Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
„CAIETUL AL PATRULEA AL GRUPULUI DE REFLECTIE PRIVIND DEMOCRATIA REALA” - la a cărui dezbatere participă: Adrian Severin, Daniela Gifu, Mihai Berca, Dimitrie Grama, Corneliu Leu, cu preluări de articole din „THE INDEPENDENT” și „DEUTSCHE WELLE”
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR A FOST PROMULGATĂ LEGEA ZILEI LIMBII ROMÂNE,Românii din străinătate preocupați de destinul locurilor natale Articole de Ștefana Bianu și Maria-Luminița Rolle, CINE VORBEA DESPRE „ROMÂNIA DREAPTĂ”?! Articole de Alex. CETĂȚEANU, Constantin STANCU, Adrian MAJURU, Gheorghe FUNAR, Mihai GOTIU, Gheorghe-Constantin NISTOROIU
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR - Partea II
PROZĂ DE CORNELIU LEU, DIMITRIE GRAMA
PROZĂ DE EMIL PROȘCAN,ADRIAN BOTEZ,OVIDIU LUPU
Evenimente literar-editoriale: Constantin LUPEANU, Dan LUPESCU, Lucia OLARU-NENATI
Rememorări: Mircea DINUTZ, Ion NICOLESCU, Recenzii de Al Florin ȚENE, Ada STUPARU, Ioan LILĂ, Geo CĂLUGĂRU, Nicolae GEORGESCU, Gheorghe STROIA despre Marin SORESCU,Petru BIRĂU, Ioana STUPARU, Florin DOCHIA, Diana TRANDAFIR, Aurel Avram STĂNESCU, Cornel BOTEANU Melania CUC, Stela Enachii
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea I
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea I
Partea II

        
Emil PROȘCAN


              A FOST ODATĂ UN OM


A fost odată un Om! S-a născut la începuturile lumii precum celelalte trebuinţe. Ca un strigăt. La început totul era tăcere, doar lumina desluşea neantul.
 Dumnezeu i-a dat câte puţin din toate lucrurile Pământului. Avea tot ce există. După primii paşi s-a uitat în jur, a privit, a înţeles, a zâmbit.
Din zâmbetul lui primea Cerul veşti!
 Munţi, ape, câmpii  au fost  aşezate împrejurul lui cetate. Loc care  apără, dă linişte şi încredere.
Gândurile sale alergau peste tot. Seara  se întâlneau cu cele ale Pământului. Aşa a învăţat despre prietenie şi dragoste!
   Omul mângâia Pământul. Cu privirea, cu paşii, cu mâinile. Fiecare mângâiere era din rostul  Pământului. Nu exista aşteptare deşartă, doar  curgerea zilelor, mersul său, şi nopţile. Când lumina se elibera de noapte,  pământul se trezea. Pâna la urmă totul se întoarce  în Cer. Dragostea, iubirea şi nevoia de zâmbet fuseseră trimise aici înainte. Erau peste tot. Omul învăţa din tot ce întâlnea. Învăţa simţind. Aşa înţelegea. Apoi mângâia, strângea învăţăminte şi zâmbete în el. Anotimpurile veneau şi plecau. Urmele lor se cuibăreau în el. Aşa a învăţat despre frumos, zâmbet, dorinţă.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul avea.
Din mângâieri Omul împletea podoabe.: fructe, spice, legume, poame, lut, animale, păsări. Copacii mângâiaţi i-au dat un cămin, căldura, fereastra. Le  aşeza în calea dimineţilor. Pe acolo veneau şi anotimpurile. Roata,  focul şi cumpenele din lemnul copacilor Omul le  făcea.
Adevăr despre viaţă Omul primea.
 Copii mulţi avea Omul. Câmpiile, munţii, dealurile aveau nevoie de dragoste. Totul avea nevoie de dragoste. I-a învăţat pe toţi să mângâie Pământul şi tot ce privirea lor întâlnea. I-a învăţat dragostea, iubirea, zâmbetul. I-a învăţat rostul mâinilor. Şi copiii lor au primit copii. Nimeni nu murea. Venea doar un timp când unul dintre ei  pleca în munţii din jur şi nu se mai întorcea. Copiii plângeau până când îl simţeau în ei. Îşi descopereau părinţii în ei. Aşa revenea zâmbetul şi încrederea. Aşa li se transmiteau toate câte erau. Omul poveştii noastre, despre viaţă, trăia în toţi cei ce se năşteau.
Din el veneau toţi cei ce se-ntorceau şi-n toţi ce se năşteau El se întorcea.
 Anotimpurile veneau pe rând. Îmbrăţişau Pământul şi sufletul  Omului şi plecau în aceiaşi ordine a venirii. Totul se întoarce până la urmă în cer. Aşa învăţau oamenii dorul. De la păsări au învăţat să cânte. Apoi de la  izvoare, vânt,  frunze, zăpadă. Aşa au învăţat oamenii doina. Puteau acum să  povestească mai uşor şi mai pe înţeles despre viaţa lor. Munţii, apele, câmpiile, dealurile înţelegeau.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi, Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul avea.
Într-o zi liniştea s-a tulburat. Ca o apă strivită. Aşa a apărut zgomotul. În el erau oameni, necunoscuţi. Au dat năvală, parcă dintr-o înghiţitură a pământului. Aveau priviri scurte şi nu puteau să zâmbească Soarelui, copacilor, celorlaţi oameni. Doar caii lor aveau aburi calzi şi priviri blajine. Caii lor aveau priviri iertătoare!
 Săracii de ei, înseamnă că nu cunosc şi nu simt dragostea şi iubirea! îi compătimeau oamenii.
 Fără să ceară sau să roage, necunoscuţii au început să se înfrupte din podoabele oamenilor! Umpleau căruţele în care veniseră cu agoniseala oamenilor. Ceea ce rămânea era distrus şi pustiit. Oamenii priveau miraţi şi îngăduitori . Cu milă îi priveau. Nu ştiau să urască. Omul din ei îi învăţase despre viaţă.
 Apoi plecau. Un nor de fum şi praf  rămânea în urma oamenilor străini, fără zâmbet. Plecau cu zgomot cu tot.
 Le luau tot. Liniştea fumega. Oamenii călcau pe întrebări fără răspuns. Dar nu erau supăraţi, Omul din ei, care îi învăţa despre viaţă, le spunea că munţii, apele, câmpiile, animalele, păsările, aerul şi Soarele sunt numai ale lor. Vor primi alte podoabe. Ei trebuiau doar să  mângâie. Cu dragoste. Aşa cum învăţaseră. Aşa cum ştiau şi simţeau! Liniştea se astâmpăra şi zâmbetul ieşea din ascunzişuri.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet din nou aerul avea.
După câteva anotimpuri oamenii străini, fără zâmbet, au adus din nou zgomotul.
 Aveau, acum, ciomegi şi bâte! Loveau tot ce întâlneau. Nu cunoşteau mila. Oamenii cădeau loviţi de neputinţa zâmbetului din mâinile lor. Umpleau căruţele cu podoabe, pustiau şi plecau lăsând norul de fum şi praf să usuce lacrimile. Multă tăcere în urma zgomotului rămânea. Liniştea ploua lacrimi. Aşa au cunoscut oamenii nedreptatea. Privirile se ridicau spre Cer. Aşteptarea se reîntorcea. Liniştea se tulbura. La fel privirile şi feţele oamenilor. Soarele nu mai era  la fel. Zăbavă, iertare şi înţelegere! le striga Omul din ei. Cei căzuţi dintre noi s-au dus în Cer să spună. Străinii se vor întoarce din nou, dar să nu vă temeţi. Noi avem munţii, apele, câmpurile, animalele, păsările, aerul, Soarele. Nu ni le vor lua niciodată. Sunt ale noastre. Sunt din naşterea noastră!
 Dar străinii veneau  iarăşi şi iarăşi şi iarăşi...! Şi iarăşi! Doborau  oamenii zâmbitori, încărcau căruţele, pustiau şi plecau. Tot mai multe corpuri zăceau fără zâmbet. Ploi de lacrimi rămâneau în norul de fum şi praf. Se învăţa despre teamă, frică, nedreptate. Întrebările fără răspuns rămâneau în aerul dintre Pământ şi Cer. Oamenii se strecurau printre ele. Înţelegeau şi îşi ascundeau zâmbetul în ei. Acolo în căldura sufletului lor zâmbetul se îmblânzea şi era lăsat să aştepte. Şi să înţăleagă. Ce să înţeleagă? Ce să înţeleagă? Ei de ce nu aveau podoabe? De ce nu mângâiau ca să aibă? Iar dacă aveau, de ce le luau pe ale lor? Bunătatea din ei tăcea.
Să mergem  în păduri să alegem  lemne potrivite pentru a ne ajuta. Nu trebue să-i mai lăsăm în plata nezâmbetului să ne trimită înainte de vreme în Cer şi să ne ia podoabele.   Să ne  înveţi să folosim şi noi lemnele noduroase, Omule din noi.
 Omul din ei a avut de furcă până i-a făcut să înţeleagă că nu trebuie să facă asta. Multele lacrimi de până atunci i-au îndemnat să lovească. Şi au lovit şi ei.
Străinii s-au speriat. Nimeni nu îndrăznise până atunci să-i lovească.
Oamenii loveau cu forţa lacrimilor şi a nedreptăţilor ce le speriase zâmbetul.  Vorbele de îndemn ce le striga Omul din ei, dar şi fuga străinilor îi potoliră.
Fugiră toţi care încotro. Norul de praf era acum fără fum. Anotimpurile se grăbeau să şteargă urmele. Lacrimi şi distrugeri erau acum mai puţine.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet din nou aerul avea.
Dar străinii s-au întors din nou. Fără ciomege şi bâte. Străinii ştiau  că oamenii au învăţat să lupte şi nu li se părea drept. Ei trebuiau să se lupte cu oameni care nu ştiau să se lupte. Gândurile negre le rânjeau din nou. Vor învinge altfel. Vor modela nedreptatea. Alte căi de luptă vor găsi, neştiute. Totdeauna neştiute. Când oamenii  îşi vor da seama, vor inventa altele. Şi altele. Oamenii cu zâmbet se păcălesc uşor. Cu încrederea lor în oameni îi vom nimici. Trebuie învinşi prin  bunătatea şi neputinţa lor de a face rău. Precum copacii şi animalele. Nevinovăţia lor este putinţa noastră de a fi. De a fi puternici. A tot stăpânitori. Iertarea şi dragostea lor ne vor ajuta.  Podoabele Pământului sunt ale noastre. Dreptul lor este să le producă. Au primit pentru asta taina mângâierii. Şi taina zâmbetului au primit. Pentru ca noi să putem dirija prin ei trebuinţele noastre. Şi nu ne vom plictisi. 
Au cerut să fie adăpostiţi. Li s-au dat adăpost, pâine şi sare! Daruri din dărnicia Pământului li s-a dat.
Şi nu au mai plecat! Au rămas cu oamenii purtători de zâmbet. Feţele lor împietrite nu au putut să înveţe zâmbetul. Au învăţat cuvintele oamenilor şi fărăzgomotul. Erau stângaci, dar oamenii îi priveau cu înţelegere.
Străinii nu ştiau să mângâie pământul şi oamenii ştiutori de zâmbet, îi lăsau să se plimbe în voie. I-au acceptat în Cetatea lor dintre munţi, ape, câmpii, dealuri. Nu le amintea nimeni de răutăţile pe care le făcuseră până atunci. Nimeni. Omul din ei îi învăţase să ierte. Cu bucurie. Şi înţelegere. Pentru a fi şi ei ca ei şi a cunoaşte bucuria zâmbetului. Într-o zi unul din ei s-a ridicat pe o piatră şi a strigat:
-Oamenilor! Oamenilor! Veniţi mai aproape! Eu sunt ca voi şi vreau să vă ajut. Am învăţat să fiu ca voi.  Eu ştiu ce trebuie făcut ca să vă scoateţi din nou zâmbetul la lumina dătătoare de viaţă a Soarelui! Vă voi păzi şi înmulţi podoabele. Va fi linişte. Ciomegele şi bâtele le vom arde. În jurul focului ne vom prinde de mâini şi ne vom roti. Ca într-o îmbrăţişare. Precum Soarele. Pământul va zâmbi şi el. Va fi linişte. Zâmbet de linişte va fi.
Tare s-au mai minunat oamenii! Nu înţelegeau de unde ştia el de povestea zâmbetului lor? Şi ce bine ar fi să aibă pentru copii mai multe podoabe. Linişte. Zâmbet. Şi să nu mai fie nimeni doborât.
Sunt ca voi, de aceea ştiu! Aveţi încredere în mine şi alegeţi-mă MaiMarele vostru.
Oamenii l-au crezut. Au avut încredere şi si-au scos din nou zâmbetul la lumina Soarelui.
De a doua zi culegătorii de podoabe au fost schimbaţi cu străinii ce începuseră să vină din ce în ce mai mulţi. Oamenii i-au crezut şi pe ei. I-au lăsat să îi ajute. Li s-a pus la dispoziţie totul şi fiecare se căznea să facă să le fie  mai bine.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet din nou aerul avea.
Într-o zi străinii s-au întors cu spatele. Vorbele lor s-au transformat în întuneric. Precum şerpii cei veninoşi se târau şi se înveninau vorbele lor. Încet, încet toate bogăţiile au fost luate şi duse  în zarea depărtării, acolo unde veniseră.
 Nu vă temeţi, a tunat vocea şi ea fără putinţa zâmbetului. Aşa trebuie. Ştiţi secretul binelui. Îl vom muta de aici. Voi cei mai înţelegători, trebuie să înţelegeţi că NOI suntem stăpânii voştrii. Înţelegeţi şi mulţumiţi-ne. Aţi fost până acum  nişte cai slobozi. Sunteţi puternici. Mai puternici ca noi. Dar spre deosebire de voi, noi suntem vicleni. Avem ştiinţa de a aranja rostul tuturor lucrurilor. Pentru noi. Pentru binele nostru şi al copiilor noştrii. Avem ştiinţa de a fi stăpâni. Acestea sunt adevăratele virtuţi. Peste tot ce mişcă. Peste tot.  Doar printr-o bataie a palmelor decretăm supunere. Şi ascultare. Şi dragoste în slujire. Virtutea de a stăpâni tot ce există e numai în noi. Voi aveţi şi alte trebuinţi. A venit timpul să vă strunim. În libertate caii nu ştiu să-şi poarte stăpânii. Noi ştim ce nu ştiţi voi.  Gata cu coama în vânt. Rostul vostru este să mângâiaţi pământul şi să faceţi şi alte lucruri minunate decât nimicurile de aici. Vă vom duce  să construiţi oraşe. Palate, case, străzii. Şi  poduri veţi face. Pentru noi. Copii voştri ne vor admira. Vor dori să fie ca noi. Să trăiască ca noi. Struniţi  veţi şti să faceţi mult mai multe lucruri minunate. Cine nu se supune va fi trimis înapoi. În Cer!
  Li s-au luat podoabele. Copaci, metale, cărbuni, petrol, pietre strălucitoare. Totul a fost dus dincolo de zare. Dincolo de zare. Palate, străzi, poduri, oraşe au bătut din palme să fie purtătorii nezâmbetului. Oamenii s-au supus. Marmura şi pietrele de peste tot au fost aduse aici. Să strălucească. Pământul a rămas dedesubt. Ascultător şi supus ca şi ei, ca şi oamenii. Munţilor li se luau piatra şi pădurile. Palate, străzi, poduri din ei făceau.  Măiestria mâinilor venea din sufletul lor. Poate aşa vor zâmbi şi se vor îndura, îşi spuneau oamenii. În fiecare perete sunt mâinile lor. Zidite. Dragostea din mângâierile lor au  pus-o peste tot. Pentru ei. Pentru măreţia lor nevăzută. Pentru dorinţele lor mereu nepotolite. În asfinţit întunericul se agaţă de palate, străzi, poduri unindu-se cu umbra nezâmbetului lor. Cel care le era Maimarele se căznea în fiecare moment să zâmbească pentru a fi ascultat, pentru a sădi încredere, dar nu reuşea decât un rânjet jalnic. Oamenii îl priveau şi nu înţelegeau de ce stătea cu ei şi nu se ducea dincolo în lumea nezâmbetului. De ce îi sfătuia să dea totul şi să meargă dincolo pentru că numai aşa le va fi cel mai bine. Nu înţelegeau, dar  pentru că stătea cu ei îl ascultau. Nu din frică. şi nici pentru că ar fi avut încredere, dar aşa îi învăţase Omul din ei.
Omul din ei tăcea şi-i îndemna şi pe ei să tacă!  De ce atâta linişte? Şi cât zgomot producea nezâmbetul.
Tăcerea voastră e o insultă pentru noi, le-a tunat vocea nezâmbetului. Şi privirea ce o duceţi spre Cer. Totul contravine legilor noastre. Trebuie să faceţi numai ceea ce vă este îngăduit.  Am auzit fel de fel de vorbe despre tăcerea vostră. Adevăr, cinste, dreptate, iertare, credinţă, judecata de apoi şi alte bazaconii. Sunteţi un mare pericol pentru omenirea ce vrea să se dezvolte şi nu să se întoarcă în slobozenia necontrolată precum caii sălbatici de care v-am vorbit. Aţi avut onoarea să scoateţi bogăţiile din pământul ăsta puturos şi nesuferit. Aţi avut onoarea să ne construiţi oraşele şi tot ce ne este de trebuinţă. Aţi fost aleşi pentru asta. Şi în loc să vă mulţumiţi cu ce v-am oferit tăceţi, priviţi spre cer şi spuneţi lucruri îngrozitoare despre bunul mers al vieţii. Noi comandăm aici totul, nu Cerul. Tot ce mişcă e plănuit de noi. Am fost aleşi să facem asta.Sunteţi duşmanii noştrii. Veţi fi pedepsiţi.
Au fost aduşi oamenii în negru pentru a fi judecaţi. Au fost acuzaţi de nesupunere şi trădare faţă de legile date de oamenii nezâmbetului. Nimeni nu s-a împotrivit acuzelor nedrepte.
S-a înserat în Cetate şi în oameni. Tristeţea nedreptăţii ca un voal de mireasă nenuntită alergă printre lacrimi. Pământul răscolit peste tot ascunde rădăcini şi urme de paşi. Omul din ei i-a învăţat secretul dăinuirii.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul are.
Zâmbetul s-a adâncit  în tristeţea din ei. Toamna zăboveşte în fiecare anotimp. Doar gândurile oamenilor ca o coamă de cal fluturând veşnicia, sunt slobode şi se unesc în îmbrăţişări precum libertatea de a fi. Dimineaţile vin în ferestrele lor. Anotimpurile nu mai zăbovesc ca altădată. Vin şi pleacă. Cei rămaşi în Cetate îşi aşază privirile pe cărările de întoarcere dintre Cer şi Pământ! Şi sclipesc ca nişte stele într-o noapte geroasă.
 Ce facem acum Omule din noi?  Ce facem acum?
 În liniştea din ei au simţit căldură.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de lacrimă aerul avea.
 Pe rând fiecare din voi va urca muntele cel mai aproape de Cer. Când terminaţi de urcat rămâne calea spre Cer. Veţi duce cu sine nedreptatea ce s-a făcut oamenilor şi Pământului. Va fi multă şi grea, dar o s-o puteţi duce. Eu sunt în fiecare din voi.
Nu e pedeapsă. Este puterea din simţirile noastre. Este ceea ce trebuie să faceţi şi totdeauna rămâne.
Sus vârful de munte şi Cerul, Pământul  jos ca  ultimă treaptă. Acolo se vor produce apropierea şi înţelegerea, adică eliberarea pentru tot ce e nedrept. Aerul şi timpul vor pătrunde prin voi din pretutindeni. Aşa veţi trimite în cei împietriţi mângâiere, zâmbet, viaţă. Veţi ridica  faţa în sus cu mâinile întinse precum semnul din voi. Nedreptatea  ce aţi strâns-o  o veţi scoate din voi să vadă lumina soarelui, apoi o veţi înfige în mâini şi picioare. Singuri. Cu bunătate şi înţelegere. Va fi o naştere.Totul se va elibera. Va curge sânge, ca  izvorul ce izbucneşte din adâncuri pentru a da viaţă. Răul se va duce în neant spre a deveni alb. Ca un ţipăt. Ca o nevinovăţie ce se întoarce când ninge.  Cerul va fi peste tot.  Aşa  începe începutul. Curaţi, drepţi, zâmbitori, frumoşi, toţi oamenii vor fi. 
 Oamenii îşi desenează în aerul trupului semnul crucii. Exact deasupra Omului din ei. La fel precum Omul din ei este.
Vorbesc şoptit cu Omul din ei şi-l mângâie, adică se închină. Aşa primeşte Cerul veşti.
 În Cetate se strâng gândurile. Oamenii ştiu acum că duc cu ei crucea. Viaţa cu zilele fiecăruia va fi  spre vârful muntelui. Nedreptăţile şi tot ce au mai strâns le vor căra spre a ajunge acolo. Drum prin ploi, zăpezi, nopţi, poticneli. Într-o zi va fi piscul muntelui, lumina şi Cerul. Până la urmă totul se întoarce în Cer. Ca un izvor ce izbucneşte din adâncuri pentru a da viaţă.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul mereu va avea.



