Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL CINCI AL GRUPULUI DE REFLECŢIE PRIVIND DEMOCRAŢIA REALĂ
Un înscris al lui Ștefan cel Mare, valabil și pentru concetățenii de astăzi; Jaful retrocedărilor
Aurul și petrolul României- Eugen COJOCARU, Sorin Golea, Prof.univ.dr.ing. Marian RIZEA,Corneliu Leu, DAN UNGUREANU, Elena MEDAR
Corneliu Leu în franceză, română și germană - o traducere de Gabriela Căluțiu Sonnenberg- Partea I
Corneliu Leu în franceză, română și germană - o traducere de Gabriela Căluțiu Sonnenberg- Partea I
Articole de: Marian BARBU, Constantin SCHIFIRNEȚ, Ioan LILĂ, Adrian BOTEZ, Paula ROMANESCU, Ioan Anton DATCU,Georgica MANOLE, IonuțCARAGEA Despre: Dan LUPESCU, Constantin TRANDAFIR, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, George CORBU, Lucia OLARU-NENATI, Ileana-Lucia FLORAN, Bianca DAN - partea I
Articole de: Marian BARBU, Constantin SCHIFIRNEȚ, Ioan LILĂ, Adrian BOTEZ, Paula ROMANESCU, Ioan Anton DATCU,Georgica MANOLE, IonuțCARAGEA Despre: Dan LUPESCU, Constantin TRANDAFIR, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, George CORBU, Lucia OLARU-NENATI, Ileana-Lucia FLORAN, Bianca DAN - partea II
Proză de Dorina ȘIȘU și versuri de Gabriela PACHIA, Adrian BOTEZ
Versuri de Cornel BĂLESCU, Stefan DUMITRESCU, Traian VASILCĂU
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
Din folclorul internetului - Partea II
Din folclorul internetului - Partea III

Corneliu Leu în franceză, română și germană

 

 

Jeudi, 09 Mai 2013 03:30

 

 

            ÉVÉNEMENT ÉDITORIAL ,

 
UNE  HISTOIRE ROUMAINE QUI DEVIENT  CELLE  DE BEAUCOUP D’EUROPÉENS, CONTRE LESQUELS, UN EXPÉRIMENT CYNIQUE, CELUI DU COMMUNISME, A ÉTÉ EXERCÉ… UNE  HISTOIRE, MỆME, DES SIGNIFICATIONS DE LA POLITIQUE EUROPÉENNE  APRÈS LES  EXTRÉMISMES DU SIÉCLE PASSÉ… AINSI, LA SÉRIE DE ROMANS ET NOUVELLES AU SUJETS CONTEMPORAINES DE CORNELIU LEU  EST MAINTENANT DÉFINITIVE, COMME UN CYCLE DE PROSE MODERNE, ÉCRITE  D’UNE  MANIÈRE MORDANTE ET ANALYTIQUE, APPARTENANT AU BIEN CONNU ÉCRIVAIN ROUMAIN.

Ces mille pages de prose, écrites de façon artistique originelle, mélangent les drames les plus sensibles à une pensée profonde sur  la condition humaine, les événements historiques du « siècle des deux guerres mondiales » à l’analyse psychologique de la personne humaine moderne, les destins de quelques personnages marquants pour l’époque au développement des différentes actions. Tout ceci constitue des sujets différents, inclus dans des morceaux de prose indépendante, qui offre au lecteur une bien choisie satisfaction artistique : chaque titre peut être lu séparément et, en même temps, on le  retrouve dans d’autres nouveaux textes, avec les personnages qu’on connaissait déjà.  Le parcours des destins est plutôt  suggéré que relaté dans une manière classique, évitant la vieille technique litteraire pour laquelle le public contemporain n’est plus patient. .

Une manière subtile de suggérer, dans une formule minimaliste, l’évolution  des choses et des personnages dans le contexte historique du dernier siècle. Tout cela est décrit fragmenté, comme dans un jeu des vitraux, incitant ainsi  l’imagination du lecteur de participer à la reconstitution des faits. Le lecteur moderne, contaminé de  « passivité spectatrice », retrouve le plaisir d’antan, à lire les romans de Corneliu Leu et à revivre à coté des personnages de celui-ci. Et ceci se passe de la sorte, parce que la prose moderne de l’auteur offre, par chaque un de ses titres, un film, capable de garder vive l’attention du public. Tout son œuvre incite, grâce aux allégories et métaphores qui y abondent, à la méditation sur la condition humaine et sur les agressions de toute sorte, que l’homme moderne doit vaincre.

De ce point de vue, on peut parler de l’œuvre de Corneliu Leu, comme d’un premier effet de la philosophie personnaliste, dont il est un connu promoteur, sur la prose des idées qui animent notre époque et même sur la structure du discours romanesque, dans ce présent marqué par  plusieurs tentatives antihumaines, de source différente, qui négligent ou même attaquent les libertés de la personne humaine. Ce discours romanesque gagne une telle résonance en deux directions : Premièrement,  il touche la sensibilité artistique du lecteur contemporain, préoccupé par son destin et jamais indifférent aux idées qui, quotidiennement, sont exprimées, sans effet artistique, dans les media, en l’éloignant des sens les plus profondes qu’on trouve dans l’art littéraire; deuxièmement, la structure moderne de son roman, qui dépasse ainsi le stage «expérimental», en regagnant les lignes de force, qui caractérisent cette  espèce littéraire d’élite,  «l’artillerie lourde » de la littérature, avant que le spectateur se plonge dans le plaisir  du facile enterteinement.     

Ceci n’est pas au hasard, parce que Corneliu Leu est celui qui, quelques décennies  avant, a lancé une nouvelle formule du roman historique, en proposant, en même temps, des fictions ou des faits réels, appartenant aux personnages historiques réels ou imaginaires, un montage artistique d’insertion de documents réels. Ces documents confèrent  au texte romanesque plus de réalité et de crédibilité, adressées au lecteur, habitué avec le «non fiction». En prouvant l’efficacité de la formule dans une entière série de romans de thématique antique, médiévale et moderne, qui utilisent de tels insertions bien nuancées, il présente maintenant, en achevant sa nouvelle série, ses persuasives recherches de renouveler l’architecture du roman et  l’expressivité artistique de la prose moderne.

Ceci justifie, peut-être, même le titre presque funambulesque de cette appréciable quantité de prose qui s’est proposée le minimum de pages possibles en comparaison avec les destinées, les sentiments, les méditations, les curiosités, les souffrances, les satisfactions et les effets artistiques qu’elles proposent :  

                                      1000 DE PAGINI
                                              despre
                        FAPTELE de arme ale unor civili în
                             SECOLUL războaielor mondiale
                                sau ce înseamnă PUTEREA


Que signifie: 1000 pages sur LES GESTES d’armes de certains civils pendant LE SIÉCLE des guerres mondiales, ou qu’est-ce que signifie LE POUVOIR.
  
On peut dire que, la seule chose de manière classique qui est respectée dans ces mille pages, en dehors de la pureté stylistique de l’invention et la fantaisie linguistique, qui caractérisent la composition de la phrase, est la chronologie bien marquée par le premier titre :


« L’année 1907, ou la raison d’être des grands pouvoirs»  
   
C’est l’histoire de la Révolte des paysans roumains dont les plus récents documents prouvent qu’elle a été provoquée par des instigateurs de la police impériale Habsbourgeoise, à la même manière que les autres révolutions nationales ont été provoquées par des services secrets des armées ou des politiques antagoniques, mettant en pratique la méthode de l’export de révolution pour trois siècles des occultes provocations anarchiques dans tout le monde. Placée dans le milieu du journalisme en train de devenir la «quatrième puissance», avec un tendre conte d’amour pour une fille qui touche par son intelligence, l’action décrit, à travers les yeux d’un jeune journaliste en formation, la manière dans laquelle la presse exagère les faits. C’est une allégorie qui avertit, avant la lettre et dans le décor  rétro de la fin de siècle,  les trucs contemporains, qu’emploient les média pour semer la panique dans la population.           
 
« Le journal  des journaux d’un expatrié»
  
C’est la continuation dramatique du conte d’amour. Une vingtaine d’années de pérégrination à travers l’Europe, où, les guerres et les émeutes font les deux personnages se séparer et se rejoindre. Une panorama d’autres personnages s’impliquant ou souffrant ou arrivant à la déception  dans les révolutions qui agitent toute l’Europe, assiégeant, à la fin, en Russie. Où se retrouvent, donc, les deux qui constituent, enfin, une famille ?  Cet impressionnant sommet de leur amour se passe dans l’atmosphère «révolutionnaire» qui dénie la famille et toute autre valeur spirituelle qui avait maintenu, jusqu’à présent, leurs sentiments. Et c’est seulement leur admiration réciproque, de la femme pour la complexité des visions de son homme, et de l’homme pour le charme de la monstrueuse intelligence de sa femme, qui leur confère la force de résister dans le milieu toujours menaçant du terrorisme staliniste.    

    « L’œil du diable ou que signifie le pouvoir»
   
Dans une atmosphère des fantasmes balkaniques, correspondant à la période américaine de la conquête de l’Est, se développent les deux tristes expériences de la jeunesse des deux personnages jumelés, deux cousins qui tentent de s’affirmer : L’un devient  professeur diplômé et pénètre dans un mouvement intellectuel, dirigé par son maître, spiritus-rector, qui est d’un nationalisme modéré, l’autre trouve son chemin dans la gauche syndicale.

    « Le barbu incognito»
  
Après une grande déception, concernant les compromis politiques de son maître, le professeur se retire de la vie publique, en se dédiant á l’étude et à ses élèves. Il est visité incognito par un mystérieux barbu accompagné par une jeune fille, qui lui propose d’organiser un mouvement populaire des formations sociales et patriotiques, mais refusant les extrémismes lesquelles, soutenues par les pressions étrangères sur la dictature royale, qui étaient en ascension. Celui-ci explique sa manière conspirative d’actionner parce qu’il est un vieux journaliste de gauche, enfui de Moscou où sa femme á été tuée dans les répressions de Staline contre ses critiques de l’internationale communiste. La théorie que le visiteur développe pour obtenir l’adhésion de ce professeur, qui se dit apolitique, est une démonstration historique qui devient la pièce tournante de toute la série, sur la trahison et la manipulation des révolutions de tous les temps, par des intérêts occultes, en suivant, pour  des pouvoirs personnels, l’exportation et non l’accomplissement d’une vraie révolution. Hésitant, le professeur écoute les vers révolutionnaires récités  par le barbu mystérieux qui se cache de la vengeance staliniste. Et celui-ci continue son chemin main dans la main avec la jeune fille qu’il a adoptée de la famille de sa femme sacrifiée.  

    « Nuit et Novembre»
 
  Invasion des troupes «alliés» de Hitler. Gouvernement imposé par l’extrême droite, penché sur les crimes politiques. Parmi les adversaires politiques tués,  la première victime est l’ancien maître du professeur, le spiritus-rector des modérés. Désolante  atmosphère  de rébellion, dictature et intolérance dans toute l’Europe,  illustrée par les confrontations d’une ville provinciale où sont placés les tanks de Rommel. 
 

    « La balle et la pensée »
   
En passant outre ses vielles désillusions, le professeur, indigné par le crime extrémiste, provoque des réactions dans les milieux démocratiques, ses protestes attirant la vengeance des fascistes qui essayent le transporter dans un camp d’exécution. Son cousin le fait échapper en mobilisant les syndicats et ainsi, la guerre commençant, ils entrent dans une résistance bien intentionnée du point de vue patriotique mais, où se mêlent aussi des provocateurs de l’espionnage soviétique, sous le prétexte des indications de la troisième Internationale Communiste.       

    « Tête carré ou l’autre face de la médaille »
   
C’est un des agents du l’NKVD KGB, introduit comme dirigeant imposé par l’Internationale, qui  réussit à dévier quelques actions sociales pour des stratégies de l’Armée rouge, provoquant l’emprisonnement des leaders, tandis qu’il s’enfuit en changeant d’identité. Le professeur reste seul avec ses partisans, sans aucune liaison avec le reste du mouvement. Entre-temps, la troisième Internationale supprimée, ses infiltrées se retirent à la centrale de Moscou et, pour un court délai, la gauche roumaine entre dans le mouvement de résistance démocratique. Invité au «centre», le professeur redécouvre le barbu qui l’avait visité autrefois et lui récite des verses révolutionnaires. Celui-ci lui parle d’une collaboration avec les autres parties et le roi, pour un coup d’Etat, en vue d’éloigner la dictature militaire et déclencher une insurrection. Parce que le caractère national de cette insurrection ne convient pas à la stratégie de l’Armée Rouge, qui vient de s’ériger dans la libératrice des peuples, en introduisant leur politique avec les tanks, des actions conjointes de commando NKVD réalisent, avec petites différences de procédure,  l’isolation et l’enchaînement sous garde bolchevique des dirigeants du communisme national et, après cette mesure de sûreté, l’emprisonnement des dictateurs philo germaniques, en traçant ainsi la route armée qui va imposer leur manière staliniste de mystifier l’idéologie.

    « Le pouvoir »
  
Sauvés par l’insurrection, les leaders échappés de la condamnation capitale sont reconnus comme dirigeants de leur ville portuaire et imposés par une grande manifestation populaire à la mairie. Le gouvernement des technocrates militaires, dont la priorité est la cible des armes vers Berlin, n’échappe pas à une certaine réaction. Parmi les sous-secrétaires existait, déjà, des infiltrés. Retourné de Moscou, celui surnommé «Tête carré»  a la mission, dans le staff du Ministère de l’Intérieur, de détourner ce qu’il y est de spontané vers la stratégie générale d’occupation rouge, dissimulée par les accords de Yalta et Téhéran. Ainsi, la Gendarmerie reçoit l’ordre absurde d’occuper la mairie, en obligeant les nouveaux venus la quitter. La déroute et l’état d’absurde se généralisent même pour ceux qui ont à en profiter. La psychologie des tous devient paradoxale. Les commandants des gendarmes ne connaissent pas la source de l’ordre, les extrémistes de la vielle administration les incitent à tuer les résistants, la condamnation capitale menace de nouveau les leaders installés et la foule qui les avait installé ne comprend rien. Les provocations et les manipulations qui sont détectées cachent leurs directions en soulignant l’occultisme de leurs origines. Le suspense d’une anarchie générale domine, tandis que le professeur mobilise les villages des alentours, en isolant les gendarmes qui se retirent dans le brouillard, menaçant tout l’avenir. 

    « C’est la politique qui commence ! »
  
La description de qu’est-ce qui se passe dans le cabinet gouvernement où siège le premier ministre intermédiaire, plié aux ordres de Kremlin, explique, dans une certaine mesure, cet occultisme, pendant que le tempérament qui mélange la dictature avec le cynisme idéologique du titulaire de ce cabinet, offre la perspective d’une multiplication de ce type de cabinet et du régime qui est à l’aube. Au niveau des institutions gouvernementales, les actions qui ont provoqué la déroute des vrais travailleurs et le bouleversement des faits à la mairie provinciale, racontées auparavant, on prévoit le gouffre entre les aspirations populaires et la nouvelle classe des «hommes de l’appareil bureaucratique» asservis à la dictature, faussement nommée: «prolétaire». Ceci souligne leur caractère toujours militaire, avec une propagande bien enrégimentée et absolument démagogique du point de vue de la foi politique, qui, malheureusement, précède cette espèce de cynisme politique, généralisé dans la démagogie pragmatique contemporaine, en niant la nécessité, ou l’efficacité des doctrines.   

    « Ca c’est la vie sentimentale »
   
Le destin d’un homme capable qui, pauvre enfant, fait de grands efforts à s’instruire scientifiquement. Ayant de la  présence d’esprit, des manières, celui-ci tente de valoriser la vie dure qu’il est obligé de vivre. Un «carriériste» de bonne qualité, de type Rastignac, qui commence une formation universitaire presque parfaite, détruite d’un seul coup par le commencement de la seconde guerre mondiale, qui le transforme dans un tellurique soldat, condamné  aux tranchées où il est blessé et à la vie de caserne, qui n’a  pas besoin des ses tentatives de devenir  un vainqueur intellectuel. Interrompu, mais pas encore vaincu, il essaye sa chance dans la nouvelle vie civile, marquée par les slogans de la politique révolutionnaire, en adaptant, sans difficultés, ses méthodes cyniques correspondant à la vie dure d’autrefois,  pour parvenir parmi les dirigeants politiques communistes. De sang froid, il  agit sans scrupules, mais ses désillusions montent et démontre ce qu’on a nommé dans un titre antérieur «l’autre face de la médaille» : Le manque total et même le mépris des valeurs morales qu’il a héritées dans l’ancienne société et devant lesquelles il s’est préparé à les respecter, ou utiliser un vrai et subtile art pour les éluder. Il sent, ainsi, à côté du primitivisme de ceux formés à diriger pour Staline, les «masses prolétaires», les mêmes humiliations qu’il avait vécu dans le tellurisme des tranchées et des casernes. Une flamboyante histoire d’amour avec une étudiante bien éduquée qui le séduit par le charme d’une «monstrueuse intelligence», complète le roman d’un couple d’élite, abandonné par leur destinée dans le monde du carriérisme primitif des «apparatchiks» du parti communiste d’instruction militaire. La surprise de ce roman est la parution du barbu présenté autrefois comme venu incognito chez le professeur, ou en action clandestine pendant la guerre. La jeune femme est aujourd’hui, la fille adoptive de la famille de sa femme après l’exécution de celle-ci et formée par le barbu comme une copie du charme de la «monstrueuse intelligence» de sa toujours regrettée épouse. Pour échapper au KGB qui le chasse de la même manière qu’ils on chassé Trotski et les autres, il vit en clandestinité dans les montagnes, parmi les travailleurs des forets qui ont construit la bibliothèque d’un monastère comme refuge pour ses archives sur la vraie conception de «manu militari» dans le soit disant Parti Communiste, en démontrant l’impossibilité d’une vision démocratique dans ce mouvement et ses antagonismes avec les intérêts de la classe ouvrière. 

    « Le temps de la liberté de s’exprimer »
  
Pendant les premières années du gouvernement communiste, engagés dans la construction socialiste, le professeur  et son cousin ont des fonctions au niveau des préfectures, le dernier devenant même chef dans une région. Quand le régime s’établie par la consolidation des pays satellites de Moscou, incommode par sa pensée moins doctrinaire, mais son vieux stage de leader syndical ne permettant pas d’être éloigné, celui-ci est congédié de l’exécutif pour une importante fonction formelle á l’étranger. Le professeur avec sa pensée libre, qui a dérangé plusieurs fois les «disciplinés» de la commande de mentalité militariste, dévient, ainsi, un suspect  par sa pensée à la bourgeoise. Il sera sanctionné à la fin et impliqué dans un des dossiers contrefaits qui  l’accusait de favoriser l’ennemi de classe. On le retrouve, à la fin, déporté dans un camp, accablé par la mort de sa femme  et l’état psychologique déprimant dans lequel tombe leur fils adolescent. 

        « Le politruque »
  
C’est le surnom que le professeur gagne dans le camp où sont emprisonnés, condamnés juridiquement ou en détention abusive, des milliers de personnes de toute catégorie politique. Ce sont, soit des  représentants de la lutte de classe, des ennemis, publics ou soupçonnés de communisme ou appartenant au perfide slogan: ceux qui ont «nui aux libertés du peuple». Il est surnommé ainsi en reconnaissant sa culture marxiste et matérialiste dialectique. Même le commandant, expérimenté flic dans son comportement d’une extrême et insensible placidité, le respecte quand ils discutent en secret. Tandis que les simples gardiens, cruels et abusives d’habitude, ont peur de dévoiler devant lui des rituels religieux, qu’ils ont gardé et que leurs instincts les font se dévoiler devant d’autres prisonniers. La vue panoramique de la faune de ce champ fait de toute sorte de victimes possibles dans le communisme: ennemis, anciens alliés, simples soupçonnés, possibles adversaires des dirigeants, même innocents et leurs propres membres, se fait des deux perspectives: La fenêtre étagée du cabinet d’où surveille l’œil placide du  commandant, et l’observation fiévreuse, face à face et souffrant la peine commune, du professeur. De temps à autre, criminelles disparitions ou douteux suicides, qui, étrangement, après la mort de Staline, se multiplient. À ce moment, le professeur découvre des intimités maladives du commandant qui reconnaît son comportement brutal par le désir de ne penser à rien tandis que, bénéficiant de sa sélection comme ouvrier fidèle au Parti, est arrivé à un salaire assez important. Mais, les exagérations des ceux qui ont multiplié les crimes pour effacer leurs propres abus de l’époque staliniste, l’ont indigné, en troublant sa placidité. Le professeur comprend ainsi l’ascension de celui surnommé autrefois «tête carré» et est sauvé par isolation au secret. Dans cette terrible isolation, le professeur découvre un paralysé qui ressemble au barbu d’autrefois. Mais celui-ci refuse catégoriquement à reconnaître ceci, en se prétendant un moine accusé d’avoir favorisé un autre, un très chassé personnage qui a disparu. Et le moine insiste sur cette disparition en suggérant que personne n’a pas eu la satisfaction de trouver le chassé pour le livrer au Staline… Mais, quand il est en train de rendre son âme, en s’élevant de sa paralysie, il récite les connus vers révolutionnaires.

