Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL CINCI AL GRUPULUI DE REFLECŢIE PRIVIND DEMOCRAŢIA REALĂ
Un înscris al lui Ștefan cel Mare, valabil și pentru concetățenii de astăzi; Jaful retrocedărilor
Aurul și petrolul României- Eugen COJOCARU, Sorin Golea, Prof.univ.dr.ing. Marian RIZEA,Corneliu Leu, DAN UNGUREANU, Elena MEDAR
Corneliu Leu în franceză, română și germană - o traducere de Gabriela Căluțiu Sonnenberg- Partea I
Corneliu Leu în franceză, română și germană - o traducere de Gabriela Căluțiu Sonnenberg- Partea I
Articole de: Marian BARBU, Constantin SCHIFIRNEȚ, Ioan LILĂ, Adrian BOTEZ, Paula ROMANESCU, Ioan Anton DATCU,Georgica MANOLE, IonuțCARAGEA Despre: Dan LUPESCU, Constantin TRANDAFIR, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, George CORBU, Lucia OLARU-NENATI, Ileana-Lucia FLORAN, Bianca DAN - partea I
Articole de: Marian BARBU, Constantin SCHIFIRNEȚ, Ioan LILĂ, Adrian BOTEZ, Paula ROMANESCU, Ioan Anton DATCU,Georgica MANOLE, IonuțCARAGEA Despre: Dan LUPESCU, Constantin TRANDAFIR, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, George CORBU, Lucia OLARU-NENATI, Ileana-Lucia FLORAN, Bianca DAN - partea II
Proză de Dorina ȘIȘU și versuri de Gabriela PACHIA, Adrian BOTEZ
Versuri de Cornel BĂLESCU, Stefan DUMITRESCU, Traian VASILCĂU
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
Din folclorul internetului - Partea II
Din folclorul internetului - Partea III

 

 

 Cornel BĂLESCU 
  

 PLECARE

E-o lavă de lumină în aer iar în mine
Materie stelară aş vrea să se răsfrângă,
Să se reverse calmul fântânilor prea pline,
Să piară-ntâia lege născută în oglindă.

Din galaxii pierdute un cântec mă străbate
Şi noaptea mă cuprinde într-un dintâi fior,
Credeam mai înainte că-i doar singurătate,
Dar stelele şi timpul le simt în trup, mă dor...

Nimic din ce-i aici nu cred că s-ar afla
În sunetele sacre care ajung la mine;
În spaţiile pure, de unde-i muzica
Nu e nici cer, nici ape, istorie sau bine.

Nici miturile sfinte, nici gândurile sacre
Nu vin acum ca-n mine adânc să se îngroape,
Fiorul nopţii-şi are în mine înţeles:
O curgere înceată şi pură-n Univers.


VECIE ŞI UITARE

Când clipele în timp mă-nsumă
Şi cresc tăcerile în mine
Mi-e sufletul ca o fântână
Vărsat în ciuturile pline.

În mine vin să soarbă harul
Învredniciri de lut sfinţit
Când în vecernie amnarul
Scapără aure-n zenit.

Mă scurg ca steaua în vecie,
Ca un vulcan vărsat în lavă,
Iar când se va sfârşi-n beţie
Aceast-agheasmă din otravă,

O să păşesc divin pe ape
Ca-n răsucirile de harpe,
Blestemul să mă facă şarpe
Sau un parfum divin pe clape

În nesfârşirea ce-mpresoară
Această măreţie sumbră
În care eu sunt o vioară
Căzută-n mine ca o umbră…


AXIS MUNDI (1)

Este-o noapte de-nceput de lume,
Ape trec cu fâşâit de şarpe,
Ard departe stele fără nume,
La-nceput de viaţă şi de moarte.

Curge-n mine-o lentă melodie,
Sunt atât de singur pe planetă…
Vreau să am în palmă galaxie,
Vreau să fiu copil călare pe cometă.

Simt cum urcă seva înspre ceruri,
Latr-un câine-amarnic a pustie,
Luna este ciobul spart de geruri,
Înţeleptul, o furnică în chilie.

Fără nume sunt şi fără mine
Cade clipa în nemărginiri să moară,
Curg lumini din stelele virgine,
Eu mă nasc pentru întâia oară…


AXIS MUNDI (2)

Catargul se leagănă-n mişcări şovăielnice,
Treptele urcă în slavă stăpânul,
Valul se sparge în unde concentrice,
Pământul trimite, cu sevele, vinul.

