Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
„CAIETUL AL PATRULEA AL GRUPULUI DE REFLECTIE PRIVIND DEMOCRATIA REALA” - la a cărui dezbatere participă: Adrian Severin, Daniela Gifu, Mihai Berca, Dimitrie Grama, Corneliu Leu, cu preluări de articole din „THE INDEPENDENT” și „DEUTSCHE WELLE”
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR A FOST PROMULGATĂ LEGEA ZILEI LIMBII ROMÂNE,Românii din străinătate preocupați de destinul locurilor natale Articole de Ștefana Bianu și Maria-Luminița Rolle, CINE VORBEA DESPRE „ROMÂNIA DREAPTĂ”?! Articole de Alex. CETĂȚEANU, Constantin STANCU, Adrian MAJURU, Gheorghe FUNAR, Mihai GOTIU, Gheorghe-Constantin NISTOROIU
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR - Partea II
PROZĂ DE CORNELIU LEU, DIMITRIE GRAMA
PROZĂ DE EMIL PROȘCAN,ADRIAN BOTEZ,OVIDIU LUPU
Evenimente literar-editoriale: Constantin LUPEANU, Dan LUPESCU, Lucia OLARU-NENATI
Rememorări: Mircea DINUTZ, Ion NICOLESCU, Recenzii de Al Florin ȚENE, Ada STUPARU, Ioan LILĂ, Geo CĂLUGĂRU, Nicolae GEORGESCU, Gheorghe STROIA despre Marin SORESCU,Petru BIRĂU, Ioana STUPARU, Florin DOCHIA, Diana TRANDAFIR, Aurel Avram STĂNESCU, Cornel BOTEANU Melania CUC, Stela Enachii
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea I
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea I
Partea II
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ



EVENIMENTE LITERAR-EDITORIALE:



 

 Un eveniment literar-editorial de prim ordin este apariția unui nou roman de Constantin Lupeanu – „ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT”  în editura Niculescu și cu sprijinul financiar al organizației de drepturi de autor „Copyro”, care își manifestă astfel atingerea cotei unei existențe benefice în planul literelor românești. Scris în tradiția generoasă a alegoriei cu manuscrise găsite întâmplător fără precisa identificare a autorului, aflând astfel calea spre un personaj fabulos și panoramând o evoluție spectaculoasă în straniul univers al unor timpuri revolute, cartea este în același timp plină de simțire și realitate românească. Ba, dacă ar fi să căutăm semnificații în amănunte de spiritualitate, am putea vorbi chiar de „simțire și realitate oltenească” reflectând un acut simț național subliniat cu duioșie în paginile acestei povești căutătoare de adevăr pe meridiane depărtate ale lumii contemporane.
 Prologul care, după toate regulele genului, declină identitatea semnatarului delimitând-o cu fantezie de cea a presupusului autor, poate da o imagine asupra a ceea ce avem de citit. Fapt pentru care îl reproducem mai jos împreună cu epilogul
  