 
         Adrian BOTEZ

GLOSE EVANGHELICE
                          

                                                HRISTOS ŞI CÂINELE



A fost odată ca niciodată, pe când Hristos şi Sfântul Petru se plimbau printre oameni, de-i vedeau toţi. Şi ce dacă-i vedeau? Parcă se sinchisea vreunul de ei ? Ţi-ai găsit…
Mai rău era că Sfântul Petru solicitase, de la Hristos, concediu de odihnă, să-şi poată repara toate rândurile de-ncălţări pe care le rupsese, umblând cu predicatul, prin lumea oamenilor. Se strânseseră, aşa, vreo sută-două, de perechi bune  -  câteva erau din piele de la pergamentele scăpate din Alexandria, când cu incendiul… Şi mai voia concediu, ca să-şi vindece rosăturile de la picioare  -  sfânt-sfânt, dar numai Hristos să fii, să nu-ţi ologeşti picioarele degeaba, umblând pe la toţi ne-nţelegătorii  :
- “Ca să nu le spun altfel”  -  ofta cu, năduf, dar numai în gând, Sfântul…
Şi-aşa se face că Hristos rămăsese să-şi bată gura de unul singur, cu atâta nămetanie de omenire. Bunul şi Blândul s-ar fi lăsat, la un moment dat, păgubaş, dacă Preasfânta Născătoare nu i-ar fi zis, cu lacrimi amare în ochi şi în glas :
 -     Fiule, dar dacă nici tu, apoi cine i-o sfătui de bine şi ajuta pe necăjiţii aceştia?
 -     Maică dragă, nu mai pot  -  mi-ajunge… - încercă Fiul Preasfânt.
- Fie-ţi milă, Fiule, şi-ndură-te de ei!
- Dar, maică, m-am răstignit…am…
- Ştiu că-i mai greu decât la răstignire, acolo a fost o dată, numai  -  iar aici e de câte ori trebuie, şi mereu trebuie…  -  dar , dacă tot i-ai învăţat cu nărav, să te răstigneşti tu pentru ei, iar ei să-şi petreacă timpul tot întrebându-se dac-oi fi făcut-o ori ba, dacă ai existat măcar, ori ba  -  şi câte altele la fel  -  nu-s ei de vină, ci tu…
- Tot eu, maică? Tot eu…
- Tot tu, mereu tu…Aşa e datul tău, în lumea pe care-ai făcut-o, cu slăvitul tău Tată…Până s-or dezvăţa oamenii să ia totul în deşert, mai ajută-i, Fiule, că tare mare nevoie de ajutorul tău au toţi…
Parcă Hristos, bietul, nu ştia toate astea! Câte bârfe şi cârtiri nu-şi auzea el, în fiece seară, când se apropia de câte-o uşă ori fereastră, să ceară, cu umilinţă, loc de dormit, peste noapte  -  câte luări în deşert şi câte răpănoase vorbe, pe seama lui…şi a Maicii Preacurate…şi a tuturor mamelor din lume…şi a Tatălui Atotputernic (care nu că n-ar fi putut pedepsi, dar amâna, probabil, aşa, de-o curiozitate, de bătrân ce era). Dar, de, doar el, Fiul,  hotărâse să facă toată treaba, pentru mântuirea oamenilor  -  să pătimească, să se răstignească, să moară, să se îngroape, să se lupte cu iadul, şi-apoi să învie:  ce folos, doar vreo câţiva, şi nici aceia toţi apostoli, s-au smerit şi au auzit glasul lui Dumnezeu, cu adevărat  -  restul, de formă  -  că se vindea bine Hristosul, ca marfă de import-export. Dădea bine la public, şi se făceau filme cu vedete de peste mări şi ţări, şi se făceau telenovele, şi se scriau cărţi lăcrămoase, despre câte spusese ori nu spusese, făcuse, nu făcuse ori avusese de gând să facă Iisusul. Şi toţi criminalii şi mafioţii pământului, înainte să-şi înjunghie sau împuşte victima, mai citeau câte un pasaj ori mai priveau o dată pe ecran patimile Domnului  -  şi, cu o mână ţinându-şi batista cu care-şi ştergeau lacrimile de emoţie estetică, cu cealaltă-şi trimiteau victima în ceruri  -  “ad patres”... Ce să mai zici de-atâta cucernicie? Îţi venea să te iei cu mâinile de cap  -  dacă , între timp, nu cheliseşi de tot, de-atâta bucurie a sacrificiului împlinit rodnic. Acuma se cuvenea să tragă ponoasele. Noroc că, lui Iisus,  păru-i strălucea precum soarele de amurg, umbrindu-i faţa   -  şi nu se vedea aşa bine supărarea de pe chipul lui  -  căci dacă i s-ar fi văzut şi chipu-i mânios, în suferinţă cumplită, total necomercial  -  nimeni nu l-ar mai fi primit în casă, noaptea, nimeni n-ar mai fi acceptat să-l lase să-i vindece copiii şi bătrânii din casă…Că numai de-alde ăştia se mai lăsau, acum,  vindecaţi…
Şi, mergând Hristos pe drum aşa, agale şi cam cu îndoială şi lehamite, simţind că lumea asta de deştepţi foc nu-i mai simţea de mult, deloc, dar absolut deloc, lipsa  -  auzi un scheunat sfios şi mic, pe marginea şanţului. Era un biet căţeluş care abia făcuse ochi (scăpând de a fi înecat, după bunul şi atât de creştinescul obicei al oamenilor ). Îl călcase un automobil foc de grăbit (ce înseamnă, pentru baronii şoselelor, viaţa?  -  nimic!   -  ei sunt nemuritori, restul sunt resturi ! ), îi strivise şi-i rupsese, cu totul, labele din spate. Îi şiroia sângele, pic-pic  -  şi tot pic-pic, pe nesimţite, i se scurgea şi stingea viaţa din trupu-i micuţ. Şi, înainte de a adormi pe vecie, ca o bucăţică de sufleţel netrebnic, şi cu totul fără relevanţă, în faţa măreţei lumi a oamenilor (nici cât un fir de praf suflat în vânt nu conta)  -  îndrăznise, conştient de cumplita-i neruşinare înmărmuritoare, să scape un supărător scheunat. Dar văzuse că prin preajmă nu-i nimeni dintre cei care se simt atît de teribil de deranjaţi de suferinţă şi de moarte  -  pentru că ei sunt oameni, şi , deci, nu-i aşa? nemuritorii Fii ai lui Dumnezeu.  Sărmanul căţel îl recunoscuse, după obrazul întunecat de suferinţă, pe unul de-al lui, o fiinţă umilă şi singură, care atâta are pe lumea asta şi-n lumea asta  -  suferinţa şi chinul, necurmate.
Hristos se aplecă asupra căţelului:
-Ce mai faci tu, amărâtă creatură a Tatălui meu  -  câine?
-Ce să fac, b-b-bine, frate întru suferinţă…  -  se bâlbâi de emoţie, că l-a luat în seamă cineva, şi pe el, câinele.
-Hristos mă cheamă  -  se prezentă Domnul. Şi Iisus, mi se mai spune  -  preciză Preabunul.
-Am auzit de tine, tu  l-ai mântuit pe om…O, ce cinste mi-ai făcut  -  scheună, slab de tot, căţelul. …(el, sărmanul, nu se referea la cinstea de a-l fi mântuit Dumnezeu pe om  -  nu avea el dreptul să-şi exprime, în lumea asta, vreo opinie  -  ci la faptul că Preablândul catadicsise să se oprească lângă el  -  lângă el, o potaie de gonit cu pietre, şi nici măcar atâta, acum  -  bun  doar de zdrobit capul c-un bolovan sau bâtă, cel mult).
-Hm…mormăi Hristosul. Nu-s chiar sigur că n-am greşit  -  murmură el, întunecat.
-Da, cred că ai greşit tare, aplecându-te asupra unui netrebnic ca mine  -  suspină, strivit de umilinţă şi remuşcare, bietul căţel (gândindu-se, în continuare, cu groază aproape, că o făptură cu chip de om s-a aplecat peste el). Iartă-mă, te rog…
-Pentru ce să te iert? se miră, parcă ieşit dintr-o apă, Iisusul.
-Pentru tot  -  pentru c-am îndrăznit, eu, mai nemernic decât ultimul fir de colb, să-ţi spun ţie  -  “frate”…şi pentru că ţi-am răpit atâta timp…şi atenţie…mie, nevrednicul nevrednicilor…
-Păi, dacă n-oi fi frate cu tine  -  cu cine să fiu? răbufni Hristos. Şi dacă n-oi sta lângă tine, cine crezi că mă mai rabdă lângă el, dintre făpturile astea grozave?  -  Fiii Omului…n-ar mai fi…Nu vezi că nimeni nu mă ia în seamă?
-Nici pe tine? se miră, şi parcă ieşi din anticamera morţii, pentru o clipă, grozav de naivul căţel.
-Nici….Dar nu de tine ziceam, când ţi-am spus că am greşit, ci de om ziceam  -  că l-am mântuit, după ce l-am făcut, aşa cum îl vezi…
-Tu, Doamne, să greşeşti? Tu eşti infailibil, ca papa  -  scheună, oarecum mirat şi foarte naiv, căţelul.
-Ei, tocmai aşa n-o fi… Aici am greşit, fără nici un dubiu  -  se folosi de neologism, cam preţios, puţin nepotrivit pentru  statura lui de Lingvist Cosmic, care a făcut lumea din Cuvânt  -  Hristosul. Dar îl tulburau gânduri prea multe şi amare, ca să nu-şi scrântească, niţel,  limba…
-Te doare tare?  -  continuă Hristos, cuprins, dintr-odată, de o grijă febrilă, ciudat de fierbinte.
- N-nu…şi câinele nu mai ştiu cum să-i spună, mintea lui de câine nu-l ajuta. “Hristos  -  Hristos îi spun oamenii, ei pot îndrăzni orice, sunt fiii lui”  -  dar el, un câine…iar “Doamne”-i mai spusese, dar tot…
- Spune-mi “Doamne”  -  e mai general şi mai uşor de ţinut minte  -  spuse împăciuitor, dar dus pe gânduri, deci tot neologizând cam într-aiurea, Hristos.
 Apoi, văzând cum căţelul era cuprins de toropeala plăcută, dar de neîntors,  a morţii, îl mângîie , de la cap către îndurerata-i codiţă  -  şi, deodată (dar asta devenise de-a dreptul plictisitor, ca o scamatorie veche, răsuflată, de-atâta folosinţă)  -  se împlini banala minune a creşterii, din nevăzut, înapoi în văzut, a celor două lăbuţe din spate, ale zdrobitului căţel. Banala minune a Învierii Vieţii.  Căţelul, de, şi el, ca omul  -  nu se prea miră  -  dar, ceea ce nu stă în obiceiul oamenilor, căci e socotit a fi un comportament lipsit total de demnitate, lipsit de bun-gust şi de bon-ton  -  căţelul, pentru că nu era decât un animal nenorocit şi vulgar, tot plin de praf şi gloduri , iar nu Capodopera Creaţiei, Omul -  scheună de bucurie şi recunoştinţă, lingându-i lui Hristos mâna cu care acesta-l  lecuise…
UN COPIL NUMIT PILAT
Se spune, în munţii şi câmpiile Asiei, că ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus  -  iar orice greşeală ori slăbiciune îţi cloceşte pedeapsa, prin însăşi karma ta. Şi, din Asia, această credinţă în karma autopedepsitoare s-a strecurat şi-n Europa, sub chipul şi numele soartei sau fatalităţii.
Un copil, de vreo 7-8 ani, dintr-o preanobilă familie romană, jucându-se cu tovarăşi de-ai săi, printr-un codru de la poalele Apeninilor  -  s-a pierdut de toţi şi s-a trezit singur, într-o poiană. Era noapte de-acuma  -  şi, cumplit ostenit de zbaterile printre copaci  -  întâi, să se-ascundă, în joacă, de copiii ceilalţi  -  apoi, înspăimântat, să-i caute şi să li se-alăture, iarăşi   -  nobilul şi rătăcitul băiat se culcă la marginea poienii, şi adormi adânc, toropit de truda zadarnică a zilei şi de frica, mai presus de puterile sale de-a o stăpâni şi-mblânzi. Nu se ştie cât dormi  -  dar se trezi deodată, orbit de razele sălbatice ale unei luni ne-ndurate, care, tocmai deasupra sa hotărâse a-şi revărsa, în ţâşniri furioase, lumina. Punându-şi mâna streaşină deasupra ochilor, copilul zări, printr-un fum gros, drept în mijlocul poienii, un tablou foarte puţin plăcut şi încurajator, pentru sufletul său speriat: în jurul unui cazan uriaş, sub care ardea un foc straşnic, cu limbi de foc ce ajungeau, când bătea vântul mai tare, până la vârfurile copacilor celor mai înalţi  -  stăteau patru personaje foarte ciudate şi neliniştitoare, atât prin înfăţişarea lor, cât , mai cu seamă,  prin îndeletnicirea lor. În picioare, roată împrejurul cazanului, stăteau şi boscorodeau, din guri ştirbe şi strâmbe, trei bătrâne, cât lumea de bătrâne  -  trei ursitoare, cumplit de  zbârcite şi pocite la chip, cu ochii zbanghii şi fioroşi, arzând roşii, ca ochii de lup; pletele cărunte se răsuceau mereu, în jurul capetelor lor, într-o neorânduială barbară  -  în şuviţe ca nişte şerpi asmuţiţi. Buzele lor largi, până la urechi deschise, şi subţiri ca muchii de cuţite, bolboroseau într-una, asemeni fierturii vrăjitoreşti, din imensul cazan. În căldarea uriaşă într-una se băşicau şi plesneau sfere mici, roşii şi vineţii  -  şi fumul, gros şi  înecăcios, spumega de blesteme…Tustrele bătrânele îl zoreau pe un al patrulea personaj  -  o aschimodie de copil, cinchit la pământ  -  o stârpitură cu părul arici, cu ochii răutăcioşi, şi, totuşi, înspăimântaţi: se vede treaba că bătrânele ursitoare îl culeseseră de undeva, în drumul lor spre pădure  -  şi-acum îl sileau să mestece, să mestece zdravăn, amândouă mâinile fiindu-i încleştate pe coada unui linguroi cât el de mare  -  mesteca, îngrozit,  în fiertura drăcească  -  de la dreapta la stânga avea poruncă să mestece  -   să dea timpul înapoi, pasămite… Vrăjitoarele ursitoare trăgeau timpul ca edecarii corăbiile, împotriva curentului apei, opintindu-se cu frânghii şi ştreanguri, de pe maluri…  -  şi ajungând în centrul de flacără şi durere al lumii. Menitul lor, şuierat şi sinistru, se auzea, precum crivăţul printre crengi  -  printre spumele otrăvite ale fierberii diavoleşti. Şi ucenicul, îndemnat cu strigăte sălbatice şi ţipete ca de cucuvele  -  mesteca, mesteca…Şi vocile bătrânelor surori ale diavolului scădeau, din vreme în vreme, şi susurau pervers, linguşindu-l, parcă, pe stăpânul lor din Tartaros…Iată ce putu să desluşească şi să prindă urechea rătăcitului şi înspăimântatului de moarte copil  -  din invocaţiile şi menirile, pe care le auzea când şuierate, când strigate, când susurate, într-o limbă barbară, veche, nemaivorbită de mult pe-astă lume  -  de-aceea, nu înţelegea, ci, mai curând, bănuia sensul vorbelor, şi-l tălmăcea singur minţii lui, foarte firav şi aproximativ (de aceea, mai târziu, când şi le va aminti, nu era deloc sigur că aşa auzise şi că acela ar fi fost înţelesul  -  doar faptele ce se vor petrece, în viitor, pe rând  -   vor confirma , din păcate, că auzise desluşit şi tălmăcise corect, ceea ce auzise…):