Istorii se nasc dintr-o mare gâlceavă
Pe aur cărat cu sârg în morminte,
Încă-i mai dăm lui Socrate otravă
Urlându-ne setea de sânge-n cuvinte…

Privim cu dispreţ spre cei care vin,
Ne place răspunsul aflat doar în doi,
De vină-i mereu acelaşi destin
Ce nu a putut să ne facă eroi.

Zace-n fiecare deşert câte-o treaptă,
De axa lumii se scarpină câinii,
Stă între urlete o vorbă-nţeleaptă,
Cântă-n altare litanii nebunii…


ÎN NUMELE CRUCII

Răstignit în tăcere la capătul lumii
Sângele curge sleit în nisip;
Ape duc spumele albe în funii,
Cuiele-n oase scrâşnesc ruginit…

Trec pescăruşi cu ţipăt lugubru,
Clipa cu viaţa odată s-a scurs,
Chinul măreşte retina şi urlu
Mirarea în mine că eu nu-s Isus…

Fanatică-i lumea ce crede-n religii
Şi arde firescul pe rugul încins;
Fiara zvâcneşte la atingerea fricii,
Omul-reptilă umil şi învins.

Sfârşit, îmi văd umbra căzută pe mal,
Vine un câine-nfiorat şi grăbit
Şi sângele-mi linge-n delirul carnal,
Muşcă din mine flămând şi scârbit…


ZBOR AGONIC

Agonic este sensul fiinţării în magia
Născută din teluric.Balanţa mă înclină
Să nu mai cer iertarea ci să trăiesc orgia
Când viaţa şi cu moartea în mine aglutină.

Voi aştepta şi astăzi minunea, ca să vină,
În răstigniri de raze, pe ochi întors de mort,
Iar când, tăcut ca piatra, mă vei găsi la cină,
O să-ţi arăt cum steaua se stinge în avort;

Tu vei păşi pe ape, la fel ca şi cum mina
Ascunde flăcări albe.Atras de-al ei focos,
Ţi se-ncleştează dinţii şi tremurându-ţi, mâna
O duci spre tâmplă palid şi fără de folos.

Cu şoapte-or să te cheme divinele miraje
În pârguirea sacră, creând implozii, iară,
Străfulgerări în noapte ca-n tragice melanje
Îţi vor străpunge trupul, fiinţa să îţi ceară

Şi, răsucit de zborul ce-o clipă te ridică,
Trăieşti dumnezeirea în vis ca pe-o durere,
Tu vei simţi în haos că, dac-ai fi furnică,
Nu ai cunoaşte visu-n delir, ci în tăcere…

 

 
PLÂNS COSMIC
             
Câinii lumii latr-a regăsire,
Ploi de stele cad ca într-un mit,
Mă cutremur în reamintire,
Fir de praf căzut în infinit ;

Sunt atât de mic în poarta vremii...
Călator în avatar stelar,
Când se strâng alene în vecernii
Clipele să moară-n secundar ;

Ne unesc poverile-n litanii,
Înălţăm o rugă stinsă-n hăuri,
Aruncaţi prin poartă înspre anii
Crucilor înalte pân’ la nouri ;

Fără să-nţelegem rostul lumii,
O străbatem orfic strop cu strop,
Suntem paşnic sfinţii ori nebunii
Ce mai cred în miticul Potop ;

Când latente aripi urcă-n vise
Umbra ce se naşte din pustiu,
Eu tresar pătruns şi pare-mi-se
Curg prin scânduri lacrimi din sicriu...


VREM DREPTATE

Vrem dreptate numai o secundă,
Din trăgaci şi până lângă zid,
Clipa neagră furia inundă,
Fantele tăcerii se deschid.

Scriu istorii clopote pe dungă,
Văi de oase şi tăceri, în vid,
Omul trece furişat pe lângă
Cel ce vede cu un ochi lucid.

De pustiu şi moarte, vor să plângă
Mamele, cu gestul lor timid,
Cei ucişi au cale foarte lungă
Din cavou în versul unui lied.

Vouă vi se pare că-i o rundă
Şi priviţi spre luptă pariind,
Ordonând istoriei s-ascundă
Sângele şi crima!Delirând!


PÂINE ŞI CIRC

Ascedem în ţara iluziei sterpe
Cu pasul pustiu, ca visul, răniţi,
Cu mâinile-ntinse spre pietrele fierte
Din zidul cetăţii de scaun.Priviţi!

Un clovn e numit în palat.Neofiţi
Ai vorbelor goale de sens în decrete
Dau calde lozinci spre gloatele bete
De pâinea şi circul din „Bine trăiţi!”.