                                                    PROLOG


În dimineaţa zilei de diminică, 29 Ianuarie 1989, soneria de la poarta Ambasadei României din Bangkok – Thailanda, a răsunat de două ori, prelung, semn că persoana care o mînuise era o fire voluntară. Mă aflam singur în toată clădirea şi m-am grăbit să deschid. Cei doi agenţi  economici îmi ceruseră permisiunea să petreacă o zi la Pattaya, în Golful Thailandei, împreună cu soţiile, prietene nedespărţite. Şoferul şi secretara plecaseră la cumpărături. Eu în zilele de sărbătoare ieşeam rareori din incinta ambasadei, spre bucuria subalternilor. Eram şeful misiunii diplomatice române şi îmi împărţeam timpul între urmărirea situaţiei politice mondiale în acel an tensionat şi meciurile de tenis, fiindcă activitatea  umerous   nu-mi lua mult timp, relaţiile  umerous  aproape că nu existau, limitându-se la export românesc de ţesuturi, rulmenţi şi îngrăşăminte chimice, şi acelea date pe mai nimic. Am deschis larg poarta. În faţa mea se afla o europeancă trecută de cincizeci de ani. – Bună ziua! A rostit şi a continuat să vorbească într-o curată limbă româneacă: Pot să duc maşina în curte? Am acceptat fără să solicit alte detalii. Conducea o Mazda 969. După ce a parcat, a coborât din maşină cu un pachet  umerous   sub braţ şi în mână cu un coş cu fructe – obicei thailandez. În mijloc se lăfăia un durian, care mie îmi plăcea foarte mult, de jur împrejur fiind aranjate câteva mango, lizhi şi mandarine. – Sunt Anica Smeu, s-a recomandat, după ce am intrat în salon. Aici, în Thailanda, sunt cunoscută drept Sumalee Wajanassaontorn, iar nu demult m-am înregimentat sub  umerou  umerous ca Wani Ratana Kanya, adică Fecioara Rostirii Nestemate. – Bine aţi venit pe pământul României, Wani Ratana Kanya, am salutat-o, împreunându-mi palmele după obiceiul locului şi înclinându-mă respectuos. – Sunt deci româncă. Am aici cartea vieţii mele şi de aceea am  venit, să v-o încredinţez. Mi-a întins pachetul de sub braţ, apoi mi-a oferit în dar coşul cu fructe. Am stat de vorbă aproape o oră. Anica Smeu mi-a lăsat o impresie profundă. Mă rugase să public mauscrisul sub semnătura mea sau sub un nume  umerou, iar dacă lucrul acesta nu era posibil, să-l depun la Biblioteca Academiei. Va fi descoperit peste ani. Ea urma să se retragă  umerous   din viaţa profană... I-am promis că îi voi îndeplini dorinţa, însă am cerut răgaz de câteva săptămâni, pentru a citi şi eu cartea. Mi-o amintesc şi azi. Potrivită de statură, suplă, cu ochi verzi, inteligenţi şi chip armonios, încadrat de păr şaten spre blond, tăiat scurt şi coafat proaspăt. Purta o bluză verde cu inserţiuni de negru, cu mâneci lungi şi o fustă lungă până în pământ, ambele din mătase thai. Cele câteva bijuterii aveau darul să-I sublinieze feminitatea, fineţea trupului şi a spiritului. În  umerou, Anica Smeu trăieşte într-un  umero pierdut în junglă, spre partea de nord a Thailandei, aproape de Triunghiul de Aur. Înainte de a pleca din Bangkok, mi-a dat adresa templului şi mi-a cerut coordonatele mele din ţară, rugându-mă să îi scriu numai dacă va fi  umerous necesar. Prefera să mă caute ea, dacă ar mai fi avut ceva de adăugat. Am căzut de  umero. Am promis că nu îi voi întrerupe sub nici un motiv meditaţia. Ofer cititorilor însemnarea unor fapte trăite de autoare în comuna Mungaşi, judeţul Dolj, în urmă cu o jumătate de secol.
                     Bangkok, 1 August 1990     Ambasador Constantin Lupeanu