“El care, aici, în poiană, adânc a dormit,
Nu va şti , de-acum, toată viaţa, ce-i acela somn liniştit…
Lumânarea şovăie-n fum, când viaţa-i şi-a gătat:
Aşa el va şovăi mereu  -  şi mereu va fi vinovat…
Toată viaţa lui va fi moarte mereu repetată,
Întunericul  -  mereu  -  îi va ţine loc de lumină curată!
Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi,
Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între curaţi!
Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi
Îl va împinge, nevinovat, la moartea-ntre vinovaţi!”
 (aici, bărbatul de mai târziu nu va şti niciodată să tălmăcească deplin şi desluşit: “nevinovat”  -  el, silit să împingă pe cineva la moarte, peste voinţa lui  -  sau nevinovat,  cel pe care-l va împinge la moarte?…  -  sau, şi unul şi altul  -  la fel nevinovaţi?…)
Veacuri vor trece, numele-i nicicând nu va fi uitat,
Dar în orice gură el va fi blestemat!
Poartă semn pe braţ  -  dintre toţi e ales,
Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a cules…”
Şi, din timp în timp, strigătul chiuit:
“Hai, ucenice, mestecă des,
Din drum, anume pe tine, noi te-am cules,
N-o faci pentru oricine  -  ci pentru-un de soartă ales!”
Aceste ultime vorbe ţipate, cu glas de cobe , de bătrânele deşucheate  -  nu făceau parte din descântecul diavolesc  -  ci erau, de fapt, îndemnuri, în răstimpuri, pentru  stârpitura de copilaş-ucenic, mic şi păros până-n ochi  -  care mesteca, cu groaza-n ochii lui mici şi lucioşi, mesteca de zor, tot mai repede  -  parcă alungat din spate de demoni sau de lupi turbaţi…Şi, la fiecare învârtitură, de câte ori sfârşea o rotaţie a linguroiului  -  îşi înfigea, zvâcnind puternic, pesemne de spaimă, capul , adânc în piept, parcă voia să-şi străpungă inima cu bărbia…ori voia, bătând cu bărbia în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul, înapoi, în inimă…
…Hohote de râs ascuţite însoţeau fiecare distih  -  şi, la fiecare sfârşit de vers(care trebuia să coincidă şi cu sfârşitul unei rotaţii a linguroiului, mânuit de stârpitură, în fiertura drăcească…), vrăjitoarele ursitoare îşi roteau pletele vâlvoi, umplând văzduhul de vâjâieli şi plesnete de furtună cumplită. Fumul, negru şi înecăcios, se ridică, laolaltă cu flăcările de sub uriaşa căldare bolborositoare  -  până la cerurile înnoptate se ridică  -  când ultimul stih blestemat fu rostit. Un incendiu cumplit cuprinse cerul, pământul, poiana…mistuind totul în flăcările lacome, întinse cât să-nghită lumea, limbi de dragoni urlători, rotite ameţitor, precum roşii paloşe atotucigaşe…
…Copilul ţipă de groază, şi se smulse, tremurând, de la pământ. Dinţii îi clănţăneau în gură. Ce se-ntâmplase cu el? Visase? Visare cu ochii deschişi? Fusese vis, ori realitate? Luna, deasupra, părea mai furioasă şi-ncrâncenată ca oricând  - şi revărsa, cu mânie demenţială, inexplicabilă, şuvoaie, torente de raze, peste îngrozitul copil. Acesta era incendiul din vis? Unde erau ursitoarele, unde ucenicul lor ca un arici monstruos  -   unde era  uriaşa căldare, cu bolboroseli roşii şi vineţii?
…Tresări şi se-apucă strâns, cu mâna dreaptă, de cotul stâng: deasupra cotului, avea o cicatrice lungă şi vânătă, până sub umăr. Voind să-ncerce sabia tatălui său, uitată de acesta pe masă, printre sulurile de papirus  -  alunecase pe lespezi, şi tăişul hămesit îi brăzdase adânc braţul  -  tăindu-i o şuviţă de carne, pe care o văzu, lăţită în sânge, pe lespezile de marmoră…Leşinase…Când se trezise, mama sa iubitoare, împreună cu două sclave, se aplecau asupra lui, îngrijorate.  Braţul, adânc rănit, i-l legară strâns, cu feşe curate  -   îi puseră comprese reci pe frunte. ..
Se vindecase  -  îi rămăsese doar cicatricea  -  dar, adesea, tresărea de spaimă, în somn, visându-şi şuviţa de carne a braţului, zvârcolindu-se, ca un şarpe, crescut uriaş, pe lespezi…Şi se trezea cu ţipăt, din somn, şi cu sudoare de febră…Greu i-a potolit, cu licori de mac, iubita-i mamă, aceste crize de spaimă nocturnă. Nu şi durerile de cap  -  periodice şi exasperante…
Şi-acum? Acum, fusese tot o astfel de criză? Dar stihurile blestemate se refereau la el şi la semnul lui de pe braţul stâng, mai mult ca sigur  -  deci, toate menirile cumplitelor harpii, pentru el şi în văzul şi pentru auzul său se săvârşiseră…
“Poartă semn pe braţ  -  dintre toţi e ales,
Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a cules…”
Va fi ales, dintre toţi…Nu e rău, gândi copilul  -  dar se pare că nu e ales spre bine, nici spre fapte bune şi nici spre fericire  -  “nenorocul şi piaza-rea”…
În acel moment, pământul înţepenit de noapte şi de vrăjile grele care se făcuseră, pasămite, acolo  -  fu zguduit de tropotul unor copite de cai grei, de război. Era primul lucru sănătos, real şi înviorător, care se petrecea, de atâta vreme, în poiană…După scurtă vreme, dintre copacii ce prejmuiau poiana , năvăli tatăl său, împreună cu  doi ostaşi şi cu doi slujitori  -  toţi călări.
-În sfârşit! Ştiam eu că aici, în Poiana lui Pluto, te vom găsi! Doar e singura poiană mai acătării din codru! Cum te-ai rătăcit, fiule? Of, măi băiete, câte griji îi faci maică-ti! Hai, urcă lângă mine, pe cal  -  aşa, hopa!  -  ţine-te bine! Daţi-i zor, daţi-i zor  -  să mai prindem un ceas de somn  -  că mâine trebuie să fim în tabără  -  plecăm pe mare, şi…zeii cu mila! Iar război, şi tot cu nebunii aceia din Iudeea!
…Copilul a devenit adolescent. Din casă de războinic fiind, a trebuit să-nveţe toate tainele războiului şi ale armelor. Nu-i plăceau armele(mai ales după ce-şi făcuse cicatricea de la braţ) , era, de felul lui, mai curând visător, ca maică-sa  -  dar, silit, cu brutalitate, de tatăl său şi de atmosfera din tabere, unde era dus de acesta, mereu  -  şi-a înăbuşit visele şi slăbiciunile, sub aparenţa brutalităţii. Şi ceea ce era coajă protectoare, a devenit, cu timpul, un strat aşa de gros şi întunecat, încât până şi el, adolescentul, a crezut despre sine, tot mai convins, că este brutal din fire, sau că aceasta i-ar fi fiind firea adevărată  -  cea brutală. Şi că-i făcut să fie războinic, că soarta vieţii lui era războiul.
Uitase, aproape, vedenia din poiană  -  ca pe-o nălucire bolnăvicioasă. Când şi-o amintea, fără să vrea, în visele-i asudate  -  îl podidea o ruşine cruntă  -  şi făcea totul să uite, din nou. Bineînţeles, nu spusese, tot de ruşine  -  nimic, nimănui, din ce văzuse şi aflase atunci. Din pricina prea marii sensibilităţi, a încordării permanente  -  durerile de cap i se înmulţiseră şi erau din ce în ce mai cumplite. Devenise ursuz, îi respingea pe toţi. Întâi şi-ntâi  -  pe părinţi. Oricât îl înconjurase, cu dragoste şi întrebări, maică-sa  -  el o respinsese, uneori chiar grosolan (prea se ruşina că seamănă cu ea, la fire…)  -  şi se închisese, în cele din urmă, într-o tăcere posacă. Era şi ruşine  -  mare ruşine  -  un războinic n-are dreptul la mofturi dintr-astea…Nu avea încredere în nimeni  -  pentru că prea multe avea pe suflet şi în imaginaţie  -  suferea prea mult, de prea multe  -  pentru ca să-şi închipuie că se va găsi cineva, pe lumea asta, oricât de răbdător şi bine intenţionat, să-l asculte şi să-l ajute. Să-l ajute  -  asta era: mama sa, desigur, era răbdătoare, cât de răbdătoare era!  -  dar cu ce-l putea ea ajuta, sărmana, care se făcea ghem, sub vocea, sonoră şi aspră, a soţului ei…Îl iubea pe tatăl copilului  -  dar, treptat, dragostea fusese copleşită de  frică  -  şi-atâtea temeri nelămurite îi stârnea acest copil  -  acest băiat bolnăvicios şi atât de chinuit, în somnurile sale  -  şi atât de prigonit de nelinişti  -  dar şi atât de sălbăticit de propriile-i chinuri nemărturisite, neîmpărtăşite  -  se ferea de toţi şi de toate, cu priviri încruntate şi tot mai posace.
Ajuns la vârsta nubilă, s-a-ndrăgostit de Aretusa, o fată frumoasă, dar cam fluşturatică. O însoţea în lungi plimbări, pe sub arcade, în forum, în parcuri  -  pe dealuri, de-a lungul drumurilor pavate, ce duceau în şi-ntorceau din provincii…N-a avut, luni în şir,  curajul s-o ceară în căsătorie  -  sau măcar să le ceară părinţilor să facă acest gest, pentru el. A plecat, alături de tatăl său, într-o expediţie în Partia. După o jumătate de an, întors şi întrebând de Aretusa  -  află că s-a măritat cu altul. Un nobil îndrăzneţ şi de lume…A strâns din buze, dispreţuitor  -  de fapt, să-şi ascundă convulsia durerii şi jignirea cumplită  -  şi s-a întunecat şi mai mult, s-a strâns în sine, ca un arici. S-a lăsat însurat cu o femeie cenuşie, străină cu totul simţurilor lui. Fusese măritată şi repudiată de primul ei soţ  -  nici nu s-a interesat, vreodată,  de ce…  -  dar era dintr-o familie veche, ilustră, bogată…Perspective, viitor…
A plecat, la două săptămâni după nuntă, în Numidia, apoi în Galia…O blestemată de neîncredere în sine, în steaua lui, în puterile sale reale şi calităţile sale , intelectuale şi strategice, indubitabile  -  îl făcea să fie eclipsat, chiar în ultimele momente ale bătăliei, mereu, de alţii, tineri ca şi el, cu totul nemerituoşi, dar insensibili total, oameni de acţiune…Mereu, el câştiga singur bătălia reală, miezul ei , partea “neoficială”, netrâmbiţată  -  dar, cu câteva minute înainte de a ordona trompeţilor s-o proclame “oficial”  -  totdeauna se întâmpla ceva neaşteptat, neintrat în planul şi desfăşurarea firească  -  ceva aproape ridicol, exasperant , de cele mai multe ori :  o ultimă năvală, disperată, a duşmanului agonizând  -  şi, imediat, intra în acţiune altcineva, un subordonat, cu totul cenuşiu, până-n acel moment  -  dar care culegea laurii “oficiali”…pe finalul victoriei de suprafaţă: trompeţii sunau victoria pe acest final, şi nu pe cel care fusese stabilit, cu atâta efort strategic şi vărsare de sânge, de el…sau o ezitare a călăreţilor lui, în urmărirea căpeteniei inamice   -  şi, iar, altcineva intervenea, prompt, şi captura căpetenia, matca roiului … ba chiar, odată, când să spună, în sfârşit, că nu-l mai urmăreşte piaza-rea  -  ridică prea brusc mâna, pentru a face semn trompeţilor, spre a vesti victoria  -  ei bine,  calul de sub el se sperie şi-l azvârli la pământ, lăsându-l lat, inconştient şi, după ce se ridică, susţinut pe sub braţe  -  ruşinat…bineînţeles, sunetul de aur şi mătase al victoriei îl ordonase aghiotantul său…, aclamat de toţi oştenii…
Ceea ce era mai rău, n-avusese parte, măcar, de aghiotanţi cinstiţi  -  ci de nişte intriganţi. Toţi, suflaseră la urechea generalilor că, din pricina lui, bătălia era gata să fie pierdută  -  noroc că existau ei, pe lumea asta, să salveze totul şi să recâştige, în ultima clipă, onoarea Imperiului…Mereu, el, care făcea totul şi bine, până în ultimele momente  -  era declarat vinovat de posibila înfrângere, care-ar fi survenit, dacă n-ar fi fost “salvatorii patriei”, camarazii cei intriganţi…Şi, mereu, era reabilitat”din generozitatea” generalilor, ţinându-se cont de trecutele merite militare ale tatălui său…
“Aşa va şovăi mereu  -  şi mereu va fi vinovat!…”
Blestemate ursitoare!…Blestem zeilor!…
…Nu mai credea în nimeni: nici în oameni, nici în zei. Se arunca orbeşte în bătălii, cu deznădejde şi cruzime: îi era totuna ce s-ar fi întâmplat. Se deda chiar la excese cumplite, atât în bătălii, cât şi în orgii…numai ca să scape de el însuşi…de blestemul zdrobitor…
I se dusese vestea pentru brutalitatea, cruzimea şi dezmăţurile inimaginabile, exasperate.
Bătrânul său tată era, în sfârşit, mulţumit. Prin protecţia sa şi a prietenilor săi influenţi în Senat, apropiaţi împăratului Tiberiu, l-a proptit pe fiul său în posturi şi funcţii înalte: slabul şi şovăielnicul său fiu, acum disimulat sub masca unei brute perfecte, fu numit, rând pe rând, contubernal al comandantului oştii din Galia  -  apoi, consul  -  apoi, în cele din urmă, pentru că răscoalele zeloţilor din Iudeea erau tot mai dese şi mai supărătoare  -  plecă să-l slujească pe paiaţa de împărat, ca guvernator şi procurator al Iudeii…