Nici ceasul de rugă nu poate să cheme
Străinii să intre în temple.Striviţi,
De urletul show-lui dat în arene,
Se-aruncă-n demenţa orgiei vrăjiţi…                 

Cu forţa, prezentul istoria scrie,
În plen se votează noi legi de carton,
Plătim altă marcă:”Ales din Prostie”,
Trăim din pomană, sictir şi pardon…

Avem mari producţii de flori şi cucuie
Pastile, bancheri, alcool şi şotron
Şi poze cu ţara trimise la UE.
Justiţia-i oarbă.Căzută-n baston…


ÎNFIORARE

În tăcerea albă curge-un glas în sânge,
Ancestrale treceri între om şi lup;
Când e lună plină, haita-n cerc se strânge
Dansând colţii-n aer pâna când se rup

Pânzele tăcerii de pe-ntinderi arse
De Apocalipsa ce în vis începe,
Sus, la cetăţuie, triburile parşe
Urlă fantomatic, călărind otrepe.

A-nceput mareea, în fiinţe cântă
Dor de ducă orfic, ucigaş şi sumbru,
Iar fecioare goale delirând descântă
Mugurii de sfarcuri peste corn de zimbru.

Vraja serii urcă izbucniri de sevă
Înspre vechi nelinişti care cheamă-n rut,
Sburători sar ziduri cu parfum de Evă
Ce aşteaptă clipa cu un nod în gât.

Peste ape,reci, şerpi dansează-n smârcuri
Şuierând la lună peste dinţi, lucid;
Pruncii printre vise cheamă lapte-n sfârcuri
Iară cucuvele stau clipind pe zid...

Când cetatea doarme, circulă miasme,
Duhuri rătacite merg pe-acoperişe,
Peste neguri orbii îmblânzesc fantasme
Şi-n fiinţe, tainic, răul se furişe
  

 

 
 

 

 Ştefan DUMITRESCU

 
POEMELE MUNTELUI ÎNCĂRCAT DE DRAGOSTE

 
IMNUL UNEI INIMI

O inimă trece prin văzduh
cu o săgeată înfiptă în ea
în urma ei
dusă de vânt o haină
în urma acesteia
doi pantofi
la zece metri în urma lor
mânându-i din urmă
doua buze
atât doua buze
zâmbind


IISUS
(Anei Blandiana, cu recunoştinţă)

M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,
Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,
Eu răstignit pe Tine ca pe-o cruce,
Tu răstignit pe ţipătul din mine.
Te simt în mine ca melancolie,
Sfâşietoare, naltă, dureroasă,
Murmură dulce firea-mi de mătasă,
Un urlet sunt, înfipt în veşnicie!
N-afară şi-nlăuntrul lui răsfrânt,
Silabă sunt şi literă cu care,
Vorbeşti cu Tine. Naltă întrebare,
Ecou însângerat al unui gând .
M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,
Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,
Tu răstignit pe mine ca pe-o cruce.
Eu răstignit pe ţipătul din Tine!

 ÎN APUSUL ÎN CARE CHIPUL MEU

al cui e cântecul acesta alb în care
stau ca într-un abur aici pe muntele
suferinţei urcând din văile întinse
vai şi cântecul meu este un abur
păsările acestea care urcă veşnic
din adâncul timpului cu ramuri de mirt
înflorite în cioc mă privesc ca pe o statuie
apoi îşi reiau mersul greoi de pinguini
şi-n apusul în care chipul meu se
recompune îmi aud clipele căzând în mare
ca un nor de pulbere varul chipului se
mai aude coborând peste lume în mii de ani.


NU MAI SUNT FIINŢĂ!

E o lumină aici pe munte,
Curge ca fluviile anume,
Nu mai sunt fiinţă, sunt un fel,
De a fi patrie în lume!
De-a fi lumină într-un veac,
Asemeni erei pe pământ,
Materie ce clipoceşte,
Suflet în vânturi fluturând!
Un fel de vis, de imn ţipând,
De muzică sfâşietoare,
Aer şi cosmos înflorind,
În nebunia de-a fi floare!
E o lumină aici pe munte,
Curge ca fluviile anume,
Nu mai sunt fiinţă sunt un fel,
De a fi patrie în lume!