    « Les blessures des soldats vainqueurs »
   
Le survivant de cette catégorie des personnages est l’ancien leader syndical et dirigeant dans les premières années de la construction socialiste. En se retournant de la haute fonction internationale avec laquelle il a été en même temps récompensé et exilé, isolé et oublié, il se sent comme un sommet entouré du néant dans lequel ils ont disparu tous ceux qui ont vécu et lutté autour de lui et, en n’ayant pas  d’héritiers directs, s’intéresse de ce qu’est  est devenu l’enfant du professeur et, à la suite, d’un autre proche, un enthousiaste combattant qu’il a formé. Ainsi, il commence un périple dans la région où il s’est affirmé autrefois et qu’il a gouverné vers «le rêve d’or du communisme». Mais, d’une perspective objective, il constate la destruction de son idéal. Reconstituant la décadence morale de la société qu’il a eu l’impression de servir, en se considérant son soldat vainqueur, il se sent un vaincu dont les blessures ne pourront jamais guérir.                              

                                          -ooo0ooo-

    Ces sont les douze titres qui composent ce millier de pages de prose dense, par gestes et aventures, par étude psychologique et débat sur la condition humaine, par histoires d’amour et destinées dramatiques, en tentant en permanence une solution romanesque moderne pour dépasser le stade d’une simple reconstitution et pour devenir, par son contenu allégorique, un permanent à propos de la contemporanéité. On peut dire, même, en évaluant le talent moraliste de l’auteur : Un avertissement à la philosophie politique du cynisme contemporain, argumenté avec beaucoup d’art et de fantaisie.     
    En usant de tels échos sentimentaux, paraboles dans la construction de l’action,    allusions dans l’invention artistique et méditation sur les possibles parallélismes dans le temps, Corneliu Leu continue, par ce considérable ouvrage, l’expérience novatrice de son cycle des romans historiques, en perfectionnant l’incitante formule de roman métaphore, dont l’action se passe dans un temps historique, mais avec son discours tout á fait contemporain. 




                                                ____________________________


 

 
 
Corneliu Leu
                                  LA ANUL 1907
                                                 sau
                              rostul marilor puteri


   
De obicei, Bucureștiul iese din iarnă urât. Crestele lui citadine, adică frontoanele, cornișele, lucarnele și podoabele de acoperiș ale  construcțiilor scânteiază vesel în soare, asemenea albului cu luciu dens și consistent din petalele ghiocelului, sau a verdelui crud din frunzele ca niște tije. Dar la rădăcină, acolo unde se ridică din zăpadă, e murdărie, glod amestecat cu gheață și topire de ape noroioase. Pe Calea Victoriei cucoanele poartă blănuri cu spic strălucitor, dar până la gleznele pe care încă nu le arată au șoșoni ca să poată păși pe vărfuri în băltoacele ce se scurg din nămeții topindu-se murdar; iar bărbații cu pălării tari sau căciuli de astrahan, îmbrăcați în negrul subliniat de fularele albe, se stropesc pe pantaloni când galoșii li se-nfundă umezindu-le ghetrele odată cu bastonul care se-nfige în zăpada mânjită de țărână. Altă zăpadă înghețată pe dantelăriile de fier forjat de la balcoane picură trecătorii, pereții parizieni ai clădirilor cu stucaturi umede sau conturate de gheață încep să-și arate cariile cerând reparații; ferestrele cafenelelor care încă se mai aburesc la diferența de temperatură nu pot fi curățate arătând înăuntru peisajul uman tulbure, ca-ntr-un acvariu cu fum; bolțile hanurilor mai au țurțuri sub care e riscant să treci; sub ele se adăpostesc vagabonzi, florărese și alți negustori ambulanți; birjele muscalilor, trăsurile de curte și câte-un automobil zgomotos cu roți subțiri stropesc trecătorii. Și doar zidurile bisericilor de cărămidă în arcuit contur bizntin, cu firide colorate din care privesc sfinții, au o vechime plăcută precum obrajii bătrânilor frumoși. Urmele de zăpadă sunt gri și ruginii arătând că ninsoarea doar acoperă praful Bărăganului, sarea pe care-o aruncă negustorii pe trotuarele din fața prăvăliilor devine o umezeală nisipoasă ca și blana câinilor de pripas, ori șalurile în care se-nfofolesc precupețele în fața coșurilor cu marfă, copacii lipsiți de verdeață întind schelete stranii, vitrinele de parter au mărfuri încă înghețate, în vreme ce ferestrele etajelor și acoperișurile fastuoase se bucură de soarele primăvăratec mai mult decât foiala din stradă, iar pe hornurile înalte, fumul nebătut de vânt se ridică în albe linii subțiri parcă menite a contura cerul dintre turlele cu cruci și lanțuri de clopoței care se tot ridică până pe zarea orașului.

    Așa că, mai plăcut lucru nu e să te plimbi, ci să privești de la înălțimea unor asemenea ferestre de unde, apărat de căldura încăperii, apreciezi liniștit mișcarea și culorile străzii. Ca și depărtările orașului în amestecul lui de mahalale cu grădini și clopotnițe și magazii sau mori cu acoperișuri înalte între turnurile de apă și cârduri de ciori care-și iau zborul tulburând seninul cerului în prevestirea unei ultime ninsori aducând zăpada mieilor. Așa cum făcea în clipele de răgaz Celaru, bucurându-se că ferestruica din calcanul mansardei unde se afla telegraful redacției dădea numai pe jumătate spre turla bisericii Sărindar. Oblic, îndoind puțin gâtul, privirile îi depășeau colțul de acioaie al acesteia și se puteau îndrepta până spre Academiei, oprindu-se în depărtare pe o altă turlă, ce se ridica tocmai la biserica Enei. Sau, dacă-și cobora direcția spre  intersecția de la Capșa, perspectiva lui plonja exact pe locul de foială mondenă al Bucureștilor, unde se petreceau cele mai de bon ton evenimente ale faptului divers din capitala regatului.
Oricât de îngustă și cu acces prin scărița întortocheată, încăperea asta din marginea podului, unde ajungeau sârmele de la telegraful completat treptat cu centrala telefonică, era un loc deosebit și plin de soarele ce lovea dispre răsărit dimineața, fapt pentru care trebuia să-i fie recunoscător patronului care-l scosese din aburul de plumb al atelierelor unde, tânăr tipograf fiind, ajunsese a se îmbolnăvi de saturnism. Mai ales că îi lăsa, pe el și pe cei cu care se ajuta, să-și aibă aproape de  acolo și câte un cotlon de culcuș, în schimbul obligației de a supraveghea mereu centrala, a descifra telegraful și a arunca transcrierile mesajelor urgente pe tubulatura de burlane ce traversajele ajungând să le scuipe direct pe masa secretarului de redacție.
    Era om întreprinzător și de gândire modernă patronul, ca dovadă că, după „Universul” lui Cazzavilan, ajunsese să ridice în București un al doilea palat de presă, și mai modern, copiat după clădirea lui „Figaro” de la Paris. Pe lângă că îi era recunoscător și pentru faptul că-l ajutase să se recalifice ca telegrafist scăpându-l de boala profesională din tipografie, Celaru îl admira sincer și, la agapele lor, ale tipografilor, recita versurile de tinerețe ale patronului, când acela fusese la fel de revoluționar cum erau acum alții care le vorbeau la cercurile „României muncitoare”.
Așa făcuse și ultima oară, recent, în a treia zi de Crăciun când, ca de obicei, aducându-i la lucru pentru o ediție mai scurtă, care doar prefața cea masivă, în două sau chiar trei fascicole ce se tipărea incluzând și calendarul pentru anul nou, generos ca-ntotdeauna, patronul Constantin Mille scurtase ziua de lucru dând bal adevărat: Cu mâncare și băutură pentru toată lumea adunată-n marele hol art-nouveau sau jugendstil, între pereții din faianță verde de Meissen și afișe colorate arătând performanțele tipografiei montate în arhitectura modernă, ca și prin sălile luminate tot modern, sub abajururi verzi, ale secretariatului, documentării, expediției, vânzărilor, până la cantină, ca să aibă parte de petrecere fiecare, de la șefi, la condeieri și la tipografi, de la vedetele cu mare semnătură până la ultimul amploaiat din gazetăria modernă care se făcea acolo.
Fiindcă acel început de secol perpetuase în  București, ca și moda aceea de arhitectură nouă, cu materiale moderne, revoluționate tehnic, și moda luării de atitudine sonoră în cercuri mai mult sau mai puțin socialiste, cercuri pentru emancipare generoasă sau pentru combatere anarhică, favorizând voci mereu noi, care deseori își schimbau direcția politică, făcând carieră prin proteste încă romantice, în fața previziunilor malthusiene care cereau restricții pentru poporul simplu ce se-nmulțea necugetat, favorizând astfel măsuri de reprimare din partea guvernanților. Iar versurile pe care le-nvățase el cândva admirându-l pe Mille, sunau cum nu se poate mai bine chiar dacă, după ce unii invidioși sau cine știe cu ce fel de interese l-au exclus de la conducere, patronul se rupsese de mișcarea pentru care, în tinerețe, fusese în mod invers, exclus din facultate. Dar între ei, acolo, ca echipă, politicalele nu prea contau. Și chiar dacă fostul poet al celor răsculați, marele patron de astăzi care preluase de la Beldiman ziarul potrivnic dinastiei de Hohenzollern, pe frontispiciul căruia scria: „Să te feresci, Române!, de cuiu˘ strein în casă”,  devenise un altul și ca avere și ca scriitură, închegând tocmai în anul care se încheia o veritabilă operă de proză cu un roman, multe nuvele și două volume masive din ai săi „Letopiseți”, l-a îmbrățișat când el a început să recite ceea ce publicase, ehe, la 1881, titlul volumului de tinerețe fiindu-i nici mai mult nici mai puțin decât „Caietul roșu”:
Ați zis-o: dreptul vostru e legea grea a firii.
Ați zis-o: e de față Malthus cu-ai lui adepți:
În lupta pentru viață, la masa fericirii,
N´au loc copii noștri; ați zis-o și-o ziceți.

Ați zis-o: cel mai tare triumfă totdeuna,
A pumnului domnie de sus și până jos,
Progresul stă în luptă și una câte una
Iluziile voastre cădea-vor sgomotos...
    Sala înaltă, cât două niveluri de construcție, urmând pe partea dreptă înălțimea etajată a rotativei și având doar pe stânga tavanul coborât la arcadele de mezanin ale birourilor ingenios înșirate - ca și cum arhitectul s-ar fi jucat cu repetarea la infinit a geamurilor - birouri unde-și scriau articolele faimoase și temute semnături, vibra de glasul deloc intimidat al tânărului. În vreme ce frumosul bărbat de succes care era patronul, continuând moda acelui fost „fin de siécle” care dădea elegantă prestanță vârstei sale mijlocii, toasta cu paharul înălțat spre toți pe deasupra ghirlandelor ca niște lanțuri de hârtie colorată cu care papetarii împodobiseră locul petrecerii, dar îi spunea unui maistru de vârsta sa, la care citeai autoritatea de lider ce dirija asemenea momente, ca și cum i-ar fi mărturisit că-l invidiază:
-Nu vă lăsați, Axente; i-ai luat și p-ăștia tineri!...
Iar acela, ciocnind, parcă-l consola vorbind pe sub mustață:
-Tu nu erai tânăr, patroane, când scriai asta?!  
- Eram tânăr și știi prea bine cum credeam, că ești mai mare decât mine; din toată inima credeam.
- Dacă rămâneai printre ai noștri, poate ai mai fi crezut și astăzi!
- Poate! Nu zic nu. Voi sunteți curați și-aveți nevoile voastre pe care le slujesc și-acuma; știi prea bine, Axinte...
- Cum să nu știu!... Cine-ți culege articolele, cine-ți înțelege scrisul?!
- Băieții ăștia tineri, cum eram noi cândva; ăștia mi-l înțeleg, nu numai la caligrafie – îl tachină văzându-se că o făcea în virtutea unei vechi prietenii, pentru că imediat o îndulcea: Lasă, mă, știu că de la tine au învățat; tu ești cel care mi-l înțelege dintotdeauna!
Dar nici celălalt nu-l iertă:
- De nevoie... Dacă mai trăia Eminescu, aș fi lucrat la „Timpul” și nu mai ajungeam la hieroglifele tale, să descifrez printre linii și floricele!... Doamne ce scris avea: Ca lacrima; ca zborul păsărilor liniștite... Alea care zboră sigure, stăpâne pe înălțimi – mai spuse după ce bău parcă stingându-și un năduf – Voi, ăștia, dați din aripă repede și neclar, ca niște pițigoi!
- Ești un  poet, Axinte; ți-am mai spus-o.
- Nu sunt! – protestă omul; dacă eram, mă excludeau ca pe tine, ca pe Morțun... Eu sunt muncitor cu nevoile mele și n-am unde mă duce-n altă parte. Să se ducă ei; ăia care... Știi tu mai bine!...
- Într-un fel ar trebui să le fiu recunoscător – spuse cu cinism Mille – ei ma-au  determinat...
- Să fii „generos”, nu?
- Ba chiar să fiu primul dintre generoși! – dă-ți seama că Morțun, cu care porniserăm să le spunem adevărul în 1995, a mai stat patru ani, până a ajuns să facă ce făcusem și eu. Tu ești mai mare decât noi, Axente; tu ai fi trebuit să-ți dai seama înaintea noastră!...
- Eu am cincizecișidoi, tu ai patruș-șase, Morțun patruș-șapte... Dar voi intelectualii aveți îndoieli mai multe; noi muncitorii avem nevoi... Eu nu v-am rămas vouă în urmă; eu lupt pentru nevoile alor mei.
- Și nu ți-am respectat eu lupta asta?
- Ba da. Despre așa ceva n-aș putea să spun nimic rău. Chiar dacă te-ai certat cu ăia, mie și lui Cristescu, chiar și lui Frimu, ne-ai fost aproape.
- De ce vorbești la trecut.
- Ne eti, patroane, ne ești! – tună Axinte și ridică paharul comandând, ca un lider ce era: Pentru patron!... Că daca-r fi toți patronii ca el, n-ați mai avea de ce să mă alegeți pe mine la sindicat!...
Și-l obligă să ciocnească, să bea în veselia tuturor celor din holurile mult iluminate, cu toate că Mille, încă mai avea un of, spunând:
-Eu nu pot să nu văd lucrurile mai larg; eu gândesc singur, n-am nevoie nici de ce gândesc nemții teoretic și fără legătură cu durerile noastre, nici cei ce vin din rusia cu anarhia, mă! Trebuie să gândim românește; iar la noi, durerea e în primul rând cu țăranul; și e cea mai largă!
- Voi intelectualii aveți îndoieli mai multe; noi avem nevoi... –repeta Axinte ciocnind din nou.
- Avem căutări mai multe. Nu vrem să luăm de la alții o teorie pe care ne-o bagă pe gât, de-a gata. Îndoielile apar când începem să vedem niște jocuri care se fac pe dedesubt.
- Și vrei să spui că ești curat, că nu intri în asemenea jocuri? – insinuă acela ceva obligându-l să recunoască:
- Intru, dar recunsoc negustorește că-mi fac interesul. Nu pozez în politician idealist ca să vă induc pe voi în eroare și mă gâdesc la problema țăranilor, a altor categorii de săraci, care este mult mai puțin rezolvată decât a voastră. Voi, muncitorii sunteți destul de puțini la o țară ca a noastră și, de bine de rău, aveți o organizare pe care chiar am admirat-o și o admir câtă vreme nu e cosmopolită și reprezintă ceva autohton. N-am încredere în speculațiile internaționaliste ale lui Marx și Engels din două motive: miros în ele și niște interese străine, nici nu le văd  să ofere vreo soluție pentru țăranul român. România e un sat mare, Axinte. Iar voi sunteți puțini ca să-i rezolvați problemele. Tînărul ăla, Cristescu ce zice?  Mi se pare băiat deștept.
- Plăpumaru tânăr?...  Zice ca și mine tipografu bătrân; ce să zică?!... Ti-am spus: Fiecare ne gândim la nevoile noastre.
- Câtă vreme e vorba doar de asemenea nevoi, e bine, Axente. Dar ai văzut agenția aia pe care a deschis-o un austriac la Athenee Palace, ca să aducă mână de lucru din străinătate?..Eu, când aduc mașini, vă trimit pe voi să-nvățați acolo. Cine-i mai patriot?!
- Cine-i mai patriot? – râse pe sub mustață tipograful acela trecut prin multe – Păi, ăla care câștigă mai bine!
- Să știi c-așa-i! Eu nu spun că nu fac afaceri cu străinii, dar din ce fac, aduc și pentru voi! Pentru țăranii care sunt milioane, încă nu pot să aduc; și asta mă doare, iar în lecțiile care vi se trimit vouă din străinătate n-am găsit soluții. Ba,chiar... Tu nu te-ai speriat anu trecut de ce venea din Rusia?
- Acolo-i poliția țaristă; e dictatură mare...
- Dar și anarhie mare; asta nu văp mai spune Gherea!... Axinte, tu știi prea bine că eu miros când e provocare, sau anarhie  Uite că și Nădejde, ultimul dintre socialiștii care știu teorie, v-a plecat!...
-Păi vezi, tocmai de asta noi nu putem pleca; avem o răspundere față de cei care ne-au ales.
- Aveți, nu spun nu. Eu cred, încă, în demnitatea muncitorimii românești. Așa puțină cum e ea, reprezintă, totuși, o realitate a secolului ăstuia. Aveți grijă să n-o compromiteți! – v-o spune primul dintre cei ce pot fi numiți astăzi „foști socialiști”.
- Bine generosule; îți mulțumesc pentru sfat – conchise acela ciocnind, dar nu-l iertă: Și, să știi că ai dreptate: Tu, ce iei de la străini, împarți cu noi; am observat și eu că ații vor să ne bage-n cap numai ideile ălora.
- N-ar fi nici asta prea grav, Axinte, dar ți-am spus: Sunt idei care nu fac nici un bine pentru sărăcimea din România, care-i mult mai mare decât muncitorimea. Ba, dimpotrivă, eu îi bănuiesc de intereseul de a ne stoarce în continuare. Uite, am date noi de la Londra: Până la 1877, în aproape cinci sute de ani, turcii au stors de la noi patru sute de tone de aur; de la 1687, adică în două sute de ani, austriecii au stors din Transilvania, Banat și Bucovina, ba chiar ți de la olteni, opt sute.
- Ai făcut socoteala și cât s-a scurs la tine printre degete? – se arătă tipograful a fi mai hâtru și mai neiertător, pentru a-i arăt îndată și sentimente mai apropiate: Măcar tu meriți!... Ești un mare gazetar care aduci la lumină date din astea adevărate ca să le știe toată lumea!...
 