                                                       EPILOG  


La vreo lună după prima mea întâlnire cu autoarea manuscrisului intitulat IENS, i-am telefonat şi am invitat-o să luăm prânzul în oraş, la un binecunoscut restaurant thailandez, la Hotel Royal. Anica Smeu mi-a lăsat aceeaşi impresie de femeie delicată, însă sigură pe ea. I-am lăudat romanul şi am întrebat-o cât la sută era ficţiune. Mi-a zâmbit. – Eu îi spun carte, pentru că nu este un roman. Absolut toate întâmplările sunt adevărate. Până şi unele replici sunt reale, fiind înregistrate întocmai de memoria mea. La început am scris această carte sub formă de jurnal. Peste ani, m-am întâlnit cu Marta, ea mi-a povestit viaţa ei şi am adunat cele două destine în paginile aceleiaşi cărţi. – Vă cred. Pe mine m-aţi cucerit. Aveţi  ume un cititor. Dar nu-mi explic titlul. Ce înseamnă IENS sau Iens? – Aţi învăţat la şcoală limba latină? – Numai doi ani, la liceu... – IENS, scris cu litere mari, este prescurtarea unui dicton. Mie îmi plăcea foarte mult limba latină şi, elevă fiind, obişnuiam să reţin dictoane de tot felul, prin alăturarea primei litere a fiecărui cuvânt, pentru a memora mai uşor. IENS înseamnă: Infinitus est  umerous stultorum, adică: Fără de sfârşit este numărul proştilor. Am ales acest titlu pentru a sugera un  ume mai adânc al întâmplărilor povestite, semn al zbaterii noastre vane pe pământ. Am rugat-o să-mi spună cum a ajuns în Thailanda. – N-a fost deloc complicat, aşa cum ar părea, mi-a mărturisit. Mai greu mi-a fost în această ţară a mea adoptivă, Thailanda, care s-ar traduce prin Pământul oamenilor liberi. Viaţa pe acest petec de pământ am s-o povestesc într-o altă carte, pe care o voi scrie la  umero. Am să v-o trimit şi pe aceea, a promis fără ca eu să i-o cer.  În ziua aceea şi în cursul unei alte întâlniri, din nou la ambasadă, a treia şi ultima, am notat datele care fac obiectul acestui epilog. Întâia oară, Anica Smeu s-a întors în ţară după trei an, în vara anului 1947, cu paşaport britanic, graţie relaţiilor apropiate pe care reuşise să şi le creeze în timp record la Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii la Bangkok. A revenit în toamna lui 1948 şi a rămas câteva luni, plimbându-se între Murgaşi, Craiova şi Bucureşti. A urmat o perioadă lungă, în care n-a fost chip să-I revadă pe-ai săi. Părinţii au avut de suferit. Tatăl fusese negustor. I s-a luat prăvălia din Bucureşti, iar el a încercat o vreme să se integreze vieţii la sat. La un moment dat, a adus trei meşteri tocmai de la Hunedoara şi şi-a făcut o căruţă cu dichis, din lemn tare, gândindu-se să se apuce de cărăuşie. Un fel de negustorie pe roţi. N-a apucat. Pământul la donat „de bună voie“ întovărăşirilor care se formaseră la începutul anilor ’50 şi care au fost precursoarele catastroficei Gospodării Agricole Colective Murgaşi şi şi-a luat familia la Bucureşti. Natalia Smeu s-a trezit deodată orăşeancă şi nu i-a picat rău. Băieţii au făcut şcoala în bune condiţii. Filip Smeu a început o nouă perioadă a vieţii sale, aceea de vânzător în magazinele de stat. Şi a revenit la starea de relativă bunăstare şi de împlinire după vreo două decenii, spre bătrâneţe. Ştefan a ajuns medic, iar Lelu  umerous  de istorie, care încearcă să obţină aprobările necesare pentru a face săpături sistematice. El crede că va descoperi urmele cetăţii antice, posibil tezaurul cavalerului templier, coşurile cu galbeni ale grecului şi în orice caz originile comunei. Satul, în prima sa fază, fusese ridicat la o aruncătură de băţ, de cetate. Bani are. Mihai a lăsat prin testament o  umerous  sumă de bani pentru cercetări arheologice pe Dealul lui Moga. Marta s-a căsătorit cu profesorul Constantin Dogaru, care a trăit 92 de ani. După război, au vrut să se aşeze în Murgaşi, însă a fost imposibil: ministrul de atunci al sănătăţii s-a deplasat personal la Murgaşi şi i-a convins că medicina şi murgăşenii vor avea de câştigat dacă ei vor  umer într-un spital modern, în  umerou. Marta s-a  umerou pentru omorul săvârşit, a fost judecată şi achitată, actul ei fiind, până la urmă socotit a fi fost