…Căldură ucigătoare, o permanentă şi disperată sete…şi teroare, teroare permanentă, căci grupurile de zeloţi atacau fulgerător, ca nălucile, de oriunde, de unde te aşteptai mai puţin  -  şi erau cumplit de cruzi…Praf, praf în gură, în ochi  -  în mâncare  -  un infern de praf galben…şi, de pretutindeni, zvâcnirile acelor cobre ale deşertului  -  zeloţii, înjunghiind, pe tăcute, retezând beregăţile legionarilor, decurionilor, centurionilor  -  şi pierind, înapoi, în deşert, sau topindu-se în întunericul lugubru al labirinticelor uliţe ale satelor sau cetăţilor…mai ales, ale cetăţii blestemate a Ierusalimului…Nişte umbre ale nopţii şi ale iadului-Tartaros…
Nu şovăia deloc să deschidă represalii asupra populaţiei civile din satele şi mahalalelor Ierusalimului, după fiecare atac laş al zeloţilor  -  dar, mereu, nu era destul, sau era prea mult. Orice făcea, oricât făcea  -  el era vinovatul. Îl slujea pe un împărat prost, pervers şi crud…care-l silea să asculte (pe el, guvernator şi procurator roman!) de regii  locului, cruzi şi neînchipuit de desfrânaţi…Trebuia să-şi biciuiască, mereu, mândria şi demnitatea lui de soldat  -  şi să se supună unor caraghioşi şi ticăloşi…Răbufnea, însă, de multe ori, sălbatic  -  fără nici un control. Şi regii şi preoţii locului se înspăimântau şi se împrăştiau, ca potârnichile, arătând cu degetul la tâmplă…Da, îl durea îngrozitor capul, prea multe se strângeau, nu mai suporta toată piesa asta proastă, pe care o juca atât de prost, pe o scenă atât de jalnică, cum era Iudeea acestor  fanatici senzuali, incestuoşi, perverşi, laşi, impulsivi, cruzi, lacomi peste orice măsură şi, la fel, trădători şi ucigaşi de meserie…măcelari…Nu doar şefii  -  regi şi preoţi  -  mereu despoţi pentru poporul lor  -  dar şi cei din popor erau , unii faţă de alţii, intoleranţi şi nefiresc, absurd de cruzi. Valuri de cruzime şi furie pustiau mulţimile  -  cu flux şi reflux: când dinspre popor spre romani, când dinspre romani spre popor, când dinspre regi spre popor, când dinspre popor spre regi  - când izbucniri de vârtejuri, care împărţeau poporul în tabere crude…
Numai marii preoţi erau socotiţi infailibili şi intangibili. Adevăraţi zei: nimeni nu-i iubea, toţi îi temeau, terorizaţi. Vorbeau în numele unui zeu unic, de fapt: Iahve, Iehova  -  aşa ceva. Un zeu sumbru, crud, mereu mânios şi peste fire de răzbunător. Zeu al urii cumplite, faţă de tot ce nu era popor al lui Israel  -  halucinant de răzbunător şi de crud, în numele poporului lui Israel. Preoţii lui îi aduceau jertfe, ca toţi păgânii, ca toţi barbarii  -  la templul cel mare , zis al lui Solomon. Jertfe crude şi din belşug  -  căci lăcomia preoţilor farisei(asta însemna ceva grozav de învăţat  -  “fariseu”, nimeni n-avea dreptul să-l contrazică…)era fără limite, neruşinată…  -  iar poporul, faţă de aceşti farisei, se comporta precum cea mai jalnică turmă…
S-a ivit, din pulberi, din necunoscut  -  un proroc nebun, urlător contra tuturor, inclusiv contra fariseilor ăstora teribili şi intangibili  -  de se dusese vestea  prorocului ăsta până la Tiberiu-cezarul ( şi primise, acolo, în Ierusalim, de la prostul imperial, o scrisoare tainică, prin care i se poruncea să nu cumva să-i atingă, fie şi cu o floare, pe fariseii ăştia  -  se pare că-l împrumutau cu bani, buni şi mulţi, pe destrăbălatul clovn imperial  -  mijlocitorii fariseilor umpluseră Roma cu zâmbetele lor unsuroase şi cu banii lor ticăloşi, smulşi prin aroganţa sacerdotală  -  bani cu care stârpitura imperială îşi amâna lapidarea, oferind gloatei puturoase a Romei spectacolele crimei, bătălii cu gladiatori, cu fiare    -    nemernicii, toţi,  nişte nemernici…).
După câtăva vreme, află despre alt proroc, alt nebun, mai nebun decât primul(care-l vestise pe-al doilea  -  o, zei, câtă nebunie senină şi ştiinţific organizată, în Iudeea asta…)…De data aceasta, veştile erau contradictorii: mulţi, îi raportau, pe furiş, la ureche, emoţionaţi, vorbe uimitor de înţelepte ale acelui proroc(cel puţin aşa se zicea…)  -  alţii, dimpotrivă, se scandalizau şi voiau, cu tot dinadinsul, să-l scandalizeze şi pe el: prorocul cel nebun îi probozeşte, cum îi vine la gură, pe înşişi sfinţii ăştia de carton, pe fariseii ăştia parşivi  -  şi unde?  -  tocmai în propriul lor templu, în casa lor, nemaipomenită blasfemie!   ( da, a lor, că a Dumnezeului lor nu mai era de mult…)  -  şi în piaţa din faţa templului, tot aşa, insulte peste insulte…blasfemii…
Se încruntă. Îi părea bine, fireşte, pe de o parte, că prorocul acela îl răzbuna, indirect, pe el, cel cu mâinile legate  în privinţa fariseilor  -  legate chiar de paiaţa imperială…Dar ştia că, în curând, prin filiera ştiută (farisei-mijlocitori-împărat-mijlocitori-farisei) îi va veni un foarte neplăcut ordin, de a-i astupa gura, prin orice mijloace, acestui curajos, prea curajos, nebun de curajos proroc…Simţea că şerpii încep să-şi împletească, tot mai strâns, corpurile şi veninurile…
Într-o zi, pe când inspecta piaţa templului, înconjurat de gardă  -  i se păru că zăreşte o mutră cunoscută, printre toţi gură-cască, ce se învârteau sau pândeau mişcarea romanilor. Era un individ cu părul ca ariciul, cu ochii lucioşi  -  şi, de câte ori , vreun roman, se uita ţintă la el, îşi înfigea capul, zvâcnind puternic, şi-l înfigea adânc în piept  -  parcă voia să-şi străpungă inima cu bărbia…ori voia, bătând cu bărbia în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul, iarăşi, în inimă…Îl urmări, fără să pară a-l urmări  -  cu coada ochiului, pe urâciosul individ: se furişa în templu  -  unde, chiar la intrare, îl întâmpină un fariseu bătrân , cu pecetea trufiei şi vicleniei nemăsurate pe chip. Şuşoteau ceva împreună, grozav de tainic… Ei, dar stârpitura asta nu o mai…o, ba da, nu se poate, acel gest, cu bărbia azvârlită în piept, ca un pumnal  -  gest  de teroare neastâmpărată şi de laşitate încăpăţânată…nu putea fi altul, în toată lumea asta…crescuse, bineînţeles că crecuse , doar era de-o vârstă cu el, acum: era ucenicul vrăjitoarelor blestemate, din poiana coşmarului copilăriei sale…cum ajunsese aici, oare?…iarăşi, destinul, sigur, sigur…o, zei blestemaţi!
Întrebă pe un centurion, cum îl chema pe cel de lângă arogantul fariseu  -  centurionul întrebă, repede şi furişat, pe un om cu chipul ascuns, din mulţime  -  şi-apoi se întoarse spre şeful său:
-Zice-se că-l cheamă Iuda  -  Iuda Iscariotul…Ar fi, se spune, singurul ucenic cu carte, din ceata prorocului nebun…de-aceea, şi are intrare la Caiafa…
-Cine-i Caiafa?  -  se făcu el a fi uitat.
-Păi…şeful fariseilor, cum, nu-l ştiţi? V-a solicitat o audienţă…
…Nu dură mult până i se-mpliniră sumbrele presupuneri, calcule, presimţiri. Se trezi cu fariseii la poarta palatului:
-Să fie dat morţii!
-Cine?
-Ticălosul, blasfematorul!
-Care ticălos, care blasfemator?  -  făcu el pe neştiutorul şi nevinovatul..
-Este cel care se proclamă pe sine însuşi regele Iudeii…
-…Ba, mai rău, guvernatorule, abia asta-i nemaipomenit, asta-i blasfemia: zice că-i Fiul lui Dumnezeu, şi că el e Dumnezeu! Nemaipomenit! Nemaipomenit! Mi se-ncleştează gura numai când repet ce zice ticălosul!
-Păi, nu mai repeta…Ei, zău? Chiar aşa?  -  făcu guvernatorul, încercând s-o facă pe ipocritul, căci ştia că asta-i grozav de la preţ, printre farisei. Vorbea cu două voci: prima parte o spusese printre dinţi  -  iar întrebările prefăcute le zisese cu voce tare, aparent grozav de mirată.
-Guvernatorule, trebuie să dai poruncă să fie ucis!
-Ei, asta-i bună! Ce am eu cu el? Ucideţi-l voi, dacă v-a căşunat pe el ce v-a căşunat, şi dacă vi s-a năzărit ce vi s-a năzărit!
-Noi n-avem voie, tu trebuie să-l ucizi!
Aşa era. Blestemaţii, aveau dreptate. Doar romanii ocupanţi, strălucita Romă, avea dreptul asupra vieţii şi morţii, în  Iudeea. Evident, asta, aparent , oficial  -  că de ucis, ucideau în draci oamenii templului…Dar tocmai asta se pare că-i cereau criminalii ăştia acum: o crimă oficială…Hmm…
-Dar dacă voi minţiţi şi el e nevinovat? Cum să-mi compromit eu numele, din pricina turbării voastre, şi cum să-l compromit eu pe împăratul meu, dacă voi nu aveţi dreptate, ci doar dorinţă de răzbunare?
-Tocmai aşa-l compromiţi pe împăratul tău! Căci dacă află împăratul tău că tu nu ne sprijini pe noi, şi sprijini un impostor şi un blasfemator al religiei noastre, şi un uzurpator al măreţiei regale şi imperiale  -  o păţeşti tu, guvernatorule. Dacă nu rezolvi rapid situaţia, în favoarea noastră, te pârâm împăratului, că-i subminezi autoritatea…şi capul tău va cădea…Socoteşte bine, înainte de a lua  hotărârea…
Guvernatorul şovăi. Se dădu înapoi, ca sub un şoc electric, asemănător cu acela când bagi mâna sub apă şi dai de corpul de şarpe al unui ţipar uriaş…
“Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi,
Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între curaţi,
Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi
Îl va-mpinge, nevinovat, la moarte-ntre vinovaţi…”
Blestemate ursitoare! Nu ştia cine sunt vinovaţii între care-l va împinge pe nevinovat  -  dar înţelegea că a venit momentul confruntării supreme cu soarta sa blestemată, cu cel mai teribil moment al sorţii şi vieţii sale…
…Când îl împinseseră străjile înăuntru, în palat,şi-i văzu, sub vânătăile şi scuipaţii care-i acopereau ambii obraji  -  privirile de lumină cerească, acele priviri de un albastru scânteietor şi infinit de blând, atotiertător  -  îi ierta pe cei ce-l scuipaseră şi batjocoriseră, pe cei care-l îmbrânciseră în centrul sălii palatului, mai să-l arunce cu obrazul de lespezi  -  îl ierta pe el, măreţul şi atotputernicul guvernator, pentru tot ce îi va trăsni prin cap să zică şi să facă…
-Hm…hmmm…Şi zici că eşti, tu…regele iudeilor?  -  şovăi, răguşit, glasul guvernatorului.
-Tu zici  - îl mustră blând vocea bărbatului aceluia atât de demn, de blând, senin  -  şi atât de strivit, învineţit…
Guvernatorul amuţi. Apoi zise:
-Tu zici că ai dreptate, că ştii ce-i adevărul…Chiar ştii ce-i adevărul…?  -  şi vocea guvernatorului tremura, intimidată, gâtuită, aşteptând dezvăluiri cumplite  -  măreţe şi crude…
Bărbatul frumos, blând şi strivit îl privi drept în ochi, cu o intensitate şi o mustrare atât de dureroasă în ochi, încât, pe dată, revăzu întrega scenă din poiană…chipurile monstruoase ale ursitoarelor, vocile lor chiuitoare, pe ucenicul mestecător în fiertura diavolească…Nu mai putu răbda cumplita actualizare a imaginilor şi fricilor lui sălbatice -  a durerilor sale neomeneşti, de cap şi suflet, de-a lungul întregii vieţi, în care îşi alungase şi ascunsese tot ce era el, el cu adevărat  -  nu migălos construita brută, ci el cel sensibil şi compătimitor, şi suferitor, şi bun  -  în cele mai ascunse hrube ale fiinţei sale cutremurate, periodic, şi tot  mai des, de o groaznică ruşine…  -  nu mai îndură să vadă privirile acelea nesfârşit de blânde, dar       atot scormonitoare, atotştiutoare  -  şi strigă, cu glas spart:
-Luaţi-l! Biciuiţi-l!  -  şi-apoi, daţi-i drumul…  -  şi aproape se prăbuşi, în scaunul său…
Nu putea să nu-l pedepsească  -  pentru că  nu putea să nu se pedepsească pe sine, pentru slăbiciunea de a-şi aminti totul, totul, cu atâta iresponsabilă şi necenzurată intensitate a sentimentelor…
…Fariseii năvăliră în sală, urlând care mai de care, încălecat, gâfâit, cu gurile strâmbate de mânie şi ură nepotolită, sălbatică:
-Te pârâm împăratului!
-Ai s-o păţeşti rău, guvernatorule!
-Tu crezi că nu-ţi poţi pierde capul? Te-nşeli!Habar n-ai că împăratul ni-e dator vândut!
-Îndrăzneşte numai să-l ierţi, să-l faci scăpat, şi zi-i adio căpăţânii tale, procuratorule! Îţi baţi joc de noi? Ei, lasă, tu nici nu ştii care-i puterea noastră! Ţi-o vom arăta, dar atunci va fi prea târziu, mult prea târziu pentru tine, sărman naiv!
Deveniseră ameninţători şi grosolani, insolenţi, impertinenţi: era insolenţa viţelului de aur…ştiau că-l au la mână pe paiaţa aia desfrânată de împărat…n-ar mai fi fost…şi că împăratul nu se sinchiseşte de idei, principii, sentimente…doar de cum să dobândească mai multe şi mai intense plăceri, pentru nervii lui slăbiţi, destrămaţi de destrăbălări…
