Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
„CAIETUL AL PATRULEA AL GRUPULUI DE REFLECTIE PRIVIND DEMOCRATIA REALA” - la a cărui dezbatere participă: Adrian Severin, Daniela Gifu, Mihai Berca, Dimitrie Grama, Corneliu Leu, cu preluări de articole din „THE INDEPENDENT” și „DEUTSCHE WELLE”
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR A FOST PROMULGATĂ LEGEA ZILEI LIMBII ROMÂNE,Românii din străinătate preocupați de destinul locurilor natale Articole de Ștefana Bianu și Maria-Luminița Rolle, CINE VORBEA DESPRE „ROMÂNIA DREAPTĂ”?! Articole de Alex. CETĂȚEANU, Constantin STANCU, Adrian MAJURU, Gheorghe FUNAR, Mihai GOTIU, Gheorghe-Constantin NISTOROIU
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR - Partea II
PROZĂ DE CORNELIU LEU, DIMITRIE GRAMA
PROZĂ DE EMIL PROȘCAN,ADRIAN BOTEZ,OVIDIU LUPU
Evenimente literar-editoriale: Constantin LUPEANU, Dan LUPESCU, Lucia OLARU-NENATI
Rememorări: Mircea DINUTZ, Ion NICOLESCU, Recenzii de Al Florin ȚENE, Ada STUPARU, Ioan LILĂ, Geo CĂLUGĂRU, Nicolae GEORGESCU, Gheorghe STROIA despre Marin SORESCU,Petru BIRĂU, Ioana STUPARU, Florin DOCHIA, Diana TRANDAFIR, Aurel Avram STĂNESCU, Cornel BOTEANU Melania CUC, Stela Enachii
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea I
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea I
Partea II
PROZĂ DE CORNELIU LEU, DIMITRIE GRAMA, ADRIAN BOTEZ, EMIL PROȘCAN, OVIDIU LUPU






                          Corneliu LEU

HIRSUTUL
CEL INCOGNITO

1.
Vechea casă moștenită de Valentina de la părinți era motivul pentru care ea și cu Alexe, studenți săraci și harnici, apreciați de profesorii care-i luaseră în ultimii ani preparatori, renunțaseră să rămână asistenți, ca să vină la câștigul sigur sub acoperișul unde n-aveau de plătit chirie.
Casa se degrada, fiindcă bătrânii se stinseseră fără să mai apuce să-și vadă fata ajunsă doctoriță. Și chiar om de nădejde în mica localitate, încât țăranii ce-i aduceau bolnavii dis de dimineață, înainte de a se duce la târg, veneau la ea cu găina cea mai grasă, sau doi pui cu picioarele legate-mpreună, sau torba cu mălai în care stăteau ouăle ori cașul; iar rudele din jur, pe care le vindeca pe gratis, mai plecau și cu ceva din de-alde astea, ca tain pentru anii când o ajutaseră la facultate.
 Gardul era cel dintotdeauna, năpădit frumos de iasomie și lemn câinesc încă de pe vremea când el o privea împreună cu al lui Drăgan cu care umbla după lucru; ca și portița la care, mai târziu, ea venea la fluieratul lui ca al graurilor, așezându-și coatele pe șipci, cu expresia mai mult înțeleaptă și fidelă, decât drăgăstoasă. Numai tăblița aceea cu inscripția smălțuită: „Doctor Valentina Alexe” era mândria lor adusă din orașul universitar unde soarta de copii săraci îi obligase să lase regretele carierei pe care ar fi putut să o facă. Fiindcă meticulozitatea ei era de neînvins la examene; iar el, pe lângă că ajunsese preparator la catedra marelui profesor de istorie, conducea și formațiunile de studenți din partidul cu idei de emancipare întemeiat de acesta împreună cu alți intelectuali de seamă.
Așa că s-a răzbunat aici și, în vreme ce a reparat singur la casa veche, ajutându-l și pe meșterul care i-a făcut ei, cu geamuri mari, cabinetul vopsit alb, în doi ani strânsese învățători și agronomi și administratori și funcționari, într-o formație pe măsura lor de intelectuali care încă se mai simțeau apostoli, arătându-i profesorului că nevoile imediate și venirea băiatului pe lume, nu-l rupseseră de el. Așa că, precum se obșnuia, acela chiar i-a venit la botez ca naș, prin cumetria aceea tradițională de oameni citiți, lipsiți de parvenitisme, întărind și mai mult organizația. Cetățenii îi vedeau perseverenți, hotărâți în ideile lor sămănătoriste dedicate lumii modeste din care făceau parte, și prindeau încredere, chiar dacă unii din partidele mai bogate și mai activ plasate în lumea afacerilor râdeau oarecum de ei, măcar pe sub mustața unor îndeletniciri mai obscure pe care le considerau rafinamente politice și avantaje electorale.
Era și asta o satisfacție pentru ei, copii modești ai unor familii lipsite de perspective, ce reușiseră să-și învingă acest necaz perseverând în învățătură și susținându-și reciproc moralul când rămăseseră singuri pe lumea asta, în mediul acela divers dar ostil căruia, până în ultimul moment păruse că n-ar mai fi avut resurse să-i facă față. Dar cel mai puternic era, totuși, sentimentul că, iubindu-se din adolescență, reușiseră să treacă prin greu și să pună piciorul pe locul unde simțeai că poți deveni cineva. Sentiment bine cunoscut la intelectualii săraci, care chiar îi marchează pe viață, făcându-i să aibă adevărată comunicare doar ei între ei, tocmai pentru că știu părea bine de cât sprijin le fusese încrederea reciprocă.
În acest fel, Alexe avea, față de oamenii din afară, acel comportament atent și cumpătat al unor certitudini pe care ți le dă trăirea din interiorul familiei; iar Valentina, măruntă și plină de gânduri serioase, ca și el, avea mai mult decât oricine sentimentul că se sprijină pe brațul unui bărbat sigur, pe care-l văzuse prea bine cum se formase astfel, în intimitatea pe care le-o dăduse modul cum, singuri pe lume, rămăseseră cu sentimentul unuia pentru altul.
Căutările lor erau comune, iar ceea ce el făcea în mediul bărbaților, femeile din pătura de unde se trăgeau fiind mai timide și mai reticente, căpăta sprijinul ei, participarea ei, ca prim prieten, asociat și camarad care trebuie să-l susțină, devenind astfel, fără îngânfare, o femeie modernă.
Iar asta l-a ajutat mult când a avut marea dezamăgire cu partidul profesorului. Pentru că atunci, în anul acela de criză, după lovitura de stat prin care își măturase fiul și regenții aceluia ocupând tronul într-un mod cam aventurier, Carol al doilea, fără a-și arăta încă intențiile de dictatură, dar ca averisment pentru politicieni, a chemat la guvernare o coaliție care să-i întăreaacă prestigiul, făcându-l pe profesor prim-ministru.
Atunci, prestigiul regelui o fi crescut n-o fi crescut; dar prestigiul lui, al lui Alexe, acolo, printre modeștii intelectuali sfidați de burtăverzimea negustorească, în mod sigur a avut de câștigat. Toată lumea îl vedea primar, dacă nu cu o funcție mai mare, la județ. Dar nenorocirea a fost că, în cadrul coaliției, județul îi revenea celuilalt partid, care nu pe studențime se baza, posturile publice fiind luate de cei din jurul starostelui măcelarilor.
Alexe n-a comentat. Dar de atunci a devenit trist, bântuit de regrete, mai tăcut, mai circumspect, ca omul jignit dintr-o direcție pe care o considera esențială. Iar acoliților săi le-a spus că nu mai vrea să facă niciodată politică. Numai Valentina i-a cunoscut cu adevărat frământarea și și-a dat seama cât de mari erau spasmele indignării pe care o trăia. Iar, cum nu putea să nu-i dea dreptate, a luat trenul și, cu plocon de cumătră mai tânără ce era, a bătut la ușa soției profesorului.
Când s-a întors, însă, l-a îmbrățișat lung și i-a spus că are dreptate. Doar atâta a făcut mângâindu-i încet obrazul. Îi era rușine să-i spună că profesorul îi transmisese că-n politică trebuie să ai răbdare; cu alte cuvinte, mai dezarmante în plan particular decât pateticile sale discursuri publice, își recunoscuse  propriile neputințe față de aprigile fățărnicii cu care era blindată lumea asta a luptelor pentru putere, în care și o somitate ca el se purta cu plecăciune în fața venalului rege.
Îar îmbrățișarea aceea care nu se mai termina, îi arăta cum, față de neîngăduitoarea realitate a vieții, rămâneau numai ei doi, uniți de înțelegerea desăvârșită cu care-i dăruise destinul apropierii lor tinere prin nevoi și iubire și sprijin, indiferent de loviturile care veneau din afara acestei apropieri.
Agnostic încăpățânat în demonstrații de ateism, tot din ambiții intelectuale față conformismele vieții celor care o duceau mai bine prin ele, Alexe nu avea nici măcar cum mulțumi lui Dumnezeu că-l dăruise cu o asemenea înțeleaptă înțelegere a jumătății sale. Dar se refugia în căldura familiei care-i făcea tot mai strâns uniți, în încrederea cam religioasă la un raționalist ca el, de a avea cui împărtăși cu adevărat gândurile de care erau mândri la condiția lor intelectuală pe care și-o construiseră singuri.

2.
Omul adus în casă de Valentina care-i deschisese poarta, avea ceva ciudat și impunător în ținută, ca și în hainele ce nu erau prea noi, dar nici nu arătau sărăcăcioase.
„Ce-o fi cu hirsutul ăsta – se-ntreba Alexe simțind căldura, oarecum încântată, a Valentinei care anunța ca atunci când e ceva de bine:
-Te caută cineva!
Și cu toate că acela se prezenta cu un glas obișnuit să pună accente vehemente:
-Mă cheamă Anton Celaru, domnule, și am coborât special în gara asta, ca să vă întâlnesc!...
Adică în ciuda faptului că numele-i suna sonor în glasul cu care-l rostea, punându-și întrebarea cu „hirsutul”, Alexe, cu denumirea asta a rămas privindu-i barba moale și încrețită de pe obrazul care, altfel, ar fi semănat cu al lui Drăgan, având în cutele care i se puteau vedea, niște neliniști.
-Când v-am văzut venind cu Valentina – spuse el referindu-se la faptul c-o simțise pe femeie a nu fi indiferentă – am crezut că e un văr al meu, care are o alură tot așa...
- Sălbatecă, așa, ca la mine! – se amuză acela, pentru ca să întrebe direct: E vorba de Drăgan, nu?!
- Îl cunoașteți?
- Personal nu; dar știu despre el... Știu, adică... așa cum știu și despre dumneavoastră.
Cu pardesiul pe ea, fiindcă fusese pregătită a ieși pe poartă ducându-se spre spital, Valentina tocmai își lăsa gentuța care nu era de cochetărie feminină, ci conținea trusa pe care o poartă medicul mereu, ajuta o fetiță să se dezbrace și grijuliu, matern, o îndemna să nu fie timidă așezând-o la masa unde, pe scăunelul său înalt, de copil, stătea, cu șervetul la gât, Paul, încântat ca-n toate zilele când tata era cel care rămânea acasă și-i ungea untul pe pâine. Adică stăteau la masă ei, între bărbați, cum îi spunea Alexe făcându-l să mănânce tot și fără mofturile cu care, față de mamă, copilul se mai răsfăța. 
Venirea hirsutului la ora aceea, tocmai această plăcere intimă, de familie, întrerupsese; iar acum, întoarsă din drum, Valentina, ca-ntr-o obișnuință bine întemeiată în omenia moștenită dinainte de școală, o așeza pe fată mângâietor, ca să-i treacă timiditatea, în dreptul tacâmului pus pentru Alexe, față-n față cu Paulică:
-E foarte bine așa – replica ea sfioșeniei fetii - nu vezi că se bucură c-o să mănânci cu el.
- Mă bucur; da, mă bucur – îngâna, din șervetul său mare, băiatul.
Iar Alexe nu-și putu abține un zâmbet de tată mândru, dar oarecum întrebător la adresa fetiței necunoscute, de care Valentina se ocupa cu gesturile sale grijulii.
-E nepoata mea. A terminat clasa cu zece pe linie și am luat-o s-o duc la mare și s-o plimb prin țară; așa am ajuns și aici, la dumneata – găsi hirsutul prilej să se explice – Eu, în ultima vreme...
Dar, la fel de atentă, parcă simțind niște auguri buni, Valentina veni și la ei cu două cafele spunând deloc formal, ci dintr-o bună intuiție:
-Lăsați; mai întâi serviți; eu plec și aveți vreme de discuție. Iar Paul al meu, ia uitați-vă!
Prin ușa deschisă se vedea fata care imita gesturile ei meticuloase, ungând cu unt soldățeii tăiați din pâine și înșirându-i în fața băiețelului bucuros; ceea ce, pe Alexe îl făcu  să se gândească din nou la harul nevestii sale de a face cu dăruire lucrurile simple și necesare, sfințind atmosfera de familie chiar și față de niște necunoscuți care-i bătuseră în poartă.