în legitimă apărare, dar cazul a durat şi a stat închisă aproape doi ani. A făcut şi ea carieră universitară şi i-a născut lui Dogaru doi băieţi, care s-au făcut amândoi medici. Pe la sfârşitul deceniului 7, Anica a revenit, de data aceasta cu paşaport românesc. De atunci, cât au trăit părinţii, a călătorit în fiecare an în România. După aceea, i-a invitat la ea pe fraţii ei şi nu s-a  umerou. IENS este întrucâtva expresie a dorului de ţară. Îşi doreşte ca viitoarea încercare să aibă loc tot în Murgaşi, în satul rămas cel dintâi miracol al vieţii ei. Atunci, la mijlocul lunii August 1944, ea şi Mihai au mers întins cu motocicleta până la Balş, unde au cumpărat benzină la un preţ incredibil de mare, cel puţin pentru ea, care nu avusese banii ei vreodată. Ajunşi la Piteşti, au abandonat motocicleta, după ce Mihai i-a scos numărul şi alte însemne de el ştiute. Au mers pe jos, au dormit în Ştefăneştii de Argeş şi au plecat în zori, tocmind o trăsură şi aşa, din sat în sat, au ajuns în Dobrogea. S-au angajat în podgoriile Murfatlarului, la un proprietar turc, au lucrat cot la cot cu ţăranii şi târziu în toamnă turcul i-a urcat pe un pachebot până la Istanbul.  Au tăiat spre Anatolia, unde au rămas câteva luni, apoi şi-au continuat fuga spre Thailanda. Au trăit dintr-o simplă afacere de familie: pâine în ţest şi produse de panificaţie, ajungând repede să aprovizioneze Corpul Diplomatic. Din Turcia Anica a scris părinţilor cu regularitate, de două ori pe săptămână, pentru ca ei să nu se omoare cu firea. După ce s-a aşezat în Bangkok, prin intermediul unui croitor de origine shick, a corespondat cu ai săi prin Singapore, vreme îndelungată, de teama de a nu fi reperată. Punea scrisoarea pentru România într-un alt plic, îl expedia la Singapore, ginerele croitorului acela o primea şi o trimitea la rândul său mai departe. Au învăţat amândoi limba thai şi şi-au continuat studiile, păstrându-şi businessul. Ea a absolvit facultatea de limba engleză, el arhitectura. Câteva ansambluri de clădiri fuseseră proiectate de Mihai and Sons Co. Ltd. Ei n-au avut copii. Înfiaseră doi copii thai, băiat şi fată, care s-au dovedit oameni de valoare, băiatul îmbrăţişând cariera tatălui, iar  umerou a mamei. Cum a trăit cu Mihai? Anica credea că nu ar fi putut avea o viaţă mai frumoasă, în alte circumstanţe. A fost fericită, dacă fericire înseamnă să simţi în fiecare zi că eşti iubit şi respectat, că omul  tău se străduieşte să nu-ţi lipsească nimic, iar calităţile native de luptător şi le pune în slujba binelui, a frumosului. Mihai fusese un răzvrătit, ea îl numea  un „copil-mare“, care  trebuia strunit, îndrumat. Polonez de origine, era de fel din nordul Moldovei. Anica recunoştea că-şi pierduse capul după el, iar iubirea ei crescuse în lunile şi în anii care au urmat, dublată de admiraţia pentru firea lui de luptător, fiindcă graţie lui îşi făcuseră o situaţie de invidiat. Ea îi iertase fărădelegile acelui timp, pe care el le motiva în fel şi chip, deşi era şi el convins că şi-ar fi meritat pedeapsa  umerou. Pentru rătăcirea în care căzuse, încât ajunsese să practice cruzimea şi să tolereze crima, se auto-pedepsise şi nu se mai întorsese niciodată în ţară. Avea o circumstanţă atenuantă: el însuşi nu făcuse nimic rău; poate că generase răul, îl tolerase, dar nu îl înfăptuise cu mâna lui. Asta e tot. Altceva nu mai ştiu. Eu nu am intervenit pe text în nici un fel. Deşi destule situaţii par ireale, mă consolează precizarea Anicăi Smeu că „ umerous toate întâmplările sunt adevărate.“ Îi rog pe cititori să ţină cont că IENS nu este un roman. Anica Smeu şi ceilalţi protagonişti nu sunt personaje, ci exact pe dos ca în piesa de teatru „Şapte personaje în căutarea unui autor“, sunt oameni în carne şi oase care trăiesc  umero de coşmar. Prologul şi Epilogul cărţii îmi aparţin şi se vreau simple note lămuritoare. Rog să fie luate ca atare. Am convingerea că, peste ani, cartea aceasta va fi publicată fără anexe, sub semnătura adevăratului ei autor – Anica Smeu şi cu titlul original – IENS sau Infinitus est  umerous stultorum.   
                          