-Gata, secăturilor! Gata! Terminaţi! Pe mine să nu îndrăzniţi să mă şantajaţi , nemernicilor! Este nevinovat! Auziţi, lichele cărturăreşti? Ne-vi-no-vat!!!Pricepeţi, capete seci ce sunteţi? Cum să ucid eu un nevinovat? Cum să las să curgă, peste capul meu şi al neamului meu nobil, sângele unui nevinovat? Cum? Hai???
-Nu-i nevinovat! E cel mai cumplit dintre cei mai cumpliţi vinovaţi!  -  urlară, ca hienele, toţi fariseii, cu bărbile lor nespălate, cu colţii afară din gură ieşiţi, fulgerând ca la fiare  -  grămădiţi la uşile palatului guvernatorial.
-O fi pentru voi, nu pentru mine, nu pentru Roma…  -  încercă, şovăind iar, guvernatorul.
-Ba, tocmai, cine e vinovat faţă de noi, cine se atinge de Dumnezeul pe care-l slujim noi, este vinovat faţă de Roma! Bagă de seamă, dacă-i ţii partea, vei fi judecat cu el împreună, vei pieri răstignit cu el pe aceeaşi cruce! Bagă de seamă!Împăratul nu poate să te judece altfel, căci cu noi are de vorbă…
“Da, nu-i mai împrumutaţi bani pentru ospeţe şi curtezane, şi pentru lanişti şi gladiatori, şi pentru cuşti cu fiare…da, bietul Tiberiu…imbecilul sinistru…ajuns la mâna nemernicilor…toţi, nişte nemernici…dar el, el este curat…singurul curat…Ce să mă fac?Ce să mă fac, cum să scap de cleştele ticăloşilor?…” Şi, deodată, urechea i se trezi atentă  la ei, şi auzi ce lătrau, urlau, scuipând salivă otrăvită, în toate părţile, luându-şi unul altuia vorba din gură:
-…Iar sângele lui să se verse peste capetele noastre şi ale copiilor noştri, în veci!!!   -  îi scuipă un preot fariseu, chiar în obraz.
…Obosit, năucit, înfrânt, guvernatorul se-mpletici şi strigă slugile să-i aducă ligheanul cu apă şi ştergarul. Se simţea plin de jeg, de tot jegul şi otrava scuipată de aceşti iudei murdari, cu păduchii fojgăind pe trupurile şi sufletele lor…Sleiala asta de suflete, noroiul ăsta din suflete  -  să se spele, cât mai curând să se spele  -  măcar să-ncerce să dea un strat, două, jos…Dar acela…atât de curat, a rămas desăvârşit curat, chiar scuipat de ei…
-Faceţi ce vreţi…Duceţi-vă la toţi dracii…
-Ni-l dai? Îl dai morţii , guvernatorule?  -  le sclipiră ochii şi colţii, ca unei haite de lupi, pândind în hăţişurile nopţii, pe un om cumsecade…
-Luaţi-l…sfârtecaţi-l de viu…  -  n-are nici o vină, dar tocmai aşa nu poate el hălădui printre nişte nemernici ca voi… e prea curat, singurul curat…cum l-aţi putea răbda printre voi?…n-are nici o vină, dar voi le-aveţi pe toate, toate vinile vi se scurg de pe buze şi din sufletele voastre murdare  -  trebuie cineva să vă spele şi pe voi, odată şi-odată, potlogari nenorociţi, iasme ale subpământului…de unde aţi ieşit voi, oare? Nu, voi n-aţi ieşit din mame, dacă vă condamnaţi copiii să poarte blestemul…nu…voi de sub pământ aţi ieşit…da, da  -  voi aveţi obiceiul acela cu mielul nevinovat…da, numai unii ca voi puteau avea aşa ceva  -  obicei ticălos, să-i ucideţi, pentru vinile voastre, pe cei nevinovaţi…luaţi-l, şi să dea zeii ca sângele lui să vă spele…luaţi-l, nemernici…
…Nu mai ţine minte…a încercat sau nu să-l salveze? Ce mai contează? Ştia dinainte că nu poate face nimic:Varava era chiar simbolul acestor ucigaşi sadici, ucigaşi înnăscuţi. El nu făcuse decât să le oficializeze, să le facă public, prin sunet de trâmbiţe romane, simbolul lor glorios şi-nsângerat, simbolul măcelarilor istoriei…Varava…
…Şi el, blândul , îndureratul…nu pentru el îndurerat, ci pentru atâta nebunie sinistră, câtă vedea în juru-i…El se uita, încă ameţit de loviturile de bici, vărgându-i trupul lui plăpând, străveziu de slab  -  se uita la marea aceea de guri căscate, cu dinţi putreziţi şi vorbe scârnave, şuierate printre dinţi…toate vorbele lor îi cereau lui , blândului, nevinovatului -  moartea  -  şi urlau în delir biruinţa smulgerii lui Varava-măcelarul de romani (dar nu numai…) de sub legea romană…de sub legea care-i condamna pe măcelarii de oameni…Legea, cu “L” mare, în definitiv…doar până şi ipocriţii ăştia aveau, chipurile, Legea:”Să nu ucizi!”  -  dar ea însemna, de fapt:”Să-i ucizi pe romani, să-i ucizi pe toţi câţi nu sunt de-un neam şi-o religie cu tine  - pe toţi câţi nu sunt de acord cu tine…”
…Şi vrăjitoarele ursitoare dansau, călări pe ţapi negri, cu ochi de jăratic, prin sala înaltă unde şedea, zdrobit, cu buzele-nsângerate şi lacrimi amare, de neputinţă, în ochi  -  singur, cumplit de singur, guvernatorul …guvernatorul care guverna peste neant…Şovăia?Nu mai şovăia: un învins e un învins  -  încotro să mai şovăie un învins?  -  şi vrăjitoarele hohoteau sălbatic, vrăjitoarele aveau bărbi slinoase şi murdare de preoţi farisei  -  şi dinţi putrezi şi negri  -  şi-l scuipau, şi-apoi scoteau bice de piele, cu şfichi de sârmă, şi-i rupeau carnea de pe trup  -  şi scoteau ciocane şi cuie  -  şi i le băteau în frunte, şi-n palme, şi-n tălpile picioarelor  -  şi-n fiece coastă câte-un piron  -  şi unul, cel mai mare şi mai adânc bătut  -  în inimă…
…Pe Golgota răsunau, ritmic, ciocanele  -  şi le răspundeau gemetele celui răstignit…şi ţipetele mamei sale, ţinută departe de cruce, de braţe de legionari romani…Cei doi tâlhari, de-a stânga şi de-a dreapta, şi ei răstigniţi, îl păzeau, parcă, şi ei, pe Marele Răstignit  -  toţi îl păzeau  -  de frică să nu scape şi, repezindu-se la comenzile pământeşti şi cereşti,  să schimbe roata lumii  -  sau îl păzeau toţi, ca pe cel mai mare, singurul glorios împărat al pământului?…
“Eli, Eli, lama sabachtani?”  -  nu, o, nu  -  era un biet trup sfârtecat de fier  -  cât de neajutorat era!  -  trebuia să fie păzit de propria neajutorare…
“Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul!”  -  cât de măreţ, cât de puternic şi nepăsător la fier!  -   cât de senin ştia să moară…
…Pe un alt deal decât cel al răstignirii, o biată stârpitură îşi agăţase făptura într-o cracă de pom: pentru totdeauna, bărbia i se înfipsese în piept  -   capul, parcă, se oprise la mijlocul efortului de a se întoarce, înapoi, în inimă  -  nu mai avea unde să se-ascundă, decât în moarte…acolo şi nici acolo…biet cuget bântuit de vrăjitoare şi demon…nu se mai vedea din fiinţa lui decât părul ţepos, de arici…vreascurile braţelor şi picioarelor îi atârnau, ca la o păpuşă dezarticulată, păpuşă jucată de capriciile sorţii, şi-apoi azvârlită, cu dispreţ şi uitare deplină, în întunericul odăii…
Vrăjitoarele hohotitoare, scârţâitoare, grohăitoare  -  se-nălţaseră, cu dansul lor vijelios,  dement  -  cu vârtejul lor năpraznic, până la tavanul palatului, trecuseră dincolo de tavan, spulberaseră tavanul  -  se înălţară până la bolta cerului, spulberară şi bolta cerului  -  trăsnete cutremurară şi cerul şi pământul  -  se despică pământul , şi morţii ieşiră de prin morminte  -  vrăjitoarele urlară, de biruinţă, i se păru lui  -  dar nu, ele urlau înspăimântate  -  căci Învierea, învierile  -   nu erau urmare puterii lor arătate prin zborul satanic, ci a unei puteri vrăjmaşe lor: legiuni de arhangheli de foc măturară bolta înnegrită de nori şi de hora drăcească a ursitoarelor sălbatice, păgâne  -  şi ursitoarele sughiţară, prelung, de frică, şi se sfărâmară în bucăţi, în fâşii, într-o pulbere neagră, care căzu pe pământ  -   dar ploaia cumplită, potopul furios, spălă şi pulberile, spălă întreagă faţa neagră a pământului, până la oasele albe ale strămoşilor o spălă…se vedea temelia de cleştar fulgerător a pământului…Sângele care ţâşnise, precum  o fântână arteziană, din rănile Răstignitului, spre cerul negru  -  arse tot ce nu era sânge de lumină  -  o sferă de sânge luminos îmbrăţişă pământul  -  o sferă de lumină sângerie îmbrăţişă tâmplele zvâcninde, care bubuiau cu putere, gata să exlodeze, ale guvernatorului Iudeii, Pilat din Pont.
…Da, ştia acum că numele lui nu va fi uitat. Va fi, în vecie, legat de al Răstignitului Nevinovat  -  pe care, din prea multă oboseală şi zbucium, dintr-o atât de omenească ticăloşie a oboselii şi a terorilor strânse într-o viaţă întreagă, strat după strat  -  şovăise, când trebuise  să-l smulgă, pe el,  de la datoria lui cerească de a se răstigni şi răspândi, ca un nou sânge, în arterele întregului pământ…Şi, astfel, fusese cu el deodată, şi el, guvernatorul, procurator al Iudeii  -  răstignit…pe-aceeaşi cruce cu el, nevinovatul, era şi vinovatul de oboseală şi popas, în drumul spre, orbitoare,  ţinta cerească…dacă n-ar fi fost atât de orbitoare…o, zei…cumplită durere de cap, cumplită…
Şi un glas ciudat, batjocoritor şi, totodată, compătimitor, îi rosti în urechi o frază stranie, ca din altă lume şi din alt timp:
“Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat…”
“Adică, în zilele mele…Dar eu l-am răstignit pe el   -  sau pe mine el m-a răstignit?…Sau el s-a răstignit singur, iar pe mine m-a lăsat, iar, de izbelişte, al nimănui?…Dacă nu se răstignea, dacă nu se dăruia crucii şi nu-şi întindea braţele sub piroane şi nu poruncea sângelui său propriu să ţâşnească şi să ardă toată ticăloşia omenească  -  ce s-ar fi întâmplat? Oare  -  ce? Dacă eu aş fi fost hotărât şi puternic, şi-l puneam într-o galeră  -  şi-l trimiteam, undeva, în deşerturile Africii  -  sau în junglele munţilor Asiei  -  îl ascundeam acolo, iar eu îmi puneam capul pe butuc, la Roma? Ce s-ar fi întâmplat? L-ar fi găsit Tiberiu şi în gură de şarpe  -  căci fără banii fariseilor…nimic…Dar el, el se putea ascunde în văzduh  (  “şi s-a suit la ceruri, şi şade de-a dreapta tatălui”  -  auzi guvernatorul, iarăşi, glasul de peste spaţiu şi vremi…)  -  căci zic ucenicii lui, tot mai mulţi şi mai înverşunaţi, şi mai convingători  -  că a înviat…şi Tiberiu nu-l găsea acolo, în văzduh, degeaba se proclamă paiaţa imperială  -   zeu…nici măcar paiaţa de Tiberiu n-a învăţat să zboare după adevăraţii vulturi imperiali…nenorociţii…
Dar, dacă nu-şi năpustea sângele său,  arzătorul său sânge, cerescul şi îmblânzitorul său sânge, în arterele noastre…  -  nu ale mele, ci ale lor, oamenilor  -  eu sunt scos înafara oamenilor, eu sunt, nu-i aşa? “mereu vinovat”! Orice aş face, tot vinovat sunt! blestematele…  -  şi cum ziceam, ale lor artere aveau nevoie de sângele cel nou, de amintirea veche a unui sânge nou…Şi, oriunde l-aş fi dus şi răpit eu, pe el, de sub cruce  -  el tot s-ar fi întors, şi, singur, şi-ar fi întins mădularele pe cruce, şi singure mădularele, şi coasta   -  toată fiinţa lui de sânge nou  s-ar fi deschis, revărsând, de pe înaltul crucii,  nouă lumină de pace  peste pământ şi în privirile şi sufletele oamenilor… Cine ştie ce s-ar fi întâmplat…dacă aş fi…dacă aş fi…dacă…dacă…”
Fruntea înfierbântată a lui Pilat căzu peste braţele deformate de arme, de reumatisme, de poveri inumane şi răni omeneşti…buzele muşcate, până la sânge, lăţiră aţele sângelui lor scurs, peste braţe  -  şi picături negre căzură pe pervazul ferestrei  -   în care bătea lumina furioasă a lunii pline…Guvernatorul se visa, iar şi iar, copil  -  visa, iar şi iar, poiana blestemată  -   şi în urechi auzea, iar şi iar, cântecul-descântecul blestemat al sorţii sale blestemate…Cineva răstignit şi cineva blestemat…ce taină…veşnică taină…fără de care…unul fără altul nu se poate (şi, aici, se văzu, o clipă, ca-ntr-un fulger, silueta rebegită, de cioară îngheţată pe muchia văzduhului,  a celui ce-şi împungea zadarnic pieptul, ca inima să-i primească, iarăşi, înăuntrul ei, capul …)…nimic, din ce este, n-ar fi…nimic nu s-ar povesti…
Degetele unei palme imense, proaspăt străpunse de o luminoasă rană , orbitor de luminoasă, mângâiară fruntea muncită de vise, o viaţă întreagă muncită, fără să ştie deosebi visele  -  de viaţă…o mângâiară cu atâta infinită înţelegere şi blândeţe, de parcă erau degetele catifelate ale mâinii mamei sale, cea de demult şi cea nouă, din ceruri…şi o voce caldă, profundă, venind dintr-o altă, cu totul altă lume, rosti:”Pace ţie, chinuit al lumii  -  pace desăvârşită ţie…”
Şi, prin somn, din ochii chinuitului de vise guvernator al Iudeii, o lacrimă se prelinse …o lacrimă de linişte, ca a unui copil care, după zbuciumul unei zile, în care a fost într-una şi dureros zădărât de răutatea tovarăşilor de joacă, se pleacă, în sfârşit, seara  -   alintat, împăcat, sub mâna alinătoare a mamei…