3.
-Deci, chiar dacă nu personal, îl cunoașteți pe vărul meu; știți cam ce hram poartă – încercă Alexe să lege discuția aflând câte ceva despre omul de care-și dădea seama acum că avea o statură mai degrabă comună decât înaltă. O statură care s-ar fi putut pierde printre altele dacă n-ar fi avut alura aceea haiducească. Nu era uriaș, ca Drăgan, dar părea a fi printr-o ținută impunătoare, poate chiar mai impunătoare decât a aceluia, prin părul vîlvoi, prin modul cum ținea pe umeri un fel de suman lânos cu ornamente foarte frumos croite și prin aerul hirsut pe care-l emana, ca și cum s-ar fi înfruntat sau ar fi avut de înfruntat ceva tot timpul, sau ar fi fost pregătit pentru reacții neprevăzute.
Ca și răspunsul pe care i-l dădu fără să stea prea mult pe gânduri:
-Tocmai asta-i, domnule profesor, că îl cunosc, am auzit multe despre el, dar nu știu exact ce hram poartă, cu toate că tare-aș vrea!
- Și ați venit la mine ca să aflați – conchise Alexe, ca și cum s-ar fi pregătit să nu-l dezamăgească prea mult, vorbindu-i de relațiile reci de când vărul său era implicat în procese la care oamenii de-acolo din port se duceau să protesteze și să-l apere, dar el, Alexe, era mereu dat deoparte, ca și cum vărul său ar fi vrut să-l pedepsească pentru ceva.
- Nu. Aici am venit ca să văd ce hram purtați dumneavoastră, fiindcă am impresia că vă pot considera un patriot – veni răspunsul tot așa, de neprevăzut, pe sub mustața răvășită de respirațiza apăsată, ca și gesturile omului.
- Pe Drăgan nu-l considerați un patriot? – întrebă el în logica discuției; dar nu reuși să-l provoace pe celălalt, care se vedea că avea un scop bine urmărit, pentru care chiar voia să se explice:
- Despre Drăgan aș putea să spun că e de-al meu, dacă aș avea într-adevăr certitudinea că eu sunt de-al lor. Dar n-am avut posibilitatea să-l cunosc, domnule, pentru că până anii trecuți eu am fost în străinătate iar, de când am venit, el e încurcat cu procesul ăsta... - Și, deodată, păru să se consoleze pe sine: În sfârșit, el are oamenii lui, are sindicatele care-l susțin. Eu m-am refugiat înapoi, în țară, domnule, și caut legături cu oameni la care știu sau despre care am aflat că pot găsi ceva comun... În vreme ce, cu mișcarea lor, unde totul ne era aproape comun, apar diversiuni pentru care eu trebuie să vorbesc oamenilor, să-i informez exact, să-i lămuresc...
- Vorbiți de mișcarea din care face parte Drăgan?
Omul se ridică deodată, se duse la masa de lucru unde, de obicei, Alexe citea, corecta teze sau  își făcea însemnările și, demonstrativ, puse un deget mare, lat, pe coperta unei cărți împingând altele de deasupra, și dovedind prin asta c-o observase numai după cotor.
-Văd că-l aveți aici pe Panait Istrati cu „Spovedania unui învins”; de asta vă spun cu franchețe: Eu nu mai știu dacă e vorba de o mișcare sau de altceva. Lucrurile s-au spart în bucăți dureroase sau, poate că nici n-au fost lipite vreodată prea bine, iar totul capătă dimensiuni absurde pe care eu tare aș dori să pot să le corectez – spuse el gâfâind, pentru ca deodată să ridice tonul ca și cum ar fi protestat: Pentru că eu încă mai cred în ideea bună, domule; și tare-aș vrea să știu dacă Drăgan înțelege de ce pun accentul pe poblemele țării și nu ale mișcării internaționale!... Eu am ajuns la niște concluzii grave, domule...
Apoi, ciudat, se muie. În mod cu totul nejustificat redeveni hirsutul foarte supărat pe cele ce le avea de spus, fapt care-l făcu pe Alexe să întrebe:
-Și eu, cu ce vă pot fi de folos, că-mi puneți problema cu patriotismul?
Omul răsfoia paginile cărții, dar atenția o avea îndreptată spre propriile sale gânduri:
-Aveți dreptate să mă-ntrebați, pentru că eu tocmai am teama că dumneavoastră citiți într-un fel această carte, iar Drăgan altfel; și n-ar fi trebuit să încurc lucrurile. Ei bine, eu întreb de patriotism pentru că mi-am dat seama mai greu că, de fapt, sunt patriot. Că, poate, sunt chiar naționalist, cum nu eram când am plecat din țară, tocmai ca să activez ca internaționalist. Dar nevasta mea a fost omorâtă în Rusia, domnule; de Stalin. Am lucrat împreună acolo, la internaționala a treia. Am fost delegații partidului înființat de Cristescu-plăpumaru, dacă asta vă spune ceva. De ce nu ne-am amestecat cu alții, veniți pe alte căi, veți înțelege; poate mai bine decât Drăgan care, mi-ar place să nu cred, dar s-ar putea să aibă legătură cu ei și, în cazul ăsta, va trebui să risc, să mă duc să le vorbesc deschis oamenilor.
- Imi pare rău – spuse Alexe începând a pricepe câte ceva – eu am adus vorba de Drăgan fiindu-mi văr. Dar să nu credeți că am vrut neapărat să discutăm despre el... De fapt, nu știu să vă spun nici dacă despre patriotismul meu aș avea stare acum să discutăm... Cred, mai degrabă, că nu – deveni el tranșant.
- Vă știu dezamăgirea! - Îl asigură hirsutul ca și cum i-ar fi poruncit, dar imediat recunoscu: V-am studiat cazul; poate-o să  credeți că e o imixtiune... dar în munca ilegală se obișnuiește – adăugă el ca o scuză - și n-aș fi venit aici să vă provoc, dacă n-aș avea conștiința că eu sunt mai mult decât un dezamăgit. Și decât dumneavoastră aici, și decât Panait Istrati ca vizitator în primul stat așa zis al muncitorilor și țăranilor. Pentru că, mie, v-am spus: mi-au omorât pur și simplu soția; ar fi fost în stare și pe mine, dacă m-aș mai fi aflat acolo; fiindcă ne-au spionat tot timpul, dându-și seama că nu numai nevastă-mea avea asemenea dezamăgiri... Domnule profesor - îl avertiză el ca pe un elev - am să vă spun multe; vreți să aflați de ce vă caut sau, mai întâi, să vă spun cine sunt și de cine mă feresc?
- Am ore după masă; era dimineața mea de jocă cu băiatul, dar văd că și-a găsit cu fetița dumneavoastră așa că... – recapitula Alexe ca pentru sine, chibzuind; dar, într-o intuiție de ultim moment, se gândi la decizia sa de a nu mai face politică și răspunse ca și cum l-ar fi înfruntat pe Drăgan:
-Spuneți-mi de ce mă căutați. Poate că mă căutați greșit și-o rezolvăm mai repede.
Ciudat lucru, dar omul nu se simți jignit. Doar îl avertiză, arătând spre poza cu ochelari a lui Panait Istrati de pe coperta de la incendiara carte:
- Bine; dar să știți că, la fel cu el, eu am pistolu-n ceafă. Stalin nu iartă.
- Și atunci? Mă-ntrebați pe mine de patriotism ca să-l servim pe Hitler? – iarăși bănui el ceva repetând răspunsul pe care-l dăduse unei invitații legionare
  - Sunt un om care nu mai vrea să servescă pe nimeni, domnule;( sau, poate n-am vrut niciodată, dar m-am înșelat, adică am fost învins, cum spune Panait Istrati) Am altă cale.
  - Cu pistolu-n ceafă?
             - Cu!... Troțki s-a ascuns tocmai în Mexic, și tot nu e sigur! Eu, ca să vă fie clar, mă ascund la țapinari și tăietori de pădure și am răbdat pe viu o operație ca să nu mai șchiopătez. Pot să vă spun de ce v-am căutat? Uite, recunosc cinstit: Plimbarea fetiței e un pretext; am învățat multe procedee conspirative. Caut oameni, domnule profesor. Reprezint o mișcare pusă pe direcție greșită și caut oameni s-o redresăm.
  - Patrioți.
- Numaidecât. Am fost supuși la prea multă diversiune. Am mai mulți tovarăși de idei în lumea asta care spun la fel. Sau spuneau; că, pe unii i-a împușcat Stalin.
- Deci, pricep că aveți nevoie de patrioți ca mine, ca să-i atrageți la comuniști; dar eu și de Drăgan, care mi-e văr, m-am delimitat.
- Poate că el vă atrăgea într-adevăr într-acolo. Eu văd lucrurile altfel.
- Spre legionari?
- Nu. Cu toate că...
- De ce v-ați oprit, voiați să spuneți că nu sunteți departe?
- Cândva n-am fost departe. Și ei, tot cu gândul la săraci s-au înființat, iar pe Codreanu l-am văzut vorbind sindicaliștilor despre pericolul bolșevic, atunci când eu nu înțelegeam prea bine lucrul acesta. Am să vă explic. Dar acum mi-ați cerut... dumneavoastră mi-ați cerut să vă spun cu ce interes am venit; paranteza a fost numai ca să vă dau argumente că sunt sincer. Restul vă explic mai târziu, dacă veți avea timp și curiozitate.
Lui Alexe îi plăcu ceva în această perseverență care nu sfida. Cu toată chica lui și modul de a și-o purta ca bătută de vânturi, omul nu se străduia să arate a fi sigur pe sine, nu-și ascundea căutările, cu toate că, în completare cu barba aceea hirsută, întreaga podoabă capilară cam asemenea intenții îi contura.
-Lucrurile se radicalizează, domnule profesor, și ies la iveală cu altfel de chip!... Cu adevăratul lor chip și nu cum îl arată propaganda făcută pro sau contra. Ca să vă spun de ce vă caut, încep cu situația noastră politică pe care, Carol al doilea se vede că o duce către putere personală. Însă las asta mai la urmă, pentru că în toată Europa lupta începe a fi pe față pentru dictatură. Mai întâi americanii au încercat dictatura financiară dând vina pe criza în care au ajuns la sinucideri capitaliștii care și-au pierdut averile; dar a ridicat capul aici Hitler  care ucide el, sau alungă capitaliștii ca să le ia averile dând vina tot pe criză.  Gândiți-vă ce era Musolini ieri, și ce e azi. Gândiți-vă că Lenin era considerat criminal fiindcă a împușcat familia țarului, ceea ce era de așteptat de la o revoluție comunistă, dar de la venirea lui Stalin se împușcă ei între ei, comuniștii, sau ne împușcă pe noi, revoluționarii care vrem libertate în alte țări, ca să și-i pună pe-ai lui, care-i asigură revoluție fără libertate. Mai nou, Maniu face  alianță cu legionarii fiindcă acești tineri au căpătat prestigiu venind să răzbune sărăcia părinților, iar ei fac execuții în interiorul organizației, molipsiți de Hitler care-i încurajeză; ați auzit de farmacistul Stelescu, nu?... Cât despre Carol, vă spun eu că devine dictator, de vreme ce-i dă guvern lui Goga, care are doi membri în tot Parlamentul. E nevoie de-o Uniune patriotică, domnule, care să păstreze busola! Eu asta caut. Eu nu sunt fără țară, ca Troțki, ca să fug în Mexic. Eu am o țară față de care am greșit, dar vreau să spun că față de ideile de stânga n-am greșit; așa am descoperit sensul lor patriotic prin care s-ar putea uni mai multe forțe dintre cele cinstite și am putea face ceva. Asta ar putea duce la un rezultat pentru noi: o Uniune patriotică și cât mai puțină agentură străină. M-am convins de asta. Și, vă spun drept, dezamăgirea dumneavoastră cu profesorul, e și a mea. Fiindcă el, chiar romantic, așa cum trata problema țărănimii, era printre puținii care nu veneau cu interese străine. De Argetoianu, însă, al cărui om v-a luat locul aici, n-aș mai spune asta! El e perseverent și nepăsător în politicale. Ca dovadă că  nu i-a păsat de pierderea dumneavoastră din tabăra profesorului. N-am dreptate?
- Din punctul dumneavoastră de vedere aveți. Eu, însă, am ieșit din politică.
- O să vedeți, domnule profesor, că omul nu poate ieși din politică; însuși refuzul acesta al dumneavoastră e un gest politic.
- Nu trebuie să vă agățați de el.
- Ba mă agăț; am rumegat mult lucrurile și n-am cum să nu mă agăț.
- Îmi place să discut cu dumneavoastră, dar cred că Drăgan v-ar fi mai de folos – spuse Alexe vrând să fie cât se poate de sincer - și vă rog să fiți convins că vă respect pentru drama cu soția.
- Să înțeleg că ar trebui să plec.
- Dimpotrivă, domnule Celaru. Chiar vă rog să stați. Am spus că nu fac politică; nu că n-aș vrea să vă fiu aproape. Vă rog să stați și vă mulțumesc dacă-mi spuneți mai multe. Cu vărul meu mă cert, de când a luat-o pe linia asta radicală; uite, nici n-am apucat să-i dau o lecție arătându-i ce spune Panait Istrati despre comunism.
- Dar eu sunt un om periculos, domnule; sunt urmărit, v-am avertizat.
- Cum credeți. Mie, politica mi-e prea clară ca să-mi mai fie teamă că mă contaminez.
- Nu vă fie teamă, plec înainte de a vă contamina.
- Haideți să facem altfel: Rămâneți, dar fără a mă mai considera apt de politică. I-am indus și așa în eroare pe cei care s-au luat după mine. Mă onorează vizita dumneavoastră, să aflu mai multe ca simplu intelectual ce sunt– găsi el, pentru acel moment de mare sinceritate, chiar și prilej de a-și manifesta orgoliul pe care profesorul lor îl cultiva la studenți și, care, chiar dacă-i adusese crunta tristețe, din partea unuia ca el nu putea fi uitat.
- Eu nu sunt un intelectual, domnule; n-am avut norocul. Sunt un autodidact – spunea hirsutul luându-și de pe umeri sumanul și rămânând în cămașa aceea care i se desfăcea pe piept ca și cum l-ar fi pregătit să înfrunte ploile – Eu, către intelectuali am atracție, dar îmi dau seama că am limitele mele, de a fi învățat haotic și nu organizat. Dar politica se învață și haotic, fiindcă se face cu participare, cu trăire și nu după carte. Dacă ar fi după carte, aș spune că profesorul dumneavoastră e naționalist, iar legionarii sunt tot naționaliști. Și, cu toate astea, se înfruntă, se resping, fac alte alianțe și pierd un om ca dumneavoastră. Așteptam de multă vreme să vă văd cum reacționați.
- Ați crezut că mă duc la legionari?
- Era posibilă și o asemenea reacție.
- Eu nu reacționez, v-am spus: Eu am abandonat.
-Vedeți, nu pot simplu să vă spun că omul nu abandonează, ci doar își schimbă poziția; trebuie să înțelegeți cine sunt; e mai cinstit așa – vorbi chiar înverșunat bărbatul hirsut, cu piept gol în deschizătura cu arnici a cămășii, Părea împins, sau chiar minat de o ostentație, ca și cum și-ar fi arătat sufletul