                                                             Bucureşti, August 2010, Constantin Lupeanu
 


 



Un alt eveniment literar-editorial a avut loc la Craiova prin aparitia cărții lui Dan Lupescu  „Timpul sacru din icoane”din care reproducem mărturisirea autorului


 Lămurire asupra cărţii Timpul-Om, Timpul sacru din icoane


                   Icoana-Catharsis, Armonia-Extaz


 ...Calea, Adevărul şi Viaţa le căutăm dintotdeauna, traversând arşiţă şi viscol, vaduri vijelioase de râuri sălbatice, pajişti înverzite şi coline domoale.
Pieptiş, luăm cu asalt piscurile munţilor – care ai lui Dumnezeu sunt, munţii, nu ai noştri, cum ne încredinţa un cioban vârtos din Masivul Făgăraşului...
 Ne asumăm urcuşuri epuizante, urmate deseori de rostogoliri neaşteptate spre piciorul muntelui, pentru a relua, iar şi iar, cu temeritate sisifică lupta cu Lucifer, lupta cu păcatul adamic...
 De la iubirea bunilor-străbunilor, a părinţilor, soaţei ori soţului, a propriilor prunci, a nepoţilor şi strănepoţilor până la iubirea aproapelui şi de acolo, hăt !, până la treapta supremă a iubirii de Dumnezeu, spirituală iubire, amor intelectualis Dei, e cale lungă şi anevoioasă, plină de hârtoape, mărăcini şi ghimpi necruţători, de capcane, bariere şi vămi nevăzute, dar şi de salturi salvatoare, străluminate de Duhul Sfânt.
 Trimis al Domnului pe Pământ, ţăranul român – Fiu al Luminii – a avut resursele lăuntrice, echilibrul şi scăpărarea minţii, înţelepciunea senină şi rafinamentul armonic de a hălădui, niciodată încrâncenat, ci cu serenitate melodică, pe Via Dolorosa/ Golgota de la Cuvântul/ Logos, de la filozofie până la credinţă şi iubire, spirit şi spiritualitate, apoi la arta de a-I mulţumi statornic lui Dumnezeu, anticipând teozofia celor de care nu auzise niciodată, a celor care, în făptură, nici nu se iviseră pe lume: Paracelsus, J. Böhme, Van Helmont şi R. Steiner.
...Şi au fost astfel create:
- civilizaţia lemnului – a caucelor, doniţelor, lingurilor, albiilor pentru pâine sau pentru legănat copiii, a statuarelor, olimpienelor porţi maramureşene şi gorjeneşti, a stâlpilor de pridvor, streaşinilor şi cocoşilor de pe casă, a stâlpilor funerari, troiţelor şi coloanei cerului ;
- civilizaţia lutului – ceramica de Cucuteni, Gumelniţa, Cârcea, Cârna, Vădastra, Hurezi, Oboga, Şişeşti, Rădăuţi, Suceava, Satu Mare;
- civilizaţia borangicului – maramele străvezii ca vălurile viselor nevisate încă, iile de Muscel sau cămăşile bărbăteşti, alb pe alb, de Podari, cu broderii de o nobleţe nemaiîntâlnită altundeva;
- civilizaţia lânii – cergi cu ape rotate, maronii, de Maramureş, covoare, scoarţe şi chilimuri olteneşti, zăvelci, fote, iţari, bete, şi ipingele albe, burgund ori purpurii, veritabile mantii cu aură imperială;
- civilizaţia pivelor şi a morilor de apă, a cojoacelor, pieptarelor şi chimirelor...
Apoi au răsărit, din sfânt pământul românesc, Titanii: Eminescu, Brâncuşi, Enescu – purtătorii praporilor spiritului naţional, cum îi definea Adrian Păunescu -, Tesla, Traian Vuia, Henri Coandă, Victor Babeş, Gogu Constantinescu, Spiru Haret, Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga, Paulescu, Ştefan Odobleja, Ana Aslan, Justin Capră şi atâţia alţii, mii, plămădiţi lângă ţestul mereu rumen şi cenuşa de sub pirostriile îmbrăţişate de flăcările niciodată stinse ale istoriei noastre vii, ocrotiţi de stabilitatea supremă a mesei cu trei picioare, traco-daco-getica noastră masă înconjurată de scaune-clepsidră tot cu picioare trei (trecut, prezent şi viitor)...
Titani totdeauna botezaţi în lumina magică izvodind din icoanele ţărăneşti - româneşti icoane pictate măiastru pe sticla nemuririi.
 ...Smerit, dar nu îndeajuns totdeauna, târziu, târzior, la cumpăna drumului – Mai e mult până departe ? -, am zărit Focul Sacru, m-am apropiat, arzându-mă uneori, prin iluminări succesive, prin ani, peste ani, de esenţa lumii noastre stră-străvechi: esenţa lui Dumnezeu.
 Nu am căutat, aidoma chinuiţilor nemuririi de la CERN Geneva, Bing-Bang-ul iniţial, Particula lui Dumnezeu, bănuită şi căutată de ei a fi una, unica, dar descoperind două – spre stupectaţia lor, spre consternarea lumii celei păcătoase...
 Precis o vor găsi, acum ori cândva, şi pe a treia. A treia Particulă a lui Dumnezeu. Că doar din Troiţă, din Trinitate ne tragem...
 ...Mi-am căutat doar obârşiile, pentru a înţelege cine sunt (eu şi ai mei), de unde vin, de unde venim, încotro se cuvine să mergem, cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu.
 ...La începutul absolut, când nu exista nici unu, nici zero, pre când haosul simţea, înfiorându-se până la cutremurare, că va fi strivit de iminenţa impunerii ordinii divine, a cosmogoniei magnifice -, Logosul anticipa timpul şi spaţiul.