OH, CUM SE PRIVEAU EI ÎNFIORAŢI!
(Elogiul 3: Scriitoarei argentiniene Alina Diaconu, cu admiraţie)

Oh, cum se priveau ei înfioraţi!
Inima lui cântând
S-a transformat în ochi
Şi inima ei cântând
S-a transformat în ochi!
Oh, ca să se privească
Mii de ani mii de ani
Cei doi ochi imenşi
Din piepturile lor!
Şi buzele lui
s-au transformat în ochi
şi buzele ei
s-au transformat în ochi!
Oh, ca să se privească
mii de ani nesăţioşi
cei patru ochi imenşi
de pe faţa lor!
Oh, şi toate celulele trupului lui
Cântând în gura mare
Au început să se transforme în ochi
Au început să se transforme în ochi!
Oh, şi toate celulele trupului ei
Cântând în gura mare
Au început să se transforme în ochi
Au început să se transforme în ochi!
Ca să se privească nesăţioşi
Ca să se privească nesăţioşi
Miliarde de ani
Miliarde de ani
Toată eternitatea
Toată eternitatea!


TU TREBUIA SĂ FII A MEA, FEMEIE!

Tu trebuia să fii a mea femeie misterioasă şi bună
Dumnezeu mi te-a dăruit ca pe un altar
Din alte lumi se-aud ţipetele bâtlanilor, rar
Am fi mers mii de ani prin ninsori ţinându-ne de mână
Tu trebuia să fii a mea femeie subţire şi-naltă
Ar fi înflorit pădurile de atâta iubire
Dumnezeu ar fi venit pe ţărmi ca un mire
Şi te-ar fi zidit la-nceputul timpului Poartă
Tu trebuia să fi a mea femeie adâncă, strălucitoare
Aşa, se-nnoptează în istorie grav şi trist
În veci pe cruce va rămânea Christ
Şi tot universul, de tine, îngrozitor mă doare!


CU MÂINILE ÎNTINSE CĂTRE TINE

Tu eşti un mal al râului, al mării,
Eu blândul, malul celălalt.
Cu mâinile întinse către tine
Dinspre adânc înspre înalt.
Tu eşti corola crinului cântând,
Eu rădăcina lui din adâncimi
Şi astfel în tăcere şi în rugă,
Te port de la-nceputul timpului pe mâini.
Tu eşti aripa stângă a Condorului,
Pierdut în abisalele-nălţimi,
Eu sunt aripa cealălaltă a lui,
În ţipetele lui devenind mâini.


STRIGĂTUL LUI

Răspunde iubito când strig,
În curând se va face târziu,
Şi va fi un întuneric în lume
Că n-o să mai pot niciodată să viu!


IMNUL ADOLESCENTELOR

Şi adolescentele cum dormitează
ca ciutele pe fundul lumii
cu gâturile mai mândre decât ale girafelor
privind piscurile de gheaţă
ale dragostei
gândul lor este acolo sus
pe podişurile nesfârşite
ale preafericitelor culmi
unde efebii se întrec cu zeii
unde oraşele albe strălucesc
deasupra codrilor de uraniu
de unde muzici electrice
maiestuoase se prăval
şi cum stau aşa cu gâturile
întinse ca girafele înspre luminoasele înălţimi
deodată o emoţie cumplită
le transformă în stane de sticlă


TE VOI CĂUTA

Te voi căuta mereu, iubita mea
Eu fiind în firul ierbii tu într-o stea,
Simţi-voi cum ochiu-mi devine privire,
Cum fiinţa-mi se scurge către tine ţipător şi subţire,
Când după mii de ani voi ajunge în steaua ta
Te vei fi mutat demult într-un fulg de nea,
Îndurerat şi cântând voi porni din nou
Dar abia la sfârşitul timpului ne vom întâlni într-un ou.

 

 

 

 Traian VASILCĂU 
 


              Cîntec pentru dacii noştri
                    (variantă)


Dacii nu se dau pe bonuri, dacii noştri nu se vînd,
Nu-i mai prognozaţi în roluri astăzi, mîine  şi oricînd.
Dacii nu se dau valută, nici pe lei nu se mai dau,
Sunt o stirpe absolută, cum cîndva, demult erau.

Dacii nu-mblînzesc oraşe, ei numai în sate mor,
Cu trecut bolnav în oase,
încă mai au viitor.
Dacii merg spre niciodată, dacii plîng în nicăieri,
Să mai nască înc-odată ţara lor din zi de  ieri.

Dacii noştri-şi sorb tăria de din cronici şi mereu
Dau în leagăn România ca pe-un unic  Dumnezeu.
Înzadar voiţi a-i smulge, înzadar mitraliaţi,
Dacii nu pot fi nicicum  din ţara lor concediaţi.

Dacii nu se dau pe pîine, nici pe vin cu prea mult rost,
Dar sunt încă convertibili, precum pururea au fost,
Niciodată-n tron suspuşii şi nicicînd fiind barbari,
Dacii noştri sunt martirii libertăţii noastre mari.