2
Celaru nu înțelegea prea bine cam cum se legau relațiile dintre cei doi bărbați, care se vedeau a fi  avut mereu cale comună unul cu altul, până la a-și fi definit locul în societate la această vârstă de experimentată maturitate: de-o parte ruda sau consăteanul său Axinte care, când l-a primit în București, i-a spus fără concesie: „apăi, măi tată, te dau la lucru și, dac-o să muncești, poate că n-o să-ți fie rău”, de alta poetul acela tumultuos care le era patron și-l angajase. Ca tânăr venit singur de peste munți, avusese noroc cu cei doi oameni găsind de lucru ca tipograf, fiindcă el s-ar fi angajat chiar ca simplu vânzător  în liota aia de ambulanți care luau teancurile subsuoară răapândindu-se cu ele în tot orașul. Apoi învățase chiar să-i respecte pentru ideile lor, pe meșter găsindu-l la clubul acela de la „România muncitoare”, dar dându-și seama că el  u era dintre aceia care trăgeau de ucenici ca să-i aducă,  iar pe patron citindu-l cu nesaț încă din manuscrisele pe care învățase să i le descifreze. Erau amândoi niște bărbați cu bine întemeiate concluzii despre rosturile vieții lor sau despre stările și oamenii printre care și-o duceau; iar singurul lucru care îl nedumerea era faptul că, ascultându-i, nu-și dădea seama dacă se confruntau unul cu altul, sau se mărturiseau unul altuia.
Ținea la meșterul său Axinte pentru meticulozitatea ardelenească cu care-și administra înțelept traiul modest în casa de  mahala bucureșteană unde-l primise și pe el când venise cu desaga de peste munți, dar prezent în viața publică a adunărilor muncitorești, fiind apreciat ca un meseriaș ajuns a avea căutare și rost în lumea asta agitată a Capitalei regatului și chiar devenit un fel de lider pentru ai săi. Dar ținea și la poeziile lui Mille, admira autoritatea acestuia practicată la modul camaraderesc în care știa și să-și sacționeze prompt și să-și răsplătească generos colaboratorii, așa cum fac numai patronii de succes, care se consideră echipă cu oamenii lor. Și chiar îi devenise partizan la apelul din toamnă în care, poematic, scrisese un fel de articol-program al ziarelor lor. Intitulându-l cu convingere „Puterea Adevărului”, patronul îl publicase chiar la 13 septembrie, sensibilizându-i pe Bucureștenii care evocau luptele din Dealu Spirii împotriva ocupației turcești la 1848; și-l repetase apoi în mai multe ediții, ca să pătrundă bine la diferite pături de cititori: Fiecare cititor al nostru ştie că orice nedreptate i s’ar întâmpla, când toate autorităţile îl părăsesc, sub acoperişul acestui ziar mai găseşte adăpost... Simplul cetăţean care e şicanat de administraţie, micul funcţionar neglijat de cei puternici; marele funcţionar nedreptăţit; soldatul maltratat; ofiţerul trecut cu vederea la înaintare sau doborît de alte nedreptăţi disciplinare; ţăranul exploatat fără milă şi meseriaşul suferind de foame; fiica din popor înşelată şi copilul părăsit; acuzatul pe nedrept sau osînditul fără de vină, - cu un cuvînt tot locuitorul acestei ţări de orice nedreptate ar avea să se plîngă, ştie că atunci cînd orice speranţă s’a dus, mai exisă una, aceea de a recurge la glasul de alarmă şi care răsună departe, al Adevĕrului” ...
    Era un tânăr  care fusese isteț și-n școală, chiar dacă nu făcuse prea multă și ajunses-n tipografia neamțului, undea-a putut învăța ceva și din plumbul cules, chiar dacă acela îi intrase și-n sânge aducând boala cunoscută.
Mintea lui tânără, bucuroasă de faptul că avea o slujbă din care putea învăța și chiar permisiunea de a se strecura și a citi ce voia în biblioteca de documentare făcută pentru redactorii ziarului, nu rămânea deloc indiferentă. El  remarca modul cum patronul său se  încăpățâna să păstreze același frontispiciu care-i făcuse celebru și popular ziarul în secolul trecut, când  grafia latină a scrierilor noastre îl așeza pe „ă” la variantele vocalei „e” și devenea mândru de multe lucruri care purtau eticheta lui Constantin Mille, în poezia căruia găsise bardul răzvrătit iconoclast, dar și umanitaristul dezgustat de ipocrizia celor ticăloși. Un cu totul alt tip de patron decât meseriașul neamț care, cu literele lui puține ce te îmbolnăveau de saturnism, folosea calfe ca el la tipărit mici gazete ardelenești și cărți de rugăciune.  
Pentru că nu era de ici de colo să lucrezi, chiar ca modestă amploaiat, pentru omul acesta de cert succes în lumea tot mai modernizată a Bucureștilor, care trezea, dacă nu întotdeauna admirație, oricum curiozitate.  
Cu toate că, după moartea lui Alexandru Beldiman de la care cumpărase gazeta, pesemne, tocmai ca un semn al retractărilor sale față de ideile radicale cu care sfruntase în tinerețe,  unii îl bârfeau că renunțase la mottoul cu versurile „Să te feresci, Române, de cuiu˘ strein în casă!”. Dar el spunea că nu-i pasă, de vreme ce, de mulți ani, până și revoluționarul lor autor, marele Alexandri, devenise poet de Curte. Și afirma că, în fondul filosofic al lucrurilor, de la „Dacia viitoare” a cărei redacție o mutase împreună cu Morțun din Paris la Bruxelles unde își luau ei doctoratul, la „Românul” lui Rosetti și „Lupta” lui Panu, unde fusese învățăcel și începuse să publice când s-a întors în țară, la „Drepturile omului” și „Munca” și „Lumea nouă”  pe care le-a făcut chiar el începând să devină patron de ziar, spiritul său de intelectual radical nu și-a dezis eticheta nihilistă cu care a fost dat afară încă din primul an de facultate la Iași. Fiindcă tot cam cu o asemenea etichetă, de nihilist față de disciplina ascultării unor ordine și indicații care s-ar fi dorit din partea cercurilor internaționaliste, l-au scos din conducerea primei mișcări socialiste. L-au „ajutat” să plece chiar unii dintre cei cu care el o înființase, dar cărora nu le convenea spiritul lui deschis, grija pentru toate categoriile nevoiașe, dorința de a face ziare pentru cât mai multă lume necăjită. Și, mai ales, lipsa lui de aprobare pentru unele năravuri conspirative care foloseau sindicatele în scopuri străine de țară, pe baza unor teorii pe care mintea lui activă, de scriitor cu imaginație, ar fi vrut să le rescrie mai pe românește. Adică să le recompună în spiritul necazului românesc ce i se părea mai important decât speculațiile antinaționaliste pe care le mirosise a fi suspect de convenabile imperiilor ce dominau Europa.
Dorindu-se urmaș al lui Eminescu, el spunea răspicat că știa mai bine decât alții ce-nseamnă „ eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul” și, cel puțin în declarații, afirma că ideile străine de țară trebuiau părăsite dacă voia să facă o gazetă mare, în sprijinul celor mulți. Așa își explica Mille atitudinea și-n conferințe publice și-n unele articole, și-n prozele pe care le scria. Ba, chiar atrăgea atenția că se vede cum Dumnezeu îl ajută pe cel ce ține cu neamul lui și nu cu interesele altor neamuri. Asemenea interese nu sunt de folos nici pentru muncitorimea română care, judecând el rațional, o vedea a-și avea calea ei, nu a altora, și nu una dictată de alții!... Dar tocmai aceia, alții, îl catalogau tot nihilist, ca pe vremuri. Numai că de data asta nu mai erau boierii de la Universitatea ieșeană, ci invidioșii rămași în redacțiile mici, cu limbaj demagogic și interese limitat socialiste, în vreme ce gazeta lui, devenind cu timpul, la plural, gazetele lui de mare tiraj, creșteau în număr și-n venituri, ridicându-i acel palat de presă și tipografie, cu elegante saloane artistic împodobite și cu cele mai noi instalații ale imprimeriei moderne, care atrăgeau muncitorimea de cea mai bună calitate, oricât ar fi instrumentat-o unii spre năravuri extremiste. „Adevĕrul” căruia îi păstra acel vechi „e” cu căciulă spre a sublinia ritos sorgintea latină a vocabulei provenite din „veritas”, ajunsese la mai multe ediții pe zi; apoi apăru și „Dimineața” cu edițiile ei pentru femei, pentru copii, adunând, la orele de livrare a tirajelor, aproape toate trăsurile muscalilor din centru ce se-ncărcau cu expediția pachetelor spre Gara de Nord, pornind în alai conform orarului diferitelor trenuri ce le răspândeau în țară; tot așa cum „ziariștii” Capitalei, adică puștii cu teancuri de fascicule-ndoite ținute-n cureaua de după gât, izbucneau din celălat gang al expediției, ca un sfârâitor stol rotitor ce se răspândea pe bulevarde și străzi strigând frenetic numele ziarului și capetele primelor titluri pe care le anunțau afișele.
Animată cu ideile lui largi - care conjugau combativitatea a zeci de condeie cu priceperea la faptul cotidian sau la formele de interes popular ale altor zeci - și administrată cu mâna de fier a lui Sache Petreanu, cu care adusese cheagul din vechiul sediu de pe strada Karagheorghevici din zona Lipscanilor, afacerea era prosperă ca și palatul care se ridica în buricul Bucureștilor. Spre invidia foștilor săi partizani, socialiștii ce rămăseseră la vorbe și speculații privind sărăcia celor pe care se mulțumeau să-i instige. Pentru că el oferea pentru toate categoriile de muncitori și intelectuali condiții moderne de lucru și câștig, cantină și săli elegante de desfășurare a activităților, a vânzărilor, a expozițiilor, a comenzilor, a serviciilor pe care le puneau la dispoziție gazetele pentru cititorii lor și chiar a unor asemenea petreceri. Ceea ce-i dădea bărbatului prestant, cu mustața-n vânt, satisfacția de a le spune celor care înghițeau în sec teoretizând din răzbunare un fel de fetiș al sărăciei ca un lucru ce trebuia politizat și nu rezolvat, că, oricât l-au alungat, ei nu l-au putut îndepărta de viziunea privind rostul condeierului față de oamenii cărora se adresează cum deprinsese cândva de la adevărații socialiști și, oricât l-au bârfit, el a făcut pentru muncitori mult mai mult decât meschinăria lor care s-a mulțumit să-i instige la revoltă, să facă propagandă străină și, în loc de a aduce ușurări pentru populație, să întrețină nemulțumirea din țară.  
    Era, Constantin Mille un priceput luptător, la vârsta frumoasă a realizărilor pe care, cei numiți „roșii” în preajma nu prea îndepărtatei Comune din Paris, le proclamaseră drept rod al conceptului „prin noi înșine”, mai ales ca simțire pragmatică a afirmării unui spirit latin european, concept pe care Brătienii îl aduseseră și în România impulsionând spiritul de întreprindere. Iar el aflase în asta o soluție mai bună decât lamentările de la cercurile socialiste unde, pe lângă nemulțumiții sinceri răbufneau și comozii nerealizați, și intriganții care-mpingeau mâna altuia să scoată castanele, și chiar niște simbriași plătiți de cine știe unde, din afara țării. Fapt pentru care, chiar dacă se contrazicea oarecum cu vechi colaboratori ai săi, de multe ori i se dădea dreptate. Precum cu acel Axinte care-și păstra calea apartenenței la mișcarea muncitorească unde se dedicase în mod cinstit și nu-și punea problema să facă altceva; dar în lucrul ca tipograf angajat pe lângă un bun făcător de ziare, nici nu se despărțise omenește de el, urmându-l de la „Românul” la „Drepturile omului”, la „Munca” și aici...
Aici la „Adevĕrul” care nu mai era doar un ziar. Era un loc bine marcat și un palat în centru Bucureștiului prosper al acelui început de secol care cultiva mândria și împlinirea unor state naționale în Europa; ca și definirea lor ca apartenență în antantele ce se tot încercau prin provocările marilor imperii. Un palat al ideilor care, cu toate că se dezbăteau părtinitor în grupurile de interese ale diverselor partide, ajungeau a se răspândi de aici liber pentru opinia publică, fără a se lăsa subjugate de interpretările unora sau ale altora. Cum dorise și bătrânul Beldiman când i-a încredințat ziarul spre „...a se asigura viitorul acestui ziar... pentru că nu voesc să devie nici conservator, nici naţional-liberal”... Iar el avea mândria de a nu fi lăsat ziarul nici altor aserviri, păstrând o busolă care să critice relele întocmiri sociale mai ferm, mai puțin subiectiv și mai patriotic decât socialiștii ce dezamăgeau.
Un palt în care, de ani de zile, ei se simt bucuroși să se tachineze la asemenea agape unde  holul larg cuprinde bucuria petrecerii tuturor. E un hol fastuos, cu covoare groase și câteva portrete în frescă, luminat și ornat de sărbătoare, tapetat cu afișe și cu portrete ale unor colaboratori și oameni de artă, cu reproduceri ale propriilor ateliere de desen și pictură ale redacției, cu scara de onoare ducând spre bibliotecile bogate, la dispoziția oricărei documentări, spre capela aurită bizantin, spre sălile de ședință și lucru la mesele mari ale redactorilor principali, spre birourile celorlalți, spre secțiile tipografiei, sălile mașinilor cu magaziile de hârtie deasupra, cu puțul scripeților care urcă sulurile cât mai spre uscăciunea podului, până-n cotloanele acelea la care ajung sârmele spațiului telegrafic bucureștean, unde supraveghează el centrala telefonică.
    El, tânărul care se întreba dacă mai marii lui, muncitorul și poetul, se confruntau, sau se mărturiseau unul altuia?... Se tachinau, sau se contraziceau?... Se delimitau, marcându-și diferențele sau, dimpotrivă, se recunoșteau ca poli ai unui binom firesc din punct de vedere social, și chiar din punctul de vedere al naturii lucrurilor care fixa antipozi pentru toate dimensiunile?
Aplecat asupra unor gânduri mai profunde și petrecându-și bună parte din timpul liber tot într-un cotlon al acelei redacții care-l adoptase de când venise tânăr transilvan la consăteanul Axinte ajuns meseriaș în București: cotlonul bibliotecii documentare unde, retras ca să nu deranjeze redactorii pentru care era făcută, se strecura și el, lucrătorul deprins a fi curios de la cărțile pe care le și tipărea
Făcuse ucenicie pentru meseria asta și ajunsese calfă acolo, la ei, în Ardeal; că avea un unchi culegător pe vingalac la tiparnița unui neamț care-i folosea să scoată din când în când și-o foaie de cateheză pe românește, de când se adaptase alfabetul latin. Dar literele alea vechi de plumb îl cam îmbolnăveau, iar unchiul și-a amintit de ruda sau consăteanul lor din București și, așa, a ajuns la Axinte care l-a luat de mână și, nu numai că l-a ținut pe lângă el, dar l-a învățat ceea ce făcea  de peste douăzeci de ani: Să descifreze puricii, dantelăria și liniile ritoase cu care, meticulos și perseverent, își așternea patronul scriitura; adică exact ceea ce, la acea vreme forma tandemul dintre condeier și tipograf asigurând rapiditatea tipăriturii. Iar el a deprins atât de bine încât și acum, că l-au mutat la telegraf ca să-i mai treacă boala, când lipsește corectorul care cunoaște scrisul patronului, îi aduc lui la corectură șpaltele, mai ales când sunt culese de altcineva decât de Axinte.
Prin asta, el și cu meșterul erau și primii cititori ai celor mai combative articole pe care le semna patronul și care acum începuseră a fi strânse în volumele de „Letopiseț”. Iar acela obișnuia ca, întîlnindu-i în trecerile sale prin secții, să ridice interogativ profilul odată cu încrețiturile frunții de deasupra ochelarilor, arătându-se dispus să asculte prima părere, doar prin insinuarea din expresie a unui: „Ei, ce zici?!”...
Iar Axinte îi zicea. Nu-l ierta, că doar se cunoșteau de mult și, de cele mai multe ori, patronul îl asculta, lua șpaltul și tăia, sau modifica... Doar uneori, atunci când îl podidea și un zâmbet de cunoscător care mirosea sorgintea unor idei, i-o reteza:
-Asta s-o spui acolo, la voi, la „România muncitoare”!
- O spun; n-avea grijă – se-mpipota ardeleanul căpos din Axinte – iar, dacă n-o spun eu, iarăși n-avea grijă: o spun alții!
- Ba am grijă mă Axinte – se simțea amicala înțepătură – că, dacă o spun alții, ăia care pronunță „cădavhru” și „putărhfacție” traducând ce zice Marx despre capitalism, nu-i mai învățăm noi pe copii nici limba română, și nici ce zicem noi despre nevoile noastre!... - Și nu ezita să-l dea apoi pe mâna calfelor: Antoane, eu știu că unchi-tău ăsta te duce acolo, în loc să te ia la el în mahala să-nveți lucruri mai curate; dar bagă seama să nu-ți pierzi accentul de la Școala Ardeleană!...
Anton Celaru era timid față de patron; el nu-i făcea cu vorbe observațiile, ci-i arăta pe șpaltul umed, subliniind cu creionul chimic vreo inadvertență, sau chiar vreo idee cam exagerată. Dar pe cei bârfiți pentru accentul lor neromânesc îi știa prea bine fiindcă, într-adevăr, frecventa cercul de studii și ajunsese să se deprindă cu îndârjirea din discursurile unora. Sentimentele lui față de patron și față de meșter erau egale, chiar până la acea nedumerire în legătură cu care nu-și permitea să-i întrebe: Se contraziceau, oare, folosind acele înțepături, sau se mărturiseau unul altuia știind că nici unul nu are dreptate sută la sută, ori nedorind să recunoască pe față unele eșecuri?...
Așa că s-a simțit mai în largul său dicutând lucrurile astea cu Cristescu. Plăpumarul era om cu armata făcută, avea și-un atelier cu câteva neamuri aduse de pe la Giurgiu profitând de faptul că aveau unde dormi acolo, chiar pe saltelele la care lucrau. Era și descurcăreț și descuiat la minte, toți cei care se adunau la conferințe și dezbateri îl considerau un fel de lider al tinerilor, iar de la doctorul Racovski care făcea parte dintr-o familie de antiotomani bulgari refugiați aici peste Dunăre, dar venea cu școlire occidentală, învățase mai multe despre partide și despre democrație, depășindu-i pe teoreticienii fanatici care aduseseră doar idei narondnice semănând anarhia pe care Mille o condamna pe față atrăgându-i lui Axinte atenția că se producea din alte interese, cu alte dedesubturi.
Chiar așa răspunsese prima dată plăpumarul întrebărilor lui, dovedindu-se că știa ce se petrecuse la sfârșitul secolului trecut necurat în mișcare, făcându-l mai întâi pe Mille să plece, apoi pe Morțun, care activase la Iași devenind un pion foarte important iar, mai de curând, chiar pe Iosif Nădejde, cel care făcuse „Contemporanul” și cercul din Moldova unde se formaseră primii gânditori socialiști. Nemulțumirea față de modul cum evoluaseră lucrurile în cadrul acelui partid care se numise „Socialist al Muncitorilor” se simțea și la cei care plecaseră, ca și la cei ca Axinte care mai rămăseseră în mișcare, fapt prin care se explicau și comentariile sau legăturile lor. Iar asemenea schimburi de păreri contradictorii, chiar dacă ziarele lui Mille erau foarte puternice, se puteau vedea în toată presa... Ceea ce-l asigura, însă, Cristescu, băiat deștept, cu ochi scânteietori, vorbind persuasiv, era că muncitorii trebuiau să aleagă, să refacă un partid mai puternic și mai al lor, la care ar putea veni și unii dintre cei vechi. Mai ales că doctorul Racovski, care era fiul unuia Stancev cu moșie pe la Mangalia, dar își păstrase numele de revoluționar al bunicului său care cândva se refugiase la ei, la Giurgiu, venea acum de la Geneva fiind prieten cu Plehanov și Maxim Gorki, dar se angajase medic militar la regimentul 9 cavalerie conlucrând cu Frimu și Bujor și tipărind publicațiile „României muncitoare” ca să refacă un partid social-democrat român. Așa că discuțiile, chiar dacă erau contradictorii cum păreau întotdeauna a fi în politică, puteau conduce, prin cedare de la unii și de la alții, ca și prin înțelegerea unora cu alții, la un alt partid care să-i mulțumească pe mai mulți. Un partid de care muncitorimea avea nevoie – se-nflăcăra convingător Cristescu, băiat energic și care băga fosrte repede la cap lucruri importante, mai ales cele cu democrația pe care le explica el studenților mai școliți decât el, dar care veneau acolo ascultându-l...
Astfel, setea sa de citit și de aflat lucruri noi fiind cea care-l îndemna, cu toate că se găseau acolo mai mulți tipografi trăiți pe lângă publiciștii care speculau ideile vremii, Celaru se legă de plăpumarul acela încă tânăr, dar a cărui pricepere îi făcea loc printre conducătorii maturi. Și devenea bucuros nu numai pentru faptul că ajunsese să înțeleagă lucrurile mai bine, dar chiar nutrind speranța unei binemeritate înțelegeri între meșterul care-l ajutase și patronul pe care-l admira, în partidul acela pe care Cristescu-l vedea a-i aduce pe mai mulți împreună. Apropierea celor doi oameni care erau într-adevăr sprijin pentru el, ca tânăr sărac ce trecuse munții cu mari speranțe față de ce-ar fi putut găsi aici, îi devenea gândul bun și dorința prin care n-ar mai fi trebuit să se întrebe între ce era de ales: chibzuiala modestului muncitor ardelean sau cuceritoarea figură demnă de admirat a impulsivului poet care-i era patron. Patron înfloritor, scoțând gazete de mare tiraj care interesau și se vindeau în toată țara cerând chiar tiraje suplimentare pentru satisfacția oamenilor de rând, și nu foile cu încurcate teorii ale unor predicatori prea puțin auziți, care se tipăreau greu și, de dragul lui Cristescu, băiat convingător prin modul activ și camaraderesc de om atent la tot ce întreprinde, trebuiau ei și mai greu să le răspândească printre muncitori; adică acolo unde, cel mai adesea, nu erau bani să fie cumpărate.