Întrupare fiind a lui Dumnezeu, Logosul conţinea înseşi principiile Creaţiei – Lumina viitorului spaţiu, viitorului timp, în Lucrare cosmogonică.
...Pentru poet, Cuvântul este încărcat de transcendent. Încărcat şi încercănat. Auroră boreală. Auroră australă.
Scăpărător şi policrom,  polivalent şi gâlgâitor de tâlcuri harice şi de lumina muzicii de sfere este Cuvântul. În egală măsură, aproape în egală măsură, purtător al secţiunii de aur, al numărului de aur...
Fereastră spre Dumnezeu, icoana – pe lemn, pe sticlă, pe zid ori pe pânză fiartă în ulei de in – este ea însăşi purtătoare de transcendent.
Croit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, poetul/omul se mântuie prin cuvânt, oglindindu-se, regăsindu-se în icoana logosului, în icoana de pe peretele dinspre răsărit ori din sufletul lui veşnic viu.
Casa Fiinţei fiind, cuvântul-poem înglobează şi plineşte, desăvârşeşte – dincolo de paradox – Timpul-Om, Timpul Sacru din icoane.
 De la Cuvânt la cuvinte, de la comunicare la comuniune şi cuminecare, poemul de inspiraţie biblică este icoană-catharsis, purtându-ne pe tărâmul armoniei-extaz, al iluminării totale şi izbăvirii.
Expresie a unei culturi tradiţionale şi religioase milenare, de o valoare irefragabilă, din care a purces Europa Veche, icoana pe sticlă din spaţiul românesc pare să-şi fi avut nucleul, leagănul de taină iniţial, matricea şi vatra de creaţie în Transilvania, străvechiul pământ al lui Burebista şi al lui Decebal, cărora temutul (pentru alţii) Imperiu Roman le plătea tribut.
Fie că această artă minunată a icoanelor pe sticlă a iradiat din Ardeal, precum razele Soarelui, spre toate celelalte provincii istorice/ ţări române, fie că procesul genezei lor a fost concomitent sau aproape simultan, cert este că ele – indiferent din ce zare de spirit românesc, din ce punct cardinal al românităţii s-au ivit -, toate dau măsura geniului neamului nostru şi în domeniul fără seamăn al acestei arte de o vibraţie cosmică aparte.
Icoanele tărăneşti pe sticlă sunt izvorul romantismului cosmic românesc dintotdeauna, care a atins culmi absolute la mânăstirile Voroneţ, Suceviţa, Gura Humorului, Moldoviţa, Neamţ, Dragomirna, Agapia, Văratec şi Solca – din Bucovina sau din  Moldova de Sus, ori de la Mânăstirea Dintr-un Lemn, de la Corbii de Piatră, Cozia, Curtea de Argeş, Bistriţa, Hurezi, Arnota, Turnu, Lainici, Polovragi, Tismana, Vodiţa, Sadova, Strehaia,  Brâncoveni, Clocociov – din Oltenia, dar şi în capodoperele de un aer princiar, vag hieratic uneori, al artei absolute a pictorului Sabin Bălaşa din frescele sale copleşitoare ce domină sala paşilor pierduţi a Universităţii A. I. Cuza ori Aula magna a Universităţii Gheorghe Asachi din aceeaşi Capitală Moldavă, în care marele artist a ales să fie înhumat, deşi era oltean get-beget, de pe malurile Olteţului.
...Fără a fi comentarii lirice punctuale la una, la alta sau la mai multe icoane, poemele din această cărticică-album, cărticică-icoană ilustrează spiritul tainic al atât de româneştilor icoane pe sticlă încât valoarea lor europeană şi universală nu îndrăzneşte nimeni să o pună la îndoială.
Fiecare în parte şi toate împreună constituie o replică inconfundabilă, pur românească, a creatorului ţăran din spaţiul carpato-dabubiano-pontic la stilul bizantin şi postbizantin care se regăseşte cu o vigoare de excepţie în celebrele noastre biserici monastireşti, inclusiv după căderea Constantinopolului, şubrezit nu de oştirile musulmane, ci de viclenele cruciade papistaşe al căror scop primordial era, în mod bizar, năruirea Imperiului Bizantin şi, implicit, a ortodoxiei.
Nicăieri în Europa spiritul Bizanţului nu a rodit, nu a fost apărat şi nu s-a perpetuat cu atâta inspiraţie şi profesionalism, consecvenţă dârză şi superbie celestră ca în ţările române, unde exodul creştinătăţii atingea, în acele veacuri, proporţii fabuloase.
...Deşi poemele din prezenta cărticică au fost scrise (cu o singură excepţie) înainte de octombrie 2012 – când scriitorul Corneliu Leu, ajuns la vârsta patriarhilor, a organizat sfinţirea Capelei din preajma Casei cu Lei, Casa-Muzeu de sub respiraţia Munţilor Caraiman (poartă astrală), din staţiunea Buşteni, judeţul Prahova -, ţin să-i mulţumesc pentru imboldul indirect pe care mi l-a dat în construirea acestui volum ilustrat, prin bunăvoinţa Domniei Sale, cu icoane din Capela închinată memoriei Episcopului martir Grigorie Leu, unchiul său.
Caldă îmbrăţişare şi mulţumiri cordiale tuturor celor ce, într-un fel sau altul, au contribuit la zămislirea pruncului literar-iconografic botezat Timpul-Om, Timpul Sacru din Icoane.
Lui Dumnezeu mulţumire, laudă şi veşnică slavă !
                                          