4.
- Când am fost tânăr m-am îmbolnăvit de saturnism, boala de plumb a tipografilor. De asta am purtat câțiva ani pieptul gol, până când m-am vindecat și-am îmbrăcat tunica soldățească. Dar, de când mi-au ucis soția, saturnismul mi-a revenit; poate din plumbul care a străpuns trupul ei, poate că aștept cu pieptul deschis și plumbul pentru mine – vorbi el destul de criptic, atent doar în sine. Până ce se liniști devenind mai coerent, dar nu mai puțin retoric: ...Am fost ucenic și apoi lucrător la tipografia lui Constantin Mille, la „Adevărul”... Doamne, ce om!... Ce patron, ce poet!...Și, deodată, începu să recite: Ați zis-o: cel mai tare triumfă totdeuna,/ A pumnului domnie de sus și până jos,/ Progresul stă în luptă și una câte una/  Iluziile voastre cădea-vor sgomotos!... – avea un scris înflorat pe care, dintre toți tipografii îl descifra bine numai meșterul meu; iar eu am învățat de la acela, iar marele patron ținea la mine... Ce poet, domnule, ce om!... Cînd a văzut că m-am îmbolnăvit, m-a scos din atelierul cu plumb; tocmai își făcuse telegraf propriu. Știi ce însemna telegraf propriu pe vremea aia!... Avea corespondenți oriunde, cu legătură directă, cum nu mai era la nimeni!... Lucra ca la Paris... Ca să nu mai umblu cu plumb, m-a ajutat să mă calific acolo, că era mediu curat, iar eu eram destul de isteț ca să descifrez telegramele, să le scriu curat... Dacă mai rămâneam acolo, dacă nu mă luau în armată, m-ar fi făcut și redactor, cu toate că, atunci la 1907 îl supărasem...  Foarte, foarte târziu mi-am dat seama. Abia când am aflat de la nevastă-mea ce numesc francezii ăia care nu sunt prea ortodocși de stânga - adică nu-nghit disciplina de partid, ci vor revoluție liberă și curată - ce numesc ei „revoluție exportată”, sau „revoluție de import”... Dar pe vremea aia eu nu descifram lucrurile. Ci doar acumulam; citeam imens tot ce-mi cădea în mână, citeam; noaptea săteam și citeam. Cantități imense de cuvinte tipărite, ca și înainte, în tipografie. În 1921, când am făcut partidul și m-au ales să merg la Moscova cu Cristescu, chiar profesorii și avocații pe care-i aveam în partid – fiindcă pe atunci aveam intelectuali, să știi, nu militari din ăștia cu instrucție rusească sau nemțeacă trimiși ca agenți - spuneau că sunt bine citit. Dar eu citisem mai mult decât ei doar literatură revoluționară, de asta spuneau așa... Mai apoi, când am cunoscut-o pe nevastă-mea, care făcuse facultatea ca lumea și susținuse examene la Sorbona, mi-am dat seama ce haos și ce îngrămădeală dezorganizată era în mintea mea... Poate că de asta nu remarcasem mai înainte ce-am descoperit împreună cu ea, și am înțeles de la profesorul francez care se atașase de noi la Moscova, spunându-ne că se simte mai apropiat decât de unii de-acolo; mai ales că, la Sorbona, nevastă-mea militase cu studenții gauchiști și, de acolo, ajunsese la Internațională... Na, că ți-am spus totul dintr-o suflare, ca să știi cât mai multe. Că de unul ca dumneata eu n-o să mă feresc, chit că încă nu vrei să facem politică împreună. Dar îmi place cum m-ai refuzat. Și, cu toate că, refuzându-mă, nu mai sunt obligat să-ți spun ce reprezint eu în mișcarea asta, acum, când vreau s-o salvez aici, în țara mea, sau la ce gânduri am ajuns în legătură cu ea, eu am să-ți spun... Nu mă supără că mă refuzi, bat drumurile astea de multă vreme și mulți mă refuză; mulți ca dumneata la care eu credeam că aș găsi mai multă înțelegere decât la muncitori din aceia pe care-i conduce Drăgan și care sunt mai ordonați, mai calculați, făcând ce le spun liderii lor. Vorbesc de mișcarea noastră muncitorească, dintotdeauna, legată de nevoile lor, și nu împinsă de la spate de alții, cum ți-am spus că eu am intuit eu că se fac toate revoluțiile... Că există o forță obscură c are le provoacă dinafară!... Da, am intuit asta încă de la 1907, când m-am convins că mulți dintre țăranii care se răsculau erau întărâtați de niște nemți și niște ruteni aduși ca la comandă peste graniță din Bucovina și ne având nimic cu învoielile agricole de la care a pornit răscoala. Adică au pornit-o ăia, care veneau de peste graniță cu misiunea asta precisă, împinși de provocatorii imperiului; iar armata noastră era pusă să-i oprească pe ei, nu să tragă-n țărani !... Ți-am spus că m-am revoltat atunci împotriva patronului care era mână-n mână cu ăia care trimiteau provocatori de peste graniță și mințea spunând că soldatul român se bate cu țăranul român... Asta m-a ajutat să înțeleg mai târziu ceea ce dedusese profesorul acela francez și deprinsese nevastă-mea în cercurile studențești gauchiste... Ha!... Era foarte inteligentă soția mea; o minte brici, care uneori te surprindea cum ajungea la niște concluzii care altora nu le treceau prin cap. Poate uneori observații simple, dar care te loveau, te surprindeau la o femeiușcă mică și atentă la tot ce e în jur... Alții, cei mai mulți, nu-și dăduseră seama de ele sau nu le remarcau!... Uneori îi descopăr  acest mod de a scormoni lucrurile moștenit de fetița asta care pare timidă, dar e  mai degrabă înțeleaptă, pusă pe observație. E fata surorii ei și așa se moștenesc lucrurile în familie, cam oblic, sărind la nepoți, la colaterali; nu întotdeauna direct și vizibil, dar remarcabil imediat ca asemănare, fiindcă și lanțul ăsta genetic nu se continuă înșiruindu-se neapărat în linie dreaptă, ci se rupe sărind, când spre-o ramură, când spre alta...Uite, de exemplu, fruntea fetiței, așa, mare, deschisă și cam bombată, e exact fruntea... fruntea iubită a nevestii mele!... Sora ei, mama fetiței, adică, n-o are așa; dar un unchi de-al lor, preot, cum am văzut într-o poză, avea o asemenea frunte. Poate că și tatăl lor; dar lui nu i-am văzut decât o poză din armată unde-i cu chipiul tras destul de mult pe ochi... Era foarte deșteaptă soția mea; și avea o minte logică de excepție. Dacă m-ajută soarta... Vezi, nu zic  „dacă m-ajută Dumnezeu” fiindcă știu că dumneata ești ateu, ca și mine când eram mai tânăr și mai radical...dacă m-ajută, deci, să am câțiva ani s-o-ndrum, va ajunge bine!... Chestia cu Dumnezeu am să ți-o explic, dar nu acuma; oamenii simpli, cu care lucrez eu, sunt mai sinceri și au nevoie de El. Iar politica noastră fiind pentru ei, n-o să plec eu urechea la prostiile lui Lenin, sau la apostaza de seminarist a lui Stalin, fiindcă mă interesează mai mult oamenii alături de care pot să lupt. Iar ei, oamenii simpli, nu se luptă cu Dumnezeu, ci au nevoie de El... Cum să-ți spun, de la ei am învățat să am nevoie și eu... E o treabă ca și cu patriotismul, la care am ajuns mai târziu și mai chinuit, abia după ce mi-am dat seama că, dacă oamenii ăștia simpli pe care vrem să-i emancipăm, nu sunt patrioți, înseamnă că nu există Patrie!... Așa că, uite, ideea asta cu patria ne leagă. Tot așa cum, să-ți spun sincer, m-a făcut să vin la dumneata faptul că ești republican; adică ai ceva radical ca să mă-ndreptățească să te caut... Na!... uite că, prin asta ți-am spus cum văd eu azi patriotismul despre care profesorul dumitale vorbește la modul mai general, nu chiar atât de aplicat cu toate că, sunt sigur: crede în el, e credința lui cea mare. Dar oamenii sunt diferiți. De exemplu, dumneata crezi într-un patriotism care, însă, nu te face și supus necondiționat al monarhiei. Și eu la fel; dar pentru mine patriotismul trebuie mai mult legat de mișcarea asta a muncitorului român, că el e cel care se lovește de toate greutățile și reacționează mai repede. Nu împins dinafară, nu; aici ți-am spus clar că am ajuns până la urmă să mă delimitez; dar există o tradiție la noi, a muncitorilor din țara asta, care vor să pună picioru-n prag pentru nevoile lor. Asta e o mișcare cinstită; vine din instinct și din nevoie, chiar dacă alții o manipulează în interesele altor țări cu serviciile lor secrete!... E cinstită și curată; e „naturală”, cum ar spune antropologii, adică firească unei evoluții. Iar eu, care mi-am dat seama ce periculoase sunt infiltrările, am datoria s-o slujesc, s-o încurajez. Și chiar s-o apăr de deturnările pe care le provoacă străinii. Așa mi-am dat seama că sunt și naționalist. Iar, ca să-i dau un țel mai precis, nu renunț la ideea de partid!... Un partid care să strângă mai multe forțe, cu oameni care cred în mai multe lucruri. Uite, de exemplu, dumneata...
-Eu nu mai cred în nimic; v-am spus. Nu mai vreau nici să-mi pun problema de a crede în ceva. Am o profesie, am o familie, am și ceva prieteni, atît...
- Dar ai și niște convingeri – insistă hirsutul chiar ne mai vorbindu-i la plural: Vrei emancipare, vrei asanarea societății ășteia pervertite de la capul ei regal, vrei...
Alexe făcu un semn, sau luă o poziție; sau și prin semn și prin poziție, poate chiar fără voia lui, arăta un fel de amuzată disperare față de șansa ca hirsutul din fața sa să-nceapă o a doua parte a perorației sale în care făcea un talmeș-balmeș atât de mare, încât simțea că-i agresează mintea lui rațională, de om obișnuit să ia lucrurile mai domol și mai sistematic, așa că-i spuse:
-Domnule Celaru, eu vă ascult; spuneți-mi ce vreți, chiar mă interesează.; jur că mă interesează și cred în sinceritatea multora dintre sentimentele dumneavoastră. Dar spuneți-mi-le pentru curiozitatea mea intelectuală, nu încercați să mă și convingeți... V-am spus că Drăgan, care mi-e văr, mă respinge pentru modul cum vreau să gândesc și să analizez fiecare lucru.
- Ei, Drăgan!... Cu Drăgan e altceva. Pe Drăgan trebuie să-l văd ca să-l înțeleg mai bine. Adică, să văd , dacă poate să înțeleagă el bine și nu cumva e-n plasa unora care, cu ideologia lor...
Ca să-i ordoneze gândurile, cu aplicația sa didactică de a-i face și pe elevi să se adune și să se concentreze pe direcția a ceea ce știu, Alexe profită de ocazie:
-Asta, da; asta sunt curios să aflu: Cum ați ajuns la disensiunile ideologice despre care vorbiți?... Eu sunt de acord că, în jurul unui lider ca Drăgan, muncitorii se organizează și-mi place foarte mult denumirea pe care o dați, de „naturală”. Să înțeleg că v-ați lovit de oameni care vor o revoluție artificială:
-Oho!... Majoritatea celor care instigă la revoluție, vin cu una artificială, provocată ca să slujească anumite interese ascunse. Naturală, ea este numai atâta cât vine din sufletele oamenilor. Iar datoria noastră, a celor care vedem mai clar lucrurile, este să-i păstrăm acest echilibru firesc... De obicei, teoreticienii fac asta, dar vin apoi serviciile secrete cu porovocările lor, infiltrează lideri falși, plătiți de alte state și...Ce mai, domnule, e clar că Lenin a fost plătit de nemți ca să-i facă pe ruși să li se predea, iar apoi el a plătit așa zise revoluții ca să atragă alte țări. Nemulțumirea populară e naturală, dar restul...
- Să înțeleg că restul vine din niște perfidii ale unei lumi setoase de putere?
- Exact!... – exclamă acela cu încântare – Vezi, de asta am știut eu că trebuie să te caut, chiar dacă nu bănuiam că ai ajuns la concluzia asta!
Îmi e mai clară de puțin timp; de când vedem ce fac Hitler și Mussolini, de când l-am citit pe Panait Istrati. Dumneavoastră, pesemne că mai de mult...
-Lasă-mă cu acest „dumneavoastră”– porunci hirsutul care devenea încântat de propria-i amintire - Dragul meu, am vorbit despre mintea și învățătura care erau mult mai bine sistematizate la soția mea. Venind din discuțiile acelor cercuri ale teoriilor de stânga franțuzești care, la rândul lor, proveneau din contrarierea francezilor că englezii și-au băgat coada în revoluțiile lor, găsindu-mă pe mine la Moscova, ea a înțeles nemulțumirile și neliniștea mea. Fiindcă povestea e mai complicată; o cunoscusem aici când era studentă; dar apoi ea a plecat la Sorbona iar eu am ajuns în Rusia și, atunci când tocmai acolo am regăsit-o, eu eram destul de derutat și aveam puțini cu care puteam comenta... Fiindcă vedeam că, pas cu pas, pe cei din jurul lui Stalin îi interesa mai mult refacerea puterii imperiale rusești, transformarea lui în tătucul-țar dintotdeauna, și nu nevoile oamenilor cărora nu știau să le facă față decât tot ținându-i în înapoiere prin teroare... Exact ceea ce a remarcat Panait Istrati când l-au purtat prin Mama Rusia, sperând că va scrie o carte în care să-i laude, așa cum făceau ei la congrese... Ei făceau, că așa era interesul lor național, dar nu puteau să ne convingă și pe noi, câțiva care credeam că lucrăm acolo ca să găsim căi pentru muncitorimea din țările noastre, îți dai seama?... Nu numnai eu; începuserăm să conversăm pe tema asta și să ne-nțelegem din priviri, unii dintre cei care eram străini acolo, la Comintern. Iar Stalin a mirosit, i-a trimis pe unii în Siberia și-a început execuțiile. Nevastă-mea a căzut; eu am avut norocul să fiu atunci în străinătate și nu m-am mai întors. M-au căutat o vreme, cum i-au urmărit prin toată Europa pe alții care-i demascau la guvernele occidentale și i-au ucis direct, sau i-au răpit ca să-i execute exemplar acolo, la ei. Apoi au mai cedat sau m-au uitat... Dar acuma, când au văzut cum îi poate demasca Panaint Istrati care a revenit în România, și-au dat seama că și eu sunt român ca și el, au trimis oameni care să ne caute pe amândoi și iar umblă să ne omoare... Păi am fost la „Cartea românească”, la București, când s-a lansat „Spovedania unui învins”... Nu m-am arătat, desigur, dar am stat undeva mai ascuns, ca să văd. Panait Istrati dădea autografe ținând un pistol la îndemână pe masă!... Cu sumanul ăsta pe care l-am luat de la un legionar, poliția credea că sunt mai degrabă din partea ălora, care-l înjurau și ei pe scriitor... Fiindcă, înainte, cum mă arată poza pe care o au și cei de la Ceka-GPU a lui Stalin și Siguranța regală română, eu nu aveam ănfățișarea asta, domnule; eu eram un băiat suplu și manierat, tuns scurt, militărește, bine bărbierit și cu haina bine periată, tip de funcționar cu pretenții, un cinovnic în adevăratul sens al cuvântului. Și chiar șchiopătam, de la o schijă care m-a atins în timpul războiului. Am răbdat o operație și am făcut mult exercițiu apoi cu tija pe care mi-au pus-o, numai să nu fiu recunoscut după felul în care pășeam înainte; fiindcă de arătat cum arăt acuma, nu e nici o asemănare cu omul pe care-l caută ei ci, dinadins mă-mbrac ca sutanele negre. Am deprins multe ascunzișuri din astea în munca pe care am făcut-o și uite, câți ani sunt de când te-ai rupt de profesor? Aproape patru, nu?... Ei bine, atîția mi-au trebuit ca să mă conving că-ți pot vorbi deschis...
Iarăși divaga, iarăși se aglomerau toate cele multe pe care ar fi vrut să i le spună, iarăși Alexe proceda didactic, tocmai spre a înțelege ceea ce îl interesa pe el, ceea ce începea să-l intereseze din ce în ce mai mult, iar de la Drăgan nu avusese cum să afle. Pentru că asta, da: asta îl interesa; asta îi satisfăcea modul său meticulos de a se informa și a rumega lucrurile; și nu încercările propriu-zise de a-l atrage:
-Vorbiți-mi; puteți să fiți sigur
- Domnule, dumneata, care ești profesor de istorie, ți-ai pus vreodată întrebarea de ce francezii au declanșat și au făcut cele mai mari revoluții din Europa - și la 1786 și la 1848, iar, apoi, tot ei au fost cei care și-au transformat guvernele revoluționare în imperii?!... Am să ți-o spun eu pe scurt. E concluzia mea. A încîntat-o și pe soția mea care știa mai multe și adâncise lucrurile – reveni el o clipă la obsesia aceea a dramei sale intime, care-i răbufnea uneori în contestări și neliniști, pentru a ajunge la o scurtă dublă mișcare a frunții prin care parcă voia să îndepărteze această sechelă - Știi de ce a încântat-o? Fiindcă în mintea mea, cel care-n tinerețe nu-l înțelesesem pe patron de ce scria de unsprezece mii de țărani împușcați de armata despre care toți corespondenții, ce transmiteau prin mine la telegraf, spuneau că îi caută pe provocatorii trimiși de dincolo de graniță, de la Cernăuți, și nu pe flămânzii pe care-i făcuseră ei să se răscoale... Înțelegi?...
Înțelegea. Înțelegea febrila dorință a Hirsutului care, de obicei, față de cei mai mulți oameni pe care-i întâlnea, trebuia să se ferească și să tacă, dorința de a-i spune lui, totul, dintr-o răsuflare, chiar bolnăvicios de pătimașă răsuflare, de vreme ce ajunsese la concluzia că poate avea încredere.
Dar, de la această înțelegere și până la a se molipsi și el de starea aceea care dovedea mai degrabă obsesie decât control, mai degrabă împătimire, decât calmul relatării, mai degrabă neliniștea stării decât starea de comunicare, Alexe pricepea că era o foarte mică distanță-n timp.