3
Atent la a deprinde cât mai multe, Celaru era apreciat de patron fiindcă se dovedea a fi capabil să facă din mers mai mult decât i se încredința. Astfel, munca lui de oficiant la telefon și telegraf se transforma și-ntr-una de redactor, fiindcă unele știri primite acolo prin Morse sau la cască, pe care alții le transmiteau mai departe, el ajunsese să le transcrie direct în știri. Chiar dacă  nu se văzuseră la față, devenise familiar cu toți corespondenții care transmiteau din diverse locuri și, în plus, unii furnizori sau apropiați din alte domenii ai patronului, văzându-l conștiincios, căpătaseră încrederea să-i lase lui mesaje pentru acela, când telefonau și nu-l găseau în redacție. Corect și ordonat, Celaru devenise nu numai un meșter al  pupitrului de mobilier masiv cu mufe alămite în care se-nfigeau rapid bornele ca niște cartușe legate cu mățăraia cablurilor, cu comenzi prin clopoții metalici și butoane rotative de ebonită marcate cu gradațiile condensatorilor variabili, cadrane în care oscila încărcătura curentului și puzderia de  chei rotitoare, întrerupătoare, comutatoare, prize conexând și comutând prin pânzișuri de sârme din materiale ductile, fasonate și înfășurate după imaginația celor ca Marconi, Edison, Bell și Howel care parcă sculptau,  contorsionau și izolau metalele sub mânuiri de bachelită prin care să nu se scurgă semnalele, păstrând acestora puterea de a circula pe lungile distanțe ale comunicărilor moderne, dând anunțuri prin sonerii aflate la distanțe extraordinare și aducându-ți din aceleași depărtări vocile alterate doar puțin de vibrația metalică a membranelor așezate în fundul gornițelor mici care absorbeau ce spuneai și amplificai ce ascultai.
Din proprie ințiativă și pe deasupra îndeletnicirilor curente, el deprinsese să noteze totul și să transmită pe bucăți de hârtie special tăiate ca să le aibă la îndemnă, dovedindu-se un mecanism în completare la noutatea tehnică a centralei de transmisiuni telefonice care, prin schimbarea acelor borne de contact care realizau diverse conexiuni, parcă ținea frâie întinse către lumea largă, doar unii mai rămânând la telegraful care țăcănea răbdător, cu vești din locuri mai puțin modernizate sau depărtate străinătăți. Iar toată jucăria asta în care era angrenat, răspunsurile prompte pe care era pus să le dea în paralel cu preluarea sau retransmiterea către telefoanele din redacție a corespondențelor în care colcăiau noutăți ce zburau apoi spre plumbul literelor și se multiplicau în tirajele imense mitraliate de rotativă, creind o adevărată frenezie a fluxului de informații, pe măsură ce-i dădeau posibilitatea să-și afirme talentele minții, îl făceau să-și admire și mai mult patronul. Fiindcă bărbatul acela care, întotdeauna știa să arate cu eleganță cât de bine informat este și cât de prompt ajung la el toate noutățile lumii, își făcea chiar o pasiune din a aduce tot ce era inventat în această direcție la acel început de secol al nouăzprezecelea, când tehnicile explodau și ritmurile modernizărilor aveau preț din ce în ce mai mare. Și, chiar dacă unii puneau întrebări pe seama unor mijloace mai puțin limpezi și la lumina zilei prin care patronul făcea rost de toate acestea, chiar dacă advesarii făceau glume și lansau insinuări pe seama diminutivului „Milu”, poreclindu-l și Milu-stilu, Milu-copilu, sau Milu-crocodilu, instinctul său înclina spre admirație față de acela. Pentru că, pe cât îl ungea la suflet fondul scriiturii prin care Mille combătea public acutele probleme ale zilei mândrindu-se cu informațiile cele mai noi venite prin mijloacele cele mai noi, pe atât trebuia să-i fie recunoscător pentru climatul modern cu care biciuia progresele acestea ale redacției fără să-i pese de cheltuieli. Între anvergura lui ca gândire sau ca spirit antreprenorial și modul meschin, sărăcăcios, cum vedea că se petreceau lucrurile dincolo, la gazetele ce zăceau în teancuri nevândute pe culoare și pe scări din jurul sălii de la „România muncitoare”, alegerea era clară: Chiar și din punct de vedere rațional, adică fără entuziasmele regăsirii unor proprii aspirații, ea atârna în favoarea patronului demn de admirat. Și, cel mult înclinația sa de băiat sărac spre ideile mustăcite de Axinte într-un spirit tradițional de revoltă ardelenească, sau spuse mai vehement și mai precipitat regățenește de Cristescu, îl puteau face să spere sentimental în acea reconciliere prin care, revenind, Constantin Mille ar fi dat și celorlalți ceva din aura sa... Mintea lui de copil crescut printre învățători blânzi, deprinzându-i  cântecele de jale ale ardelenilor, ar fi visat la mai multă înțelegere între românii cei impulsivi din țara liberă de la sud, unde tânjise să ajungă. De asta pendula între adunările în care li se spuneau lucruri pe măsura nevoilor lor și locul unde lucra după alte exemple, ale afacerilor mai dure și mai de succes, adică cele în care vorbăria era mai puțină, iar el se putea realiza lucrând temeinic.
Și chiar se realiza pentru că, încurajându-i curiozitatea cu care l-a văzut strecurându-se în biblioteca redactorilor acolo unde se aflau acele mari enciclopedii și lexicoane, patronul nu s-a supărat văzându-l cum se ascundea după ele, ci, cu tot spiritul său care i se părea deosebit de autoritar, l-a întrebat:
-Îți place să intri aici?
- Imi place, domnule director, că dumneavoastră ați fost bun și ne-ați lăsat să dormim în pod ca să facem cu schimbul pentru domnul contramaistru de la telegraf, așa că eu nu mai trebuie să ies din casă și pot să stau aici, printre cărți...
Cercetându-l atent, patronul n-a făcut decâțt să repete cu o anumită semnificație:
-„Printre cărți”!... păi să  nu te-ascunzi de mine, dacă-ți place pringtre cărți. Uite, ai voie să intri și dincolo, unde e biblioteca mea; acolo sunt cărți mai rare, cu care unii nu știu să umble.  Tu să ai grijă să le repui în ordine; și, înainte de a le pune la locul lor să le mai ștergi!
Căpătase astfel o altă îndeletnicire pe lângă cea de a-l asista pe contramaistrul Disgraziato, un friulan-tirolez care, când se-mbăta vorbea de-a dreptul într-un dialect de  româna pocită, fustangiu hârșit prin redacții nemțești și italiene în orașe unde-și făcuse cuiburi efemere. Ca loc stabil, zicea că avea o nevastă nemțoiacă și catolică de care nu putea divorța, undeva pe Dunăre-n sus, fiindcă, până s-ajungă în specializarea asta la ziare, pentru care pretindea să i se spună contra-maistru, ucenicise ca telegrafist la marină, prin porturi fluviale, din acelea unde „cărau sub samare robii pământului”, cum spunea el recitând poezii revoluționare care-i plăceau și patronului. Dar, când voia, era cochet  purtând și acum sacou marinăresc încheiat cu nasturi de metal lustruit, când se ducea să agațe mahalagioaice la balurile de cartier și se-ntorcea coșcovit în bătăile cu mahalagii. El venise cu întreaga centrală telegrafică proiectată special pentru ziare la Zurich, ca să asigure fluxul de știri concomitent de la agenții și corespondenți, conversațiile cu alte persoane care telefonau și alte direcții din  care se telegrafia, cu tuburi ca niște burlane pentru hârtiile-sul pe care se aruncau unele articole în redacții și linii telefonice până pe birourile șefilor. Era un lucru de minune la ora aceea, tirolezul helvetic cu accent italian potrivindu-se-n tandem cu Simionescu, spelbul subsecretar de redacție care, sub cozorocul care-i ferea ochii lucra cu condeiul pe depeșele corespondenților dându-le forma cu care să intre în ziar. Lucrau teribil de bine-mpreună, ca niște mașini, unul mânuind butoane și contacte și hârtii aruncate-n sul pe burlan direct la redactori și comunicări telefonice branșate direct la stenografi, altul condeiul, gramatica, măsurătura-n quadrați și alergătura curierilor, formând împreună ceea ce era, spre mândria patronului, motorul principal al unui ziar modern. Numai că friulanul tirolez, care se aciuise comod în Bucureștiul cu femei ochioase și limbă foarte aemănătoare dialectului său, era cam bețiv; ceea ce îl scotea din sărite pe abstinentul Simionescu, capabil să stea ore-n șir țepăn la biroul acela imens din capătul holului de la primul etaj, mișcând numai din încheietura mâinii cu care corecta hârtii, punea specificații pe pagini sau le-arunca spre curieri, indicând zgârcit cu degetul de la cealaltă mână, direcția în care trebuiau duse urgent. Un motor eficient și bine pus la punct, la care băiatul proaspăt venit căsca ochii când nu lucra în zețărie, fiindcă dormitorul lor, al ucenicilor pe care-i adăpăstea patronu-n pod, ca să aibă telegrafistul ajutoare pe  care să le poată lăsa de pază în momentele de calm, era alături.Ba, primul pat, cel despărțit cu un dulap de celelalte, fiind chiar al contramaistrului, păstrat pentru zilele când era dat afară de la câte o iubovnică, așa cum deseori se întâmpla. Atunci rămânea cu ei, îi trimitea să-i cumpere băutură și, pe cei care voiau, îi învăța itelienește spunând cuvinte pe care ei îl învățau cum sună corect pe românește, îndeletnicire la care, mai ales Anton se preta, cu aplecarea aceea a lui spre învățătură.
Fapt pentru care contramaistrul chiar ținea la el și-i dădea ca supliment porția sa de lapte, ca să-l vindece, sau măcar să-l ferească de saturnism. Lăudându-l pe Mille pentru acest gest de patron modern, cum se-ntâmpla numai în tipografiile din Franța și Germania, când avea ocazia la balurile unde, boier culant, Constantin Mille dădea bere pentru toată lumea, îi ura să ajungă la inima cea bună să le dea muncitorilor și-o rație de  rachiu, fiindcă „qu’esta bevatura vindecă de și mai multe boli!... Chiar și de albinism, nu doar de saturnism, spunea el făcând aluzie la tandemul uman cu care, prin fire și burlane ținea legătura peste trei etaje, asigurând acea șiră a spinării de transmitere a știrilor urgente, prin care patronul era mândru de a avea cea mai bună și mai promptă informație, prin comunicarea ei devenind stăpân și pe politici și pe influențarea opiniei publice. „Pentru palazzo ăsta al tău, patroane! – toasta el la asemenea petreceri sonorizând italienește cuvintele pocite, știind că-i face plăcere aceluia – Pentru palazzo al tău care, aici, alături de palazzo reale, conduce în România regatul știrilor!”... Și, astfel, adică jucând teatru și spunându-i tare: „Ce, tu nu vrei să bei pentru patronul nostru?”, îl făcea să ia o înghițitură chiar și pe spelbul de Simionescu. Cel care, când, peste cele trei etaje câte erau de la centrala din mansardă până la măsoiul lui din somptuosul etaj unu, simțea că domnul contramaistru își unsese prea mult mecanismele prin care comunicau, nu mai avea răbdare să-i spună la telefon și striga prin burlanele pe care lunecau știrile pe suluri de hârtie: „Disgraziato, abține-te, bețivule, că mai avem două ore până se-nchide ediția!!    !”...  Iar celălalt nu se sfia să răspundă tot prin vibrațiile răspândite de coloana burlanelor ce traversau etajele: „Non te preoccupare, abstinento!... Am băiatu bun care agiuta me!”...
Băiatul bun era Anton care, așa cum de la neamțul la care ucenicise-n Ardeal prinsese ceva germană, friulana contramaistrului o prindea și mai repede. Ceea ce-l făcea pe acela să-l îndrăgească, să-l ia cu el plătindu-i intrarea la saloane de bal unde veneau mahalagioaicele Bucureștilor cu pantofii în mână, ca să nu-i strice prin băltoace; iar, la intrare, își suflecau frumos fustele ca să se spele bine pe picioare înainte de a se încălța și a intra ca niște doamne în sala de dans. Unde moda era să aștepte sfioase, pentru a se lăsa apoi invitate, sau chiar tratate cu acadele când deveneau mai intime cu cavalerii. Contramaistrul îl învăța că pașii de dans nu sunt prea grei, putând să și țopăie uneori, mai ca la „Sârbă”, că mahalalele de unde veneau fetele nu erau departe de sat. Și-l mai învăța cum să le cunoască pe cele cu care „mergeau lucrurile mai ușor” și le puteai da pe urmă întâlnire în Cișmigiu, sau te puteai aventura până la capetele de tramvai peste maidanele cărora stăteau ele... Chiar așa avea obicei contramaistrul să facă, mai ales dacă o lua și cu carcaletele, iar uneori se-ntorcea șifonat rău, cotonogit de mahalagii care, în ciuda gurii femeilor, aveau principiile lor de a nu accepta intrușii.
O dată, însă, l-a dus spre Curtea Veche, pe la Hanul lui Manuc și l-a băgat într-o sală unde s-au perindat la tribună mai mulți vorbitori, unii chiar pronunțând stricat românește, ca și contramaistrul, dar cu altfel de accente, mai puțin sonore decât al lui și mai mult hârâite, exact cum îl auzea el uneori pe patron că-i batjocorea. Dizgraziato era cunoscut și chiar aplaudat acolo; i se spunea „garibaldistul”, iar el se-mpipota vorbind despre „mundo operai” și „vittoria finale”, ceea ce făcea notă aparte față de cei ce tăiau firu-n patru, făcând-o pe filosofii care vorbeau când de unul Malthus, când de altul Marx, despre care n-a prea găsit el mare lucru în lexicoanele de la redacție unde încerca să descifreze câte ceva.  Și, în felul acesta l-a întâlnit acolo pe meșterul său Axinte care, fiind un om mai serios și mai cumpătat, de la care primea altfel de sfaturi, mai ardelenești decât exclamațiile temperamentale ale italianului aceluia cu vorbire muzicală, a doua zi, la lucru, i-a spus:
        -Dacă ai venit cu garibaldistu, foarte bine, măi tată; eu m-am ținut deoparte, fiindcă așa e înțelegerea cu patronul: Să ne respectăm, dar să nu influențăm.  
Iar el avu încredere să-l întrebe ceea ce nu-l întrebase pe contramaistru:
-Oare patronu se supără dacă ne ducem acolo?
- N-are, tată,  cum se supăra, că și tinerețea lui tot aici e; chiar el ne spune că muncitorii au nevoie de un partid... Doar că, după el, nu muncitorii sunt cei mai importanți în țara asta, fiindcă sărăcia-i mult mai mare, iar el se v rea tribun pentru nevoiași de maimulte feluri... Și are dreptate, tată, nu zic nu; fiindcă, uite, noi ardelenii avem alte nedreptăți de-nfruntat; alții au altele... El face ziaru ăsta pentru toți. Și, poate că și-a dat seama că și câștigă de la toți. Asta-i treaba lui, măi tată, cănevoi sunt multe pe lume și, cu ce este, nu se-ajunge pentru toți... Unii se-ajung. Uite, el s-a ajuns și, de aia, nu se mai înțelege cu cei care spun că fac ziare numai pentru noi... Eu ca muncitor înțeleg; dar alții...
- Înseamnă că patronu nostru-i mai bun?
- El vrea să arate și a putut să arate că la el leafa-i mai sigură – spuse cu înțelepciunea sa ardeleanul - și, să știi, măi tată, că nu l-am văzut supărându-se că eu lucrez și la revistele lor c a să mai scot un ban. Așa că, nici alte întrebări  nu-mi pun, dar nici în partide cu ei n-am ce să caut, fiindcă eu n-am banii lor. Ți-am spus: pe lumea asta nu e pentru toți, fiindcă nici nu suntem toți la fel, iar oameni ca Mille adună și pentru alții; în vreme ce ăia care nu l-au mai vrut între ei, ehe, fie au dispărut, fie n-au ajuns să facă ce face el!...
- Deci, e mai bun. – insistă el copilăros, dar perseverent într-un fel de căutare a celui ce se simte singur pe lume, ce-l făcea mai bătrânicios – Meștere, dumneata m-ai pus prima dată să-nvăț versurile lui.
- Măi tată – apăsă meșterul spre acest spirit părintesc – îmi ești și-un fel de neam și lucrezi cu mine, așa că-ți spun ce văd și eu: Noi n-avem altă cale; el are, dar ne înțelege că ne adunăm acolo iar, uneori, scrie lucruri mai tari decât spun unii dintre cei de-acolo care, mie chiar că nu-mi plac, dar asta nu-nseamnă că nu-i partidul meu!... Viața asta-i cu dus și-ntors, futu-i mama ei, măi tată!...