                          ORBUL VINDECAT ŞI LUMINA


Omul stătea, aşezat pe treptele casei lui, privind, cu faţa-mpietrită, drept înainte. De zile întregi. Un vecin, care-şi avea prăvălia alături, trecu prin faţa omului, apoi se întoarse. Se aplecă de mijloc, şi-şi plimbă palma, prin faţa ochilor celui aşezat  -  o plimbă înainte şi înapoi. Cel aşezat nu reacţionă în nici un fel. Nedumerit, vecinul spuse, şovăitor:
-Păi, spuneai că ţi-a redat vederea. Dar pe mine nu mă vezi…
-Dar ce minunea lumii eşti tu, ca să sar eu în sus, când te văd pe tine?  -  vorbi, cu voce răguşită, amară şi puţin arţăgoasă, cel aşezat pe trepte.
-Dar cine o fi, atunci, acea minune a lumii, pentru care tu ai sări de pe trepte, aşa cum nu merit eu s-o faci pentru mine?  -  întrebă, cu un început de furie şi arţag, jignitul vecin.
-Singura minune pentru care aş fi sărit şi aş sări oricând  -  e cel care mie mi-a dat lumina ochilor, iar voi l-aţi răstignit  -  spuse, domolit, cel aşezat.
-Parcă tu nu l-ai răstignit, tot atâta cât l-am răstignit şi eu! Sau noi, cum îţi place ţie să spui. Nimeni nu te-a văzut ori auzit, la Gavafta, apărându-l de chin şi de moartea pe cruce!
-Adevăr spui. Degeaba dau vina pe voi: vinovat sunt mai mult eu decât voi. Vouă nu v-a dat nimic, sau, dacă v-a dat înţelepciunea lui, voi nu aţi primit-o şi nu v-aţi bucurat de ea. Pe când eu am primit ce nu avusesem niciodată, şi m-am bucurat, de parcă m-aş fi născut abia atunci, cu adevărat. Mi-a dat ce mama nu mi-a dat: lumina ochilor.
-Păi?  -  se împăună vecinul, cu ofensa ştearsă de mărturisirea celui aşezat.
-Iar eu, nemernicul de mine, în loc să mă reped spre el, care stătea în văzul mulţimii, însângerat, cu carnea zdrenţuită şi batjocorită, cu ochii privindu-ne pe toţi, cu mustrare îndurerată  -  eu, în loc să mă reped spre el, şi să-l acopăr cu trupul meu, să primesc, în trupul meu moartea şi întunericul ei, ca plată pentru naşterea mea adevărată  -  prin lumină, şi să mă fi întors în întunericul pe care-l cunoşteam, de la mama mea…O, nu, eu l-am lăsat pe el să moară, să cunoască întunericul morţii, pe el, care-mi dăruise lumina… Şi, astfel, am mai murit o dată, şi eu. Mi-a murit luminătorul. Acum, sunt cu rosturile toate moarte. Dacă a murit izvorul luminii, a murit şi lumina…
-Priveşte-ne pe noi, priveşte cetatea noastră, şi te vei însufleţi, văzând atâtea…  -  începu vecinul.
-Care atâtea? Ce să văd? Nu văd, iarăşi, nimic  -  cum nu vedeam înainte ca el să-mi toarne lumină în ochi. Căci, ce ar fi de văzut, acum? Toţi câţi trepădaţi, furnicaţi, vă luaţi de piept la răspântii şi în faţa tarabelor  -  nu sunteţi decât un singur duh şi o singură voinţă şi dorinţă, multiplicată în mii şi mii de trupuri. Toţi nu sunteţi decât închinători banului  -  aveţi, în suflet şi în ochi, o singură lumină, pe care v-o împrumutaţi unii altora, ca şi cum aţi fi toţi orbi, şi v-aţi plimba, din mână în mână, un singur ochi: lumina râvnei de ban. Să-l câştigaţi şi să-l pierdeţi şi iar să-l câştigaţi. Un dumnezeu fals, mişcător, schimbător, fără duh, doar înşelător. Ban  -  se numeşte orbirea voastră, întunericul vostru deplin  -  întuneric din care voi nu puteaţi să strigaţi decât numele întunericului crimei pentru ban: pe Varava. În numele lui Varava se ucide  -  în numele lui  -  se ucidea lumină de viaţă adevărată.
-Şi, dacă tu crezi că deveniseşi  mai presus decât noi şi-l vedeai pe el, pe Iisus prorocul, de ce n-ai strigat, întru apărarea lui  -  numele lui?
Fostul orb şi actualul otrăvit de gânduri amare îşi plecă fruntea, câteva clipe. Apoi şi-o ridică, iarăşi, drept înainte. Cu buze arse, spuse:
-Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Îi uitasem numele, uitasem că-mi smulsese solzii de pe ochi, şi că vedeam lumina lumii … Dar atunci, mă uitam spre el şi, văzându-l, în vorbele şi privirile tuturor, condamnat  -  am spus în mine:”Nu se poate ca acesta, căruia-i strigă atâţia oameni, învăţaţi şi puternici, vina  -  să fie totuna cu cel care, odată cu tina, a şters solzii întunericului din ochii mei. Un tămăduitor de întuneric este mai presus de toţi regii  -  or, el este mai zdrenţăros la făptură  şi mai nimicnic decât ultimul vagabond din cetate. Nu-i el, nu se poate să fie el…” Aşa mi-am spus, şi-am tăcut. Nu-i mai ştiam numele  -  dacă i-l voi fi ştiut vreodată. Am crezut că este posibilă lumina, fără sursa luminii. Că voi putea vedea, fără cel care e sursa vederii.
-Dar acum i-l ştii numele?
-Acum i-l ştiu, căci e numele judecătorului meu, care m-aşteaptă, dincolo de toate colburile şi luminile prefăcute, ale cetăţii Ierusalimului.
-Îl vezi? Tu îl vezi, acum, când nu mai ai ce vedea?
-Da, sigur că-l văd. Îi văd faţa arsă de soarele Golgotei şi de sudorile morţii.Îi văd mâna dreaptă , străpunsă de piron, sângerată, întinzând spre mine degetul acuzator  -  şi-i văd buzele, albite de statul în arşiţa şi praful de-atunci, mişcându-se şi spunând: ”Nici tu n-ai strigat pentru mine…Nici tu n-ai văzut lumina luminii  -  şi eu de asta ţi-am spălat ochii, să vezi, în sfârşit, lumina luminii  -  fără de care nu e posibilă nici o lumină…”
-Dar tu, văzându-l acum, înseamnă că vezi lumina luminii…  -  începu, şovăitor, iar, făcând un efort dureros de-a-nţelege, vecinul.
-Prea târziu. Numărat, cântărit, împărţit  -  Mane, Tekel, Fares. Am fost găsit adormit în post. Urmează pedeapsa. Nimeni nu iartă ostaşul, adormit în timpul gărzii de noapte, când oastea e ameninţată, astfel, cu pieirea în somn, de vrăjmaş. Să-i dai pe toţi fraţii tăi morţii, pentru că ţie ţi-e somn  -  e cea mai grea şi scandaloasă trădare.
-Şi tu nu-i ceri, totuşi, iertare?
-Nu îndrăznesc. E prea mare ticăloşia mea, prea incredibil de josnică şi laşă fapta mea, ca să îndrăznesc să cer, pentru ea şi pentru mine, iertare.
-Nici Iuda Iscarioteanul n-a cerut  -  şi s-a spânzurat  -  murmură, pe gânduri, vecinul.
O pală de vânt le azvârli, celor doi, praful şi gunoiul marii cetăţi, în obraz. Cu palma ştergându-şi obrazul, cel aşezat rosti:
-Eu viaţa nu mi-o iau . Aş dezerta pentru a doua oară din post. Nu. Am greşit de moarte o dată  -  îmi aştept pedeapsa de la cel în drept să mi-o dea. O merit  -  şi aştept, cu capul plecat şi inima umilită. Eu nu dezertez.
-Poate că, totuşi, eşti mai bun decât Iuda…mai bun decât mine, decât  noi…  -  murmură , iar, vecinul.
-El aşa spunea: “Nu judeca, să nu fii judecat”. Eu aş spune, urmându-l: Nu compara, să nu fii comparat. Iuda va fi avut deznădejdile şi nebunia lui. Eu am avut necredinţa şi nebunia şi deznădejdile mele. Eu nu I le pot măsura pe-ale lui. Pe-ale mele, încerc. Sunt vinovat, şi condamnat, aici şi sus.
-Ţi-a dat condamnarea? Ţi-a spus-o? Ţi s-a arătat el şi ţi-a spus-o?  -  iscodi, cu ochii aprinşi de curiozitate, vecinul.
-N-am auzit-o. Cine sunt eu, să aud de neauzitul? Condamnarea mea nu-mi aparţine: ea îmi va fi dăruită, spre dezlegare şi mântuire de aşteptare.
-Şi te cutremuri, aşteptând?  -  ispiti, iarăşi, vecinul.
-Mă cutremur. Am cutremurat lumea întreagă, pe care el mi-a dat-o spre vedere   -  fărâme am făcut-o şi am cernut-o. Nu am găsit lumina şi rostul. Pe amândouă le-am părăsit, părăsindu-l. Mă cutremur de nemernicia mea. Cum să nu mă cutremur?
Vecinul se îndreptă din şale, oftând.
-El ţi-a dat semn să aşteptaţi? Până când vei aştepta?
-Când eşti vinovat, stai în temniţă şi aştepţi, pentru că ştii că aşa se cuvine. Şi nu întrebi de soroc, ci te umileşti de vinile tale.Eu stau în temniţa acestei cetăţi, care l-a răstignit, şi-i toată vinovată  -  şi aştept. Voi, fără să ştiţi c-aşteptaţi  -  aşteptaţi. Şi temnicerul, din când în când, la răstimpuri la care judecătorii le hotărăsc, vine şi ne-aduce izbăvirea, prin pedeapsa pentru vina noastră vădită.
-Deci, lumea, pentru noi, e-o temniţă, loc de-aşteptare-a pedepsei, şi-atât?
-Nu pentru toţi. Sunt care au crezut, care au stat lângă el în ceasurile chinului şi teribilei morţi. Aceia-l aşteaptă spre laudă şi glorie pe Marele Judecător. Nu-i invidiez  -  îi preaslăvesc: ei au ştiut să folosească ce le-a dat el -  eu am primit, la fel ca ei, şi n-am ştiut ce să fac cu darul. Mă bucur pentru ei, mă bucur că există, în lume, oameni şi văzători. Eu nu sunt om, şi orb am rămas, precum m-a hotărât, dintru-nceputuri, mama mea.
-Dar înseamnă că el a greşit, că hotărârea lui de a te schimba era sortită eşecului, de la-nceput. Te-a minţit  -  îl încercă vecinul.
-Nu  -  el nu minte pe nimeni. El n-a greşit. El a dat tuturor ochi şi vedere, s-a arătat tuturor ca sursa luminii. Până şi  mie mi-a dat şi mi s-a arătat. Dar şi ţie, şi tuturor miilor care-au privit moartea lui, fără semn de trezire. El ne-a dat ceea ce trebuia să fie ajutorul, să vedem  -  şi să ne izbăvim de-ntuneric. Tuturor ne-a dat. Şi mie. Noi am ales întunericul. Noi pentru noi  -   nu el pentru noi. Puteam alege şi altfel  -  şi n-am ales decât aşa. Noi, noi n-am ales  -  omule. Noi.
-Şi ce-ai de gând? Vei sta aşa, până la judecata aceea, de care nu ştii cum va fi?
-Eu nu mai am gând. Puteam să am  -  şi am ales să nu gândesc. Iar judecata  -  sunt sigur că a fost  -  eu aştept doar urmarea ei, hotărârea pentru urechile mele.
-Cât vei aştepta?
-Cât aşteaptă orice osândit. Cât e de aşteptat.
-Păi, tu nu faci nimic, spre a contrazice sau îmbunătăţi hotărârea. Stai, şi-atât. Ai acceptat să fii vinovat, deşi spui că te căieşti. Abia acum eşti vinovat, când tu însuţi îţi confirmi vina faţă de el , dar nu faci nimic să ţi-o speli:  în loc să arăţi  -  să-i arăţi lui,  dar mai ales să-ţi arăţi ţie  -  că, într-adevăr, recunoşti că n-ai făcut bine ce-ai făcut, şi să arăţi că ai învăţat, măcar acum, cum ar fi trebuit să-l vezi pe el. A sta şi a-ţi contempla greşeala  -  înseamnă că, în continuare, eşti de acord cu greşeala  -  şi că o accepţi. Accepţi, pentru a doua oară  -  şi, acum, în deplină cunoştinţă de cauză, nu dintr-o rătăcire  -  crima faţă de el. Abia acum devii complicele ideal al crimei şi criminalilor.
-Poate că ai dreptate  -  spuse, rar şi gânditor, omul care stătea pe trepte. Dacă tot mi s-a dat un răgaz, ar trebui să-l folosesc făptuind, pentru a arăta că, măcar acum, îl recunosc pe el, lumina luminii. El ne îndemna pe toţi la faptă. Dar eu sunt prăbuşit în mine însumi. Ce făptuire mai poate urma, după lipsa de făptuire, care m-a prăbuşit?
-El nu ţi-a hotărât moartea. Vezi bine că ţi-a lăsat viaţa. Tu eşti viu. Arată, deci, lui şi ţie, că eşti viu  -  făptuind ca un om viu. Dacă tu crezi c-ai greşit nefăptuind atunci  -  făptuieşte acum. Arată-i că ai greşit. Convinge-te  că ai greşit. Poate-l vei convinge şi pe el, astfel  -  că ştii că ai greşit, şi-ţi pare rău de greşeală, tocmai arătând un nou fel de a exista, prin faptă  -  insistă vecinul, parcă luminat şi el de-o speranţă. Parcă apostolii lui n-au greşit, mulţi dintre ei? Şi iată-i cum făptuiesc, împotriva arătării de-atunci a greşelii lor  -  propovăduiesc lumina lui, sunt loviţi, sângeraţi  -  şi iar se ridică, şi iar propovăduiesc. Astfel, ei îşi neagă, mereu, greşeala de-atunci, se leapădă acum de greşeală, cum s-au lepădat, atunci, de adevăr. Îşi neagă orbirea. Propovăduieşte-i lumina, propovăduieşte-ţi greşeala, astfel, ca greşeală  -  în faţa tuturor, arătând că-i greşeală  -  şi să nu fie urmată de alţii, ca lucru bun. Altfel, văzându-te că nu faci nimic contra fostei greşeli  -  ei vor spune că acesta e, pentru tine ( şi, deci, poate fi şi pentru ei, care n-au primit, ca tine, de la el, lumină )  -  binele şi adevărul. Tu nu-ţi mai aparţii: ei au văzut cum el ţi-a dat lumina   -  ei te pândesc, să vadă ce faci, ca să-şi scuze ori acuze propriile lor greşeli, în funcţie de cel care a fost alesul lui  -  de tine, adică, chiar dacă tu nu te-ai numit apostol. Tu, prin nemişcarea ta, îi îndemni pe oameni la rău. Propovăduieşti crima, la fel ca Varava-zelotul. Confirmi şi propovăduieşti crima, ca Ana şi Caiafa.
-Da, cred că ai dreptate.  -  oftă cel de pe trepte. Dar nu mai am puteri. Mi-au secat şi credinţa, şi puterea. Puterea , prin lipsa de credinţă. Am căzut pe patul neputinţelor  -  şi-mi aştept, măcinându-mi amarul şi blestemându-mi neputinţele  -  moartea.
-Pace ţie, ia-ţi patul şi umblă  -  se auzi un glas blând şi sonor, în lumina asfinţitului, care înroşea colburile cetăţii. De când vorbeau, absorbiţi, vecinii  -  putea fi şi lumina răsăritului, la fel, roşie.
Miraţi, cei doi vecini se uitară peste umăr, apoi jur-împrejur. O lumină mare şi albă şi înaltă  -  tocmai se stingea în văzduhul de deasupra lor. Nu era soarele.
…Şi orbul vindecat a dovedit că ştie primi vindecarea. Ani în şir, şi-a ridicat patul neputinţelor, şi a umblat  -  povestind, din om în om, şi mulţimilor neliniştite  -  greşeala şi slăbiciunile sale, faţă de lumină  -  faţă de lumina luminii, adică.
A umblat prin Iudeea, a trecut marea în Grecia, apoi în Cetatea Eternă  - alăturându-se cetei concetăţenilor săi, strânşi sub cuvântul şi păstorirea lui Petru şi Pavel.
Ridicându-şi ochii, în ultima clipă, spre cerul arenei umplute cu fiare săltând în  patru  picioare  -  s-a lăsat sfâşiat de bestii negre şi tărcate, în răgetele mulţimii de fiare cu două picioare  -  şi sub ochii zâmbitori ai celui stăpân, cezar  -   peste toţi călăii cetăţii. Ochii fostului orb l-au văzut pe Hristos, în clipa când gheara enormă a gadinei negre îi dezvelea, în  piept, inima-i zvâcnind, disperată şi cu speranţă, totdeodată.
Şi Hristos i-a mai pus  o dată mâna pe ochi  -  şi i-a dezvăluit, astfel, precum tâlharului pocăit  -  o nouă lumină  -  lumina în care era şi sălăşluia în vecie, dimpreună cu însuşi Izvorul tuturor luminilor.
Dar Hristos l-a mai şi întrebat ceva, dând mustrător din cap:
-De ce nu l-ai luat, cu tine, şi pe vecinul tău?
Fostul orb înţepeni, prăbuşit în colbul arenei, cu ochii holbaţi. Nu avea răspuns.