5.
- Ei bine, domnule, și la 1786 și la 1848, după ce s-au luptat și s-au ghilotinat sângeros ca să-și impună celebrele și radicalele lor guverne revoluționare, instaurând cu toată fervoarea un cu totul alt calendar, care să arate că e vorba de cu totul alte vremuri, construind din temelii câte o republică atotputernic reprezentativă din punctul de vedere al revoluționarilor, deodată,  schimbând și reschimbând macazul foarte brusc, francezii au produs sau au inventat câte un Napoleon restaurator monarhic. Asta e realitatea: Au impus de fiecare dată câte o republică prin care au vrut să afirme era de „Libertate-egalitate-Fraternitate” și au ajuns de fiercare dată la un autocrat mai stăpân decât regii, cu și mai mare strălucire:  imperială și nu regală!... Spune-mi de ce?!... Caută toate răspunsurile la această întrebare și ți se vor părea absurde, ilogice pentru sensurile unor revoluții, precum cele care i-au precedat pe cei doi Napoleoni... Și, totuși, francezii așa au făcut-o; iar populația, toți cei care se răsculaseră înainte, gavroșii, sans-couloții, bonetele frigiene care cădeau pe baricade și mințile carteziene care ridicau templele rațiunii, strada și adunările și piețele cu ghilotine, chiar și carvonarii pe care-i răspândiseră în alte țări,  i-au acceptat ca atare, pe foștii directori, consuli sau altfel de titluri ale conducerilor colective, cu tot absolutismul imperial pe care l-au impus individualist!... De ce? De ce de două ori, în șaizeci de ani, francezii au făcut două mari revoluții republicane, ajungând apoi, fără părere de rău, imperiu; în vreme ce Anglia, care este și rămâne imperiu, manipula perseverent din umbră provocarea acestor revoluții republicane?!... Lucrurile sunt foarte bine calculate din punctul de vedere  al mișcărilor secrete din ambele țări. Pentru că, ia vezi dumneata: Încă pe vremea de la care aveau să treacă două decenii până la  Comuna din Paris, întreabă-te unde scria Marx manifestul Comunist, dacă nu la Londra care-i oferise mijloace de trai cum nu avea în Germania?... Iar teoria lui, insinuată francezilor, l-a adus până la urmă la putere pe Napoleon al treilea, și nu stafia comunismului pe care o proorocea împreună cu Engels!... Ce altă logică mai are revoluția asta, decât  niște calcule secrete, făcute în secret și ținute în secret, în vreme ce pui oamenii să se omoare pe baricadele revoluției?!...
  ...Există o singură explicație; dar care într-adevăr mă convinge să cred teoriile care spun că ambele revoluții franceze fuseseră exportate din Anglia care le pregătise minuțios și încerca să-și facă din ele un cap de pod ca să pătrundă și să domine Europa, cum a reușit de-abia după a treia când, ajutându-l pe Bismark, l-au dat jos și pe ultimul Napoleon. Teoria asta circulă, iar eu  subscriu la ea tocmai pentru că altfel nu s-ar explica gestul repetat al francezilor. Francezii, domnule, și-au readus prin Napoleoni tendințele lor imperiale, spre a le respinge pe cele ale Angliei. Asta-i tot și, pentru asta omenirea a trebuit să suporte cele mai sângeroase revoluții. Provocare și contra-provocare, atâta tot. Ăsta este, ca să ne exprimăm în teremeni marinărești, tangajul care clatină vaporul pe care trăiește omenirea noastră mințindu-se și încercând reciproc să se domine!... Eu, revoluționarul, nu mai cred în revoluție!... cred doar în oamenii amărâți care-și vor drepturile lor și pe care nu li le asigură nici unii nici alții!... După Marea Revoluție Franceză, care s-a transformat în marea șansă autocrată a lui Napoleon, Anglia nu s-a lăsat; și tocmai ea, cu conservatorismul ei, a pregătit provocări și mai de stânga pentru Europa. Care au ajuns la Internaționala întîia a comuniștilor, punând accentul pe internaționalism pentru ca oamenii să uite de patriotism. Dar degeaba, fiindcă, până la urmă, a acoperit Europa cu imperii: Francez, German, Turc, Rus, ca să nu mai spun că, în Austro-Ungaria, care era multinațională și profita de confuzia cu ideile internaționaliste, toată revoluția a fost să-l pună mai puternic pe Franz Josef, din partea căruia eu am văzut cum venea provocarea spre noi la 1907. Deci și-a însușit rețeta de a provoca prin servicii secrete, pe care acum Moscova o perfecționează... Ideea de revoluție e ca valul unei diversiuni care a pornit de acolo, de peste Canalul Mânecii, spre continent și se tot întinde pe el, mereu provocată de unii care mai înainte fuseseră ei provocații: Franța de Anglia, Germania de Franța, Rusia de Germania iar noi, ăștia mai micii, obligați a fi când pe lângă unul când pe lângă altul sau, cel mult a aduce câte un rege mai mic din familiile împăraților mai mari... Revoluția nu e o stare decât pentru naivii flămânzi și nemulțumiți; sau un prilej de a executa niște capete încoronate ca să vină altele. Pentru politicieni e o provocare continuă, în care se  cheltuiesc energii și eforturi, rămânând și pentru ei profitul respectiv. E o investiție în politicile de dominație care se rostogolesc de la apus spre răsărit, de la o țară la alta, căutând fiecare să-și facă interesele pe mai departe. Cum? Declanșînd o revoluție mai la răsărit de ea, din care să aibă de câștigat avansând într-acolo. Ceea ce, de trei sute de ani, de când parlamentarismul englez a inventat mijloacele prin care poate provoca asta pe continent, a devenit o practică însușită de toți, odată cu niște instituții secrete care se ocupă de așa ceva și, bine înțeles, de fondurile care se sacrifică pentru asta. Așa s-a ridicat la 1848  Napoleon al treilea, ajungând să domine organizații și fonduri secrete prin care se extindea spre nemți, spre italieni... Iar dacă, lui Lenin, se spune că, atunci când l-au trimis cu trenul blindat, poliția secretă germană îi punea la dispoziție și zeci de milioane de mărci-aur ca să facă din soldați niște revoluționari ce ies din tranșee aruncând armele, atunci de unde știu eu că nu e adevărată și cealaltă bănuială că, aducându-l în Anglia ca să conceapă provocarea europeană a Comunei propagată de „Stafia comunismului”, Engels nu-l întreținea pe Marx cu bani de la serviciile „intelligence” ale Marelui Albion, renumit în mișcări și organizații perfide?! Pentru ca, la rândul ei, Franța, să se extindă prin serviciile secrete propulsate de cei doi Napoleoni, iar, de aici, mai din topor și mai dur, aflându-se chiar în război și râvnind la teritoriile rusești pe care le-au și câștigat apoi  prin Pacea de la Brest-Litovsk, nemții să-l plătească chiar pe cel cu care aveau s-o semneze în favoarea lor. Adică nemții l-au racolat și l-au plătit pe Lenin în Elveția, ca să vină cu trenul blindat și să-i fabrice pe comuniștii revoluționari ruși, care nu erau în fond decât niște soldați incitați să dezerteze promițând pământ și altora care dezertau destabilizând rezistența armatei țariste și avantajându-le înaintarea... Conducătorii comuniști de la Moscova, i-am cunoscut; asta sunt: Niște militari care au aruncat armele întorcându-se împotriva țarului și lăsându-i pe nemți să le vină pe urme; care, ajungând apoi partid conducător, dau ei bani pentru rostogolirea mai departe a revoluției, adică a unui export de idei și provocări prin care să-și capete puterea-n lume. Iar ei între ei se condamnă reciproc. Buharin l-a demascat pe Lenin că a trădat revoluția în favoarea cuceririlor teritoriale nemțești, dar Lenin îl declară la rându-i pe el trădător, și-l condamnă. Ca și la Paris, revoluția care urmărește extinderea pe plan extern, recurge și la ghilotinarea reciprocă în conflictele interne; exact cum aici, în România, ei îi asmut pe alții împotriva mea. O forță cinică extinde revoluțiile în exterior în vreme ce le macină în interior producând dictaturi sângeroase. E ca un tăvălug împins de un vânt rău.  Numai că, ajungând în imensitatea Rusiei, acum acest tăvălug începe să se rostogolească invers; exportul de revoluție agresează în toate direcțiile, ca să câștige de oriunde poate aprinde vreo revoltă… Știu bine, fiindcă, ți-am spus: Eu am fost cu Cristescu la Lenin... Ăla întemeia o nouă Internaţională şi avea nevoie de reprezentanţi ai diverselor partide într-o adunare care să voteze ce propunea el. Mulţi despre care zicea că sunt reprezentanţi din diverse ţări, erau de fapt soldaţi de-ai lui, ori fuseseră o vreme agenţi provocatori ca şi el. Pe când noi eram cu totul altceva din punctul de vedere al legalităţii!... Noi avusesem recent un Congres care ne alesese, un partid care se pregătea să-şi facă publice listele de candidaturi pentru parlament şi, în ultimă instanţă, chiar un partid care ne împuternicise să luăm parte la acea întrunire internaţională şi să votăm conform mandatului pe care îl aveam... Eram într-adevăr o delegaţie a unui partid, în frunte cu Cristescu, aşa cum era şi delegaţia lor în frunte cu Lenin. Iar Plăpumaru nu s-a abţinut; i-a spus-o de la obraz: “Pai nu aşa stau lucrurile din punct de vedere democratic, Vladimir Ilici!... Hai să ne-nţelegem de la egal la egal. Eu reprezint un partid legal, într-o ţară independentă, dumneata altul într-o ţară mare şi puternică; discutăm, tratăm şi găsim o cale să conlucrăm”!... Ehe, noi eram pe atunci căliţi în politica de aici, aveam o muncitorime de reprezentat, nu nişte regimente de agenţi de comandat!... Încet, încet ne-au ras. I-au atras pe cei mai slabi de înger care au acceptat să devină slugile lor, ne-au îndepărtat pe ceilalţi iar, mai târziu, pe unii i-au şi executat... Pe cei care-am scăpat în străinătate, ne urmăresc. Dacă pot, ne ucid; dacă nu, trimit denunțuri la poliția respectivă, cum au încercat cu mine, fiindcă nu mă mai știau la față. Crimă și delațiune, domnule; ca și cei mai înrăiți gangsteri, nu se dau în lături de la nimic, pentru câștigul lor. Adică, cine să câștige? Exact o mână de oameni, cum e cea despre care lozincile revoluționare spun că trebuie dată jos de la putere ca să câștige popoarele... La modul ăsta, popoarele nu vor câștiga niciodată. Iar eu, dacă mi-am dat seama că se urmăresc alte interese decât binele celor provocați, vreau să fac măcar ceva pentru români, ferindu-i... Știi ce-aș face, domnule profesor – nu se putu el abține să nu aducă din nou vorba -   dacă am ajunge la un partid reprezentativ?... Aș declara țara asta un fel de Elveție, de care să nu mai aibă voie să se atingă nimeni!... Adică – râse larg, ca și cum ar fi jucat o șotie cuiva – le-aș demonstra că nu degeaba am studiat teoria comunistă pusă de ei numai propagandistic, pe hârtie, și aș impune, în ce ne privește, principiul autodeterminării popoarelor, de care ei fac atâta caz în vorbe!... Aș striga atât de tare în fața națiunilor lumii – se înflăcără el – încât n-ar îndrăzni să mă contrazică!... Pe cuvânt; i-am trimis o scrisoare în sensul ăsta lui Titulescu. Frontul popular pe care vreau să-l încheg trebuie să fie cât mai larg...

6.
Alexe își amintea că privise pe urmele lui cum se îndepărta, cu fetița de mână, spre gară. Cum, din când în când, se oprea și vorbea cu copila, sau îi aranja hainele, sau îi dădea să țină ceva ca să se aranjeze el, dar, întotdeauna, părea a face cu discreție și altceva: alte mișcări sau alte întoarceri ale privirilor; întoarceri de om obișnuit a se feri sau a se apăra, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu-i stă nimeni pe urme, iar abia după aceea își continua drumul.
Și, totuși, când în seara următoare oamenii lui Drăgan au venit aducând-o pe fetiță singură, dar nu speriată, ci parcă obișnuită cu așa ceva, și-a dat seama că, pesemne, nu-i folosiseră acele măsuri de precauție.
-Fetița a apucat să-i spună lui Nea Drăgan ceva, dar dacă s-a provocat descinderea la sindicat, i-au luat pe șefi să dea declarații, sau cine știe... Așa că ea a rămas cu noi și ne-a spus de dumneavoastră; adică ne-a spus s-o aducem aici, iar noi am priceput că-i vorba de dumneavoastră, domn profesor, că doar sunteți rudă cu nea Drăgan. Ce facem, v-o lăsăm? Ea așa spune!...
Alexe se uită la ochii copilei care-l priveau foarte grav, cu speranță, dar nu rugându-l ci, ca și cum i-ar fi spus „să te văd ce fel de om ești!”. Și, fără a-și da seama dacă își făcuse sau nu  raționamentul obișnuit, se auzi spunând cu o teamă, ca și cum s-ar fi gândit la copilul său, care era și el acolo:
-Sigur; o lăsați. - Și, abia apoi rosti un „dar”: Dar... Drăgan, Drăgan ce-a zis?
- Păi asta-i, că n-a apucat să zică, fiindcă ăia au năvălit în forță, așa cum n-au mai făcut de dinainte de grevele din ’33, iar el a sărit cu discursul lui, ăla cu care-i pune la punct și până la urmă se-nțeleg... Dar ăia, chiar și comisarul, i-au spus c-acum e cotoioasă, că a venit o turnătorie înghițită de șefii de la București, așa a zis, care presează fiindcă se caută un mare bolșevic. Iar Drăgan i-a înjurat spunându-le de la obraz  „stiți că noi nu suntem bolșevici” și s-a dus cu ei să dea declarație ca să-i înjure și pe ăia de la București, pe care i-a ameniunțat cu ceva cu ce știe el... Dar zău, erau speriați și gaborii, c-au apărut deodată, ca și cum ar fi fost de multă vreme la pândă sau i-a adus imediat altcineva care a pândit... Așa că, pe fetiță, v-o lăsăm?...
- O lăsați. Dar spuneți-i lui Drăgan... Spuneți-i să mă caute... Să...
- Îi spunem. Să trăiți domn profesor! – se grăbeau oameni să plece bucuroși că și-au făcut datoria și se eliberează de ea.
Iar el, rămas cu privirile acelea foarte grave ale fetiței, nu știu ce să spună. Erau grave și întrebătoare, încât nu făcu decât s-o-ndemne:
-Ei?...
- Pot să mă joc cu Paul, cum m-am jucat ieri dimineață? – întrebă ea arătând spre băiețelul care părea și el nedumerit.
- Sigur că da; scoateți hăinuța și... – își dădu Alexe seama că ar fi trebuit să-i alunge crisparea.
Atunci se petrecu minunea. Minunea care arăta cum, în virtutea cine știe căror sentimente educate într-un anume fel până atunci, făptura aceea micuță cu ochi de copil grav, se chinuise să aștepte a vedea ce se-ntîmplă și a nu se manifesta copilărește. Pentru că, repede dar ordonat, punându-și în cuier hăinuța, se repezi la băiat și-l luă în brațe și-l sărută și-l sărută ca și cum era salvarea ei la care sperase să ajungă de mult. Era sufletul de care se lipea sufletul ei de copil pripășit, care nu voise s-arate că pripășirea asta o speria, totuși.
Iar Alexe se emoționă de-a dreptul, încât nu-ndrăzni să-ntrebe nimic altceva.
Tîrziu, de-abia când, Paul adormind, sfioasă fata veni către el, se-ntoarse ca și cum ar fi știut că trebuie s-o asculte. Fiindcă ea, ca și cum și-ar fi cerut iertare ca un om mare ce-și recunoaște obligațiile din care nu poate ieși, îi spunea ca o justificare:
-Unchiul m-a învățat, întotdeauna, dacă mă pierd de el, să mă întorc în locul unde am fost împreună înainte, ca să știe de unde să mă ia. I-am spus și lui domnu Drăgan.Vine să mă ia; n-aveți grijă!
El nu-ndrăzni să recunoască dacă avea grijă sau nu. Se apucă de pus masa și-l trezi pe Paul ca s-o îndemne și pe ea să mănânce. Apoi, nu mai putu de bucurie, jucându-se și tot jucându-se cu amândoi, ca și cum nimic nu-l mai interesa și ar fi vrut să uite totul.
Când, tîrziu, Valentina ajunse acasă, îl găsi adormit în același pat cu amândoi copiii.