Dacii nu se dau credite, pentru ei nici bănci n-avem,
Dacii noştri n-au probleme, ştiu, la sigur, că  suntem.
Dacii sunt doar dacii noştri şi numai astfel vor fi,
Visul lor 
și-acum  rămâne visul nostru-n orice zi.

O, doar ei ni-s grea valută, şi-s valuta cea mai grea,
Neam din loc să nu-i strămute pe sub nici  o altă stea.
De la daci să-nveţi trăirea, de la daci să-nveţi să mori.
Vai de ţara  ce nu-și are dacii ei nemuritori!


 
                                                          Actual
                                                                     
 
                                                        S-a destabilizat natura
                                                       Şi face mofturi ne-ncetat,
                                                      În oameni înfloreşte ura
                                                      Şi doar murim cu-adevărat.
 
                                                     Zadarnic rostuim cuvinte,
                                                    Care ne-njură,  rînd pe rînd.
                                                    Vai, chiar sinceritatea minte
                                                    Şi să fim oameni n-avem cînd.
 
                                                  
În orice om trăieşte-o brută,
                                                  Care se scaldă în plictis,
                                                 Orice iubire-i pe valută
                                                 Şi-orice surîs e interzis.
 
                                                 Să plîngem astăzi se mai poate,
                                               
Să plîngem pînă vor urca
                                                Spre ceruri Pruturile toate
                                               Şi Romania va-nvia.
                                                  
 
 
 
 
***
Cînd mă va vizita pustia,
Am să observ, bătrîn cocor,
Că n-am vecie să-ţi spun:  Zare,
N-am vreo tăcere să-ţi spun :   Nor.


Dacă-aş fi Dumnezeu ,  din lacrimi
Mi te-aş crea din nou să vii
Prin crîngul vieţii mele-apuse,
Ducînd în palme ciocîrlii.


Maică-a tristeţilor din mine,
Se lasă-n lucruri tot mai frig.
Să tac nu mai găsesc cuvinte
Şi n-am tăceri să te mai strig.
 
 
Un gînd pentru Mihai...
 
Mihai Viteazul n-o să-şi vîndă ţara,
 
El are-o ţară şi o cinste doar,
 Iisus a pus în el potir cu har
Şi-l cheamă-n cer să-i dea îmbrăţişarea.


Mihai Viteazul n-are cînd muri,
 Zidit în noi, trimite, să-l răzbune,
 
Statornicia propriului nume,
 Care minciunii nu s-o ploconi.

 Mihai Viteazul strigă-n ochii mei,
 Îi este strîmt, va evada din mine
 Să-şi caute oştenii sub coline,
 Cerul va fi ţesut cu nouri grei.

Jertfit de fraţii săi, c-aşa ni-i firea,
 Ieşind din umbra propriului mit,
 El îşi aşteaptă-n ceruri mîntuirea
Şi în românii care n-au murit!
 
Blestem actual
 
Foaie verde,  noroc n-are
Soarta mea ce-n van o port .
Ţara noastră-i de vînzare ,
Ţara noastră-i de export .
 
S-ar da primului ce are
Bani în pungă, vajnic lord,
Ca o ţară de vînzare,
Ca o ţară de export .
 
Ce n-aş da să fiu cel care
Cumpăra-o-aş de tot ?
Să nu fie de vînzare,
Să nu fie de export !
 
Ca să spuneţi  fiecare
Fiecărui lord netot:
" N-avem ţară de vînzare,
N-avem ţară de export ! "
                                
                                 
 
Mașina securității
 
Ce bine lucrează această maşină,
Lucrează-n prieteni,  colegi şi-n poeţi,
Doar ea nu va cere vreodată benzină,
Ci noi calomnii,  înscenări şi agenţi.
 
Încearcă şi spune-i că n-ai nici o vină
Şi n-o să lucrezi pentru ea---- te-a zdrobit.
Ce bine distruge această maşină,
Ocheşte fantastic,  nu e de greşit.
 
Dosarele-s  grele,   memoria-i plină
Cu-agenţi şi-i tot cauţi în vechi amintiri,
Ce misterioasă e-această maşină,
Loveşte din ziare,  din cărţi,  din priviri.
 
Popoare dispar,  zeu-n ceruri suspină,
Pămîntul de morţi este zilnic mai greu,
Dar nu rugineşte eterna maşină,
Striveşte destine,  surîde mereu.
 