                          CENTURIONUL ŞI LEPROSUL


Bătălia, cu piepturi şi gâtlejuri străpunse, scuturi şi platoşe sparte şi-nsângerate, săbii şi lănci frânte, cu oameni şi cai zbătându-se, deopotrivă, în propriul sânge  -  se terminase. Cine învinsese şi cine fusese învins  -  nimeni nu putea şti: nici morţii, cărora nu le mai păsa de nimic  -  nici viii, ocupaţi să-şi lege rănile şi să astupe găurile din trup, prin care li se scurgea viaţa.
Câmpul cu cadavre şi gemete de trupuri care, curând, vor intra în rândul cadavrelor  -  se depărta, în ritmul trapului de cal. Centurionul, plin de praf şi de sângele altora (nu numai de duşmani, ci şi dezertori pedepsiţi cu un singur fulger de spadă)  -  nemaiavând ce conduce, fiindu-i nimicită cu totul centuria  -  se depărta şi cu trupul, şi cu gândurile, de tristul şi cotidianul dezastru, al ultimului său război.
Era în puterea vârstei, avea, undeva, la o margine a imperiului, soţie şi un copil  -  dar, acum, nu mai conta pentru el decât soarele care, prăbuşindu-se în amurg, înciudat pe propria-i moarte, voia să ia cu el, în întuneric, întreaga lume  -  pe toţi cei vii sau rugători luminii.
Era atât de crâncenă zăpuşeala sfârşitului  -  pe trupul şiroind de sudorile neputinţei şi disperării luptei  -  încât, fără să-şi dea seama, centurionul lepădă, rând pe rând, şi aruncă ţărânei, toate părţile armurii  -  şi toate însemnele de răboinic al unui imperiu. Rămase doar cu sabia  -  strânsă într-un pumn dureros  -  şi cu dârlogii calului, în celălalt pumn. Străbătu o pădure, apoi o plajă lungă, pe malul unei mări de aramă roşie topită. Se opri, fără voie. Privea spre largul apelor, cuprins de vagi doruri şi speranţe -  inclusiv sinucigaşe. Soarele tocmai îşi prăbuşea capul însângerat în valuri.
-Să nu te aşezi niciodată între un bătrân şi soare, soldatule  -  auzi centurionul o voce, sonoră şi groasă, la picioarele calului. Era un biet moşneag, gol aproape cu desăvârşire, înafara unei zdrenţe în jurul şoldurilor. Privea moartea soarelui  -  care o anticipa pe a sa. Ori o stimula pe a sa.
-Orice bătrân se antrenează, privind soarele  -  care naşte, biruie şi-apoi moare  -  se antrenează să-şi înfrunte atât amintirea propriei vieţi de dezastre, cât şi propria moarte. Dacă soarele însuşi moare  -  îi e mai uşor să se-mpace cu moartea şi unui nemernic bătrân.
Centurionul se gândi puţin, apoi coborî de pe cal, în nisipul uscat:
-Înţelept grăieşti, bătrâne. Cine eşti?
-Nu mai sunt. Şi cine ştie dacă voi fi.
-Păi, aici, în Iudeea, voi ăştia, bătrânii, sunteţi, toţi, proroci  -  şi toţi prorocii s-au dat după legea nenorocitului acela, pe care l-am răstignit acum un an. Tu nu crezi în nemurirea sufletului, viaţa de dincolo şi alte scorneli ale jidanului aceluia sfrijit şi răpănos?
-Nu sunt creştin, dacă asta ai vrut să ştii. Sunt doar un om. Iar el nu era răpănos, căci se spăla cu mult mai des decât oricare roman  -  şi cămaşa lui de in era strălucitoare ca lumina. Şi este îndoială dacă era evreu, sau jidan, cum fără de rost dispreţuieşti tu.
-Despre cămaşă pot da mărturie că aşa era, precum spui, căci i-am jucat-o la zaruri  -  şi-am pierdut-o. Dar el ce era, dacă nu era evreu?
-Poate era, ca şi mine, om. Poate era Dumnezeu  -  căci nu era deloc liniştit, precum sunt eu. Încă nu e lămurit acest lucru. Sau nu ştiu eu despre vreo lămurire definitivă.
-Dumnezeu, zici? Ce Dumnezeu e acela care se lasă ucis şi moare?
-Uiţi că a înviat. Aşa susţin învăţăceii lui.
-Prostii!
-O fi. Nici eu nu cred, dar dacă, totuşi, a înviat? Dar dacă, totuşi, a fost Dumnezeu  -  şi tu l-ai răstignit?
-Dacă a fost Dumnezeu  -  nici nu contează, pentru el,  ce-am făcut eu. Dar şi tu l-ai răstignit, căci n-ai venit să-l scapi, nici n-ai strigat să scape el, şi să piară Varava.
-Adevăr zici. Şi eu l-am răstignit. Toţi l-am răstignit. Dar dacă el ne-a iertat, şi a înviat, eu sunt liniştit. Şi-l rog să mă ierte, dacă nu m-a numărat , încă, printre călăii iertaţi de el  -  să mă ierte pentru laşitatea mea. Mi-e ruşine că, până la bătrâneţe, n-am învăţat să fiu demn. Şi bun. Şi iertător.
-Dar dacă n-a înviat, nu te-a iertat.
-Ba cred că m-a iertat. Pentru noi şi pentru voi  -  pentru cei  care-i înfigeau cuie în trup, deci şi pentru mine, care-l săgetam în suflet, cu laşitatea mea nemernică, a spus:”Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”
-El cerea altuia să vă ierte, nu vă ierta el.
-El şi cu cel căruia-i cerea sunt una. Iar de iertare ai şi tu nevoie.
-Cum, sunt una?
-Nu există doi dumnezei. Unul este şi fi-va în veci.
-Bine-bine, ştiu încăpăţânarea voastră lunatică, a evreilor. Dar tot nu înţeleg. El n-a spus:”Eu vă iert!”,        ci :”Tu iartă-i!”
-Depinde cum se povesteşte povestea. Când eu povestesc despre mine, spun mai departe decât a spus acel Iisus -  spun: ”el”.
Centurionul tăcu. Apoi, scormonind cu sandala de piele de bivol în nisip, dădu glas unui gând care-l frământa:
-De ce, dacă-l aperi, nu şi crezi în el? Eu l-am răstignit, deci l-am negat  -  pentru asta am fost lăudat şi-avansat. Dar tu, de ce nu crezi în el ?
-Pentru că sunt bătrân. Şi pentru că sunt evreu. Şi evreilor greu le iese din cap ceva, odată intrat. Şi pentru că e cald, cumplit de cald. Şi pentru că avem în cap iluzii, în trup legea şi-n ochi soarele, care ne-mpiedică să vedem lumina adevărată. Şi din o mie de alte motive, pe care e prea cald să ţi le spun acum. Dar să ştii că nu e prea sigur că negi ceva prin răstignire. El a fost confirmat, prin răstignire. Pentru cei care pot crede. Eu stau doar la soare.
-Mi-ai spus, când ne-am întâlnit, să mă dau la o parte, să nu scapi, cumva, o clipă, din ochii tăi, soarele.
-Da, aşa ne-am învăţat: să vedem doar ce se vede. Rău ne-am învăţat   -  şi greu ne-am mai putea dezvăţa.
-Dar l-au urmat şi ascultat, totuşi, nişte, îşi zic ei, ucenici  -  nişte târâie-brâu. Dar tot evrei.
-Erau mai tineri ca mine.Şi i-au dus şi pe la răcoare, să le iasă toropeala din creier. Şi nu erau mai târâie- brâu decât tine: tu ţi-ai azvârlit în drum armura -  ei, năvoadele. Dar el le-a spus că le va da năvoade speciale, de prins sufletele oamenilor.
-Şi le-a dat?
-Nu ştiu. Eu încă nu simt, clar, mreaja în jurul inimii. Dar, poate, tocmai remuşcările mele, de fost lepros vindecat, sunt firele mrejei.
-Tu eşti lepros?  -  se-ngrijoră centurionul, dându-se doi paşi înapoi.
-Linişteşte-te, şi-nvaţă-ţi limba ta, măcar cât ţi-am învăţat-o eu, duşmanul tău. Am spus:”fost lepros”.
-Tu eşti duşmanul meu?  -  întrebă, curios, centurionul.
-Aşa se zice. Aşa ar trebui, după cum se zice.
-Dar tu ce zici?
-Acum, când nici nu mai stai în calea privirii mele către soare, şi nici nu mai este soare în vârful privirii mele, pentru ca tu să poţi să ai între ce să te aşezi  -  de ce te-aş socoti duşman?
-Dar ce ziceai de lepră? Cum te-ai vindecat?
-El m-a vindecat  -  m-a vindecat pe mine, împreună cu alţi nouă, tot leproşi ca mine.
-Şi chiar te-ai vindecat?  -  întrebă, curios la culme, centurionul. Poţi vindeca, pe cineva, de lepră? Tu ştii leacul?
-Nu-l ştiu, dar el îl ştie, căci m-a vindecat. Mai exact, pielea mea s-a vindecat. Mai adânc, nu. Nu la mine. La mine, doar pielea.
-Ce vrei să spui?
-Atât de trufaş eram, când am văzut că bubele de lepră au căzut, iar lipsurile de carne şi piele au crescut şi   s-a împlinit iarăşi carnea, încât am crezut că datorită a ceva din calităţile mele native m-a ales el spre vindecare. Altfel, nici nu concepeam, nici eu, că se poate, cineva , vindeca de lepră. Şi toţi cei nouă tovarăşi se vindecaseră. Unul, doar, a fost umil, deci înţelept, şi-a înţeles că-i încercarea vieţii lui: s-a dus şi i-a mulţumit Tămăduitorului  -  şi acela i-a şters şi lepra trufiei din suflet, care lepră e mai adâncă şi mai lacomă decât toate. Acela care i-a mulţumit şi, astfel, s-a vindecat şi-n suflet  -  era, însă, străin de neamul nostru. El, Tămăduitorul,  nu ne vindecase după criterii native, ci făcuse încercarea sufletelor.
-Deci, tu te consideri, în continuare, lepros, deşi nu eşti?
-Aşa cum leproşii, între ei, nu se numesc, unii pe alţii, leproşi  -  nici pentru tine eu nu pot fi lepros. Poate tu eşti mai lepros decât mine, neştiind măcar că eşti. Dar, în comparaţie cu cel vindecat de lepra înăuntrului  -  da, sunt lepros. Şi pentru că am scăpat unica şansă de a nu mai fi, respingând şi dându-l  afară, pe tămăduitor, din sufletul meu  -  voi fi veşnic lepros.
-Şi nu crezi că se poate scăpa de lepra asta?  -  întrebă, pe gânduri, centurionul, aşezându-se, fără să-şi dea seama, pe nisip, alături de bătrân.
-Poate că da. Zi după zi, amintindu-mi că sunt lepros pe dinăuntru  -  îmi dau seama că, da, se poate vindeca. Nu ştiu când  -  dar, da  -  spuse, netulburat, bătrânul.
Şi iar tăcură. Apoi, centurionul:
-Dacă zici c-a înviat, îl mai pot întâlni eu?
-S-a înălţat la ceruri, aşa spun cei din ceata lui.
-Tu crezi asta?
-Nu ştiu. Încă sunt lepros. Poate.
-Definitiv s-a înălţat la ceruri? Stă acolo, sus, agăţat de torţile cerului  -  sau cum?
-E în casa Tatălui. Este în Împărăţia Cerurilor, centurionule. Dar a spus  -  aşa se zice  -  că unde sunt doi, el va fi al treilea.
-Cum adică? Noi suntem doi, acum  -  el unde-i?
-Poate nu suntem doi. Poate suntem câte unul singur.
-Nu-nţeleg.
-Tocmai de asta, pentru că nu ne-nţelegem, încă suntem singuri. Deci, el nu poate fi între doi oameni singuri, care refuză să se înţeleagă.
-Dar eu vreu să te înţeleg, bătrâne  -  spuse, puţin supărat, centurionul, şi se ridică de pe nisip.
-Tu zici, dar eu nu cred.
-Ce nu crezi?
-Că vrei înţelegere.
-De ce-aş mai sta lângă tine, dacă n-aş vrea înţelegere?
-Pentru că ai pierdut bătălia cu oamenii. Şi vorbeşti acum singur, pentru că n-ai nici un Dumnezeu. L-ai pierdut, sau nu l-ai avut.
-Eşti nebun!  -  sări într-un picior centurionul.
-Nu. Sunt şi eu singur, ca şi tine. Ca şi tine, am pierdut bătălia şi cu oamenii, şi cu Dumnezeu. Stau aici şi-mi ling rănile.
-Deci, ne-asemănăm.
-Poate da. Poate nu. Tu vei uita curând, eu nu voi putea uita niciodată. Voi rătăci, de-a pururi, cel de-al nouălea  -  mereu, cel de-al nouălea lepros, niciodată iluminat  al zecelea, Străinul.  Mereu în prag, niciodată în casă.
Glasul bătrânului devenise tot mai ireal, îndepărtat  -  parcă venea de peste valurile mării.
-Dar eu, eu sunt…al câtelea lepros?  -  îşi strigă întrebarea centurionul.
-Poţi fi primul, poţi fi ultimul, al zecelea, Străinul. De tine depinde numărul şi ordinea  -  se auzi, de peste nisipuri, vocea pierdută a bătrânului rătăcitor.
…La câţiva ani după cele petrecute la Marea Galileii  -  în uriaşul amfiteatru de la Roma, celestul împărat privea, cu satisfacţie, spectacolul pe care-l dăruise plebei, mereu flămândă de pâine pe degeaba şi moarte zadarnică şi nedreaptă.
Un dezertor roman, transformat în gladiator ( prin hotărârea unui general drept)  -  ţinând în mână o spadă, îl ţintuise la pământ pe un alt gladiator, un sărman trac. Tracul, din toată bătălia carnavalului sângeros al   -  arenei  -  se alesese cu cel puţin zece răni, şi-i dăduse sângele pe nas, de buşitura cu care-l trântise dezertorul roman la pământ, punându-i vârful săbiei la gât. Acum, gladiatorul  roman , aclamat de mii de guri ştirbe şi puturoase, nesăturate nici de pâine, nici de sânge  -  îl privea pe zeul-împărat, cel culcuşit ca o fiară rară, în tronu-i de aur. Degetul mare al acestuia se îndreptă, necruţător, în jos. Deci, dezertorul-gladiator trebuia să-l străpungă, pentru bucuria generală, pe bietul trac căzut şi pe jumătate inconştient. Gladiatorul roman se contorsionă, mânios, şi, smulgând vârful săbiei de la grumazul tracului  -  ridică lama în sus, spre tronul de aur al cezarului:
-Nu!
-Ce-a spus?  -  fremătară mii de buze şi de ochi, uluiţi, în toate băncile uriaşului, colosalului amfiteatru.
-S-a împotrivit poruncii cezarului, s-a împotrivit zeului nostru iubit!  -  gâgâiră câteva matroane grase, la fel de uluite ca soţii lor burtoşi şi trăsnind de duhori.
-Ce-ai spus? Repetă, nemernic şi puturos de gladiator!  -  tună cezarul, mai mult uluit, decât furios.
-Nu!  -  strigă, cu glas de stentor, dezertorul roman, şi ochii i se-nălţară la cer. Eu sunt al zecelea lepros! Eu sunt al zecelea lepros! Şi Hristos mi-a trimis lumina, şi m-a vindecat deplin! Şi pe dinafară, şi pe dinlăuntru! Sunt al zecelea lepros!Eu sunt Străinul!
-Eşti primul dintre nebuni, puşlama! Şi eşti şi creştin, pe deasupra!  -  tună, de data asta, în sfârşit, teribil de-nfuriat, cezarul. Suliţaşi!Faceţi-vă datoria!
Pe marginile amfiteatrului, cu un rând mai jos şi cu unul mai sus decât tronul cezarului, se iviră, jur-împrejur, soldaţii cu suliţe lungi. Din două mişcări, absolut mecanice, una-napoi, spre avânt, alta-nainte, spre crimă  -  la un semn, azvârliră, spre fostul dezertor, vârfurile ascuţite ale suliţelor  -  ale căror cozi zbârnâiră şi şuierară, în zbor, ca un roi de viespi, prin văzduhul arenei.
Căzut în genunchi, ca un imens arici  -  fostul centurion îşi ridică ochii spre un colţ al  amfiteatrului, pe care-l fixase încă de la-nceputul bătăliei de pe nisip. Acolo erau două chipuri, cu totul deosebite de cele plebee, dar şi deosebite-ntre ele: unul bătrân şi grav, cu trăsăturile feţei chinuite, istovite şi cu-ncruntarea gândurilor remuşcării între ochi  -  iar în spatele acestuia, un bărbat foarte înalt, cu faţa continuu mişcată  de emoţii îndurerate, dar inundată de o lumină cu totul nefirească  -  un bărbat peste fire de nobil, ţinând, enigmatic, în mâna dreaptă, un crin alb.
Tracul, tot întins la pământ  -   aştepta deznodământul, nemişcat, aproape fără să respire.
-Suntem doi, iar tu eşti al treilea?  -  întrebă, şoptit, fostul centurion, cu ultimele-i puteri, prăvălindu-se pe spate şi puţin într-o rână  - căci din coastă şi din spinare-i ieşeau cozi lungi de suliţe. Ochii-i rămâneau aţintiţi, obsesiv, drept în ochii nobilului bărbat, enigmatic şi îndurerat de toate durerile lumii.
Dar bărbatul cel înalt, plutind într-un nor de lumină, nu spuse nimic. Peste umărul bătrânului, şi fără ca acesta să-l vadă, înălţă, spre văzduh,  crinul de zăpadă.
Şi sufletul împăcat al fostului ostaş împărătesc, al fostului răstignitor aflat sub porunca cezarului  -   - acum, Străin luminat  -  se înălţă spre cer, deodată cu dreptul şi orbitorul crin.
                                                                                


 
          Octavian LUPU
     

                ÎN VIZITĂ LA NEGUSTORUL DE ILUZII

În prăvălia negustorului de iluzii sunt multe articole de interes pentru oricine doreşte să dea o altă culoare lumii în care trăieşte. Etichetate frumos, cu denumiri dintre cele mai năstruşnice, cutiile cu produse sunt aşezate pe rafturi încăpătoare fără a se respecta o anumită ordine. După cum mirajul îmbracă formele cele mai neaşteptate plăsmuind imagini de vis acolo unde nu se află decât un pustiu prăfuit, tot astfel licori nenumărate radiau sclipiri atrăgătoare pentru cunoscători şi profani.
Într-una din aceste zile m-am decis să merg şi eu la faimosul negustor pentru a afla mai multe despre leacurile pe care le oferea la un preţ adaptat oricărui gen de client. Nu îi ştiam numele, cum dealtfel nu l-am aflat nici ulterior, şi de aceea îl voi denumi pur şi simplul „negustorul”. Dacă nu îl ştii încă, nu te mira. Cu siguranţă că te-ai întâlnit şi tu cu el, dar poate nu ţi-a fost clară identitatea sa. Însă fără  îndoială, deja ai folosit multe dintre produsele sale.
Prin urmare, am intrat în modesta sa prăvălie cu aerul celui care ştie exact ce caută. De aceea, de îndată ce l-am zărit în spatele tejghelei l-am abordat direct:
„Te salut cu deosebită stimă dragul meu negustor! Iată, m-am întors să te rog să-mi recomanzi din leacurile tale pentru cea mai recentă problemă cu care mă confrunt.”
Iluzia Puterii şi a Bogăţiei
„Ce anume te preocupă, iubitul meu client? După cum bine ştii, magazinul meu este deschis tot timpul. Ba chiar, de mai mulţi ani m-am extins în toate colţurile lumii graţie noilor posibilităţi ce mi-au fost oferite.”
„Te referi cumva la noile tehnologii de comunicaţii?” l-am întrebat intuind într-o mare măsură răspunsul. „M-am gândit eu că nu vei rata ocazia, epocală i-aş spune, de a intra în casele tuturor oamenilor de pe planetă folosind Internetul. Marketingul direct este mai eficient în zilele noastre decât utilizarea unei nesfârşit de ramificate reţele de intermediari.”
„Da, corect!” mă aprobă zâmbitor. „Mă adaptez situaţiilor schimbătoare de la o epocă la alta. Nu stau niciodată pe loc. Comerţul cu iluzii trebuie să continue. Fără el istoria nu ar mai fi posibilă. Îţi dai seama,” continuă el, „că istoria nu ar mai fi interesantă dacă nu ar exista posibilitatea de a vinde şi cumpăra iluzii. Ce anume ar mai anima pe dictatorii din toate timpurile, dacă nu ar avea mereu înaintea lor Iluzia Puterii pe care au comandat-o din belşug de la mine?”
„Sau,” am continuat eu, „ce ar face toţi oamenii influenţi ai planetei, dacă nu ar avea Iluzia Bogăţiei la îndemână? O licoare ca aceasta nu cred că se mai poate găsi pe pământ!”
„Mă bucură faptul că mi-ai înţeles jocul. Ca de fiecare dată, îţi ofer ocazia de a te alătura acestui negoţ prosper. Vei avea o parte consistentă şi poate, vei deveni şi tu un mare negustor, aşa cum sunt eu.”