7.
 A doua zi, fiindcă el avea ore de dimineață iar garda o făcea altcineva la spital, rămânea Valentina la cabinetul de acasă, având grijă și de copii. Oricum, se așteptau că Drăgan va da un semn, chiar dacă hirsutul nu va veni așa cum era fetița convinsă:
-Ea crede-n bolșevicul ăsta care, la rându-i, crede-n Dumnezeu!
Dar Valentina, care credea și ea, dar în gândirea lui raționalistă - și, mai degrabă învăța de la el dându-i dreptate exagerărilor darviniste pe care, ca medicinistă, nu putea să le contrazică - dovedind că o pusese pe gânduri povestea acelui om, răspunse de data asta altfel:
- Crede!...Pesemne tocmai ca să se apere de adevărații bolșevici care i-au omorât soția...
- Hm, „adevărații”! – mustăci Alexe - Îmi vine să mă-ntreb cum să fi fost ea bolșevică.
- Eu mă-ntrebam –îi mărturisi impresionată Valentina – ce-o fi simțit ea, văzând că bolșevicii ei o execută.
Îngândurat, parcă simțind în fața ei nevoia să se lepede, Alexe recunoscu:
-O lume-ngrozitoare; chiar mai rea decât asta a noastră. Uite că-mi vine chiar să citez: „Quo vadis, Domine?!”... Oricum, tu ai simțit prima, de când l-ai primit, că omul ăsta aduce un mesaj. Nu pot să-l ajut, nici nu vreau să-l ajut – se defini el – dar se simte că are nu numai o trăire, ci o rațiune a ei!... Oricum – hotărî apoi, ca și cum s-ar fi încăpățânat pe o idee de care era sigur că ea i-o va înțelege - pe fetiță o ajutăm. Vedem ce spune Drăgan dar, indiferent de asta, știi tu mai bine!... Știe sufletul tău – îi mai spuse sărutând-o ca și cum ar fi lăsat-o stăpână pe universul acela care era al lor și numai al lor, simțindu-se siguri în interiorul lui, ca un acoperământ prin care făceau față camaraderește vicisitudinilor dinafară.
Dar, înduioșat, poate prin contradicție cu hotărârea sa fermă, simți nevoia s-o sărute și pe fetița care se trezise și stătea liniștită, ca una care era dintodeauna acolo:
-Vine unchiul tău; iar până atunci – ocoli el să pomenească ceva mai rău - rămâi la noi; o să fii sora lui Paulică .
- Când scapă, vine sigur - spuse convinsă în gravitatea ei fetița - dar s-ar putea să-l și omoare; mi-a spus el...
- Uită asta, chiar dacă ți-a spus. Nu e adevărat.
 Alexe încerca să o liniștească, dar fetița insista:
-Este unul cu părul roșu; îl știu eu!
- De unde-l știi?
- Unul cu păr roșu care vorbește stricat românește; l-am văzut!...
- Când l-ai văzut?
- Mai întăi la Iași. Unchiul era așteptat într-un loc, la un sindicat, așa cum îl aștepta și domnul Drăgan, ieri. Noi am stat deoparte când oamenii se strângeau și, așa, unchiul l-a văzut. Atunci am plecat și nu ne-am mai întors acolo; unchiul mi-a spus că e un om rău. Noi ne-am urcat în tren și am continuat excursia, așa cu mi-a promis-o unchiul dacă iau note bune...
- Și văd că ai luat.
- Am luat; dar nu vreau ca unchiul...
- Nici eu nu vreau – o asigură Alexe impresionat de amestecul acela de copilărie cu maturitate - o să-l mai căutăm pe Drăgan și-o să aflăm...
Drăgan, însă, nu a dat nici un semn, iar lui îi părea rău că nu-i chestionase mai mult pe oamenii aceia care aduseseră fetița, pentru că acum se poticnea, ne având ce deducții să facă și de unde să apuce lucrurile ca să-și dea seama de ce se putuse întîmpla cu adevărat și unde se putea afla Hirsutul. Până când a aflat că fuseseră deferiți unui tribunal de urgență și s-a dus să se ofere martor.
-Drăgan nu e de acord – i-a adus avocatul răspunsul; iar, când el a insistat, i-a spus de-a dreptul: Nu vrea să ne faceți încurcături; se teme că dumneavoastră vedeți altfel lucrurile și crede că e mai bine să nu vă implicăm.
- Bine, dar eu știu exact că omul din pricina căruia s-au produs toate aceste arestări, nu e un bolșevic, nu e un agent străin; e mai degrabă o victimă; pot depune măturie; soția lui a fost omorâtă de oamenii lui Stalin; el însuși...
- Noi mergem pe altă linie a apărării; noi nu acuzăm nici măcar polițiștii că au tras sub pretext de fugă de sub escortă; noi acuzăm că s-a tras într-un necunoscut; atâta tot; nu-l cunoaștem și nu știm de ce venea la sediul sindicatului...
Așa i-a expus avocatul pledoaria sa, considerându-l pesemne că știa mai multe, că era mai implicat, dar avertizându-l că era obligat să se supună acestei logici juridice prin care hotărâseră să se apere. Iar Alexe, de-abia atunci intrigat, n-a putut decât să-și dea seama că lucrurile erau mult mai complicate, că omul  pe care-l ascultase vorbind atât de împătimit, atât de stufos dar, până la urmă, atât de logic încît făcea să devină limpede toată istoria revoluțiilor, omul acela fusese, pur și simplu, împușcat; ucis  așa cum îi fusese ucisă și soția. Iar Drăgan, arestat, poate că era pus să dea socoteală pentru acela.
Și, dându-ți seama de toate astea, în loc să plece, s-a încăpățânat să intre în sala de ședințe așteptând să vină rândul procesului respectiv.
Dar când grupul lui Drăgan a fost introdus în boxă și uriașul a dat cu ochii de el, a simțit cum, din ochii aceluia, o neiertătoare mânie îl străfulgeră, după care, imediat, a întors către el spatele său lat, arătându-i-l mereu ca o respingere, sau chiar ca o amenințare: „Dacă nu dispari și te încăpățânezi să spui ceva, o să...”!!!...
Arestații fuseseră doar identificați. Avocatul vorbea în numele lor. Procurorul se contrazicea cu acesta și cerea mărturia comisarului care condusese descinderea. Dar, ciudat, polițistul părea a se-nțelege mai bine cu avocatul fiindcă susținea că cel împușcat fusese arestat de ei întâmplător, lângă, și nu în clădirea sindindicatului. Îl descria ca pe un individ suspect, înarmat, cu părul roșu și vorbind cu accent, despre care nu avea prea multe date, fiindcă doar îl reținuse din lipsă de acte, urmând să-l ancheteze după ce i-ar fi arestat pe toți cei care-i fuseseră dați în urmărire de la centru. Și sublinia răspicat că focul escortei nu se trăsese către cel împușcat, ci către locul unde era ascuns altul, care trăsese înainte către acela omorându-l; și care a dispărut, ceea ce încurca și mai mult dezlegarea faptelor.
La ieșirea din boxă, văzându-l că mai era în sală, Drăgan l-a mai străfulgerat odată, cu toată respingerea privirilor sale.
S-a întors tăcut; i-a mângâiat tot astfel pe copii așteptând-o pe Valentina ca să-i împărtășească tulburata nedumerire ce se agrava prin prezența fetiței acolo, în casa lor, ceea ce nu le dădea voie să nu-și asume responsabilitatea, cu toată atitudinea aceea respingătoare a lui Drăgan și cu toate că, pe hirsutul acum mort, îl refuzase categoric.
A doua zi, abia, după ce ziarele au scris despre un personaj neidentificat, ucis de un glonț necunoscut chiar când era arestat de poliția care descindea la sediul sindicatului muncitorilor de port, și-a adus aminte cum, cu modul acela matur de a înregistra lucrurile, fetița vorbise de „ domnul Drăgan și de sindicatul lui” și, când  i-a venit la îndemână, a întrebat-o: 
-Dar, de unde știi tu cine-i Drăgan?
- Unchiu mi-a spus, când m-a trimis înainte la el. Asta-i misiunea mea – confirmă ea văzându-se că lua foarte în serios lucrurile - Întotdeauna unchiul așteaptă și eu mă duc înainte. Și la doamna dumneavoastră, eu am venit înainte când doamna era la poartă; și mi-am dat seama că e bună, fiindcă i-a plăcut de mine...
- Ei na!... Uite că asta nu mi-a spus – încercă el, în ciuda îngrijorării, să se amuze.
- Da, eu i-am spus că unchiul vrea stea de vorbă cu dumneavoastră și vrea să știe dacă sunteți singur sau mai e cineva.
 - Așa întrebi de obicei?
- Da. Unchiul meu așa...procedează. – răspunse ea luând foarte-n serios și fondul lucrurilor și exprimarea care o maturiza – fiindcă umblă să-l omoare acela cu păr roșu care vorbește stricat românește; l-am văzut la Iași, v-am spus; și l-am mai văzut odată, la București, tot când unchiul trebuia să întâlnească pe cineva!...
- Cum l-ai văzut?
- M-a trimis unchiul; mi-a spus cum arată și m-a trimis într-un loc, să văd dacă nu-i acolo.
- Și era?
- Erau mulți, la multe mese că era o grădină de la un restaurant unde unchiul avea întâlnirea, dar bănuia că omul roșu aflase. Aflase și-l urmărea; așa că m-am dus eu... Și l-am recunoscut. În dumneavoastră am încredere și pot să vă spun; fiindcă și unchiul a zis că are încredere – reajunse ea la matura disciplină care-i schimba fața de copil – L-am recunoscut.
- Și ce-ai făcut.
- Atunci îl vedeam de aproape și m-am speriat. Am fugit la unchiul și l-am luat repede să fugim, fiindcă mi-era frică de omul acela... Adică, nu-mi era frică pentru mine, ci pentru unchiul; eu țin la unchiul și nu vreau să-l omoare dușmanii ăștia. Dar unchiul meu e mai puternic și mai deștept. Nu pot ăștia să-l omoare. Și are oameni mulți, care țin la el și care-l apără.
-Tu stai cu el? – întrebă Alexe ca să nu se gândească la drama că biata fetiță nu aflase.
-Numai vara, în vacanță. Are o bibliotecă mare, mare de tot. Stă printre cărți; și le-a strâns el pe toate acolo; dar nu vă pot spune unde. Asta n-am voie. Acolo nu ajung ăștia răi; acolo ajung numai oameni care-l cunosc foarte bine. Că de-abia aștept să ne-ntoarcem, pentru că, acolo...
Dar nu mai apucă să spună ci, deodată, sări strigând:
-E unchiul, e unchiul; a venit unchiul; e fluieratul lui; deschide-i, e fluieratul lui!...
Și, astfel, lui Alexe, care avea și el sensibilități de tânăr părinte păzindu-și fiul care se juca pe scăunel, aducându-l pe hirsut de la poartă îi fu dat să asiste la un moment care n-ar fi avut cum să nu impresioneze pe oricine. Pentru că nu există mai înduioșător spectacol de simțire omenească decât modul în care un copil ce ți se pare timid se descătușează în fața celui care, cu dragoste, îi alungă sfioșenia; sau pare speriat, ori chinuit de nevoia de mărturisire cu care caută înțelegerea adulților necunoscuți și poate izbucni fericit, atunci când reajunge la sufletul maturului de care s-a atașat. Tu, martor, simți atunci că, cine știe cum, în legăturile lor secrete, în comunicările lor intime, acelea când diferențele de vârstă se șterg iar sinceritățile copilăriei sunt totuna cu trăirile maturului, încep să se osmozeze și reacționează fiecare la fel în bucuria de a se recunoaște reciproc, sau a-și recunoaște reciprocitățile din sentimente și trăiri prin care dragostea e mai mare și mai puternică decât vârsta, copilul devenind bucurie pentru adult, adultul devenind mângâiere și pavăză pentru copil, iar toate acestea devenind dragoste. Numai dragoste, dragoste de la ocrotitor la copil, dragoste de la vârstnic la tânăr, dragoste  de la necopt la copt și de la naiv la înrăit, totul amestecându-se și înflorind, si tot crescând și explodând în trăirile familiei, prin care se ajunge, parcă, la întreaga sfințenie de care este capabilă omenirea asta...
  Spre protestul lui Paul cel mic, băiatul lui Alexe care, în scaunelul său ce-l ridica la nivelul mesei unde se jucau, se obișnuise cu alintările grijulii, transferate lui de fetiță din deprinderea  jocului cu păpușile. Iar acum, sub ochii ocrotitori ai tatălui său care, parcă ar fi vrut să-l ferească de explozia ce pornea din bucuria celor doi, constata că ea, grijulia, se dovedea a fi micuță, micuță, lăsându-se-n grija altcuiva. Protest care, treptat, când cei doi îmbrățișați, hirsutul și copila, ca-ntr-un ritual numai de ei știut, începură să recite, se transformă în curiozitate iar, apoi, chiar în entuziasmul unor aplauze cu mânuțele sale mici, față de, pesemne, ceea ce i se părea caraghios auzindu-i recitând împreună, tocmai ca bucurie pentru că se simțeau din nou împreună:  A pumnului domnie de sus și până jos... Iluziile voastre cădea-vor sgomotos...
Văzându-l înveselit, Alexe se liniști dându-și seama că nu avea de ce se teme părintește pentru el. Și îi zâmbi împătimitului hirsut care, nedând drumul de la piept sufletului aceluia mic, îi mărturisea dovedindu-și tăria de a pune vorbele în loc de lacrimi:
  -Azi am o zi de răzbunare; dar tot îmi dau seama că, fără copilul ăsta, nu știu cum aș suporta  faptul că știu cum mi-au ucis ei soția!... Nu te speria; plecăm, plecăm îndată. Îndată ce se liniștește fetița