4.      
Contramaistrul, i-a vorbit însă altfel. Considerându-se garibaldist pus pe fapte mari, spiritul său anarhic, agitat și care avea nevoie să devină teatral și să aibă public atunci când lua achiu cu băutura, nu spunea lucrurilor pe nume, precum simțul de cumpătare al meșterului Axinte.  El întotdeauna exagera, clama, instiga, făcea caz de ginta latină și de carvonarism, se raporta fără rost la situații deosebite din Franța, din Italia, confundând dinastiile regale, cu cele imperiale și cu cele de sorginte mai ignobilă proclamte recent, ajungând la revoluția din Mexic ce împușcase un împărat germanic, dar făcând confuzii cu Oliver Cromwell care decapitase un rege englez și cu asasinul lui Abraham Lincoln care rostise replica dintr-o piesă de teatru care vorbea de tirani.
-Ragazzo-băiete – se lăuda el mânuind comutatoarele de pe scaunul unde stătea în maieul cu dungi marinărești, cum avea vreo câteva purtate-n bagajele sale, ca amintire din reala sau ireala marinărie despre care vorbea – eu sunt neam de haiduci care-i strâng de gât pe zgărciții  austrieci în Tirol... Pentru mine libertatea e totul și fac urât dacă n-o am!... Eu m-am făcut anarhist împotriva comenduirii care voia să mă ia în armata imperială și a bisericii care vrea să mă facă robul pe toată viața a unei singure femei, și aia nemțoiacă!
Părea simpatic pentru că spunea lucruri mai neobișnuite, iar ucenicilor  cărora le dădea lecții de viață fiindcă tot împărțea cu ei dormitorul din pod le spunea povești marinărești sau povești cu briganzi în care-și găsea și sie-și rol, într-o postură întotdeauna revoltată și revoluționară, cum se complăcea, ajungând cu exagerarea chiar de a afirma că ajunsese cu Garibaldi-n America, relatând, de fapt, întămplări speculate din plin de ziarele europene. Se lăuda cu un văr, anarhist republican rămas în Italia după Garibaldi, care-o omorâse la Geneva pe împărăteasa lui Franz Iosif, strigând că voia să ucidă tirania și plângând apoi, când a aflat că nefericita victimă prin care se răzbunase pe tronul de la Viena, avea vederi revoluționare și-l dușmănea ea însăși pe împăratul tiran. Dar, mai ales, afirma sus și tare că-i place-n România că-s oameni petrecăreți, femeile nesemănând cu nemțoaicele iar regele, oricât de neamț o fi el, nu putuse schimba delăsarea și șpăgăria polițiștilor, aici ne mergând dictatura. Și încă multe altele, gura lui bogată găsind cuvinte și sunete ca să se facă înțeles pe românește, satisfăcându-i, astfel, dorința de a ieși în evidență cu gesturi exagerate, dar cabotin-simpatic-vorbărețe care-i îndulceau pornirea agresivă din care porneau, de fapt, spusele lui.
Doctorul Racovski și Dobrogeanu Gherea îl foloseau când era nevoie de agitație în sala aia de la România Muncitoare, iar el îi aducea pe puștii din podul-dormitor acolo prezentându-i șefilor drept viitoarea generație de carbonari pe care o pregătește. Ba, pe Anton chiar l-a luat și l-a prezentat doctorului ca ajutor al său când a făcut la casa aceluia o instalație prin care-i lega un fir direct cu Bulgaria. I-a arătat că avea un început de saturnism, fapt pentru care doctorul l-a consultat, i-a dat o rețetă cu recomandare gratuită la spitalul militar și l-a sfătuit să umble vară-iarnă cu capul gol și pieptul deschis, ceea ce-l făcea pe băiat să semene acum și mai mult cu el când, ca și cum ar fi înfruntat niște furtuni, ținea discursuri sindicaliștilor.
Trecut prin lumea aceea pe care nu o neglija, ba chiar se străduia să-i arate în continuare atenție, tot așa cum nu se dezicea nici de versurile sale din  tinerețe, patronul Constantin Mille, care nu ierta accentele străine din vorbirea unora dintre socialiștii de care se rupsese  și nici pocirea limbii care, pentru frazele sau versurile sale erau prilej de aleasă rostire sonoră, se amuza la sonoritățile friulane prin care contramaistrul pocea în alt fel rostirea românească, îi suporta și bețivăneala considerându-l foarte bun acolo la mânuirea aparaturii care constituia mândria întreprinderii lui și-l șfichiuia doar când întrecea măsura cu amenințări apocaliptice despre o revoluție care avea să distrugă totul, lucru cu care, judecata lui de om rațional chiar că nu putea fi de acord. Și, în același timp, își dovedea temeinica informare prin existența sa ales intelectuală de care era mândru, punându-i la punct exagerările:
-Măi, macaronar nemțesc, astea le-a scris Plehanov mai limpede și s-a făcut de râs față de filosofii adevărați. Filosofia se ocupă de creație, nu de distrugere; ea deschide mintea omului, nu i-o întunecă nihilist!...
- Sunt nihilisto fiindcă vreau să-mi rup lanțurile! – proclama el teatral
- Și cu ce începi?... Vezi că întrebarea asta le-am pus-o unora mei deștepți ca tine! –își arăta patronul popularitatea discutând deschis.
- Cu ce?... Cu Biserica!... Cu catolicii care nu mă lasă să divorțez! – recunoștea el – dacă mă lăsa să divorțez, luam și eu o nevastă frumoasă aici!
- Păi vezi, Disgraziato, vezi!... Tu vrei să răstorni lumea fiindcă te bat ăia care nu te lasă, om însurat, la fetele sau surorile lor!... Spune sincer: De câte ori ai fi vrut să scapi strigându-le că le-o iei de nevastă!
- Mahalagii, mici burghezi cu prejudecți!... – se trezea anarhistul din el - Lumea nedreaptă ne face să fim nihiliști!... lumea care trebuie distrusă!
- Păi, atunci începe cu moșia lui Racovski și cu cârciuma lui Gherea! – io trântea patronul ca să se facă înțeles și de ceilalți de față  - Eu nu eram muncitor și n-aveam ce să caut în partidul vostru; iar Morțun era mai boier decât mine, așa că nu-l poate nimeni acuza de trădare; păi, atunci de ce trebuie să vă conducă alții, după alte interese decât ale voastre?!
- Asta, întreabă-i pe ei, au sunt garibaldist, nu nihilist! – se redresa cu demnitate italianul dispus la concesiuni: Uite, eu mă înfrunt cu plăcere cu tine, patronul meu...
- Tu ești un fenomen rar, mă – îl mângâia patronul punând cu știința lui degetul pe rană -  Ești nihilist latin; nu slav, ca ceilalți!... Dacă ai fi învățat câte cveva, tu deveneai cartezian; dar ăștia nu-s în stare; pe ăștia-i bântuie altfel de stafii; filosofia lor e altfel; e stranie și strâmbă pentru noi, ca și c redințele sectelor ălora ce vin din  Siberii cu tot felul de mutilări!...
Era plăcut patronul când îl prindeai în astfel de momente și avea capacitatea aceea a avocaților deștepți de a explica orice aducțnd mereu noi informații, mult mai avansate decât ale adversarului, exact cum făcea și-n gazetărie. Și își făcea virtute din faptul că se arăta un pragmatic modern. Lucrătorii ca și redactorii se băteau să vină la salariile lui sigure și la modernizările prin care el le făcea servicii mai mari decât ce obțineau de la alții cu revendicări sindicale pe care li le mai dijmuiau și liderii ce se pretindeau de stânga. Anton Celaru începuse să priceapă asta după ce, prima dată văzuse cerințele foarte riguroase pe care administratorul Sache Pietreanu le avea în numele patronului, nu lăudându-i ci atrăgând atenția că „atunci când gazeta este bună și se vinde, nu vă faceți decâțt datoria!”... De altfel, încă de multă vreme, ei multiplicaseră și puseseră în camerele redacției, ca un memento a ceea ce nu trebuie făcut, poza lui Zaharia Carcalechi, gazetar falit devenit celebru pentru că vreme de aproape douăzeci de ani scotea din când în când câte un număr din „Vestitorul românesc”. Nici la zi fixă, nici urmărind fapta de actualitate, nici renunțând la știrile pe care le lăsa vechi în paginile nou tipărite. Tot așa, după cum avea chef sau găsea bani să cumpere hârtie, dar mirându-se când iarăși ajungea la faliment.
Patron modern, aducând cele mai noi mașini și strângând bani să cumpere și magaziile de alături ale unor fabricanți de saci, unde putea să le extindă pe acestea, Mille se purta cu toți angajații la fel: Și pretențios și corect cu ei și, chiar prietenos, atent la gândurile lor atunci când avea vreme să stea de vorbă. Cel puțin așa i se arăta și tânărului primit ca nou venit care creștea acolo și capriciosului ce ținea atât de mult la titulatura străină de  „contramaistru”. Adoptați amândoi acolo, unul plecat de la părinți în necunoscut, altul fugind de la nevastă, poate, în cunoștința de cauză care-l făcea uneori să se-ntoacă terfelit de prejudecățile celor cărora le asalta femeile, datorită acestui spirit antreprenorial modern, ei aveau, de bine de rău, asigurat un trai cum n-aveau alții.
Numai că, într-o bună zi, nenorocirea făcu ca, nici măcar terfelit, Disgraziato să nu se mai întoarcă. Se spunea că mahalagii care-l bătuseră crunt, îl aruncaseră pe urmă într-un tren cerealier care mergea spre Giurgiu „vărsându-l” acolo într-u șlep odată cu grânele. Dar alții bănuiau că putea fi și mâna poliției care se afla în alarmă din pricina revoluțiilor din Rusia și încerca să scape de cei care făceau agitație, mai ales dacă n-aveau o identitate prea clară, putând fi prins și cu musca pe căciulă, cum se-ntâmpla cu contramaistrul.
Mai înainte, însă, de a se afla toate acestea, a izbucnit panica în redacție deoarece, exact la orele de vârf când circulația de mesaje, depeșe, știri prin telefoane și tubulatura burlanelor realiza acel flux al legăturilor dintre mansarda cu centrala, conducerea de la primul etaj cu masa mare la care lucra nedezlipit Simionescu și birourile, culegerea, paginația de la celelalte etaje, ca niciodată, Disgraziato nu apăruse. Oricât de bețivan și fustangiu era, oricât îl dregeau băieții din dormitorul alăturat cu cafele amare în care storceau lămăie, la orele acelea, mai șifonat sau mai curățel, el apărea întotdeauna și nu se făcea de râs când începea mânuirea butoanelor, așa că spelbul de la măsoiul din hol nu bombănea decât în primele minute, pe urmă, când  constata că lucrurile începeau să meargă, auzindu-i-se prin burlane numai comenzile obișnuite.   
De data asta, însă, Simionescu striga ca-n gură de șarpe înjurându-l pe bețivan de toți și de toate pentru că încă nu realiza faptul că se putea să nu fie acolo, iar motorul lor să nu pornească, să rămână inert, să nu intre-n funcțiune și, astfel, întregul mecanism să sucombe. Apăruse acolo, lângă biroul cel mare și lat, chiar secretarul general de redacție, părăsindu-și fotoliul său somptuos care fusese al vechiului patron, al lui Beldiman și se vedea gol prin ușa rămasă deschisă, veneau și ceilalțti secretari, cu listele de portofoliu care se putea folosi ca să se tipărească, totuși, gazeta – portofoliu de articole din redacție, portofoliu de materiale culese, de pe mesele cu corecturi, din paginație, portofoliu scuturat din toate părțile, redimensionat, rafistolat repede , pe picior, pentru ca procesul tipografic să nu stea în vreme ce, cu telefonul la ureche, dar strigând și-n pâlnia de desupra capului său, în care se termina întinderea tubulaturii, Simionescu să facă verbal eforturile cu care alții încearcă să pornească un motor când forțînd, când rugându-se, când molestându-l, când luându-l cu binișorul...
Iar motorul porni. Cândva, fără să-și dea seama cineva, în agitația aceea, cam când, se treziră cu el pornind, primele suluri lunecând zdrăgănit pe tuburi, primele legături începând să lucească în beculețe, tocul lui Simionescu detașându-se de poruncile rostite de glasul său și menționând dimensiuni și formate pe colțurile paginilor, telefoanele începând să se audă țărăind în birourile lăsate cu ușile deschise de cei care se strânseseră agitați la masa  subsecertarului de redacție, până la exclamația satisfăcută a aceluia, ca o promisiune că, de acum, lucrurile intră îndesfășurarea lor calmă:
-Așa, așa... fir-ai tu al dracului de pacoste bețivă!...
Când au ajuns însă sus, după ce grosul materiei a intrat la tipar, la pupitrul cu butoane, beculețe, mufe și borne pentru fișe, cadrane cu poziții pentru ștechere și toată mățăraia conexiunilor branșate și debranșate, nu era acolo, nici în maieul cu dungi, nici nedezbrăcat de scaoul cu nasturi marinărești cum rămânea când venea pe fugă, nici mahmur, nici proaspăt trezit, Disgraziato, piaza rea a spelbului și conștiinciosului personaj de la masa de comandă din hol. Ci, transpirat tot dar ne lăsându-se, ba mai bălbâind și câte-o comandă în italiană, ca și cum ar fi mânat o mârșăagă de tracțiune învățată cu limba aceea, subțirelul Celaru cu părul vîlvoi și cămașa descheiată se dovedi a fi fost celcare n-a lăsat să moară mașinaăria fluxului de știri. Era spre al patrulea an de când lucra la „Adevărul”, iar patronul l-a avansat imediat pe acel post, fără să-l întrebe de câte ori o mai făcuse ascunzând lipsa contramaistrului.
Din păcate, contramaistrul a dispărut lăsând o lipsă pentru mulți. Un loc gol privind contradictoria lui personalitate care, chiar dacă el se purta de cele mai multe ori rece și egoist, satisfăcându-și mai ales exibiționismul cu care atrăgea atenția celorlalți, această atracție îi marca: Și pe tineri ca el care, poate, în superficialitatea vîrstei îl luau drept model de personalitate accentuată ale cărei trucuri de succes ești tentat să le imiți, dar și pe vârstnicii pe lângă care nu putea să treacă neremarcat. Așa că, pe Anton, pesemne considerându-l un fel de emul al aceluia, chiar doctorul Racovski l-a întrebat, amintinduindu-și-l acolo, la „România muncitoare”, dacă mai știe ceva de italianul tirolezo-helvetic și garibaldist...
Astfel moșteni el patul  despărțit cu dulap care formase cândva încăperea separată de dormitor pe care o meritase contramaistrul, ca și pupitrul aceluia cu toate instalațiile la care se deprinsese a lucra cât mai prompt și făcându-și din asta o pasiune, acolo, la cucurigul mansardei unde se afla centrala în peretele exterior al căreia - calcan cărămiziu ce dădea spre turla  bisericii, se ancorau pe izolatorii de porțelan ca niște zgribulite  păsări albe, zeci de fire ce traversau cerul Bucureștilor aducând toate veștile lumii.
Pe această cale îi parveni și mesajul acela la oră târzie, în vremea de pauză, când firele se mai răceau după ce se intra în tipărirea edițiilor de noapte și, în vibrația pe care o trasmitea pereților rotativa de dedesubt, el deschidea fereastra ca să respire înainte de culcare aerul nopții de iarnă ascultând fornăitul cailor de la trăsurile care se strângeau în jurul bisericii așteptându-și rândul la pachetele ce li se aruncau prin ușile de la expediție spre a fi duse la mesageria trenurilor de noapte. Era o plăcere scurtă, fiindcă altfel nu-i rămâneau mai mult de patru ore de somn până ce limbile soneriilor subțiri reîncepeau să țărâie cerând contacte cu cei ce se-ntreceau să dea cât mai devreme știrile dimineții. Așa că tocmai se pregătea să-nchidă geamul când un apel în plus insistă până ce el ajunse să răspundă:
-Alo, Antoane, tu ești?... sunt de la Cernăuți, Pitaru... Notează-ți mai întîi un nume și-apoi îți spun despre ce-i vorba...  Așa: Aidingher; se scrie Ei-din-ger; ai scris?... Acuma încă unul: generalul Fișer; se scrie Fi-sch-er... Bun; și încă unul: Mochi Fișer: se scrie tot Fi-sch-er... Ai notat, da? Acuma fii atent, ca te sun  la telefon la ora asta și-ți spun pe gură că nu ne-aude nimeni, nu-ți scriu nimic pe telegraf, că jandarmii pot intercepta... Primul Fischer, generalul, e șeful lor; să notezi și asta...  Așa, uite despre ce-i vorba: La cât vine patronu? Să nu-l suni acasă; aștepți până vine și intri la el!... Numai dacă vezi că-ntârzie, suni; dar nu-i spui la telefon, că dimneața e altfel; înțelegi?... Întrebi numai când vine, sau vezi dacă trebuie să te duci să-l întâlnești în altă parte; înțelegi Antoane?!..

5.
Patronul ajunse, însă, de dimineață; iar el, înfățișându-se în vesta cu mânecile cămășii gâtuite de gume, îl așteptă să termine cu cei care de obicei erau primii: secretariatul de redacție și administrația cu hârtiile de bancă, pentru ca să se strecoare înaintea redactorilor care se strângeau mai greu pentru „operativa mare”.
    -Ai pățit ceva? –  întrebă Mile pentru că, de obicei, îl chema el când pleca, sau urma să lipsească pentru a-i spune cum să dirijeze mesajele ce-i veneau în lipsă.
    - Nu eu; Pitaru de la Cernăuți... Adică nici el. Mi-a spus să vă spun neapărat că se pregătește ceva... Din partea generalului Fischer, de la jandarmeria austriacă, dar și cu alt Fisher, unul Mochi de la Botoșani care a ajuns acolo. Și mai este unul, Eidinger; cred că e cel care vă sună la telefon și vă fac  uneori legătura... Așa cred: care dă anunțuri de la Athénée Palace; că  nu mi-a spus numele celălalt, iar eu  nu i-am spus că-l știam, ca să vă spun întâi dumneavoastră...
    - Bine, mă, ăștia sunt, va să zică; am înțeles. Și ce spune Pitaru că fac?
    - Zice că fac spioni; că la jandarmeria austriacă la Cernăuți se caută români, sau care vorbesc românește și îi primesc la instrucție, iar după aia semnează angajament pe patru ani, dacă-n primul an merg la muncă la noi aici în regat, sau în Banat, nu mi-a mai spus exact dacă și-n alte părți. Mi-a spus numai că a văzut oameni adunați la recrutare și avăzut un asemenea angajament care promite că, după un an aici îi trimite chiar jandarmi să fie în alte părți din imperiu, sau îi face achizitori de recolte aici, de la moșierii noștri pentru armata austriacă; dar prima dată să fie lucrători, să se ducă unde îi trimit ei; sau să fie chiar mai bătrâni, dar să fi fost la lucru în satele românești, ba chiar să aibă și cunoștințe pe acolo... Și vă roagă Pitaru să dați să verifice la moșii la noi, unde-au venit ăștia; că mi-a dat o listă pe telegraf pe care, uitați, am transcris-o. Restul mi-a spus la telefon și mi-a spus să nu transcriu ci să vă spun să știți numai dumneavoastră, că la telefon n-avea cine să-l asculte iar la telegraf sunt numai nume de moșii, sau arendași de care nu știe cineva despre ce e vorba... Și  mi-a mai spus că Mochi ăsta a dat într-un ziar de-acolo, că nu vrea să semneze nimic cu țăranii, fiindcă e an bun, care va avea recoltă bună și are alte planuri; poate, adică, să folosească muncitori din ăia, angajați acolo, pe care-i plătește îndată după munci, și nu la dijmă... Dar a zis că n-a înțeles prea bine, fiindcă ziarul ăla din Cernăuți e cu interese la Fischer celălalt, generalul, și nu poți avea încredere așa că vă roagă pe dumneavoastră să analizați... Asta a spus; mă iertați că am dat-o așa repede, dar mi-era teamă să nu uit ceva, că mi-a telefonat tocmai când mă culcam, iar când mi-a spus de Eidinger, m-am gândit c-o fi ăsta care vă caută pe aici... – mai zise el dintr-o singură suflare, făcându-l pe patron să-l tempereze:
    - Bine Antoane; bine băiatule... Acum stai acolo, scrie și lasă-mi pe birou până termin operativa.
    - Să v-aștept?
    - Nu; poți să te duci sus. Numai așează foaia cu spatele, să nu vadă alții dacă intră.
    - Și, lui Pitaru, dacă ne caută?
    - Spune-i că apare; să mai transmită tot ce află... Și, apropo de nemți: Când o să mă sune unul Günther, să mă cauți; dacă nu, amintește-mi la prânz, după ce apare ediția, să-i telefonăm noi...
    - Am înțeles – se așeză el la masa mică, unde uneori patronul dicta stenografilor, încercând penița în vreme ce Mille, cu predilecția sa de a fi atent la toate, a se informa și a se arăta informat, își amintea că era cazul să-l întrebe:
    - Pitaru n-antrebat ceva de banii lui de deplasare.
    - A spus și de asta, domnule director – recunoscu spăsit Celaru – dar mi-a zis să vă-ntreb altă dată, că acum e important asta...
    - Bine – îi făcu plăcere patronului să-și dovedească nedezmințita atenție – zi-i că uite, acum, în ședință, spun administrației să rezolve...
    Ceea ce, pentru tânărul Celaru era o lecție care-l făcea să-și admire și mai mult patronul.
Se purta frumos cu ei patronul, le încuraja ambițiile de a se afirma sau de a învăța  și nu se formaliza de a lucra direct cu cel mai mic amploaiat dacă așa se făcea mai repede gazeta. Era șeful acela bun  care n-are nevoie de intermediari și comunică cu orice om, respectând în același timp și ierarhia celor mai capabili, gratificându-i pe toți cum  trebuie și ne obișnuind să jignească pe nimeni, dar nici plăcându-i băgăreții  care obișnuiau să-și dea mai multăimportanță decât aveau. Pe ucenici și calfe îi favoriza în mod deosebit, le observa și le încuraja calitățile. Pe el, astfel, de multe ori îl așeza la acea măsuță, unde se așezau stenografii calificați. Pentru că, uneori, completări la articolele sau notele scurte pe care le aducea, i le dicta chiar lui, fiindcă de când  îl mutase la telegraf Anton avusese ambiția de a învăța cum se folosea scrierea prescurtată pe care o completai după aceea și chiar, laudat de patronul care încuraja bucuros ambițiile fiecăruia, începuse să deprindă stenografia...
    În ediția de prânz, sub un titlu mare, care lăsa să se înțeleagă mai multe fără a spune mare lucru,  apăru o știre pe care el se grăbi să o anunțe corespondentului de la  Cernăuți, odată cu vestea bună a promptitudinii patronului cu măsurile administrative... Acela mulțumi spunându-i ca și cum el ar fi știut tot ce aranjase cu patronul:
-Bun; acum am cum să mă țin după ei, dacă vor începe ăștia să se deplaseze...
Și, doar după vreo două zile, când pesemne ajunsese la el numărul respectiv din gazetă, întreba dacă se va da și restul informațiilor pe care-l rugase să le dea șefului celui mare.
El nu îndrăzni însă să-l mai deranjeze pe Mille cu o asemenea întrebare. Mai ales că avea multă treabă în îndeletnicirile sale, și cu banderola telegrafului și cu însemnările pe care le prelua la cască și cu legăturile pe care le comuta tot schimbând fișele din mufe și conectând sau deconectând diferite legături, pe diferitele direcții ale sârmelor ce adunau la freastra lui vrăbiile zgribulite  așteptând și ele primăvara. Iar pe patron îl vedea ocupat, precipitat; ba îl auzise chiar strigând odată într-o convorbire cu acel Günther pe care nu uitase să i-l caute.
După legăturile pe care i le făcuse și direct la Viena și la biroul de la Athénée Palace unde răspundea cu ton cam milităros: „Ja wohl…” acel Eidinger, părea că se tot tocmesc sau se ceartă pe ceva. Dar el, băiat disciplinat, moștenind din familie curățenia săracă și acea conștiinciozitate garantat ardelenească, își făcea cu sfințenie datoria de a nu asculta convorbirile cărora le făcea legătura, după cum îi ceruse administratorul Sache Petreanu când îl mutase aici din tipografie. Frânturile de început, sau de restabilit conectarea când se pierdea, nu avea, însă, cum să le ocolească . Așa că, unele precipitări de moment, vrând-nevrând, trebuia să le înțeleagă, la fel cum înțelegea și frenezia corespondenților atunci când se grăbeau să transmită o știre-bombă.   
    Totuși, când avu timp pentru plăcerea sa cea mare, aceea de a se strecura în biblioteca documentară a redactorilor și a sorbi din enciclopediile mari și bogate pe care aceia le foloseau doar rapid, spre elucidarea unor termeni, se duse la colecția ziarului și citi cu atenție știrea aceea care apărea cu titlu pompos de ultimă oră a evenimentelor din provinciile nealipite: Nu spunea nimic tocmai despre treaba cu spionajul, ci punea accentul pe recolta bogată care se anunța:
    „După cum preluăm din paginile Foii de dimineață din Czernovitz, cele spuse de arendașul unor mari moșii din Botoșani și Piatra, cunoscutul Mochi Fisher, recolta anului acestuia se prevede a fi foarte bogată. Fapt pentru care omul de afaceri își face calculul să nu mai dea pământul în dijma legiuită pentru sătenii localnici, ci să aducă muncitori zilieri cu care să se socotească după fiecare muncă a câmpului, rămânând el cu câștigul din recolta mai mare, dacă se va face.”... Și adăuga ceva ce nu se afla în depeșa lui Pitaru: „Ne temem că, ajunse la urechile sătenilor  care, și așa, au pus mâna pe coase și furci ca să-și facă dreptate, această hotărâre a unei dintre cele mai puternice familii de arendași din Moldova, v a înteți starea de nemulțumire provocând adevărate răscoale. Magaziile sunt goale, iar foamea care-i pândește îi răscoală pe țărani”...