                                                                                                             DAN LUPESCU
 



 



                                       Asociaţia Culturală „Regal D’Art”

          LA MULŢI ANI, LUCIA OLARU NENATI !


Prof. dr. Lucia Olaru Nenati, scriitoare, publicistă. Dacă e vorba despre Eminescu ori dacă e vreo nedumerire în privinţa lui, gândul ne duce de la sine spre Lucia Olaru Nenati, cea atât de implicată în constituirea muzeală de la Ipoteşti şi în neobosita lui propagare; dacă cineva are de lansat o carte şi vrea să contureze linia adevărului esenţial despre acea carte, transformând lansarea, cât de simplă, într-un eveniment; dacă e de adus la lumină oameni de valoare prea puţin cunoscuţi; dacă vorbim despre istoria teatrului dramatic sau pentru copii; dacă e vorba de vreo participare botoşăneană la vreun congres, simpozion ori festival, sau la câte alte manifestări, unele peste hotare în care imaginea Botoşanilor ori chiar a ţării, are neapărat de câştigat; dacă ne referim la calitate în poezie, în cărţile copilăriei, în proză, eseu sau în articole impecabil structurate ce lasă impresia că nu mai trebuie adăugat sau scos nimic despre subiectul în cauză, sau chiar despre muzică, şi nu de orice fel, ci despre cântecele pe care le cânta Eminescu şi acum le interpretează ea însăşi, iar, mai nou, şi în traducerea unei cărţi importante din limba franceză; dacă îi aflăm numele alăturat de alte personalităţi marcante precum Grigore Vieru, Dan Puric, Svetlana Paleologu Matta, Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija ş.a., aşadar, fie că e vorba despre  lucruri ce ţin de istorie, tradiţie şi de valorile trecutului, fie că sunt lucruri de stringentă actualitate, de neobosită şi continuă activitate, Lucia Olaru Nenati e mereu la datorie,  îndeplinind parcă o misiune trasată de undeva de sus şi pentru care e conştientă că va avea a răspunde de impecabila ei îndeplinire. Acestei persoane deosebite cu care suntem contemporani îi urăm acum şi noi, ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D´ART” şi redacţia prezentei publicaţii, alături de mulţi alţii care o preţuiesc: “La mulţi şi rodnici ani!”
 
„Poemele Luciei Olaru-Nenati par desprinse din continentul eminescian, care mai aşteaptă să fie descoperit de exegeţii viitorului în adevărata lui dimensiune. Poemul pentru această autoare mereu inspirată este minunea care descătuşează imaginaţii, este cel chemat să-i facă şi pe alţii să vadă vise cu ochii deschişi, fiind ca pâinea  din care împarte tuturor şi după ce satură, aceasta rămâne întreagă”. (Academician Nicolae Dabija)
 
„Lucia Olaru Nenati trebuia sa se nască în Roma antică, să se îndrăgostească de ea Ovidiu şi apoi să o cânte în versuri din îndepărtatul său exil. Sau, să treacă cu paşi melancolici, coborâţi din alte lumi, pe culoarele vreunui castel medieval, dându-le în şoapte, trubadurilor plămadă visurilor de iubire, făcând astfel zidurile cetăţii să se îndrăgostească de umbra iubitei lor. Dar a fost aşa, să se nască în România, cu sufletul acesta dincolo de timp. Şi atunci, i-a fost dat să se îndrăgostească ea de Eminescu. Iar din această iubire s-a născut poeta. Şi din cuvintele-i versuri, a izbucnit un dor tăcut de această ţară-poezie numită Romania”. (Dan Puric)
 