8.
Era o poveste întreagă cu fetița aceea, care-l înduioșa pe Alexe cu toate că hirsutul era oarecum răvășit ținând-o la pieptul de care ea nu se mai desprindea și, din pricina asta, ca și, pesemne, a întâmplărilor periculoase prin care trecuse, vorbea iarăși precipitat cu modul acela al lui de a avea de spus multe deodată, mișcându-și apăsat buzele ca și cum ar fi vrut să cuprindă, sau să debiteze în același timp, cât mai multe cuvinte:
-Îndată ce se liniștește plecăm; plecăm... Până atunci îți spun; da, îți spun; mai am să-ți spun; dacă nu i-am spus lui Drăgan și i-am provocat belele, trebuie să-ți spun măcar dumitale... Îți spun și plec... Să nu te temi de belele, chiar dacă ai văzut în ziare – spuse el șoptit ca o tainaă, dar apoi se reținu schimbând vorba: Ei nu știu cum arăt; ți-am spus că am altă înfățișare decât în documentele lor. De asta pun spioni: Să afle unde se convoacă o adunare, ceva, unde se bănuiește că vin eu să vorbesc, tocmai ca să mă vadă cum arăt. Să mă identifice! – rosti acest „identifice” într-un anume sens, diavolesc și, tot astfel, surâse cinic: ...Ha, deocamdată l-am „identificat” eu pe-al lor. Ha! L-am identificat atât de bine că nici nu mai răsuflă!... Ai citit... -și, iarăși se opri – Adică, lasă; nu despre asta-i vorba; e vorba să nu te temi fiindcă plecăm imediat.
-Nu trebuie să plecați – îl liniști Alexe când nu mai fu nici el atât de impresionat și putu să schimbe vorba - Tocmai vorbeam cu fetița despre locul dumitale secret, plin cu cărți; dar n-a vrut să-mi spună unde....
  - Păi, dacă pe Troțki îl păzesc ăia tocmai în Mexic, - se simți omul obligat cu o explicație față de cel în viața căruia năvălise fără să ajungă a-l avertiza despre tot ce era vorba - am și eu oameni, măcar în țară la mine, de unde să pot acționa. Vreau să refac partidul ăsta, cum am crezut în el la început; să-l curăț de agenții rușilor, ți-am spus. Că, nevoie de un partid al celor mai săraci, este; iar agenți, pesemne, erau și atunci. Dar atunci aveam un Nădejde, un Morțun, un Constantin Mille; aveam studenții care aduseseră alfabetul latin și nu comitagii ăștia care aduc filme sovietice și secte de rascolnici... Că nici cultură n-au, în afară de broșurile lui Lenin... Nu-i mare lucru de capul lor, îmi dau seama în fond de lucrul acesta; dar sunt agresivi fiindcă au puterea lui Stalin și GPU-ul în spate!... Cristescu, parcă, de ce nu mai vrea să activeze. Mă refuză; ca și dumnetata, mă refuză. Nu, nu, nu te speria, nu mai încerc să te conving; ai văzut singur despre ce e vorba și, să știi că m-am gândit că trebuie să te respect așa cum ești, fiindcă ești mai om decât alții; adică, ești destul de om care, dacă te vei convinge, te vei convinge singur iar, dacă nu, nu... Ca și Cristescu, pe care îl respect pentru că-mi spune: „Mă, eu nu mai vin, eu nu mai pot să iau cuvântul; pentru că, încă înainte de a se înțelege ce spun, se va considera că-s omul rușilor, că sunt omul lui Stalin; iar tu știi prea bine că nici omul lui Lenin n-am vrut să fiu!”... Așa îmi spune și, chiar dacă mă refuză, trebuie să-l respect. Am vrut neapărat să-ți spun asta, ca să mă înțelegi. Iar acum, chiar dacă poate crezi că te-am pus în pericol și am să plec imediat ca să nu se întâmple asta, am vrut să ți-o spun. Cum nu ți-am spus data trecută: Îți spun că, eu, nu sunt total nici în luptă cu legionarii, fiindcă și ei, tot din sărăcie vin, tot împotriva sărăciei din țară s-au ridicat și, la fel, la ei ca și la noi, depinde dacă nu devin oamenii altora. Păi Codreanu, eu l-am cunoscut la Iași, când vorbea în numele sindicatelor noastre, tocmai ca să le îndepărteze de influența care venea de pe frontul rusesc dezorganizat de Lenin; vorbea, tocmai ca să-i demaște pe agenții provocatori trimiși de bolșevici și îi ajuta pe activiștii noștri sindicali, cei cinstiți. Așa că-l înțeleg pe Maniu de ce a făcut cartel cu Codreanu; nu-i înțeleg pe ăia care nu-și dau seama că se vând lui Hitler și se-mpușcă-ntre ei; atâta!... Na, că astea rămăseseră să-ți spun... Dar trebuia să ți le spun, înțelegi, omule. Le lăsasem să ți le spun odată cu Drăgan. Dar acum să i le spui dumneata lui, ca să înțeleagă cum putem face un front patriotic mai larg. Eu o să dispar; pentru o vreme trebuie să dispar dar, să știi că nu mă las!... nu mă las! Ți-am spus: Sărăcia, trebuie să aibă și ea un partid care s-o apere...
 Spunând asta, omul dezvăluia în încăpățânarea lui și o oarecare doză de paranoie. Adică o accentuare nefirească, uneori grotescă, alteori imploratoare, uneori amenințătoare, alteori duioasă și mereu cu agresivitatea pieptului aceluia gol, al cămășii desfăcute, peste care se afla vesta desfăcută, peste care se afla sumanul pus doar pe umeri, căutând parcă să-nfrunte totul cu pieptul gol, apărat de pericole sau de capriciile vremii doar prin părul rar care încărunțea.
-Mi-a revenit saturnismul - reajunse el la marota cu care începuse cândva a-i vorbi, arătându-și pieptul gol în deschiderea cămășii – dar nu din aburul de plumb al tipografiilor unde-am lucrat în tinerețe, ci din mediul nociv al celor de la Kremlin, care ne-mpingeau în tiparele dorite de ei. Ca să mă salvez a trebuit să umblu așa: vara și iarna, pe ploaie și pe ger, în cămașă și cu capul gol... Par cam nebun, nu-i așa? Păi și sunt, domnule, Cum să nu fiu?!... Dar la dumneata trebuia să vin de mult, de când am auzit că ai intrat să protestezi la Palatul regal. De asta am venit la dumneata; n-am apucat să-ți spun data trecută, iar acum trebuie să-ți spun repede, fiindcă plecăm; nu vrem să-ți facem greutăți... Ți-oi fi făcut destule... Dar și dumneata mi-ai primit!... Ai văzut ziarele, ce scriu? – îi puse el, totuși, întrebarea pe care se vedea că și-o reținuse până atunci.
- Scriu că un necunoscut a fost împușcat de un alt necunoscut.
- Atâta?
- Din păcate atâta, n-am putut afla mai mult. Am crezut că e vorba de dumneata.
- Aha! – exclamă acela ca și cum asta ar fi așteptat; și întrebă insistent: Nu descrie, nu spune cum arăta?
- Nu. E o știre scurtă. La fel în toate
- Câte ziare ai văzut?
- Vreo patru. Unul nu scria nimic.
- Foarte bine; înseamnă că s-au ținut de cuvânt!...
- Cine?
- Ei, mai avem și noi oameni care ne-ajută, dar mai mult nu pot să-ți spun; de asta nici nu voiam să discut, dar ai dumneata un fel de-a-mi câștiga încrederea!... Ti-am spus că am înfățișarea schimbată. Uite-așa, cu plete și pieptul gol, ca un haiduc... Zici că n-ai găsit amănunte, sau vreo fotografie...
- Nicăieri; aceeași știre de câteva rânduri. 
- Nici nu era nevoie de mai mult - păru să-i crească aceluia doza de nebunie care acum se dovedea a proveni nu numai din precipitări, ci și din satisfacții – asta o să i se raporteze lui Stalin și vor crede că m-au lichidat, ca și pe Bajanov!... Nu știi cine-i Bajanov, nu?... Eh, poveste lungă!... L-au urmărit în cel mai rapid tren, „Train Bleu”, rapidul de Nisa; ca să-l arunce din mers. Dar l-a aruncat el pe unul dintre ei!... Știi ce-au făcut?...  Însăși călăilor profesioniști de la GPU le era atât de frică de răzbunarea lui Stalin, încât au tăcut, raportând că ăla aruncat din tren e Bajanov!... Așa vor raporta și cu mine; sunt răzbunat! Răzbunaaat!...  Lasă-mă, omule; voi pleca; cum îmi trece surescitația asta, am plecat; dar lasă-mă să recit ca-n tinerețe, când credeam altceva; să recit răzbunarea maestrului meu care a fost Constantin Mille, trădătorul de la 1907!... Am avut parte de mulți trădători la viața mea, dar nu mă las!...
Și, luându-și în brațe fetița care se vedea a consuna perfect cu modul acela al lui de a-și manifesta stările exagerate ale destinului prea încărcat, porniră amândoi împletindu-și  tunetul cu copilărirea glasului. Spre satisfacția micuțului Paul, care era atât de încântat în scăunelul său încât își molipsea și tatăl, aplaudând amândoi din plin pe măsură ce le auzeau recitarea parcă împușcând cu vorbe:

...Ați zis-o: trebuiește un piedestal de crime
Cu lacrimi și cu sânge de veacuri cimentat,
Ca cei aleși din fire să iasă din mulțime
Spre-a duce omenirea spre țelul depărtat.

Ați zis-o: visătorii de legi umanitare
Nebuni și fără țintă poporul răzvrătesc:
Cum soarle se mișcă pe veșnica-i cărare
Pe-acelaș drum va merge curentul omenesc.

Ați zis-o; mâne însă a voastră cuvântare
De-om lua-o  noi nebunii, de-om zice tot ca voi:
„În lume stăpânește acel ce e mai tare”,
Cu lacrimi voi veți plânge, voios vom râde noi!...



 
                  
                     Dimitrie GRAMA

ILIDIA


Prolog
      
Sunt pe un peron şi aştept să vină trenul. E linişte, e cald şi nu văd nici un suflet de om pe care să-l întreb de ce nu mai vine trenul ăla odată.
       Mă apropii de calea ferată şi mă uit, mai întâi la dreapta şi apoi la stânga, sperând să văd în depărtare fumul locomotivei. Îmi pun mâna la ochi să mă feresc de lumina puternică de miez de zi, dar nu văd altceva decât aerul şi depărtările care vibrează, că şi când Dumnezeu, din înălţimile văzduhului, le scutură, uşurel, cu mâna.
       Îmi șterg fruntea de sudoare şi mă așez pe marginea peronului, privind şinele de cale ferată, pe care, acum, pot să le ating cu vârful piciorului. Ele se îndoaie sub privirea mea, se apropie una de alta şi, până la urmă, se contopesc într-un râu de metal strălucitor.
       Închid ochii şi îi redeschid de mai multe ori, dar râul de metal e tot acolo. Acum sunt în mijlocul lui şi fierul ăla topit mă duce cu el. Îmi dau seama de asta, privind natura din jurul meu, care se schimbă. E mereu alta.
       Câmpii, dealuri, munți, lacuri, sate şi orașe îmi trec prin faţa ochilor. Unele locuri le recunosc şi aş vrea să mă opresc, dar nu pot. În trecere văd mulți oameni care așteaptă pe alte peroane. Unii Îmi fac cu mâna şi mă strigă pe nume. Mitruț, unde te duci?!, strigă ei după mine.
       Abia după ce am trecut de ei şi după ce i-am pierdut din vedere, îi recunosc. Unii îmi sunt neamuri apropiate, alții doar prieteni şi cunoștințe. Trec, însă prea repede şi nu apuc să le răspund.
       Strig în gol:
       - V-am vazut! V-am recunoscut! şi sper că ecoul golului dintre mine şi ei să se întoarcă înapoi la toţi cei care, pe vreun peron, așteaptă să vină vreun tren.
       Închid ochii şi îi redeschid, uimit să văd cum lumea dimprejur se schimbă şi cum eu sunt din ce în ce mai mic şi mai nepuţincios.
       Sunt mic, aşa cum odată am fost, desculţ, în nădragi scurţi şi negru ca un pui de ţigan, când râul de fier se opreşte.
       Tălpile goale mă ard aşa de tare încât simt că dacă nu le voi răci, voi arde, voi lua foc!
       Alerg cât mă ţin picioarele, printr-o pădure, pentru că ştiu că la marginea ei, e un lac în care pot să mă răcoresc, pot să-mi sting focul din picioare.
       Ajung la lac şi mă arunc în apele lui albastre şi reci. ca o piatra mă scufund până îi ating fundul şi abia când ajung în adâncuri, îmi dau seama că ăsta-i ochiul beiului. E mult mai albastru decât era înainte, ori văd prin el cerul adânc şi nesfârşit?
       Ies din lac şi pornesc pe drumul pe care îl recunosc şi care ştiu că trebuie neaparat să-l urmez. Alte drumuri nu există şi chiar dacă ar exista, eu nu pot să le urmez.
       Merg pe singurul drum posibil, cu paşi din ce în ce mai mari, în timp ce pădurea, cu umbra ei misterioasă, mă face să cresc.
        Când ajung la capul satului, sunt om în toata firea. Îmi urmez calea şi prin sat şi cu toate că îmbătrânesc cu fiecare pas, nu pot să mă opresc. Sunt nevoit să continui!
       Ajung şi cu o mâna bătrâna și tremurandă deschid poarta de la  Casa Mare şi intru, cu paşi mărunţi şi şovăitori, în curte.
       Acolo, la o masă mare şi rotundă, sunt așezaţi cu toţii: Taica Ion, Baba Floarea, Mama Măra, Mama Niţa, Uica Doctoru, Josuica, Uica Cornel, mama şi tata, Felicia, Ilie şi ceilalți verişori, Minodora, Ion Deala, Baba Vuta, Rita şi Pătru Ţiganu.
       Mă așteaptă să mă așez pe locul meu.
       Ne privim mult timp în tăcere.
       Când se întunecă şi doar lumînările mai luminează lumea, îmi spun: Bine ai venit, Mitruț!
       Le răspund: Bine v-am găsit!