 
 
În miresme îngropat

În zori o să ne-atace trandafirul,
Treziţi copiii,  spuneţi-le clar
Că a sosit minutul milenar
Să vă spălaţi pe suflete cu har
Şi să înapoiaţi,  golit,  potirul
Ce duce-n Dumnezeu la ora şapte.
Veniţi şi încărcaţi-vă-n priviri
Parfumuri dense amintind psaltiri
Scrise de fluturii ninşi pe cetate
La ora inefabilei jertfiri.

În zori o să ne-atace trandafirul,
Deja ţinteşte sufletu-mi stingher,
În focul lui m-arunc cu patrafirul
Cusut din fir de stea şi plătesc birul
De-a fi-n miresme îngropat ca-n Cer!
 
Psalmul zilei a șaptea
 
Am totul cît Te am pe Tine,  Doamne,
Şi n-am nimic dacă Te părăsesc.
Cîmpii de lumînări nesecerate
În ochi-mi duc şi tot Te preaslăvesc.

Nevrednic sînt de Tine însuţi,  Doamne,
Tăcerea mi-i mormînt,  pe care-l cresc,
Netrebnicul de mine-s o tînjire
La porţi de iad şi tot Te preaslăvesc.

Călugăr fără schit,  n-am vreo chilie
În inima-mi pentru vreun cînt ceresc.
În leagăn dau mereu tristeţea lunii,
Şi-am înfiat-o şi Te preaslăvesc.

În orice zi mă nasc şi mor întruna
Şi iar mă nasc să mor şi să-mplinesc
Condiţia neantului continuu
Pe care-l birui şi Te preaslăvesc!
 
 
 
***
Mama voia să fiu crîng de visare,
Prin care ceru-alunecă,  încet.
Dar într-o noapte---nostimă-ntîmplare---
Limba română m-a născut poet.

Tata visa sub ierbi în legănare
Să-i pot cosi tăcerea din brădet,

Dar,  lăcrimînd,  legitimă mirare,
Limba română m-a născut poet.

De-aceea-i sărut mîna și îi zic:
"Turlă a mea,  alunecînd din soare,
Fără de tine n-aș fi  fost nici boare,
Nici plop pe deal,  nici clopot,  nici nimic."
 
  
Dumnezeu la o cafea
 
De-o vecie viscolește
Cu luceferi,  nu cu nea.
Astă seară mă răpește
Dumnezeu la o cafea.

Obosit,  abia vorbește,
Turlă rară--vorba Sa.
Astă seară poposește
Dumnezeu la masa mea.

Taci mai bine,  Te-odihnește,
Sunt,  de vrei,  tăcerea Ta,
Astă seară cînd oprește
Ceru-ntreg la poarta mea.

Și-o să  pururi  viscolească
Pacea Lui inima mea,
De-o să crească,  să tot crească!,
Veșnicii în urma Sa.
 
 Cer de uitare
 
În ziua–n care se–aştepta zăpadă
Şi numai moartea–n arbori se–auzi,
Văzut–am o măicuţă stînd în stradă,
Căreia i–e ruşine a cerşi.



Cu mîinile ne-ntinse–a rugăciune,
Ea nu ştia că–n suveranul stat
Cerşitul a ajuns profesiune
Şi toţi o practică neîncetat.

Copil al dorului, cu ţara–n soare,
Apropiindu–mă,  i–am dat un leu,
Plîngea în ochii ei chiar Dumnezeu,
În mine ceru–nţelegeam că doare

Şi n–am mai auzit nici un cuvînt
Şi cerşetoarea ruşinată–n pripă
Cînd s–a plecat mi s–a părut o Clipă
Ce–şi ducea–n spate propriul mormînt.
     


Precuvîntare
 Doamne,-aşa de răi suntem
Că nici nu ne mai vedem,
Nici la chip şi nici la cer
Nu ne mai vedem defel,
N-avem rană de mister,---
Numai boală de stingher,
Doamne!

Doamne, – aşa de morţi suntem
Că nici nu ne căutăm,
Cu flori nu ne sărutăm,
Din Cuvînt, rîzînd, plecăm,
Afară din noi te dăm
Şi avan Te lăudăm,
Doamne!
 
 
Harfe-n răsărit
 
Ce frumos e Dumnezeu
Ce trăieşte-n jurul meu
Şi în mine.
El în lacrima-mi mereu
Îşi aşterne patul său
Şi-i e bine.

- Doamne, Doamne, cîntec viu
Tu mă ştii, eu nu te ştiu
Totdeauna.
Şi-mbrăcat cu linişte
Prin albastra crinişte
Zbori cu luna.

- Ce frumos eşti , Doamne, vai,
Ochi-ţi sunt peceţi de rai,
Psalmodie!
Şi cînd mi-atingi sufletul
Prin el uiţi cu umbletul
Harfe-o mie.