Câteva Articole Lipsite de Interes

„Poţi să îmi oferi Iluzia Nemuririi? Cred că aş putea folosind-o să instaurez o nouă religie. Deja văd cum mulţimile ar alerga spre mine dând năvală călcându-se în picioare şi dorind să pună mâna pe conţinutul ei. Cu cât ar bea mai mult, cu atât ar deveni mai dependenţi, iar în final aş putea să îmi întemeiez o afacere subsidiară interesantă, nu-i aşa?”
„După cum poţi singur observa, ţi-aş putea vinde acest preţios articol în schimbul unui anumit procent din afacerea pe care ţi-ai deschide-o. Dar fiind nesigură viaţa, chiar şi pentru un modest negustor de iluzii, ar trebui să îmi garantezi cu ceea ce ai tu mai scump o astfel de tranzacţie,” răspunse calm negustorul.
„Îţi mulţumesc pentru ofertă, dar cred că nu sunt încă pregătit să mă angajez în această direcţie. Mai degrabă aş avea nevoie de un sfat din partea ta.” Am făcut o pauză după care am reluat: „Mai precis, am observat faptul că oamenii din jurul meu au devenit insensibili la tot ceea ce încerc să le transmit în scris sau prin viu grai. De fapt, nu este vorba numai de valorile pe care încerc să le transmit, ci în principal constat o crasă ignorare a unor subiecte de maxim interes pentru viaţa pe care o trăim.”
Negustorul de iluzii a zâmbit larg, iar ochii i-au strălucit cu ironie. După aceea râse discret, afişând o calmă condescendenţă:
„Nu cumva ai încercat să vinzi acele articole lipsite de iluzie şi de interes numite: Bine, Adevăr şi Frumos? Dacă aşa ai făcut, atunci ai cuvântul meu că nu mă miră faptul că nu ai avut succes!”
„Dar le-am ambalat frumos şi cu grijă! Am alcătuit cu meticulozitate, răbdare şi multă trudă materiale bine gândite şi atractiv întocmite. Iniţial m-am gândit că sunt prea serios în exprimare şi am trecut la o abordare mai dinamică. Am schimbat de zece ori forma, dar degeaba. Am studiat zeci de cărţi, unele procurate cu mare cheltuială din cealaltă parte a lumii, dar în zadar! Audienţa a rămas nesemnificativă. În plus, cu cât depuneam mai mult efort, cu atât se micşora numărul celor care îmi citeau articolele sau îmi ascultau videoclipurile.”


Jocul Iluziei prin Puterea Sugestiei

M-am oprit din vorbire fiindcă instantaneu s-au aprins lămpile din tavan inundând cu lumină întreaga încăpere. Rafturile pline cu iluzii străluceau şi mai puternic. Culori de curcubeu se revărsau din toate părţile şi o muzică plăcută se auzea venind din nişte difuzoare plasate undeva în partea superioară a încăperii. Ambianţa era plăcută. O senzaţie de căldură te învăluia primitoare asemenea braţelor unei curtezane iscusite. Toate simţurile erau încântate şi aţâţate de proiecţia conţinutului ciudatelor sticluţe cu licori felurite. Fără însă a da atenţie acestor detalii, am continuat:
„De fapt, nu am dorit să apelez la jocul iluziei. Am crezut că expunerea directă şi sinceră va genera un binevenit impact. Spune-mi, te rog, unde am greşit? De ce anume suferă semenii mei şi de ce sunt complet ignorat? Un autor fără cititori este ca un actor ce joacă în faţa unei săli fără spectatori. Este o imagine deprimantă şi cred că voi abandona în cele din urmă acest meşteşug.”
„Ai venit pentru un sfat, dar cred că mai degrabă ai nevoie de remediile mele,” îmi răspunse cu bunăvoinţă negustorul. „De ce încerci să pui în lumină Binele, când ai putea să oferi pur şi simplu licoarea numită Iluzia Binelui? Toţi ţi-ar fi recunoscători! Nu îţi dai seama? Ai aduce alinare la mulţi oameni prin cuvinte meşteşugite şi idei atrăgătoare pe înţelesul tuturor!”
„Dar în ce constă această Iluzie a Binelui? Nu este de fapt doar proiecţia unor lucruri desprinse de realitate? Nu este doar o amăgire?” am întrebat dorind să aflu răspunsul până la capăt.
„Nu neapărat,” reluă negustorul. „Sugestiile sunt la fel de valabile ca realitatea însăşi. Imaginaţia se interpune mereu în evaluarea lumii în care trăieşti. Ce poate fi rău în a-i oferi puţină culoare şi astfel să o faci mai interesantă?”


Spiritul Monden şi Vedetismul

„Deja mă duce gândul la toată industria aservită spiritului monden, sau vedetismului, cum i se mai zice,” am replicat reflectând la cele spuse. „Astfel, faima devine lucrul cel mai de dorit. Succesul ia imediat locul efortului de a progresa moral pe parcursul vieţii. Se mai adaugă vanitate din belşug şi este gata licoarea miraculoasă!”
„Trebuie să înţelegi că fără acest miraj, oamenii ar muri de plictiseală,” accentuă negustorul. „Există o nevoie continuă după divertisment. Lucrurile inventate plac, în timp ce Adevărul este dureros. Mai bine ai oferi Iluzia Adevărului. Ai putea afirma şi cea mai mare nerozie. Cu toate acestea oamenii te-ar asculta şi te-ar urma. Astfel, ai deveni un mare lider de opinie şi ai accede în structurile superioare ale societăţii.”
„Da, dar astfel aş promova falsitatea, iar în final eu însumi aş fi prins în capcana obţinerii succesului cu orice preţ,” am murmurat lipsit de convingere.
Imediat a apărut înaintea mea o femeie deosebit de frumoasă. Talia ei era subţire şi unduioasă. Picioarele erau lungi şi armonioase. Părul era bogat, iar mâinile aveau o delicateţe aparte. În plus, hainele erau croite după ultima modă. Însă nu am putut să observ prea multe detalii, fiindcă deodată chipul ei s-a transformat şi am zărit în schimb o persoană încercănată, cu multe riduri pe faţă, prematur îmbătrânită şi cu pielea zbârcită. Hainele au căpătat imediat o tentă demodată şi învechită. Tot aspectul ei devenise respingător.
Contrariat, negustorul dispăru pentru câteva clipe din încăpere ieşind pe o uşă ştiută doar de el. Nu trecură decât vreo câteva minute şi frumoasa femeie reapăru în toată splendoarea ei. Chipul zbârcit dispăruse ca prin farmec. Între timp negustorul se întorsese în cameră:
„Cineva a aprins din greşeală Lampa Adevărului,” se scuză el, „şi astfel a anulat efectul Iluziei Frumuseţii,” continuă el. „Ce poţi să faci cu ucenicii din ziua de astăzi? Sunt curioşi nevoie mare şi cum văd un buton, imediat îl apasă pentru a vedea ce se întâmplă,” spuse mai mult pentru sine. „Şi când te gândeşti că pot să am clienţi în salon, iar toată joaca aceasta la butoane îmi poate ruina întreaga afacere. Câtă indisciplină!” murmură nemulţumit mai departe.
Am înţeles de îndată că succesul marilor şi micilor producători din industria cosmetică se bazează în principal pe folosirea Iluziei Frumuseţii, încorporată în toate produsele lor. De fapt, în loc să caute căi autentice de înfrumuseţare a fiinţei umane, aceşti oameni de afaceri se mărginesc doar să corecteze superficial aparenţele, oferind o iluzie în locul realităţii.


Jocul Periculos al Iluziei

„M-am lămurit,” i-am răspuns cu promptitudine. „Este clar că îmi oferi doar iluzii pe care să le inoculez semenilor mei. Nu voi face acest lucru. Prefer să rămân singur asemenea Cassandrei, decât să fac aşa ceva. Totuşi, sfatul tău este interesant, cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Abia acum reuşesc să îmi explic succesul incredibil al mediocrităţii, ascensiunea socială a persoanelor lipsite de caracter şi atracţia irezistibilă a vedetelor ce îşi expun fără ruşine nuditatea corpului şi lipsa de inteligenţă a minţii!”
„Faci aşa cum doreşti,” îmi răspunse negustorul fără a fi afectat de afirmaţiile mele. „După cum bine ştii, eu sunt un negustor de iluzii. Nimic în afară de iluzii nu vei găsi în magazinul meu. Însă nu uita,” continuă el, „că gustul realităţii este amar, suprafaţa ei este aspră, priveliştea ei este dezolantă, iar sunetele emise de ea sunt sinistre! Puţini pot să o privească în faţă, adică aşa cum este ea de fapt. Realitatea este o femeie urâtă şi lipsită de atracţie. Fără jocul abil al iluziei va fi greu să trăieşti împreună cu ea, să o strângi în braţe, să o iubeşti şi să i te dăruieşti!”
Am plecat în grabă fără să îmi iau rămas bun, tulburat de aceste ultime cuvinte. În oglinda din faţa prăvăliei am avut însă impresia că preţ de o clipă am zărit o personalitate impunătoare, însă imediat a dispărut şi nu a rămas decât imaginea obişnuită a ceea ce sunt de fapt. Cineva din greşeală aprinsese Lampa Adevărului la intrare şi uitase să o mai stingă. Cu toate acestea, mi-am iubit de o mie de ori mai mult înfăţişarea de om aflat la „vârsta de mijloc”, decât proiecţia cosmetizată a ceea ce nu am fost şi nici nu voi fi vreodată.
Am făcut bine respingând oferta negustorului? Nu îmi pot da seama, însă din acea clipă m-am decis să întreb pe toţi cei din jurul meu, indiferent de persoană: „Care sunt iluziile pe care le hrăneşti în viaţa ta?”


REVENIREA DIN SPAŢIUL COSMIC PE PĂMÂNT

Naveta Spaţială se Apropia de Planeta Pământ
Naveta se apropia de planetă cu o viteză tot mai mare pe măsură ce distanţa se micşora. Prin hublou se distingeau tot mai clar contururile continentelor cum se delimitau treptat de întinderea întunecat-albastră a oceanelor şi mărilor. Era ca într-o poveste în care te apropiai de un alt tărâm, cu legi misterioase şi necunoscute. De fapt, dificultatea principală provenea din această trecere din spaţiul cosmic în cel terestru, lucru ce se realiza gradat şi provoca modificarea progresivă a percepţiei astronauţilor prezenţi în cabina de comandă a navetei.
În spaţiul cosmic nu existau noţiunile de „jos” şi „sus”, totul plutind într-o masă de particule imponderabile, lipsite de o greutate proprie. Orice gen de deplasare se realiza anevoios, fiind necesară prezenţa a tot felul de repere pentru susţinere şi ghidare. Dar acum, pe măsură ce altitudinea descreştea, implacabila forţă a gravitaţiei îşi făcea simţită atracţia sa de temut. Deja păturile dense ale atmosferei se puteau discerne printre flăcările ce ardeau pe toată suprafaţa obiectului venit din cer pe drumul întâlnirii cu pământul. Dar tăcerea pusese stăpânire peste toţi cei prezenţi. Doar trosnetele structurii metalice supuse la presiuni apropiate de limita tehnică se mai auzeau în afara scurtelor comunicări cu centrul de dirijare a zborului, ce se desfăşurau într-un limbaj prescurtat cu o frazeologie predeterminată.


Clipele se Dilataseră Semnificativ

Undeva, la o anumită altitudine trebuia să se treacă la zborul bazat pe o propulsie similară avioanelor. Nu mai era mult până atunci, însă clipele se dilataseră semnificativ până acolo încât prezentul umpluse orice noţiune în ce priveşte durata. Suspendarea cuantelor de timp era similară jocului particulelor ce plutesc sub forma unor roiuri de stele sau a unor centuri meteorice prin spaţiul cosmic. Era o imponderabilitate a percepţiei ce dura doar câteva fracţiuni de secundă, însă conferea o profunzime imposibil de atins în cursul unei experienţe obişnuite pe pământ.
Însă toată această magie a clipelor suspendate în spaţiu reprezenta doar o plăsmuire temporară, un fel de iluzie de care trebuia neapărat să te desprinzi pentru a acţiona conform cu mişcarea ce se continua, chiar atunci când îşi pierdea aparent noţiunea, iar simţurile păreau să spună contrariul. De îndată ce flăcările exterioare au încetat, naveta a devenit brusc un mare avion, care cu motoarele pornite la turaţia maximă a început să evolueze pe cer deplasându-se cu o viteză supersonică. Ulterior, respectiva viteză a fost redusă treptat până când plutirea navetei a ajuns sa fie reperată asemenea unui punct luminos obişnuit, de avion, pe ecranele radar. Acum, procesul de coborâre putea fi mai uşor urmărit de către cei aflaţi pe pământ.


Pericolul Traversării Secţiunii Intermediare

Această metamorfozare din navetă în avion a marcat depăşirea secţiunii intermediare, în care aceasta era doar un „bolovan” cosmic, ce se apropia periculos de pământ, un fel de meteorit prins în capcana gravitaţiei terestre. De fapt, în interiorul secţiunii intermediare pericolul a fost maxim, pilotul fiind nevoit să aştepte până la limita zonei de la care putea converti căderea în zbor. În trecut, mai precis înainte de inventarea navetelor, graniţa de trecere a acestei secţiuni era marcată prin deschiderea paraşutelor de frânare, moment de depăşire a dificultăţii maxime.
În realitate, niciodată nu a fost subestimat pericolul traversării secţiunilor de suprapunere dintre aceste două medii atât de diferite: cerul şi pământul. Atât la plecare, cât şi la revenire, zona intermediară a reprezentat mereu principalul obstacol pus în calea călătoriilor spaţiale. Dacă în secţiunea terestră gravitaţia ordonează totul, în cea spaţială forţele centrifuge de inerţie sunt cele ce preiau acest rol prevenind prăbuşirea universului. Însă în secţiunea de trecere, cele două spaţii nu sunt suficient de puternice în a-şi impune legile şi delimita teritoriul. De aceea, într-o astfel de zonă incertitudinea rămâne sigură impunând un joc la limita hazardului.

Posibile Realităţi Crepusculare


În orice gen de călătorie, partea cea mai anevoioasă este aceea în care te afli departe de locul de unde ai plecat, însă nu ai ajuns încă la destinaţie. Acesta reprezintă teritoriul posibilei aventuri, dar şi al primejdiei ce poate veni din direcţiile cele mai neaşteptate.  Tot astfel, când pleci de pe pământ către ceruri, zona de mijloc dintre cele două tărâmuri reprezintă cea mai serioasă barieră. La fel se întâmplă şi la revenirea dintr-o misiune spaţială. Trecerea prin secţiunea intermediară este similară unei metamorfoze, prin care obiectele îşi schimbă dramatic proprietăţile şi modul de acţiune.
Realităţile crepusculare, fiindcă acest nume ar fi cel mai potrivit, au fost mereu supuse tranziţiei şi hazardului, indiferent de natura spaţiilor pe care le separă. De natură fizică, socială sau individuală, traversarea unor astfel de secţiuni presupune o echipare maximă pentru a putea rezista la turbulenţe agresive şi la presiunea unor forţe ce se contrapun zgomotos într-un vacarm general. Iar dimensiunea regiunii de separare dintre respectivele spaţii, corelată cu viteza de deplasare în direcţia cea bună, va dicta nemilos timpul în care se va putea ieşi din mijlocul fenomenelor distructive de tranziţie.


Proiecţia „Barierei” Strălucea Puternic

Deja se vedeau luminile pistei de aterizare pe măsură ce naveta spaţială se apropia. Flapsurile au fost extinse la maximum pentru a permite reducerea vitezei de deplasare şi menţinerea portanţei la joasă altitudine. Trenul de aterizare a fost scos, gata să preia greutatea aeronavei. Iar după aceea, cu o manevră iscusită naveta a aterizat lin pe pistă şi a rulat tot mai încet frânând progresiv până la oprirea finală.
Misiunea a fost o reuşită. Spaţiul şi timpul terestru au primit din nou micul „obiect” rătăcitor prin univers. Încă o dată omul reuşise să trimită o navetă aerospaţială dincolo de secţiunea ce separă tărâmul de origine de cel spre care şi-a îndreptat mereu cugetarea şi visurile. Dar drumul până la o reală cucerire a spaţiului cosmic a rămas încă destul de lung, misiunile fiind în mare măsură limitate doar pe orbite planetare. Dar bucuria reîntoarcerii depăşea orice imaginaţie, iar felicitările veneau de pretutindeni. Şi astfel, greutăţile şi pericolele au fost repede date uitării. Însă deasupra norilor, proiecţia „barierei” strălucea puternic ca un avertisment continuu către viitor.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971