să-i tai ombilicul paradoxist,/ce-i leagă nordul şi sudul,/estul şi vestul,/zenitul şi nadirul,/da, nou-născutul meu poem/cu paradoxist ombilic,/reunind perechile toate/din sacrul întreg cosmic – de-i Dumnezeu,/din sacrul întreg cosmic – unde pure părţi/şi noi mai suntem –, da, să-i tai cordonul ombilical/aşa cum făcut-a marea şi antica zeitate/cu iubirea inefabilă şi indivizibilă/dintre emisferele Androginului,/in acel de neuitat prag de primăvară...” (cf. Despre ombilicul de la emisferarea Androginului..., p. 27).

…Între Liturghie şi Vituperaţie, între invocaţia Logos-ului şi pauzele extatice ale Tăcerii Expresive, între cedarea la ispitire şi eroismul amintirii restaurator-demiurgice, prometeice - între Imprecaţie şi Binecuvântare! - Maestrul PELASGO-VALAHISMULUI, Ion Pachia-Tatomirescu, trecând, precum un Crist, cu picioarele printre cioburi şi ciolane de “vocale şi consoane” -  se învaţă şi ne învaţă cum să exorcizăm pseudo-realitatea, pentru a ne reclădi Fiinţa/Fiinţarea, întru Originaritate, întru Singura Identitate – CEA SACRALĂ!

…“Cometa” poetică, a Transsubstanţierii prin Logos Recuperat, se rostogoleşte, ca avertisment, dar şi la modul punitiv-soteriologic, peste lumea noastră dementă (nu doar cea valahă, ci chiar şi cea europeană şi…terestră, ţinând cont de perfid/insidios-perpetuatele colonii ale hulpavelor imperii [vest-/est apusean/amurgit-răsăritean-europene!]): “Vreau o sabie-brad, un brad-scut cosmic/pentru întreaga Europelasgie,/pentru Europa Întreagă...!” – cf. Sabia-brad, racheta-brad…, p.157), năucită de paraziţii luciferici, ai trufiei/aroganţei imperiale, primitive, din BORBOROS-UL PUTERII GLODULUI… Şi, prin rostogolirea necurmată a “Cometei”, se va revela (fie şi unor veacuri viitoare!), SINGURA REALITATE, acum mistică, atunci vădită extatic: DACIA ÎNVIERII DUHULUI UMAN!

…„...ACUM VEDEM CA PRIN OGLINDĂ, ÎN GHICITURĂ,  ATUNCI,  ÎNSĂ, FAŢĂ CĂTRE FAŢĂ; ACUM CUNOSC ÎN PARTE, DAR ATUNCI VOI CUNOAŞTE DEPLIN” – spune Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni – şi reia, profetic, Mircea Eliade, prin motto-ul, din fruntea romanului său despre Mistica Iubirii – “Nuntă în cer”.

E valabilă această sentinţă apostolică şi pentru vizionarismul pachia-tatomiresc, din volumul de faţă. Şi “toamna” va da-n Primăvară Eternă, sub Lumina “oranj” a percepţiei restabilite/restimulate, a Eternităţii/Sacralităţii redescoperite.
                                                                                     
                                                                                                      Adrian Botez


 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971