    6.
    După câteva zile, văzându-se prin asta că îi parveniseseră banii și putuse porni în reportaj, Pitaru transmitea pe telegraf de la Gara Burdujeni unde se făcea transferul de vagoane de la Căile Ferate Austroungare la Căile Ferate Române, pe vechea linie care venea de peste graniță. Acolo era vama care se impunea prin clădirea mare, bogat luminată, a gării de frontieră împodobită în arhitectura pretențiilor sfidătoare ale imperiului. Linia cea veche, însă, continua mai mulți kilometri, până la gările moldovenești cu peroane mici străjuite de felinarele colorate și pompa de apă ridicându-și trompa între ele, proiectate modest și uitilitar odată cu noua rețea de căi ferate a regatului. Rețea de pe urma căreia tot antreprenorii nemți se îmbogățiseră primii, ziarele vremii chiar susținând că așa fusese întronat Carol întâi de Hohenzollern: Cu misiunea de a concesiona toate construcțiile de drumuri, poduri și căi ferate românești unor întreprinderi germane, adică  îndepărtându-i pe concurenții austrieci și englezi care profitaseră până atunci și aducând băncile  din Berlinul împăratului Wilhelm, ca să fie mai bine înfipte decât cele din Wiena împăratului Franz-Iosif în finanțarea industriilor care se  întemeiau pe lângă aceste căi ferate...
    Cu asemenea afirmații își începea Pitaru reportajul pentru a arăta că oficialitățile de la vama și transportul austroungar își reclamau dreptul proprietății lor de terasament pe teritoriul românesc folosindu-l spre a trece cu vagoanele și a înainta cu încărcătura până în gări care nu le aparțineau. Iar acolo, încărcătura cobora fiind formată din grupuri de oameni care așteptau alte trenuri sau se încolnau și porneau mai departe perpedes pe lângă calea ferată, despărțindu-se la întretăierea cu șoselele și drumurile ce duceau spre satele județelor din nordul Moldovei. Șiruri mici, ca o armată în răspândire, unii având chiar și haine asemănătoare care parcă li se potriviseră la vreo magazie de uniforme, ba chiar și ranițele celor ce nu-și duceau lucrurile personale în boccele erau destul de asemănătoare unora de la armata imperială, fapt pentru care înaintarea asta strecurată pe grupuri în diverse direcții, aducea odată cu vânturile primăvăratece ale Babelor lui Martie un fel de zvon de fluturare a drapelului cu pajuri și înscrisul  “A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo – Austria trebuie sa conduca întreaga lume).
    Cum se vedea, însă, această trebuință a lumii de a fi condusă de Austria bătrânului Franz-Iosif care, de la 1848, bine sprijinit pe organizarea sa milităros-polițienească, domnea intr-una asupra acestui miez de Europă, se putea vedea chiar și din modul cum armata asta se tot împărțea mereu rărindu-se printre dealurile moldave și împânzindu-și prezența în vetrele satelor, unde se-amestecau cu oamenii și luau parte la necazul lor. Iar necazul lor fiind tocmai acela că marele arendaș Mochi Fișher, plecase la neamul sau tizul lui din Cernăuți, generalul, fără a le semna învoielile, că vremea arăturilor venea, iar fără aceste învoieli ei n-aveau pământul pe care să înceapă, însemna că anul bogat prevăzut putea fi de mare sărăcie pentru ei, lăsându-i fără merinde. În felul acesta îngrijorarea creștea, nemulțumirile porneau de nu mai știau oamenii dacă de la ei sau de la veneticii care se amestecau cu ei, devenind mai nemulțumiți și mai răzbunători decât ei,  pornea scânteia. Și, uite-așa, nu numai că începea să colcăie tot nordul Moldovei îndemnat la revoltă, dar ziarele din Cernăuți, foile acelea nemțești de dimineață sau de zi, „Morgenblat” sau „Tagenblat” au oameni care transmit ca și el făcând răscoala mai mare-n ziar decât în sate și descriind plecarea lui Mochi Fisher de la Flămânzi de teama oamenilor ce rămâneau fără lucru el nesemnându-le învoielile, dar nu și venirea celor care, chipurile căutând de lucru pe la moșii, se amestecau printre ei îndemnându-i la răscoală. Era vorba de oameni care ziceau că-s lucrători de pământ trimiși de samsarii care angajau mână de lucru la Cernăuți, dar avea apucături destul de milităroase când le spuneau țăranilor cum să se organizeze; grupuri întregi care, acum, pe măsură ce alții intră pe la Burdujeni și Mihăileni, se răspândesc tot mai spre Țara de Jos a Moldovei făcând o asemenea agitație încât el a auzit că unii țărani au sărit chiar să-i domolească pe alții, ce se porniseră prea tare, lăsându-se sub comanda unora care nu erau de-ai lor, dar le dădeau de băut și puneau ei foc... Lucru pe care românul nu-l face, dar ziarele plătite de Fischer generalul au început să scrie și să trimită telegrame.


    7.
        După apariția acestui  reportaj pieptănat, tăiat în unele locuri și pus la punct chiar de patron,  au început să vină și altele, de la corespondenți care anunțaseră înainte anumite răbufniri mai în interiorul țării, dar acum începeau să-i remarce și ei pe veneticii care instigau, vorbeau în numele răsculaților și chiar puneau cu mâna lor foc pe la conace. În vreme ce, jalbele și petițiile pe care le raportau câteva prefecturi, aveau în mod ciudat cam aceeași scriitură și aceleași vorbe, cu toate că proveneau din sate deosebite. Ca și cum ar fi fost scrise de aceeași mână și doar copiate de cei care veniseră repede la țăranii nemulțumiți oferindu-se să-i ajute și pornind astfel răscoala. Fără să remarce aceasta, ziarele socialiste le publicaseră din dorința de a lua partea răsculaților ale căror plângeri le susțineau. Alertat, sau, poate cerându-i-se să-i informeze pe ai lui, a doua zi de dimineață, după terminarea paginării, când în zețărie rămâneau doar ucenicii ce desfăceau formele, ei se eliberau, iar mașiniștii începeau tipărirea tirajului, meșterul Axinte urcă la el. De meșter, Celaru nu putea ascunde secretele locului său de muncă, de vreme ce tocmai acela îl recomandase la patron și lui Sache Petreanu care-l instruise, așa că-i făcu semn spre mesajele transmise care, mai devreme sau mai târziu tot ar fi ajuns la mâna lui să le culeagă, ca meseriaș a cărui încredere o verificase bine patronul în mulți ani de conlucrare, chiar dacă acela rămăsese și acolo unde îi dusese tinerețea pe amândoi. Viața se arăta mai complicată în relațiile care se stabiliseră între acești doi oameni, cu mai multă toleranță și încredere decât vorbeau conferențiarii de la „România muncitoare”, iar Celaru nu apuca să priceapă de la Cristescu totul.   
     Așa că meșterul răsfoia hârtiile pufnind, în vreme ce el vorbea cu Pitaru care revenise acolo, în Gara Burdujeni de unde mai transmitea ceva prin telegraf, dar la telefon lăsa să se-nțeleagă că  nu-i era la îndemână să vorbească orice, nu avea cum să spună tot deoarece acolo, în gara cu vameși imperiali și poliție de frontieră erau mai multe feluri de urechi: „Înțelegi, Antoane?”...  Așa că discuția dura mai mult, el străduindu-se să dea de înțeles câte ceva spunând mereu: „ ...zi-i directorului că domnul conte, stăpânul meu ministrul de externe a poruncit toate astea, înțelegi, Antoane?”...  „Înțeleg, înțeleg – asigura el – uite că și meșterul Axinte te salută!”... Dar acela profita ca să spună: „ Salută-l și pe el că...cu primul tren trmit pe cineva cu explicații; ajunge la voi maine sau poimâine”... Pentru ca, printre astea să strecoare repede ce-l durea: „Dar spune șefului să publice! De ce nu publică tot ce trimit?!”... Sau, după alte divagații: „Eu scriu una și citesc altele... Să nu ia de la alții, că...”... Cine zici că mă salută? Axinte?... Da-l încoa că suntem prieteni vechi!... Și nu uita: trimit un mesager.  
    -Sunteți prieteni vechi? Eu îl  credeam mai tânăr, mai de vârsta mea – îi spuse el lui Axinte luând casca în care acela terminase de vorbit.
    - Nu, tată; e de vîrsta mea... Sau cam  a patronului – spuse el după o oarecare ezitare, pentru a ezita din nou: Am fost împreună la... în fine, la începuturi.... Și el, ca și Mille, n-au fost prea mulțumiți. Că-i patriot; venise la București cu gânduri  mari. Pe urmă s-a întors la Cernăuți, zicând că-i mai bine dacă luptă pentru românii de-acolo. Și a ajuns un fel de tribun pentru bucovineni. Mille-l ajută să scoată din când în când o foaie, cu ce primește pentru corespondențele de la noi. Dar ăia care scot foi nemțești au bani; iar el, ca și noi cu „România muncitoare”...
    - Meștere, voiam să te-ntreb de mult: Patronu nu se supără că lucrezi și la „România muncitoare”?
    - De ce s-ar supăra dacă-i lucrez bine și-aici?! – se-mpotrivi ardeleanul din el cu orgoliu de meseriaș, pentru a n-o recunoaște și pe cea dreptă: Și-apoi, tu nu vezi că, de când au început frământările astea publicăm cam la fel?!... – Pentru ca să revină la orgoliile lui: Mille e meseriaș bun în ce face; iar, dacă vrem să ne respecte alții, meseriașii buni trebuie să ne respectăm noi între noi! – Dar, până la urmă, recunoscu: Chit că unu-i mare patron de gazete, iar altul zețar; așa e făcută lumea asta, că fiecare ar dori pentru el cât mai mult, dar nu e pentru toți... Uite, chiar așa zicea și Pitaru, când ne părăsea întorcându-se la ai lui. Și-a făcut rost la Cernăuți. Nu prea grozav, dar și-a făcut. Are nevastă învățătoare și i-a turnat vreo patru fete. Cred că-s bucovinence din alea frumoase și pietroase, de se disting bine de nemțoaicele și ucrainencele blonde care se-ngrașă mult după măritiș, că mi-a arătat odată o poză de-a ei! – se dovedi meșterul a avea chef de vorbă, cum avea de obicei după oboseala muncii de noapte – Vezi că-ți trimite una, așa mi-a spus la telefon: Că trebuie să-l convingem pe patron și, vrând să fie sigur, trimite materialele chiar cu fata lui!... S-o aștepți, mă, că eu las vorbă la poartă s-o trimită la tine când vine... Hai, că mă duc să văd dacă pot intra le șefu, că are și Pitaru dreptatea lui; bate războiu la ușă, dacăne mai lăsăm manevrați!...
    - Dar de ce, meștere, de ce nu se publică tot, de ce unele lucruri se amestecă? Sau, cine se amestecă în anumite ...
    - Cine se amestecă, nu se amestecă numai aici - îi răspunse cu-ncredere meșterul ardeleanului său -  îi văd eu și pe ăia de dincolo, că nu-s mai breji și are dreptate Mille când spune că nu atât de țăran le pasă!... Cu toate că, acum, cu mâna lui se-aprinde zâzania. Că nu-i adevărat că vine foamete. I-am spus și lui frimu să nu mai scrie așa. Anii sunt buni la recoltă; dar cineva ațâță!
    - Pitaru zice că nu e mâna țăranilor, ci altă mână. Asta mă tot întreabă de ce-i taie patronul!
    - Cine știe!... dacă  nu-i verificată bine știrea, mai bine-o tai; așa-i legea ziarelor!
    - Crezi, meștere că o mai ține cineva? – îl întrebă el, așa cum îl întreba și pe Cristescu.
    Dar nu mai apucară să termine discuția. Făcându-se ora de-ncepere a lucrului în birouri, soneriile centralei zbârnâiau aducând mai multe apeluri deodată. Unul era de la ministrul Pherekide care nici nu mai întreba de patron , ci lăsa vorbă prin șeful de cabinet să fie așteptat că pornise într-acolo, altele erau de la corespondenți care spuneau că răscoalele se-ndreaptă spre Bacău și Vaslui, iar cu cine suna de la Palatul regal, luase legătura imediat patronul. Telegraful bătea știri de la alți corespondenți  și rapoartele de la prefecturi după care le făceau copii oamenii lor plătiți pe-ascuns acolo sau la ministere. Celaru sot ducea cu ele, ca să aibă motiv să intre la patron, dar își dădea seama că nu s-ar fi putut nicicum, încă înainte de a da de valeții-curieri, după cum  vedea agățate pe lambriurile somptuosului cuier somptuoase paltoane sub căciuli sau pălării tari și o lua spre partea cealaltă a holului, spre ușa deschisă de la biroul secretarului de redacție care supraveghea toată mișcarea, își asuma sedcretul sau circuitul hârtiilor primite atât din redacție cât și de afară, veghia cu ochelari vigilenți venirea și plecarea discretă a personajelor în acel spațiu elegant pe  care avea misiunea de a-l păstra în același timp intim dar funcțional pentru activitățile precipitate ale redacției, care aveau alte norme și alt fel de relații decât cabinetele funcționărești, fiind vorba de o colaborare mai camaraderească a celor implicați în secretele gazetăriei, indiferent de rang. Și, numai în momente din ac estea de tensiune în care ambele uși de la el erau larg deschise spre a-i lăsa biroul să domine întregul spațiu în vreme ce el domina și hârtiile ce i se așezau în față cu nemiluita și valeții-curieri ce foloseau și pentru veghe și pentru servicii personale și pentru atribuții redacționale imediate.
    -Meșterul meu Axinte n-a fost pe-aici? – se făcea el a întreba așezând hârtiile pe biroul acela imens învelit în mușama pătată de cerneluri la care, ca un cui bine înfipt, funcționa meticulos și cu spirit de observație distributiv  cel care îi era șef de drept, atunci când, conform cutumelor mai elastice din gazetărie, nu-l chema direct patronul.
    Iar celălalt, conform acelorași cutume de comunicare a oamenilor ăstora cu cozoroace ca să le cadă lumina pe ceea ce aveau de văzut, nu în ochi și mânecile cămășilor ridicate bufant în gumilastic, spre a avea libere mâinile, ceea ce devenise un fel de uniformă a meseriei libertine, îi punea la punct fără jenă:
    - Haide, haide, că nu vă merge astăzi!... E cotoioasă, așa că stai acolo unde-ți zbărnâie soneriile, nu te baza pe ucenici!... De ce ai tub s-arunci mesajele direct la mine sau în redacție?!
     Și arăta spre gura de tablă a burlanului fasonat cu meșteșug ce traversa cu ramificații etajele, în redacții, la corectură, la tipografie,  până la el la centrală proiectată de urmașii lui Graham Bell, scuipând pe biroul acela imens diverse hârtii cu însemnări, transcrieri sau semnale Morse.
    Într-adevăr, termenul acela nu prea elegant de „cotoioasă”, pe care, în holul somptuos, având atârnate pe lambriuri paltoane boierești păzite de curierii redacției transformați în valeți, cum se-ntâmpla numai când venea în redacție lume bună, îl scuza doar argoul gazetăresc, se dovedise foarte nimerit când reajunse sus punându-și suportul cu cască la ureche și gorniță la gură. Pentru că, în urma unui comunicat cu numirea la o comandă militară a generalului Averescu care primea misiunea desfășurării unor trupe, puzderie de alte apeluri și informații începură să curgă. Iar, când, spre după amiaza la care se ajunsese cu multă agitație,  chiar una dintre convorbirile patronului se întrerupse și el trebui s-o restabilească, oricât de repede manevrase fișele și comutatoarele tot îl auzi strigând furios la ăla care răspundea doar „Ja wohl, ja wohl!”:
-Dar ce cred șefii dumitale Günther, sau chiar Aerenthal, că asta se plătește cu trei linotipuri și câteva prese de rezervă la rotativă ?!... Asta, costă, ehe!... Spune-le că nu fac nimic dacă...
- Ja wohl, comunicăm imediat; ja wohl!...
    Metalul membranei așezate de Graham Bell pe doi electromagneți micuți, cât să plaseze carcasa de bachelită pe ureche în condițiile cele mai moderne, ținută cu mâner de lemn sau apăsată de arcul  ce-l petreceai peste creștet, aducea din dulapurile alea mari care ascundeau înfășurarea unor puternice instalații branșate la mari acumulatori, prin cablul elastic inventat special spre a te lăsa să te miști lejer pe scaun, apropiindu-te sau depărtându-te de gornițele microfoanelor înfipte tot în elegant fasonate suporturi de lemn, păstră multă  vreme în urechile lui acel ton cu dorință de aplanare exprimată prin poziție milităroasă de subordonare:
    -Ja wohl, ja wohl; comunicăm imediat și revenim, herr direktor!...
    Ca și vehemența la care nu renunța glasul patronului său:
-Păi eu am tiraje de două ori mai mari decât „Universul” și „Epoca” la un loc!...