Taica Ion
      
Ciudat cum, câteodată, amintiri demult îngropate în cufărul tăcerii, sunt trezite de banalitatea cotidiană și cu o intensitate de necrezut sunt reanimate și astfel te pot întoarce în timp, creându-ți senzația că pur și simplu ești dublat fizic și spiritual. O jumătate din tine există în acest prezent și în același moment, cealaltă jumătate retrăiește acut niște întâmplări demult considerate uitate, considerate moarte.
       Fiind într-o vizită de lucru la Kirkenes, în Norvegia de Nord, unde noaptea polară pare eternă, am avut timp destul să admir întunericul, care aici este alb și rece, galben-violet și roşu și câteodată, rareori, verde. În una din plimbările mele de după-amiază, când cerul tocmai se descărca în Marea Nordului sub formă de perdele și evantaie imense verzi-aurii și când umbra corpului meu era când inexistentă, când vie și multiplă, o amintire din trecut, m-a forțat, fără milă, înapoi în acel spațiu jumătate realitate, jumătate basm, pe care îl numim copilărie.
       Să fi avut 13-14 ani când, împreună cu Adam, vărul meu mai mare, am plănuit o expediție cu bicicletele, de acasă, din Cetatea de Foc, pînă la Ilidia, unde de obicei ne petreceam vacanțele de vară. Nu a fost ușor să ne convingem părinții, dar într-o dimineață senină de îunie, încărcați cu pâine și cârnați, apă minerală și teniși chinezești, am purces la drum. Erau primele zile de vacanță și înflăcărați de ideea totalei libertăți care ne aștepta împreună cu străbunica noastră, Mama Măra, am parcurs primii kilometri ca duși de vânt. Pe la prânz am ajuns la niște neamuri mai îndepărtate, într-un sat cam pe la mijlocul drumului și micul popas s-a prelungit la stăruința bătrânilor bine intenționați și povățuitori, care mai ales ne-au îndopat cu tot felul de bunătățuri, încât atunci cînd din nou am pornit la drum, abia că ne-am putut urca pe biciclete, așa de umflate ne erau burțile! Încet, încet ne-am intrat în ritm, dar datorită căldurii și datorită cîtorva pene de cauciuc, abia spre seară am ajuns la Oravița, de unde mai aveam vreo 9-10 kilometri până la Ilidia, la Casa Mare, casă strămoșească, construită vizavi de biserica ortodoxă, pe la 1840.
       Abia apucaserăm să ieșim din Oravița și întunericul s-a și lăsat brusc, cum de obicei se lasă el vara, dar cerul plin de stele și o bucățică de lună ne luminau îndeajuns drumul încât să putem înainta ducând bicicletele de ghidon, deoarece drumul de țara plin de pietre și de gropi, nu ne mai îngăduia să pedalăm fără riscul de a ne rupe gâtul. Cunoșteam foarte bine drumul și mergeam în tăcere, obosiți frânți și poate puțin timorați de liniștea profundă, plină de mistere, însă gîndul că în curând ne vom putea întinde în paturile proaspăt făcute de Mama Măra, ne dădea putere și ne ținea în mișcare.
       La un moment dat, cînd tocmai urcam un deal și lumina slabă a nopții bătea puțin din spate, am văzut-o! Reflectată între umbrele noastre, a mea și a lui Adam, umbre cu biciclete, mai era acum o umbră umană.
       Ținea pasul cu noi! Ca la un semn și eu și Adam ne-am oprit, probabil în speranța că odată opriți, umbra străină își va vedea singură de drum mai departe și va dispărea așa cum a apărut, sau mai curînd, cred că spaima aceea primară, animalică, pur și simplu ne-a blocat, ne-a înmărmurit. Nu mai era nimeni pe drum sau în apropiere și nu pot să-mi dau seama cît timp am rămas așa, muți și încremeniți, suspendați în ireal, deoarece noțiunile normale, raționale, au încetat să existe și dacă nu ceva cu totul și cu totul deosebit nu ne-ar fi readus la realitate, probabil că așa rămâneam, statui la marginea drumului.
       Undeva la miază-noapte, cerul s-a deschis în lumină, parcă străpuns de un pumnal de foc, de o ghiulea arzătoare, care se îndrepta spre noi hăituită de tainele îndepărtatelor galaxii. În acea lumină orbitoare, umbrele noastre și umbra auxiliară, s-au transformat în adevărate corpuri însuflețite ca și cum dublurile noastre impregnate în țărână ne urmăreau cu aceeași curiozitate și intensitate cu care și noi le urmăream pe ele. Și cu aceeași spaimă! Când globul incandescent ne-a trecut pe deasupra capetelor, ne-am aruncat instinctiv cu fața la pământ, dar îmi aduc bine aminte cum umbra însoțitoare nouă, în loc să dispară, așa cum umbrele noastre naturale dispăruseră, ea a rămas neschimbată, chiar mai puternic accentuată, în picioare, ca o sculptură de bazalt. Când, într-un târziu, ne-am ridicat în picioare, o noapte nouă, mai adâncă și mai virilă, ne-a înconjurat, reducându-ne la ceea ce de fapt eram: doi copii care făceau cunoștință cu imensitatea. Adam și-a revenit primul în simțiri și cu o voce parcă ceva mai groasă, a îngăimat:
       - Cred că a căzut o stea!
       Și această cădere de stele, ne-a furat cu ea umbrele, așa că restul drumului l-am făcut întrebându-mă dacă nu cumva lumina aceea născută în plină noapte, m-a făcut să nu mai pot vedea totul ca înainte. Fără alte peripeții sau incidente, am ajuns acasă, unde frânți de oboseală fizică și psihică, ne-am aruncat așa cum eram în paturi și am adormit instantaneu. Dis-de-dimineață am fost treziți de niște zgomote de pași hotărâți și insistenți de du-te vino în fața ușii care dădea înspre veranda din curte. Iritați ne-am sculat și ne-am dus să vedem cine îndrăznește să ne deranjeze tihna bine meritată, dar deschizând ușa verandei am rămas nedumeriți, nevăzând pe nimeni acolo. Dedesubt, unde curtea era pavată cu lespezi mari de piatră, era o umbră singulară și întunecată, o umbră sentinelă, care se mișca încoace și încolo. Am închis repede ușa și ne-am aruncat în pat, ascunzându-ne de umbra-stafie pe sub cearceafuri. Bineînțeles că nu am mai putut dormi și la micul dejun i-am povestit străbunicii toate peripețiile noastre din noaptea trecută. Mama Măra a surâs cu înțelegere și blândețe spunându-ne că acum, în sfârșit, și noi l-am văzut pe Taica Ion, străbunul care a ridicat Casa Mare. El, spunea străbunica, apare din când în când, adus de forțele naturii și se prezintă urmașilor. Bag sama că vrea și el să știe cine sunt aceia care-i duc mai departe, în timp, numele și strădania. S-a întîmplat și în trecut, de mai multe ori, dar nimeni nu vorbește de astfel de lucruri acum, spunea dânsa, deoarece tinerii de azi nu cred în așa ceva și doar își bat joc de superstițiile babalîcilor. Apoi, aproape ceremonios, Mama Măra ne-a luat de mână și ne-a dus în mijlocul curții, unde pe fiecare din noi în parte, ne-a descântat. Întorcându-se de trei ori cu fața de la Apus la Răsărit, Mama Măra l-a rugat pe Taica Ion să ne lase în pace acum când ne cunoaștem așa de bine.
       De atunci nu l-am mai văzut sau auzit pe Taica Ion, dar dacă îl voi reîntâlni vreodată, îmi spuneam, eram sigur ca îl voi recunoaște. Așa gîndeam atunci, copleșit de amintiri, când lumina nopții boreale îmi dubla și impregna umbra în orizonturile mișcătoare. Când am intrat în casă nu am putut rezista ispitei și m-am uitat prim geam afară. Acolo, în prag, parcă așteptând să i se deschidă ușa să intre, sau, cine știe, poate așteptând să se termine odată eternitatea, era Taica Ion.


Șarpele
      
Soarele abia apucase să se ridice pe cer, dar ca întotdeauna, aici la Casa Mare din Ilidia, lumina lui era mai vie, mai pură și mai pătrunzătoare, la fel cum și albastrul cerului era aici imaculat, adânc și misterios în comparație cu pâcla cenușiu-alburie, numită cer în marile metropole ale lumii. Ce senzație de liniște și de serenitate! Ce senzație de pace fizică și spirituală! După doar câteva minute afară, fiecare pasăre, fiecare insectă cânta doar pentru mine la fel cum adieri nevăzute de vânt, îmi mângâiau fruntea tocmai atunci când primele broboane de sudoare se pregăteau să se prăvălească în jos, spre ochi și sprâncene.
       Stăteam cu ceașca de cafea în față, pe terasa care înconjura în formă de L interiorul casei, absorbind prin toți porii trupului și ai sufletului această tihnă, această stare de vrajă, care, abia acum, după mai bine de treizeci de ani de absență, mi-am dat seamă cât de mult mi-a lipsit. Închizând ochii, aveam strania senzație că bucăți indefinibile de mine, se reîntâlnesc, se recunosc, pătrunzându-mă, reîntregindu-mă. Eram din nou eu, acela care putea trăi în armonie cu simplitatea lumii înconjurătoare, acela care nu cerea nimic și nu se aștepta la nimic altceva, decât ceea ce era deja acolo: soarele, aerul curat, verdele strălucitor, ciripitul și celelalte șoapte ale naturii, țarina umilă, pe care doar aici o călcam ușor cu picioarele goale, parcă cu frică să nu o rănesc, să nu o doară.
       Fără vreun gând anume, ca în transă, ca într-un vis, m-am ridicat la un moment dat și m-am îndreptat înspre pivniță. Poarta mare și grea de lemn masiv a cedat împingerii mâinilor mele, deschizându-se cu un fel de geamăt profund, că și cum lumina puternică de dimineață ar fi străpuns ca o sabie întunericul subpământean. Probabil că acest geamăt m-a făcut să-mi aduc brusc aminte de ce am intrat în pivniță, de ce am violat acest spațiu demult timp deşertat de vreo atenție omenească.
       Am intrat pentru cinstirea amintirilor, deoarece aici pe boltele de var nestins erau imortalizate, arse cu flacăra de lumânare, numele noastre, a tuturor fraților și verișorilor, numele prietenilor și cele ale fraților de cruce. Aici era mormântul vacanțelor, mormântul unui timp și spațiu pe care îl numesc copilărie, dar pe care l-aș putea numi la fel de bine: inițiere, formare, zbucium sau libertate.
       Cu un sentiment de profundă nostalgie și chiar evlavie, am recitit numele celor care odată, demult, au constituit aproape tot universul uman înconjurător. Umblând cu ochii pe pereți, la un moment dat am simțit o ușoară lovitură în ceafă, lovitură care, pentru o fracțiune de secundă, m-a dezorientat, făcându-mă să-mi pierd focusul vederii și în acest fel să-mi pierd abilitatea de a mai identifica vreun nume pe bolta pivniței. M-am întors atunci, normal, înspre ieșire, dar spre nedumerirea mea totală, ușa pivniței dispăruse în continuarea uniformă a zidurilor, închizând afară lumina zilei.   
       Cu toate acestea, vedeam destul de bine și atribuiam această vedere, ușurinței pe care de mic copil am posedat-o, de a-mi acomoda ochii la întuneric. În mod sistematic, am încercat să străbat pivnița în toate direcțiile în căutarea ieșirii, dar indiferent de direcție, nu dădeam decât de beznă și zid, zid și beznă, care, aranjate ca o tablă de șah infinită, încercau să mă piardă în labirintul lor simplu.
       M-am oprit să-mi revin, gândindu-mă că, probabil, de la lovitură am făcut o mică comoție cerebrală care bineînțeles mi-a creat această stare de confuzie. Trebuie doar să mă odihnesc puțin, să-mi revin, mi-am spus, așezându-mă. Să fi trecut doar câteva minute, când parcă desprins din literele afumate din perete, un șarpe gros și lung de vreo doi metri, se apropia fără grabă de mine. Privindu-l, mai multe imagini de demult mi-au revenit cu o claritate de nedescris și cu un fel de constatare normală, dar în același timp absurdă, l-am recunoscut! Era șarpele casei, pe care bunica îl hrănea cu lapte, lapte lăsat într-o ulcică în fiecare dimineață la ușă pivniței, unde el, șarpele, trăia. Bunica spunea că acest șarpe era păzitorul, cu multă răspundere de altfel, al casei și ca atare, noi trebuie să-i acordăm respect și grijă, altfel s-ar putea ca șarpele să ne părăsească și nimeni nu poate ști ce consecințe grave ar avea plecarea, înstrăinarea lui. Ajuns lângă mine, șarpele m-a pipăit cu limba de mai multe ori și parcă mulțumit până la urmă, a început să se ridice până când ochii lui au ajuns la același nivel cu ochii mei.
       Mult timp am rămas așa privindu-ne, parcă reciproc hipnotizați, fiecare confundat în lectura adâncurilor celuilalt și cu fiecare pagină pe care șarpele îmi îngăduia să o citesc, ochii lui creșteau și se luminau, copleșindu-mă. Eram din nou copil, în pantaloni scurți, desculț și stăteam așa cum obișnuiam să stau în fiecare dimineață, pe banca de granit din curte, așteptând să mai treacă vremea, să se trezească prietenii. La început nu am auzit nici un zgomot, nici un sunet familiar și lucrurile pe care le fixam cu privirea și încercam să le definesc, se pierdeau într-o masă amorfă, un fel de corp organic care ondulându-se în față ochilor mei, executa un dans ciudat. Cu fiecare mișcare a privirilor mele, cu fiecare gând se schimbă și ritmul și natură dansului și în același timp, tot mai multe detalii ale lumii înconjurătoare erau prinse în această mișcare ondulatorie. Trebuie să mărturisesc că eram fascinat de atribuția  mea personală în construirea și modificarea materiei, de puterea mea de dirijare a lumii înconjurătoare și mai ales eram fascinat de normalitatea acestui fenomen! Apoi am auzit glasul bunicii, de data asta, clar și puternic ordonându-mi:
       - Nu te mai uita acolo, că te fură, te duce cu el!
       Încercam să înțeleg despre ce acolo era vorba și mai ales cine  stătea gata să mă fure, dar dansul florilor din răsaduri, dansul fluturilor și al văzduhului, dansul pereților și al pământului de sub picioare, mă împiedicau să mă concentrez, să urmăresc vreun gând aparte.
       Era cald, mult prea cald și aveam o senzație de greață, dar nu eu spectatorul, ci doar acela în care, din neglijență, sălășluia neputința interioarelor altui copil. Atunci când tocmai eram pe cale să vomit ori să leșin, a venit bunica și la pas cu ea, șarpele. Am auzit cum îi spune:
       - Du-te și arată-i!
       Șarpele m-a privit și eu m-am ridicat și am plecat după el, ca și când acest fel de plimbare om-cu-șarpe ar fi fost una din cele mai normale activități de la țară.
       Am intrat după el în bezna pivniței și când ochii mi s-au acomodat cu întunericul, am văzut-o pe bunica ieșind din pivniță și am urmat-o. Ajuns afară, om matur, în lumina necruțătoare a soarelui de după amiază, mi-am amintit că bunica era moartă de mult timp. Cu un sentiment de adâncă tristețe m-am îndreptat înspre banca de granit și m-am așezat tăcut, copleșit de gânduri și de amintiri. După un timp, nu știu de unde și cum, lângă mine, pe bancă, a venit și s-a așezat o fetiță. Nu o mai văzusem pe la noi, dar bănuiam că este fetița vreunuia care ajută prin casă, dar când s-a uitat în sus la mine, am avut strania senzație că o cunosc bine, de undeva. Abia mult mai târziu, după ce ea plecase demult, mi-am dat seamă de unde o cunosc.
       Ochii ei erau identici că formă, culoare și expresie cu ochii bunicii și cu cei ai șarpelui. Nu am mai văzut-o de atunci, cu toate că am întrebat prin sat. Se pare că nimeni nu o cunoștea.
  