„Apreciată la adevărata ei valoare şi chiar iubită oriunde merge, uneori cu graţie sau cu duritate dată la o parte de la rosturile culturale “acasă”, Lucia Olaru Nenati ilustrează prin chiar munca ei intelectuală conceptul care i-a adus atâta glorie: localismul creator. Fără scrierile Luciei Olaru Nenati peisajul spiritual din acest Nord de ţară ar fi cu mult mai sărac! Şi cei care o adulează şi cei care o contestă, fie că o recunosc sau  nu,  îşi alimentează energiile creatoare şi din construcţiile de spirit înălţate de Domnia sa! Sorbind din cupa plină-ochi cu ingratitudine omenească, Lucia Olaru Nenati traversează viaţa afişând un surâs prefabricat pe chip, dar în fapt “ară” brazde adânci pe Pământul sfinţit de ivirea lui Eminescu!” (Traian Apetrei, ziarist, director al Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani)
„Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul critic a rămas neputincios. Fără acest zid de fiinţe iubite, ne-am destrăma, ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori – , invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.” Relaţia de prietenie cu d-na Lucia Olaru Nenati, care mă onorează şi mă înnobilează, având un singur ţel – adâncirea în spirit, confirmă ,,Declaraţia de iubire” a lui Gabriel Liiceanu. Ne-au fost hărăzite minunate ceasuri de taină ale cuvintelor, descoperind un Om născut anume să ne uluiască, care izvorăşte continuu şi se reinventează permanent, un creator hăruit, ce lasă urme,  intrînd în legendă, de fiecare dată altfel, dar mereu constant în genialitatea sa. Melodia incifrată a cuvintelor scrise sub dicteul unei inteligenţe arzătoare a zămislit o operă originală prin simultaneitatea trăirii şi celebrării actului existenţial. Pentru Domnia sa scrisul este un viciu, o continuă provocare în atingerea absolutului prin cuvânt, trăind jubilaţia eliberării de remuşcări şi resentimente – culminaţia unui mers lăuntric. Adorată de unii, contestată de alţii, ei nu pot adăuga şi nici scădea din valoarea intangibilă a unei conştiinţe artistice ce îşi continuă devenirea, trăindu-şi propriul destin, găsind vieţii sale rima perfectă, demonstrând că ,,singurul surâs al tragediei noastre este creaţia”. (Lili Bobu, notar public)
„Dragă Lucia, In zi aniversară primeşte, te rog, alături de urările ce-ţi vor veni de departe şi de aproape, îmbrăţişările mele, colegul şi prietenul tău, de peste patruzeci de ani. Nu vreau să calc pe urmele altora, spunându-ţi lucruri pe care le ştii, vreau doar să-ţi spun că sunt fericit că am fost mereu în preajma ta şi ţi-am admirat, fără rezerve, talentul, puterea de muncă, sacrificiile şi dorinţa  de a face din cultura botoşăneană o realitate de care trebuie să se ţină cont. Ai reuşit pe deplin. Prin străduinţa ta, de cele mai multe ori nesusţinută de nimeni, numele Botoşanilor a fost rostit cu respect în marile centre culturale ale ţării şi dincolo de hotarele acesteia. Am spus de mai multe ori că Botoşaniul a dat ţării nenumărate spirite înalte, primind în schimb doar câteva, din rândul cărora îi amintesc doar pe Ioniţă Scipione Bădescu şi pe  Mihail Grigore Posluşnicu. Tu întregeşti această listă şi sper ca oraşul care te-a adoptat să răspundă aşa cum se cuvine şi la timpul potrivit plusului de renume pe care i l-ai adus”. (Gheorghe Median, muzeograf – Muzeul Judeţean de Istorie)
„La împlinirea unei rodnice vârste, adresez doamnei Lucia Olaru Nenati, cu adânc respect, alese felicitări şi urări de mulţi ani cu sănătate! Îi mulţumesc anticipat pentru sprijinul acordat în activitatea din cadrul Consiliului Şcolar al Elevilor şi o rog să primească expresia profundei mele consideraţii. Vivat, crescat, floreat!” (Ciprian Iacinschi- preşedinte CŞE, Liceul Teoretic ,,Nicolae Iorga”)
„Din dor de Eminescu a venit la Ipoteşti şi Botoşani Lucia Olaru Nenati, cu dor de Eminescu mângâie şi azi inimile noastre. La mulţi ani şi multe doruri împlinite alături de cei dragi!” (Mariana şi Radu Căjvăneanu)
 
„Acum, într-un moment special pentru distinsa doamnă a culturii, LUCIA OLARU NENATI, doctor în ştiinţe umaniste, membră a Uniunii Scriitorilor şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, aduc aprecieri şi toată consideraţia pentru munca depusă în ani, pe altarul Muzeului din Ipoteşti şi al Teatrului botoşănean, pentru cărţile publicate, care sunt şi vor fi documente peste timp ale civilizaţiei umane. Prezenţa domniei sale în cadrul manifestărilor culturale, prezentările de înaltă ţinută profesională pe care le susţine, muzica pe care o înterpretează pe versurile eminesciene sunt toate o lumină benefică, strălucitoare, sunt o încântare. Îi urez mulţi ani sănătoşi, fericiţi alături de familia frumoasă, care o susţine pentru a crea în continuare, pentru a împlini  proiectele în lucru, şi să rămână mereu ca o stea călăuzitoare peste timp”.
                                                                                (etnograf Steliana Băltuţă)

 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971