       8.
    Articolul următor pe care-l transmitea Pitaru - cu toate că nu aducea știri noi în continuarea celor cu șirurile de infiltrați de  peste graniță ca să-i asmută pe țărani, ci informa, doar, că a văzut concentrare de trupe românești care controlează la frontieră, deci pericolul acelor spioni se confirmă și se va confirma mai mult dacă autoritățile române vor reține anumite persoane și le vor identifica - îi ungea lui Anton Celaru inima de om tânăr crescut în conștiința că ei, ardelenii, au nevoie de unirea cu țara, arătându-i că și-n alte părți, nu numai în satele de unde venea el, necazul oamenilor năștea asemenea simțăminte.
    Bucovineanul nu mai scria ca ziarist care relatează fapte, ci își luase condeiul de tribun care vorbește despre necazurile alor săi, a căror dorință de unire cu cei din regatul românesc stă ca un nod în gâtul imperiului habsburgic ale cărui armate au unica menire de a păstra puterea cu care Franz Iosif împărățea peste diferitele popoare din această parte a Europei de aproape șaizeci de ani, nerecunoscându-le dreptul de a-și alege libere apartenența, așa cum se pornise revoluția dela 1848 care, ajungând la Viena s-a răsturnat perfid prin așezarea lui pe tron și prin întărirea guvernării polițienești a imperiului. Așa că el, Eftimie Pitaru, avertiza, într-un articol adresat cititorilor din regatul românesc, despre pericolul ca, provocând răscoale și nesiguranță în satele României, aceste armate să aibă drept strategie ușurarea ocupării lor pentru a demonstra triumful lui A. E.I.O.U. - Austria est imperare orbi universo! și, ca gazetar bine informat, făcea un elogiu regelui român că trimisese armate, așa cum el a văzut pe aliniamentul de graniță de la Suceava la Mihăileni, ca să apere regatul de provocările imperiului. Era aceasta o veste pe care nu o dăduse până atunci nici o publicație din București, nici vreun comunicat din partea guvernului conservator al lui Gheorghe Cantacuzino, sau a generalului Averescu, proaspăt numit la comandă. Dar el, în simțirea sa patriotică de român bucovinean își dădea seama că această discreție se putea explica prin grija diplomatică a regelui de familie nemțească de a se arăta supus relațiilor dintre cele două imperii germanice și îl felicita pentru fondul românesc al hotărârii apărării granițelor, nutrind speranța că, astfel, vor fi alungați și provocatorii care reușiseră să pătrundă și care, auzise el prin sursele de informare ale agenției vieneze „Neue Freie Presse”, au ajuns să-ntindă răscoala și focul până-n Fălciu, Tutova, Tecuci, Covurlui, Putna și chiar Râmnicu Sărat. El râdea de echivocul ordinului dat de primul ministru Cantacuzino, poreclit „Nababul”, de a se reprima răscoala “cu cea mai mare fermitate si blândete” și își arăta încrederea că generalul Averescu va ști să păstreze situația sub controlul armatei, respingând afirmațiile depeșelor de presă din ziarele imperiului, care aveau interesul să arate că situația nu e sub control, tocmai ca să provoace instabilitatea țării spre care se îndrfeptau speranțele lor, ale românilor din afara granițelor...
    Un asemenea final nu putea să nu impresioneze sentimentele unui tânăr ca Celaru căruia, cei cinci ani de lucru în București nu făcuseră decât să-i consolideze speranța deprinsă de la ai săi, așa că urmări cu interes edițiile consecutive ale gazetelor, c a să-l anunțe de apariție pe autorul al cărui suflet îl simțea acum mai aproape. Și a rămas foarte dezamăgit când, nici în „Adevărul”, nici în „Dimineața” de a doua zi, nu a găsit altceva decât titluri mari și exagerate despre modul cum se răsculau țăranii și chiar cum ajungeau să se înfrunte cetele lor cu armata care încerca să pună ordine. Și din ce în ce mai multe despre morți, dându-se cifre care ajungeau la sute, din care ziarele străine făceau mii. Despre morții din confruntări, despre morții din incendieri și din năvalele la conace, despre țăranii omorâți cu artileria ale cărei tunuri trăgeau de la distanță, lăsându-se să se înțeleagă că se desfășura un război între țăranii care forma cetele de răsculați și tot țăranii care formau armata, ceea ce nu era de crezut pentru o minte rațională. Preluând comunicate din telegramele presei străine, prin ajungerea răsculaților în Muntenia, România era în prag de conflagrație internă; iar potrivit presei Vieneze care, chipurile, avertiza siguranța locală, imperiul nu mai trebuia să aștepte solicitarea de a interveni dacă armata română nu putea domoli cetele de țărani. Dar nimic despre cetele celelalte, ale provocatorilor împotriva și pentru depistarea cărora, după cum arăta Pitaru făcând apel la generalul Averescu, erau desfășurate într-adevăr acțiunile armatei, că doar nu avea comandanți atât de absurzi încât să ordone să se lupte frați cu frați.
    Căută toată ziua, făcându-și de lucru chiar și prin tipografia ale cărei rosturi le cunoștea fiindcă lucrase mai întâi acolo și o bănuială tot mai mare, tot mai tristă, începea să-l răscolească pe măsură ce nu găsea nimic nici în titluri, nici în interiorul articolelor, decât despre furia țăranilor și despre înfruntările care deveneau tot mai periculoase, provocând tot mai multe victime. Iar noaptea, când auzi birjele plecând cu ultimul tiraj începea să aibă bănuiala că cineva, o cinică influență dirijată din umbră, avea interes să vorbeascăî tot mai mult de victime, de incendieri, de pericole, în loc de a vorbi despre provocatorii pe care-i semnala Pitaru. Iar mesajul către acesta întârzia să-l dea, ne având ce comunicare a-i face. Ba chiar îi era rușine, așteptându-se că, dimineață, acela va suna punând întrebarea.
    Întristat și îndârjit își reluă lucrul apăsat, fiindcă venea tot felul de știri cu schimbările de guvern, cu convocarea la rege a lui Take Ionescu, Marghiloman și a liberalilor, cu convocarea parlamentului. Prelua, sau transcria ce era de transcris și arunca cu îndemânare pe gura aceea de burlan care arăta ca o devoratoare de știri, dând direcția pe cotul dinspre stâga sau dinspre dreapta, acolo unde se prelucrau, după proveniențele știrilor și unde se combinau cu depeșele de la agenții care ajungeau direct la redactori, sau, pen burlanul din mijloc cele care i se porunciseră în mod special, c a să cadă direct pe biroul acela imens al secretarului de redacție, ne mai pupând el zilele acelea liniștite, când se lucra camaraderește și-l chema chiar patronul cu unele dintre depeșe. Așa că și protestul acela venit fără semnătură, mai mult o înjurătură care spunea despre ministrul Pherekide că era omul bine plătit al cabinetelor Habsburgice și făcând aluzie la rudenia dintre regele Carol și împăratul Wilhelm insinua perfid speranța că Hohenzollernii se vor delimita de Habsburgi, nu avu cum să-l ducă el personal trecând de valeții-curieri și-l lăsă pe biroul mare pretextând că își permisese să coboare doar ca să ia un ziar prosapăt,  pe care, demonstrativ, începu să-l citească urcând scările. Și, cum atracția era articolul patronului, până să ajugă sus a văzut cum însuși Mille îndemna la revoltă și la acțiuni cât mai vehemente din partea țăranilor, arătând că, acolo unde răscoala se manifestase cum trebuie, arendașii cedau și începuseră deja să semneze învoielile cu sătenii, iar autoritățile le parafau pe acestea consemnând succesul răscoalei; ceea ce însemna că toatăî țara trebuia să facă la fel, toată țara trebuia să se răascoale și să se-nfrunte chiar și cu soldațșii c are aveau ordin să tragă.
    O asemenea atitudine fățișă, care nu ținea seama de nimic din ce avertiza Pitaru și nici nu pomenea vreuna dintre informațiile venite de la acela, îl tulbură foarte, născându-i în minte tot felul de întrebări și, mai ales, făcându-l să nu dorească să-l sune acela, cum n-ar fi dorit ân acele clipe să-l sune vreo rudă din Ardeal care să-l în trebe ce credea într-adevăr despre cele ce se petreceau în țară. Simțea cum niște speranțe pe care le învățase el din copilărie, de când învățătorii le vorbeau despre regele pe care și-l aduseseră cei de dincolo de Carpați, dar care-i va elibera și pe ei se năruiau făcându-l să vrea să dea cu pumnu-n orice și ar fi vrut să nu mai stea la casca telefonică, să nu mai fie el cel care trebuia să răspundă dacă suna Pitaru, să treacă vremea până va ajunge la acela ziarul, ca să trăiască singur asemenea sentimente, fără a mai afla lucrurile de la el. Și, parcă înțelegea altfel de ce meșterul său Axinte, legat aici prin lucrul de-o viață, își păstra și dreptul de a se duce și dincolo, dacă voia să slujească așa cum gtrebuie problemele lor de muncitori, care sunt altele și numai ei le pot înțelege, cum spunea maistorul fără răutate, dar hotărât în încăpăpțânarea sa ardelenească.
Iar, când ușa de la mansarda cotloanelor sale se deschise  și juna cu bundiță de jder, specific bucovineană, care întreba de „domnul Anton” îi spuse că e fata lui Pitaru, el se intimidă complet, se precipită invitând-o să intre și, zicând mai mult ca o uimire decât ca o constatare: „Ești fata, deci; ești fata lui Eftimie Pitaru!” – se trezi îmbrățișând-o, ca și cum i-ar fi venit o rudă de aproape.
    Abia apoi, neîndemânatec, își dădu seama că trebuia să se explice și o făcu de parcă s-ar fi scuzat:
    -Să știi că nici eu nu sunt regățean; am venit din Ardeal!
    Pe fată, însă, nu se văzu a o surprinde o asemenea familiaritate.
-Mi-a spus tata; mi-a spus că dumneata ești prietenul lui de-aicea – zise ea cercetându-i fără ascunziș trăsăturie; ba chiar dovedindu-și interesul pentru obrazul lui, pentru fruntea lui, pentru ochii cu care el o privea, ca și cum ar fi spus „deci așa arăți”, rezultând o familiaritate prin recunoașterea faptului că se întrebase în legătură cu aceasta: Chiar mă-ntrebam în tren, fiindcă veneam încoace, cam cum arăți. Dar te credeam mai vârstnic!...     



    9.
    Fata aceea cu cozi de păr castaniu aduse pe frunte și înfășurate ca o coroniță care se-ntorcea spre a fi legată în funda ce-i cădea pe spate,  veni cu atâta încredere, arătându-i-o ca unuia pe care știa dintotdeauna că trebuia să-l caute, încât sinceritatea ochilor ei căprui îl zăpăci.
        -Ți-a spus tatăl tău că eu îi sunt aici prietenul?... Păi, dacă eu, atunci patronul ce-i e, că doar au fost împreună?!
    - Ei, cu patronu-i altfel; că patronu-i patron, iar tata-i tot un fel de patron, dar mai mic, acolo, la noi, unde-i altfel; că românii caută să lucreze la patronii români, și sunt uniți prin asta și-l consideră nu numai patron, ci și căpetenie pentru drepturile lor, așa cum e și învățător la școala de duminică, pentru copii lor... La noi e altfel – zise ea repetând pentru a treia oară acel „alfel”, care putea să însemne concluzia pe care o trăsese  traversând de la gară Bucureștiul - știi și dumneata dacă zici că ești ardelean... Că eu, am deprins unele lucruri de când îl ajut pe tata la școala de duminică; da, îi copiez și unele articole, de pe caietul lui, când le trimite cu poșta, iar acuma am venit...
    - Da câți ani ai, că faci toate astea?
    - Păi am... aproape șaisprezece; dar tu...adică dumneata, câți ai?
    - Am douăzecișidoi... Dacă aș fi acolo, la noi, m-ar fi luat în armată!... Când aveam șaisprezece, am venit aici; dar mai lucrasem și acolo, în Ardeal, așa că...  te-nțeleg. Vreau să spun că...că te-nțeleg – spuse el râzând de faptul că, tocmai, nu găsea altceva de spus.
    Iar ea râse cu dinți strălucitori, din aceia despre care îți imaginezi că prind luciu când mușcă din mere. Meșterul Axinte avusese dreptate când îi vorbise de ea prin asemănarea cu nevasta lui Pitaru pe care i-o văzuse cât de frumoasă era: Avea o sinceritate  sănătoasă și-o frumusețe simplă cu care-și adresa bucuria că el era acela la care fusese trimisă, că era mai tânăr și mai aproape de ea decât își închipuise, că nu arăta rău, după cum îl evalua cu priviri deschise, de fetiță îndrăzneață care nu ascunde ce simte, încât, parcă îl făcea să se rușineze de intimitatea  pe care ea nu și-o ferea.
-Cred că mă-nțelegi; și nici nu ești cu mult mai mare, așa că n-am greșit prea mult când ți-am spus „tu”. Iartă-mă; mi-a venit așa, când mi-am dat seama că nu ești „Domnul Anton” cum îmi închipuiam când mi s-a spus unde să vin.
- Ești descurcăreață!
- Sunt. Sunt pentru că îmi place să-l ajut pe tata; eu țin foarte mult la el.
Afirmația asta îi aminti gândurile lui triste de mai înainte, care-l podideau, mai ales că-și dădea seama că nu avea cum să le explice fetii ăsteia atât de deschise, care lua lucrurile atât de firesc, dar prin care găsea soluția de a nu vorbi încă, despre articol, cu Pitaru:
-Uite, am să-ncerc să-l sunăm acolo unde-l găsesc de obicei la ora asta – spuse el mânuind fișele – ca să-i spui c-ai ajuns; poftim, ține casca la ureche și vorbește aici; eu mă duc până jos, ca să văd când te poate primi patronul... Hai, vorbește ca și cum ești angajată; că și eu am venit la vârsta ta!...
Când se-ntoarse, erau prieteni de când lumea, iar el rumegase în minte ceva:
-Zici că tu îi copiezi articolele?
-Lui tata: Da.
- Are multe foi articolul pe care l-ai adus?
- Vreo patru; dar are și o scrisoare cu explicații pentru domnul Mille.
- Bine; uite cum facem: așează-te aici și începe să scrii o copie. Patronu tot nu-i acum aici și cine știe când vine după masă. Zice că s-a dus la Parlament că e ședință mare; parcă se așteaptă și un mesaj regal... Ai nimerit tocmai acum în București. Să-mi spui când ți-e foame, să te duc la cantină; că avem cantină chiar aici... Ăsta e un palat mare și se-nvârt multe lucruri în el... Acuma văd și eu mai bine. Că eu, când am timp liber stau mai mult în bibliotecă. Tu stai în bibliotecă?
-Stau. La școală, că avem biblioteca românească, dar nu e prea mare; tata are mai multe cărți, dar a spus că, după ce noi creștem, o să le dea școlii, că și așa mama le împrumută și la alții...
-Ai crescut în casă cu cărți; asta e...
- Cum e?
- E bine, zic eu; nu toți au parte...
- Mă duc și la biblioteca de la palatul mitropolitan. Acolo sunt cărți multe; și vechi, și cu legătură din aia de piele...
- Aici au niște enciclopedii... Mari și groase că abia le cari!... Eu mă reped la ele și mă uit, chiar dacă nu știu limba, fiindcă sunt tot felul de minuni... Sunt toate minunile lumii în enciclopediile astea și, cu cât am deprins germana, c-am lucrat în tipografie la un neamț, am început să le buchisesc... Alea nemțești se cheamă lexicoane. Știu și ungurește, c-am învățat de copil; dar carte n-am prea învățat și de aia tot citesc – simți el nevoia să-i mărturisească, adăugând: aici, în redacție am învățat scrierea prescurtată și ceva stenografie care-mi prinde foarte bine; dar obiectele alea, pe care le înveți disciplinat la liceu, alea mă dor...
- Și eu știu germana; acum am început acum să învăț franceza. Asta aș vrea să mă fac: Profesoară de franceză, și aș face pentru revistele lui tata traduceri, că el zice că francezii ne sunt mai aproape și ne înțeleg... Da, e limbă frumoasă și-am învățat o mulțime de poezii.
- Poezii am învățat și eu; dar n-am prea învățat altele, că n-am trecut mai mult de cinci clase, că-ntr-a șasea am intrat ucenic la un neamț și-n loc de școală am prins puțină germană. Dar acuma, tot încerc să prind din urmă câte ceva. Ți-am spus: Sunt două biblioteci aici. Una pentru redactori, cu enciclopediile astea și multe manuale; dar e și biblioteca patronului, a lui domnu Mille care e poet și strânge cărți rare. Mă lasă și acolo fiindcă a văzut că-mi place, că așez la loc cu grijă ceea ce alții lasă răvășit, mai șterg și praful, mai lipesc cotoarele... Eu cred că, într-un fel, patronul ține la mine – spuse el ca și cum și-ar fi explicat sieși ceva în atmosfera aceea de caldă intimitate pe care o creau privirile curioase ale fetii și dorința ei  vădită de a se bucura că-i spune mici amănunte din viața de la ei, ca unui om cu care și le-ar fi putut aminti împreună - ține la mine cu toate că sunt unele lucruri pe care nu le-nțeleg, sau încep abia să le-nțeleg... - Și, tocmai printr-o mai ascunsă asociație de idei, o întrebă: Tatăl tău ce spune? Cum mai vede el lucrurile?...
Și, astfel, fata vorbindu-i cu încântată încredere despre convingerile dar și acțiunile prin care tatăl ei îi organiza pe românii din Bucovina, el se trezi urmărindu-i trăsăturile ce i se desenau și mai frumos într-un fel de maturizare făcând din ea, prin modul cum lua în serios lucrurile despre care vorbea, ceva între copilul deștept și femeia înțeleaptă... O tot privi așa, ascultând-o, până când se trezi spunându-i că-i frumoasă.
Fata tresări oprindu-se din vorbit sau pierzând firul. Avea ochii mari, parcă erau încrustați în stejar căpăptând  luciri aurii. Iar fruntea mare, chiar foarte mare, dezvăluită în întregime de legătura cozilor care o încoronau deasupra, le dădea profunzimea unor căutări ce-i depășeau vârsta, oricât de naiv ar fi întrebat:
-Ce vrei să spui cu asta?
- Vreau să spun că ești frumoasă; mă uit la tine și ești frumoasă și parc-ai veni din sat de la mine unde fetele, tot așa, poartă bundiță... Dar cu blăniță neagră, de miel, nu cu jder – adăugă el cercetând-o cu și mai mult interes – Că la tine jderul, parcă se-mbină și cu cozile castanii, și cu ochii căprui, parcă vii dintr-o cadră... De unde ți-o fi spus Roxana? – Apoi prinse curaj și îi declară de-a dreptul: Eu ți-aș spune Roxolana și te-aș alinta Roxana-Roxolana… Te-aș alinta în fel și chip!...
Fata nu dădu înapoi; că avea, poate, curaj să asculte vorbe ce-i înroșeau obrajii, sau că o anima instinctuala plăcere de alint, indiferent de motiv nu respingea complimentele ci cel mult, schimba vorba ca să arate ce știa:
-Roxolana e altceva, Roxolanii luptau cu dacii pe-acolo, pe la noi; dar tata, care e prieten cu Domnul Hurmuzaki, zice că noi ne tragem din Dacii liberi. Da, dacii aveau părul ăsta așa, castaniu, iar noi și-acum ne osebim prin asta, de cei blonzi care-au venit mai de departe.Roxolanii, nu știu cum erau, dar trăiau cu Dacii liberi... roxolanii și iazigii... am învățat la istorie...
- Ești o fată citită; ai învățat multe; eu ți-am spus-o doar așa, ca alintare, că-ntrebam de Roxana și vorbeam de ochii tăi cprui, nu de-ai dacilor liberi, că eu n-am prea învățat și nu știu despre ei...
- Dacii liberi erau cei rămași dincolo de granițele pe care și le-au întins romanii. Romanii erau bruneți, noi de asta am rămas castanii; e un studiu al unui neamț; l-a luat tata de la domnul Hurmuzaki...
- Deci ochii ăștia frumoși ai tăi, la care eu...
- Lasă; te rog taci... –îi prinse ea mâna.
- De ce să tac? Tocmai acum când prind curaj să-ți spun?!
- Ce să-mi spui?
- De exemplu, că nu credeam că ochii tăi ăștia frumoși, se trag tocmai de la daci – cedă și el dând-o pe glumă – eu n-am citit studiul neamțului...
- Domnul Hurmuzaki primește toate colecțiile și tipăriturile cele mai noi... – fu și ea bucuroasă să vorbească despre altceva decât ceea ce o intimida.
- Să mi-l spui și mie, să-l caut în biblioteca patronului; ți-am spus că rup nemțește...
- Mi-ai spus; mi-ai spus prea multe... - Și, sinceră, lăsă privirile-n jos: Te rog... te rog să nu-mi mai spui!
- Să nu-ți mai spun?... De ce să nu-ți mai spun?!
Mică, ea veni fără sfială lângă trupul său deșirat care, din pricina părului mare căpăta un aer cam bătut de vânturi și vorbi punându-i firesc mâna pe braț:
-Pentru că diseară plec. Plec înapoi și...
- Și?
- Și... – îi mângâie ea ușor brațul - și n-aș vrea să-mi fie dor de-aici; n-aș vrea să...
Tăcu, ridicând spre chipul său pletos ochii aceia cu fire aurii în irisul căprui, parcă învingându-și sau, poate, dimpotrivă, recunoscându-și visurile vârstei.
 