- Fără tine, dacă pleci,
Aş apune întru veci
Ca o steauă,
Dar tu vii în noaptea grea
Vîscolindu-mi inima
Cu-a ta neauă!

Ce frumos e Dumnezeu,
Locuind în jurul meu
Şi în mine,
Pîn’şi după ce voi fi
Dus în El pe biblii vii
De gherghine.

Iar atunci cu doruri mii
Din pridvorul inimii
Voi fi-n noapte
Preschimbat în turturea,
Dată-n scrînciob de o stea
Fără moarte.

 

 



 

 

 
Invizibilul măreţ
 
Ce-i invizibil e măreţ,
Să nu uiţi, doamnă Poezie,
Cin’te citeşte nu te ştie,
Cine te uită – n-are preţ,
Tot invizibilu-i măreţ...

Aşa şi tu, copil din verbe,
Fii anonim de vrei să fii
Aplaudat de ciocîrlii
Şi nu de feţele imberbe,
Care n-au loc în veşnicii.
 
 
***
Nu sunt sărac cît timp îl am pe Domnul,
Şi nici străin cînd mă-ntîlneşte-n Somnul,
Am toate stelele, rupte rubine
Din caravanseraiuri sibiline,
La hanul norilor vin să mă cînte
Cvintete de tăceri şi să-mi împlînte
În zgura inimii hanger de cîntec.
De el ca de Iisus să nu mă vindec.
 
 ***
Din naiuri cosmice se-aude
Izvorul liniştii curgînd.
Îndrăgostit cum nu e altul,
Cu lacrimi reci îţi bate-n geam.
Eu mi-am pus plete de zăpadă
Ca un bijutier de rînd
Şi rugi făcînd la Preaînaltul
Te chem în veci, – să nu te am.

Să vii cu Dumnezeu de mînă
În templul meu care te-aşteaptă,
Cupolele de cer atîrnă,
Viază-n mine umbra ta.
Bău-i din apa înserării
Ce avu gust de-avană soartă
Şi-acum, cînd cazi-n a mea privire
Izvoare sorb curgînd din stea.
 
 
 Psalmul apartenenţei la vecie
 
Părea nimic să nu-mi lipsească:
Aveam arginţii sub picior
Şi din podgoria domnească
Horea nectarul în ulcior.

Eram ferice ca un rege,
Aveam crăii în orice burg,
Iluzia-mi era pereche,
Păcatul lumii – Demiurg.

Ochii nutreau potire pline
Cu desfătări de umbre reci
Şi-n mine cărţile divine
Dormeau noptatec somn de veci.

Părea nimic să nu-mi lipsească:
Nimic din pohtele lumeşti,
Deşi eram un fir de iască
Plutind la curţi împărăteşti.

Şi-acum, cînd port Christos în mine,
Nimic nu am din ce aveam:
Nici avuţii, nici conturi pline
Şi, totuşi, cînt cum nu visam!

Şi-s voievod scris de misterul
Îmbrăţişării lui Iisus
Şi sunt cît sunt una cu cerul
Şi nu-i crăie mai presus.

 
***
Sunt angajat de zbor să-i fiu cădere,
Sunt angajat căderii să-i fiu zbor.
M-a subjugat cuvîntul cu tăcere
Să fiu pe veci tăcerea tuturor.

O deznădejde inima îmi cere,
Culeg lumina dintr-o psalmodie,
Pierdut-am cheia de la veşnicie
Şi n-am acces la nici o stea tîrzie.

Cu ochii dragostei privescu-mi lumea,
Vreau visul să-mblînzesc şi nu mai pot
Decît să strig că moartea suie culmea
De după care-nvie neamul tot.
 

 

Psalm îngînat


Doamne, numa-n Tine mă încred,
Oamenii sunt neadevăraţi şi mint,
Pierde-m-aş, da-n ceruri nu mă pierd,
Oamenii sunt neadevăraţi şi mint.

Viscoli-m-aş floare pe crăii,
Oamenii sunt neadevăraţi şi mint,
Pot să-nviu, în mine dacă-nvii,
Oamenii sunt neadevăraţi şi mint.

Şi-ntr-o zi cînd mă vei săruta,
Oamenii sunt neadevăraţi şi mint,
Floare-oi răsări pe rana Ta,
Oamenii sunt neadevăraţi şi mint.
 