10.
Când a intrat cu ea la patron, a înțeles cum vedea Pitaru lucrurile. Și a fost mulțumit că a tot insistat. Fiindcă Simionescu, cuiul cel drept de la secretariatul de redacție, care muncea de mama focului aproape înnebunind de câte depeșe curgeau, ce fel de vești se vânturau, ce articole se scriau sau se retrăgeau și ce corecturi se transmiteau, tot respingându-l și spunându-i s-o cheme pe fată a doua zi.
Dar a insistat și, când, de la centrala de la Athenee Palace, acel Eidinger la care patronul țipase, a cerut legătura precipitat, iar, la anunțarea acelei legături nici patronul nu a fost indiferent și a răspuns imediat, el a profitat de ocazie, el a-ntrebat repede, ca să nu-i întrerupă cerberul, „pot să v-o aduc pe fata lui Pitaru?... Pi-ta-ru...”, a obținut de la patron o amânare convenabilă: „Nu acum; peste vreo jumate-trei sferturi de oră!
Scrisoarea ce-nsoţea articolul, parcursă la început cu nasu-n ea, patronul începu s-o citească cu voce tare cerându-i fetii amănunte:
-Uite, scrie aici că, depre contele Aerenthal, îmi vei spune tu mai multe decât citesc de la el.
- Da, fiindcă mi-a spus tata că asta vrea să vă explice, poate că sunt lucruri care nu se văd de aici, de la București și, dacă le-ar scrie el, ar putea să-i facă proces la noi... Pot să vă spun?
- Cum să nu; uite, Anton – arătă patronul spre el, care se și așezase la mesuța cu toc și hârtie ce stătea mereu pregătită pentru stenografi - o să noteze, cum face de obicei cu ce-i spune tatăl tău la telefon; e băiat de nădejde Anton, ăsta; nu te uita că-i tânăr ca și tine.Meseria asta se fură de tânăr, cum am făcut eu și Pitaru cândva. Haide, dacă lucrăm eficient, articolu-i pe jumătate scris – își arătă el, ca de obicei, plăcerea de a fi apropiat cu tinerii, pe care o considera un imperativ al meseriei acesteia spumoase și aleatorii. Ești gata, Antoane?
Conștiincioasă, ea scoase un caiet în care căuta ideile pe care le avea de dezvoltat și făcu asta cu atâta meticulozitate încât Celaru se trezi mai mult admirîndu-i modul de copil ambițios în a repeta cu dexteritate cele învățate din limbajul oamenilor mari, mai mult notând cu meticulozitatea copilărească molipsită de la ea, decât ascultând ce spunea.
Contele Aerenthal era autorul politicilor de expansiune „Austriae est imperare orbi universum”, și, Pitaru avea mereu informații de la câțiva colegi gazetari vienezi ca și de la ofițerii de legătură francezi care trec  spre armatele țarului din părțile poloneze. Relațiile astea ale sale sunt secrete și i le transmite astfel doar lui, despre sursele cu care colabora, și despre știrile false care se lansează ca să provoace război. Pentru că toate știrile privind răscoale și lupte și situații periculoase și conflicte ce izbucneau în țările din jur, care se răspândeau prin depeșele de presă transmise mereu din Viena, erau prezentate exagerat spre a justifica înarmarea armatei imperiului și pregătirii ei de a trece peste granițe mărind ocupația imperiului. Asta se vede după cum înconjoară acum Serbia, iar spre România, aduce trupe și la Brașov și la Cernăuți... Sursele de la Viena spun că vrea să repete ce a făcut când a pus piciorul în Bosnia și Herzegovina, iar turcii nu au putut interveni pentru că le-au provocat o răscoală în insula Creta. Iar în Rusia, tot de la Viena s-au provocat răscoale ca să-l facă pe țar să nu mai apere Serbia... Că totul este pornit încă de la 1905, când tot așa au provocat răscoale în părțile poloneze și în Rusia care era slăbită de războiul cu japonezii. Iar ofițerii de legătură francezi, care aveau și informații de la negustorii francezi din porturile dunărene, au observat că, în timp ce provocau răscoale în imperiul țarist, oamenii lui Alois Aerenthal au deschis și biroul acela din București prin care trimiteau oameni la lucru pentru arendașii moșiilor românești, mulți cu rude în imperiu și îi cumpărau pe aceștia achiziționându-le recoltele pentru armata austro-ungară. Așa că pericolele pentru România vin pe două căi: prin provocatorii care au fost trimiși printre țărani ca să-i facă să pornească revolte, dar și prin cei bogați ce strigă la ordin că sunt victimele revoltei, că armata română nu-i poate ajuta și cer ajutorul armatei imperiului care, astfel, poate trece granița. Iar la Viena se spune că regele Carol i-a schimbat pe conservatori fiindcă aveau oameni plătiți să ceară asta, cum se știe că ministrul Pherekide era omul plătit de Aerenthal, iar Günther, care este șeful spionilor lui Aerenthal, se laudă că ziarele scriu ce vrea el și exagerează pericolele cum le cere el, pentru ca faptele din ziare să fie mult mai periculoase decât cele din realitate, iar răscoala făcută prin ziare să conducă la nevoia de ajutor militar din partea Austro-Ungariei, care-și va extinde așa ocupația, cum a făcut în Bosnia și Herzegovina, iar războiul astfel provocat să ducă la victoria lui AEIOU și a împăratului care va împlini la anul șaizeci de ani de domnie. Unele lucruri le-a scris Pitaru și în articol, altele însă, nu le scrie el, ci doar le transmite pe calea asta ca să fie de folos. Fiindcă dacă s-ar afla că vin de la el, ar putea fi arestat sau, oricum, împiedicat să ducă cealaltă luptă: cea pentru apărarea românilor de acolo, iar asta n-ar fi bine deloc. Fiindcă ei, românii dinafara granițelor se simt mai tari dacă au sprijin în regat, iar orice slăbire pe care o aduce răscoala din  România, întărește imperiul care-i ține în lanțurile lui. Asta este situația; și nu numai cu românii, ci și cu părțile sârbești, și cu părțile italienești, pe c are imperiul le ține cu dinții ca să aibă prin Trieste port la Mediterana, tot așa cum ar v rea să ajungă la gurile Dunării pentru port la Marea Neagră. Iar de suferit, cine suferă mai mult, decât cei ocupați de imperiu, care-și pierd nădejdea.
Scriind acestea la măsuța lui, cu graba de a mânui penița ca să țină ritmul vorbelor pe care, aruncându-și doar din când în când privirile pe caiet,  fata le recita și cu convingerea că aparțineau tatălui ei, dar și cu ambiția școlărească de a arăta că știuse să le învețe fără să uite nimic, Anton Celaru se simțea a participa din ce în ce mai intens și, fiindcă ea tăcu, punând și el punctul de cerneală, își manifestă convingerea cu care înregistrase toate cele transmise de Pitaru și, mai ales, această ultimă parte care-i încorda sentimentele de ardelean, exclamând un foarte puternic:
-Așa-i!... – Pentru ca abia apoi, parcă cerându-și iertare pentru ieșire să repete cu alt ton; tonul de băiat care, chiar dacă nu-nvățase de nicăieri, știa să fie politicos păstrându-se la locul său: Simt și eu că așa-i, domnule director!... Mă iertați dacă greșesc!
Dar nu-ndrăzni, cum ar fi vrut, să se ducă la fată să o îmbrățișeze, ci își dădu seama că rostul lui acolo era s-asculte ce credea patronul.  
-Foarte bine că simți - îi spunea acela – nici nu m-așteptam la tine,  ca ardelean, să nu simți; dar fii atent că nici Pitaru nu vrea să se știe unele lucruri care i-ar face greutăți. Așa că nu cumva să spui ceva pe-acolo, pe unde te duci, la România Muncitoare...
- Dar eu, domnule director, știți prea bine: Mă duc să-nvăț, nu să plimb vorbe. Si dumneavoastră spuneți că ne lăsați.
- Eu vă las, că toată viața am lucrat cu muncitorii; dar am învățat că anarhia nu-i bună. Și, vă învăț și pe voi.
- V-am citit; știu că e contra noastră, eu nu casc gura la nihiliști, domnule director - - răspunse el ca și cum s-ar fi simțit cu musca pe căciulă pentru îndoielile din ultimele zile.
Iar patronul nu dădu înapoi ci, mai degrabă, păru să-i confirme că se aștepta ca unii să aibă îndoilei despre el, așla că era hotărât să le combată folosindu-și arma sa pe care o avea întotdeauna la îndemână: c ea a celei mai bune  ș.i ai actuale informări prin c are era întotdeauna cu un pas înaintea altora:
- Foarte bine; în tine și-n Axinte am încredere; dar doctorul Racovski e prea mare internaționalist ca să-i pese de români; bagă la cap, că de asta, uite, ți-o spun față de fată: și Pitaru și eu am plecat de-acolo, când el nici nu era, ci veneau alții cu nihilismul care am arătat că nu-i o soluție pentru muncitori...  Acuma, doctorul umblă cu Kolarov, care-i dincolo, în Bulgaria, să facă o federație balcanică. Păi asta nu-i tot un imperiu, cum era la turci, cum e la Viena?... Să-i spui asta tatălui tău, că tocmai voiam să-i transmit informația – se adresă el fetii arătându-i să-și noteze pe caiet,cu gestul acela de om care știa întotdeauna să sublinieze că e bine informat.
- Am să-i spun – arătă fata că știa să-și facă datoria notând ce trebuia să transmită dar, meticulos, ca un bun învățăcel, ne uitând nici ce avea de transmis întrebă: Și să-i spun când apare?
- Apare... – răspunse evaziv Mille – Când găsim momentul, apare; tu să-l asiguri că apare, nu apare, eu transmit totul la Guvern, la Palat... Unde se iau măsuri; doar a văzut și el pe graniță!... A venit atunci, alarmat, chiar ministrul Pherekide, care-i omul Habsburgilor; dar eu i-am spus lui Averescu, care-i tânăr general pus acum ministru. Sunt politici mai complicate, dar le facem față; asta să-i spui.
Și, boier generos fiind, mai făcu un gest scoțând din portfeu o bancnotă mare pe care-o puse în mâna băiatului:
-Ai ucenici sus, nu?... Du-te și plimbă fata; du-o la cofetărie, sau du-o mai întâi la sala aia de cinema, pe urmă ia-i și o amintire ei, o sticlă și-un tutun de lux pentru taică-său care mi-e prieten vechi; apoi o aduci înapoi că eu îi spun lui Sache s-o trimită la gară cu prima birjă care duce tirajul...

11.
Bine înțeles că administratorul, care mergea el însuși la gară având o singură trăsură și dirijând punerea tirajelor pe niște platforme late, așezate pe roți grele de cărăușie, la care erau înhămați cai din aceia de povară, cu copite mari și glesne groase, a înțeles de ce junele Celaru, care i-o adusese pe fată, nu se prea mișca și nu-i venea să se desprindă de lângă felinarul cu oglindă strălucitoare, aprins ca să lumineze mersul faetonului.
-Vrei să mergi și tu la gară?... Vrei s-o conduci! Hai, dacă tot s-a nimerit, urcă; și vii pe urmă cu mine, poate am nevoie de ajutor!...
Iar el n-a așteptat nici o secundă,  ca să sară pe băncuța mică din fața canapelei și să ia bagajul din brațele fetii, ținându-l grijuliu în brațele sale ca și cum ar fi ținut-o pe ea.
Trăia o bucurie atât de mare încât, pe peron, simțind și la ea continuarea timidității cu care, în trăsură, în fața autoritarei figuri a administratorului, tăcuseră amândoi chiar ferindu-se să se privească, nu mai știa ce să-i spună. Stăteau și-și tot amestecau răsuflările pironiți unu-n ochii altuia și el ținea sacul ei în brațe între ei doi, de parcă i-ar fi speriat ceva. Sau le-ar fi fost rușine de câte-n lună și-n stele sporovăiseră veseli și superficiali în toate orele acelea în care el o plimbase prin București, o dusese și prin Cișmigiu și la cinematograful de pe Bulevard și la Luna Parc în spatele Batiștei unde se umflau în cazane fierbinți gogoșile, pocneau castanele pe foc și se retrăgeau iarna dulapurile de la Moși. Îi luă, chiar de pe Academiei, o geantă de cuconiță elegantă care ar fi mers cu pălărie și umbrelă, dar la vârsta ei se mulțumi c-un batic frumos brodat; și cutia cu tutun scump, de Macedonia, din pasajul prin care  reajunseră în Calea Victoriei unde dădură iama-n prăjiturile mari de la „Continental”, apoi o duse să vadă cum se schimba garda la palatul regal, dar pe ea n-o impresionă fiind obișnuită cu chivărele mult mai falnice ale soldaților imperiali; în schimb rămase cu gura căscată în fața coloanelor mari pe care se sprijinea cupola Ateneului Român și vru neapărat să intre în holul de la Athénée Palace, să vadă, ca să-i descrie tatălui ei unde avea acel Eidinger biroul la care-i momea cu bani austrieci pe proprietarii și arendașii români...
 Anton îi îndeplinise și dorința asta fără să știe că pe acel Eidinger avea să-l întâlneasacă altundeva chiar în seara aceea, apoi o duse până la Biserica Albă unde, în pridvorul luminat cu flăcărui de gaz, îi recită versurile școlare pe care le învățase despre Mihai Viteazul, trecură peste drum să-i arate Teatrul Momolo și doar întunecarea devreme de dinainte de Echinox  îi împiedică să ajungă la Șosea, întorcându-i pe Calea Victoriei, până la piața Teatrului Național, pe afișele căreia începuse să bată o măzăriche înțepătoare care-i făcu să intre la Terasa Oteteleșanu unde-și încălziră mâinile pe pahare de schwartz cald, privindu-se-n ochi ca și cum s-ar fi descoperit tot mai mult...
Pe peron însă, privirile lor, tot una-ntr-alta, aveau altă expresie, căutând, parcă, un lucru pierdut sau un lucru care aveau sentimentul că atunci li se pierde. Iar el se trezi cu revărsarea tuturor sentimentelor de copil venetic, trăit departe de ai săi, când îi spuse:
-De când am ajuns în București, n-am mai avut pe nimeni apropiat, pe care să-l conduc la gară, ca să știu cum e când te desparți!
Iar ea, rimând în sentimentele ce-i încercau firea deschisă, răspunse, totuși, mai vesel, desvelindu-și în zâmbet dinții  frumoși:
-Uite că eu am noroc cu tine să mă conduci de prima dată de când vin!... Ba chiar să mă alinți !
- Cum  te alint ? – chiar se alintă el.
- Roxana-Roxolana ! – Răspunse ea în șoaptă, ca și cum ar fi fost un secret al lor ; și abia apoi, ajungând la neliniștile despărțirii, căpătă o figură îngrijorată întrebându-l: Oare se va alege ceva din asta?!
- Trebuie; trebuie să se aleagă! – răspunse el ca-ntr-o alarmare, de parcă n-ar fi vrut s-o lase să se îndepărteze – Trebuie, tu ești Roxana-Roxolana mea!...
Dar, mai firească, mai conștientă de implacabilul ce parcă se simțea în fornăiala nerăbdătoare a locomotivei puse pe plecare, fata copilăroasă veni și-l sărută de două ori, frumos, mângâindu-i fruntea, ca și cum ar fi fost ea cea mai mare și mai înțeleaptă, care trebuia să aducă liniștea:
-Dac-o vrea Dumnezeu, ne mai vedem!
- Trebuie să vrea! – spunea el ca și cum ar fi protestat, fără să-șii dea seama că ținea în brațe toată frumusețea suplă a trupului ei cald, ce i se păruse prima dată a fi încă în devenire.
Își dădu seama de asta, fericindu-se pentru faptul că  așa ceva reușise să se întâmple, de-abia după ce trenul se puse în mișcare, ducând spre depărtări, în rama geamului, portretul ei cu cozi castanii legate coroniță deasupra frunții înalte și ochii de un căprui aproape auriu în care dădeau lacrimile de fetiță.
Portret rămânându-i încrustat pe vecie în inimă; ba, chiar, umbrindu-i alte preocupări.
Din acest motiv nu mai reacționă, așa cum ar fi reacționat altă dată, ci se purtă chiar blazat când, traversând liniile din triajul gării, ajunse la biroul de mesagerie de la care începeau marile magazii cu peroanele vămii, îl găsi pe administratorul ziarului făcând niște forme pe care le semna în fața vameșului îmopreună cu un tip rigid, milităros, în rostirea apăsată a căruia, urechea lui formatăî la casca telefonică recunoscu vocea acelui Eidingher cu care patronul avea conversații importante. Și, ca o parafă privind această recunoaștere, îi auzi acel caracteristic „Ja wohl” ca o bătaie de călcâie, prin care omul confirma c eva autorităților vămii,arătând spre persoana administratorului.
Începea să priceapă ceea ce altă dată l-ar fi tulburat foarte în legătură cu sentimentele lui față de personalitatea admirată a patronului. Dar acum nu-l mai tulbura ci, toată năvala de trăiri contradictorii se petrecea parcă doar mai pe alături de el, la un mod opacizat și îndepărtat de strălucirea altor lucruri mult mai aproape de sufletul său pe c are se scrijelase acel portret ca o fereastră înspre altceva.
Iar când, după ce-și împărțise cu el hârtiile și ghișeele ca să termine mai repede formalitățile ce erau și de vamă și de  transport și de taxare fiscală și de alte parafe ce trebuiau obținute, administratorul băgă în somptuosul ghiozdan cu care se-nsoțea ca semn al birocrației moderne actele ce atestau propririetatea asupra celor zece linotipuri atât de grele încât erau așezate njumai câte unul, în lăzile lor cu inscripții nemțești, pe platformele înhămate cu caii aceia grei, de povară, urcă cu acela în birja din capul convoiului, părându-i-se normal să se-ndrepte spre Sărindarul unde-și avea „Adevărul” tipografiile.
  Ba, chiar și a doua zi,  același „Adevărul” nu-l tulbură și nu-i produse sentimntele de ripostă de mai înainte, când, în locul articolelor pe care le căuta el, găsi altele, cu titluri foarte mari, care continuau obsesia cu morții ca victime ale răpscoalelor. Morți țăranii în care trăgeau oștenii, morți și dintre oștenii asediați de țărani, sute de morți, apoi statistici cu mnii de morți, cu mii și mii de morți, tot mai mulți morți de parcă un duh rău prăvălea moartea asta peste sentimentele oamenilor răsculându-i.
Numai atunci când, el făcând gestul pe care-l premeditase punând-o pe fată să copieze ultimul articol, în loc de-ași comenta nedumeririle cu meșterul său Axinte, doar îl strigase cu îngândurare și-i arătă hărtiile, întrebă ca o unică soluție:
-Patronul nu mai publică așa ceva, dacă a ajuns azi să scrie despre unsprezece mii de morți care arată alunecarea întregii țări în dezastru. Dăm articolul lui Pitaru dincolo?...
- Unde tată, unde dincolo? – Întrebă Axinte ca și cum l-ar fi mustrat că-l supără.
- La „România muncitoare”; nu spunea doctorul că...
Axinte tăcu o vreme, până să se uite la el drept, cum făcea de obicei și, trăgându-l mai la o parte, cu toate că erau singuri, o făcu numai ca să-și permită tonul vehement cu care-și vărsa necazul:
-Păi, n-ai văzut că și ăia publică la fel?!...
- La fel, meștere?
- La fel, măi tată!...
- Înseamnă că are dreptate Pitaru: Răscoala-i mai mare-n ziare decât în țară... Meștere, n-aș fi crezut că patronul nostru...
- Nici eu, măi tată – își repetă meșterul expresia preferată ca și cum o făcea ca să-l mângâie cu ea, - dar patronul, măcar a avertizat la Guvern și la Palat; el, ca român, și-a făcut datoria, chiar dac-a curvăsărit cu ziaru!... Dar mă-ntreb  de ceilalți, ce folos or fi putut să aibă?!...
Atunci, văzându-și meșterul atât de descumpănit, strigând aproape de revoltă, dorința aceea răscolitoare de ducă se cuibări în sufletul bântuit al băiatului făcându-l să vrea să nu se mai gândească la nimic.
La nimic altceva decât la chipul care i se-ntipărise-n minte cum pierdea o lacrimă din ochii aceia căprui care-ncepeau să-nsemne totul pentru el, chiar și prin îndepărtarea aceea în rama geamului de la tren.

 

 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971