 
Psalm înflorit
                   Pentru Flaviu-Lucian
Îngerul Tău, Doamne,
C-o mînă sub cap
Doarme pe pămînt.
Ca o floare a raiului,
În odăjdii de sfînt,
Te caută cu aripile
Încrucişate la piept
Şi, găsindu-Te,
Falnic visează.
Îngerul Tău, Doamne,
Lucindă rază,
În braţe-ntîrziate de iarbă
A poposit.
Vecia în mine lucrează.
Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn
În cîmpia iubirii de Tine-nflorit.
 

 Poemul nostru
 
 Noi n–am vîndut lumina, deşi ni s–a propus
 Un continent de beznă şi–un milion de lauri,
Prin noi şi–acum aleargă nesubjugaţii tauri
 Ducînd lumina–n coarne, zburînd peste coclauri
 De amintiri spre cerul de–un gînd barbar răpus.

 
Noi n–am fost fii tăcerii, chiar dacă viaţa toată
 Ne–a fost trasă pe sfoară şi sufletul — pe roată.
 
 Nins de Cuvinte
                              Pentru Grigore Vieru
Vîntul coseşte zarea de otavă,
Dar în privirea lui foşnesc cocori
Ducînd pe-aripi istoria bolnavă,
Eternitatea-n voi culege flori.
O, el e-un crin pe care-l scapă cerul
Rugîndu-ne să i-l întoarcem cînt.
Deschideţi geamul, a-nflorit Vieru,
Frumos ca un poem doinit de vînt.

 Din cer se-abate-o mare de lumină,
 
Zăpada ei începe-a nămeţi
Lumea care-a plecat ca o străină
Sub lutul ce învaţă-a ne rosti.

 Arhanghel peste timp va fi izvorul
Prin mănăstiri de iarbă-ngenunchind,
 Cuvintele, chemîndu-şi ziditorul
Cu braţele la cer, se acuprind.

Nici o durere nu le mai încîntă,
 
E-o fericire-n zei, iar în copii
Porţi nalte se deschid şi-atunci cuvîntă
 Poetul-crin cu glas de veşnicii.

 El printre arbori umblă ca un domn,
 În ei îi ţes mantale lungi lăstunii
Şi-n ochii ce par lacuri de nesomn
 Cîntă bătrînul cer la harfa lunii.

Un freamăt de luceferi e în toi,
Un zvon de îngeri îi răsare-n cale,
 Poveştile în el cresc taine noi
Şi-n vis surîd, uitate de-orice jale.

De-acum va fi să fie numai cînt
Şi mîine-n zori, trezind oarbe morminte,
 La braţ mergînd, pămînt lîngă pămînt,
 Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte.
 
 
Revolverul înflorit
(simfopoem)
Măria Sa, Vahtang fără pereche,
Rîvnea să moară ca un voievod,
Şi cu veleităţi de post-Irod
Visa cu el şi cerul lumii veche
Să-l ducă în mormîntu-i de nerod.

În ziua lui de naştere în moarte
Măria Sa, Vahtang, s-a bărbierit,
Şi-a luat linţoliul de majestate,
Şi-a aprins pipa cu un gest grăbit,
Şi-a potrivit peruca în oglindă,
S-a dat pe chip cu de Bizanţ parfum
Şi, bîndu-şi din coniac, porni să-şi prindă
Ţeava de ochi, de inimă, de limbă
Şi hohotea-n castel ca un nebun.

Şi dintr-odată s-a oprit şi...trase.
Se zgudui împărăţia grea,
Dar cerul nu căzu, căci el, Christoase,
Ţintise bolta din privirea sa.

Şi-o mierlă-n zori de zi cînd se ivise
La geamul lui, pe loc a-nmărmurit:
Cerul era întreg,  el nu-l ucise.

Şi-n mînurile-i ascunzînd  misterul,
Cînd a luat, mirată, revolverul,
Acesta, Doamne, era înflorit!
 
 
Alt psalm cu mama
 
 
Îţi tace sufletul,  parcă-ar zăcea
În rochia de iarbă-nmormîntat.
La templul lui, biet rob îngenuncheat,
Am poposit să-i spun că voi pleca.

Trăsura Domnului nu e departe,
Iar tu, ca să nu-mi mai pot fi străin,
Eşti candelabrul dintre Zi şi Noapte
Şi eu,  de-atîta Cer,  flaut devin!
 
 Diamantul binecuvîntării
 
Îmi amintesc de maica mea
Cum sta-n genunchi şi se ruga
Şi ceru-n faţa-i cobora
Să nu se roage singurea.

Şi-n clipa cînd se ridica,
Cerul la loc se înălţa,
Iar lacrima pe faţa sa
Ca diamantul strălucea,

Şi de smerenii mîna-mi grea
Binecuvîntu-i culegea.

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971