Rita

      
Nu știu de ce, dar în ultimul timp, amintiri și imagini din ce în ce mai clare, îmi răscolesc liniștea de om, care de acum încolo ar trebui să înceapă să uite cît mai multe. Sau poate doar în acest fel, întorcîndu-ne, vrând-nevrând, în copilărie, în tinerețe, amintirile ne fac să ne acceptăm bătrânețea?
       Poate că doar așa se explică faptul că după aproape jumătate de secol de uitare, Rita s-a re-întors să mă învețe să-mi accept bătrânețea, așa cum odată, mai demult, m-a învățat să-mi accept tinerețea.
       Aproape toată copilăria și adolescența mi-am petrecut vacanțele de vară la Ilidia. Casa Mare a fost naționalizată, dar nu știu prin ce aranjamente, sau poate doar din milă că am pierdut destule, familiei i s-a îngăduit să folosească trei camere de dormit și niște dependințe din curte, printre care și bucătăria de vară. Mai aveam noi o casă strămoșească, la Socacul Mic, casa lui Moș Adam, dar acolo nu a mai stat nimeni de zeci și zeci de ani și era, în mare, nelocuibilă, însă avea o grădină mare și frumoasă prin mijlocul căreia curgea un pârâu de munte. Acolo cultivam roșii, ardei, castraveți, fasole verde, ceapă, pepeni și struguri, țineam găini și porumbei și toate aceste produse simple care creșteau de la sine, ne asigurau aproape tot consumul zilnic.
       Eram mai mulți verișori și eu eram cel mai mic, fiind cu nouă ani mai tânăr decât Ilie și Ion, cu vreo șapte ani mai tânăr decât Adam și Victoria și cu patru ani mai mic decât sora mea, Felicia. Nu întotdeauna toți verișorii erau acolo și mai ales în ultimii mei ani petrecuți la Ilidia, eram singur, ăia mai mari având deja alte treburi mai importante la oraș. Eu, în schimb, am fost trimis cu regularitate la Ilidia, ca și când părinții mei ar fi semnat un contract cu autoritățile locale, contract care trebuia respectat cu orice preț. Adevărul este că mie îmi convenea de minune acest aranjament, deoarece aproape trei luni de zile eram liber, scăpat de ochii vigilenți ai părinților, scăpat de continua sâcâială: -Te-ai spălat pe mâini? La ora șase să fii acasă! Să nu te duci singur la ștrand! Să nu uiți să cumperi pâine!, etc.
       La Ilidia eram însă controlat de străbunica, Mama Măra, de bunica Mama Nița și de Minodora, o verișoară de-a mamei, care toate mă adorau, având o părere despre mine poate cu mult mai bună decât o meritam. Cred că felul meu de a vorbi, mai domol, fără înjurături și mai ales interesul pe care întotdeauna l-am avut de a asista și ajuta la bucătărie, le-a convins pe aceste femei că sunt un suflet curat și bun. Mi se îngăduia orișice și eu profitam din plin de această generozitate și nu-i deloc de mirare că eu, spre deosebire de ceilalți verișori, abia așteptam să vină vara, să plec la Ilidia.
       Aventura începea pe peronul gării CFR din Reșița, de unde împreună cu un adult, mama ori bunica, luam personalul de Timișoara. Îmi plăcea să trag adânc în piept fumul de locomotivă, chiar cu riscul de a-mi intra un pumn de funingine în ochi. La Berzovia trebuia să schimbăm trenul, să luam personalul de Oravița și așezați pe valize așteptam vreo trei-patru ore la umbra unui nuc imens care ne mai scăpa de razele fierbinți și necruțătoare ale soarelui de vară. De la Berzovia la Oravița mergeam la clasa a doua, în vagoane cu bănci tari de lemn, dar care păreau mai curate decât cele de la clasa întâia cu scaune îmbrăcate în țesătură albastră, cu pete mari de grăsime și de transpirație. Mama se ferea de acele locuri spunând că sunt pline de purici și de păduchi. Plecam dimineața devreme din Reșița și abia înspre seară ajungeam la Oravița. Acolo, la gară, ne aștepta Trifu Țiganu cu trăsura. Asta era datoria lui de onoare, fiindu-ne în trecut, din neam în neam, slugi, atât el cât și tot neamul lui. Acum cu toate că era liber și mult mai bine văzut de comuniști decât eram noi, el își continua misiunea lui de onoare moștenită. Trăsura fusese de fapt a noastră, dar bunica i-a dat-o lui, altfel oricum era naționalizată odată cu casa.
       Adevărul este că țiganii Ilidiei nu-i suportau pe comuniști, mai ales că puținii comuniști ai satului erau venetici aduși acolo din Moldova sau Oltenia și spre deosebire de alte sate și orașe din regiune, țiganii noștri au rămas tot așa cum au fost ei din timpuri străvechi, necompromițându-se cu noua ordine, cu noua putere.
       Cum se oprea trenul în gară la Oravița, Trifu ne lua bagajele și după ce, galant, o ajuta pe mama sau pe bunica să urce în trăsură, îndemnă caii la drum și începea să moțăie pe bancheta din față a trăsurii, caii știind singuri drumul. Pe vremea aceea nu era încă electricitate la sate și cum se lăsa noaptea, aveam impresia că trăsura era trasă pe un drum de stele, drum croit de siluetele cailor și de figura ușor încovoiată a lui Trifu Țiganu.
       Drumul de stele se termina în fața casei, unde întotdeauna ne aștepta Baba Vuța, mică și uscată și cu un chiștoc de țigare în colțul gurii. Venea repede la noi, spunându-ne cu voce răgușită: Sărumâna coniță și coane Livaiț!, ne săruta într-adevar mâna și apoi mândra ne conducea la bucătăria de vară, unde pe masă erau așternute bucatele de bun-venit, întotdeauna aceleași: pâine proaspătă făcută în cuptorul nostru de pâine, brânză de munte și caș, roșii, ardei și castraveți din grădină. Ne spunea poftă bună și se retrăgea undeva în întunericul misterios al interioarelor casei, să nu ne deranjeze până când ne terminam cina. Baba Vuța făcea parte din aceeași familie de țigani care de vreo sută cincizeci de ani avea grijă de noi. Că așa se făleau țiganii noștri: Lasă coniță că avem noi grijă de băiat! și într-adevăr nimeni nu ar fi îndrăznit să ne facă vreun rău, fără să riște un conflict, mai mult sau mai puțin violent, cu protectorii noștri țigani. Cine știe, poate că de frica țiganilor, ne-au îngăduit comuniștii să folosim o parte din Casa Mare…!
       Într-una din vacanțe când tocmai mi se schimbase vocea și nu-mi găseam rostul prin sat, Baba Vuța a venit la mine și fără nici un fel de introducere, cu voce de râșniță veche, mi-a spus:
       - Conașule, am o fată pentru dumneata!
       Mi-au trebuit câteva secunde bune până când să înregistrez și să înțeleg mesajul babei, dar corpul meu tânăr cred că a înțeles direct despre ce era vorba.
       - E fată curată, nepătată, mi-a spus Baba Vuța. Vin mâine cu ea aici.
       Nu știu cum, dar a doua zi tocmai s-a potrivit ca bunica și străbunica să fie plecate la Oravița, la cumpărături și chiar înainte de ora prânzului, Baba Vuța a venit cu fată de mână. N-am recunoscut-o, nu o mai văzusem până atunci. Părea să fie cam de aceeași vârstă cu mine, în jur de vreo cincisprezece ani. Pieptul tânăr i se zbătea neliniștit în bluza subțire de in prin care puteam să-i vad sfârcurile de culoarea ciocolatei. Instantaneu membrul mi s-a întărit ridicându-mi fără rușine nădragii scurți de vară în fața țigăncilor. Atunci Baba Vuța a spus simplu: Asta-i Rita! și a plecat lăsându-ne singuri în curtea casei.
       Nici eu nici Rita nu am spus nimic, parcă eram muți și eu, mai mult ca să-mi ascund erecția, m-am așezat pe banca de granit din spatele fântânei. Rita a venit și s-a așezat lângă mine descoperindu-și picioarele o palmă bună deasupra genunchilor, invitându-mă parcă să le studiez. Spre deosebire de picioarele mele muschiuloase de alergător, ale ei erau suple, tari și moi în același timp. Cu aceeași simplitate cu care Baba Vuța îmi vorbise, Rita întorcându-se spre mine și atingându-mi umărul cu pieptul ei tare, m-a întrebat:
       - Conașule, te-ai culcat vreodată cu o țigancă?
       Am dat din cap că nu, dar nu i-am spus că nu m-am culcat cu nici o femeie, țigancă ori nețigancă. Rita m-a luat atunci ușor de mână și ridicându-se de pe bancă, mi-a spus:
       - Hai să mergem în casă!
       Am urmat-o amețit, în transă, și ea care spre nedumerirea mea cunoștea bine casa, m-a dus în cancelarie, cameră folosită, mai demult, ca bibliotecă și birou de lucru, dar acum folosită de mine ca dormitor. Obloanele mari de lemn de la ferestre erau aproape complet închise, să țină răcoare în cameră, nelăsând să pătrundă decât un firicel timid de lumină care nu izbutea să scoată camera din semi-întuneric.
       Rita s-a așezat pe pat trăgându-mă lângă ea. Fără grabă și-a scos rochia subțire, rămânând complet goală. Nu pot să-mi explic de ce, dar tocmai atunci virilitatea m-a trădat, părăsindu-mi un membru moale și umil în pantalonii scurți de vară. Am dat să mă ridic, să plec de acolo, dar Rita s-a întins în pat și cu mișcări hotărâte, aproape că m-a forțat să mă întind lângă ea. Mi-a dat jos pantalonii și coapsele catifelate și sânii tari au început să-mi mângâie corpul încremenit în spaima și deznădejde.
       - Nu-ți fie teamă ori rușine, așa-i la început! Aceste cuvinte parcă șoptite de o vrăjitoare de pe alte tărâmuri, mi-au fortificat din nou membrul. Ținându-l cu o mână sigură de mijloc, Rita mi-a spus:
       - Conașule, Dumnezeu nu s-a zgârcit când ți-a dat…! și cu un zâmbet ciudat pe buze s-a întors înspre mine, încălecându-mă.
       Mai întâi, ținându-mi strâns de mijloc organul rușinos, și l-a plimbat de la buric în jos, frecându-l ușor de locul umed și fierbinte unde picioarele ei suple se legau de restul acela de ciocolată. Ca și când ar fi început un cântec sau o rugă profană, Rita a început să șoptească cuvinte pe care eu nu le înțelegeam și când vocea ei a început să-i tremure în cântec, s-a lăsat greu peste mine lăsându-mi membrul liber să o pătrunda. S-a mișcat apoi în cercuri mărunte deasupra mea, sub mine, unul în altul până când brusc corpul i s-a îndoit din spate ca și când ar fi vrut să străpungă plafonul cu sânii. În același moment organul meu viril a explodat într-o fântână arteziană, făcându-mă să tremur, să gem și să lăcrimez.
       O bună bucată de vreme am rămas nemișcați, Rita cu capul culcat pe pieptul meu. Înainte de a pleca, am întrebat-o când mai poate să vină și ea mi-a răspuns doar atât:
       - Conașule, eu vin atunci când știu că-i bine…!
       Eu aș fi vrut să vină în fiecare zi, dar Rita a venit numai de patru sau cinci ori în toată vara aceea.
       La sfârșitul vacanței, Trifu ne-a dus cu trasura la Oravița. Eu am tăcut tot drumul până la Reșița și tot restul anului am fost tăcut și îngândurat ca și cum cineva mi-ar fi dezvăluit o comoară pe care atunci când încercam să o folosesc, se transforma într-o povară necruțătoare.
       Reîntors la Ilidia în vacanța următoare cu speranța să o reîntâlnesc pe Rita, Baba Vuța mi-a spus ca Rita e măritată într-un sat vecin, la Socolari. Nu am mai văzut-o niciodată pe Rita, dar amintirea ei m-a obligat să mă reîntorc acolo, la Ilidia, unde ea este etern o vrăjitoare tânără și frumoasă. O vrăjitoare înmărmurită în timp.


Uică Doctoru
      
Trebuie să recunosc că venirea rușilor și instaurarea dictaturii comuniste în țara noastră, nu m-a afectat deloc, atunci, la început, la sfârșitul anilor 1940, când această realitate a devenit viață de zi de zi, a noastră, a tuturora celor care am avut nesăbuința să ne naștem și să trăim acolo, pe acele meleaguri. Lumea le numea meleaguri fericite și așa erau considerate și mai târziu de folclorul local sau național.
       Eram, atunci, doar un prunc inconștient și fericirea avea, pe măsura mea, alte înțelesuri, pe care le-am uitat. Zeci și zeci de ani mai târziu însă, din meleagurile nămoloase ale subconștientului, îmi revin, ca să-mi conturbe banalitatea cotidiană, imagini, șoapte și frânturi de conversații agitate și aceste fulgurații de amintiri, îmi stîrnesc liniștea.
       Câteodată am impresia că ele nu sunt altceva decât invenții ale imaginației, cred că sunt explicații năstrușnice la lucruri pe care nu le-am înțeles și care poate că sunt amintiri comune pe care le împart cu mulți alții.  
       Da, imagini răzlețe, dar mai ales șoapte, pentru că așa îmi amintesc acum, că vorbele erau doar șoapte pe vremea aceea. Vorbeam în șoapte ca și când fiecare cuvânt era un secret care era cu grijă protejat de lumea înconjurătoare.
       Din șoaptele altora am aflat că doctorul Ion Teicu, fratele bunicului, pe care noi îl numeam, Uică Doctoru, a fost arestat și pus în trenul care căra florile Banatului în Bărăgan.
       Nu înțelegeam nimic! Ce avea el, doctorul Teicu, fostul Președinte al Asociației Studenților Români din Străinătate la sfârșitul secolului XIX, fostul prieten al lui Goga și fostul luptător pentru unirea Ardealului cu România, de-a face cu florile Banatului?
       Din șoaptele altora am aflat că țăranii din satele cărășene și sărmanii Oraviței, au oprit acel tren și l-au scos din el pe Uică Doctoru, ducându-l înapoi acasă la el, la cabinetul lui, acolo unde el neobosit avea grijă de alții mai nefericiți decât era el. 
       Tot din șoaptele altora am aflat că Uică Doctoru, cu toate că ar fi putut rămâne ca profesor de chirurgie la Institutul Medical Catolic din Roma, s-a reîntors la îndemnul lui Goga, în țară, unde a introdus tratamentul tuberculozei prin pneumotorax. În șoaptă mamă mi-a spus că Tata Adam, bunicul meu, rămas pentru totdeauna în America, i-a trimis fratelui un aparat de roentgen să aibă o unealtă în lupta împotrivă TBC-ului, pentru că tuberculoza făcea ravagii mai ales în rândul celor sărmani și prăpădiți, care abia aveau ce să mănânce și cu ce să se îmbrace.
      Octavian Goga l-a numit pe Uică Doctoru, medicul săracilor, deoarece Dr. Teicu refuza plata de la oamenii săraci și chiar plătea din propriul lui buzunar tratamentele celor nevoiași.
       Uică Doctoru a crescut-o pe mama mea și îmi aduc aminte de pozele vechi în care mama era fotografiată împreună cu el și cu Tavi Goga, fotografii care, și ele, făceau parte din secretele familiei.
       Vara, la Casa Mare de la Ilidia, făceam și eu, pruncul, parte dintr-o realitate care, în fond, era o poveste. O poveste șoptită, o taină îngrijită și străjuită cu dragoste de cei câțiva inițiați și acceptați să o cunoască.
       Uică Doctoru din cauză că nu avea timp să se îngrijească de propria lui sănătate și să se protejeze de iradiațiile aparatului de roentgen, a făcut, în timp, o leucemie de iradiere și așa bolnav, leucemic, comuniștii au vrut să-l trimită în Bărăgan. Au vrut să moară acolo, departe de cei pe care el i-a slujit și, poate, salvat de la o moarte sigură și de la o existența mizerabilă și indecentă.
       Noroc că l-au salvat săracii Carașului și așa am avut și eu parte de ultimii lui ani de viață. La Ilidia, în Casa Mare și la grădina de la Moș Adam, îl auzeam pe Uică Doctoru spunând:
       - Aici e Paradisul!
       Acolo și numai acolo, lumea era infinit de bună și de mărinimoasă.
       Să fi avut doar vreo patru ani când Uică Doctoru, care, de multe alte ori, mă ținea pe genunchi, i-a spus mamei:
       -Flori dragă, copilul asta o să ajungă chirurg. Mă văd pe mine, când eram mic, în el.
       Nu înțelegeam nimic! Deh, secrete de oameni adulți. Mai târziu când am devenit cât de cât conștient de menirea mea în lume, m-am împotrivit cu înverșunare acestei prorociri și dorinței mamei să continui pe urmele doctorului și de aceea am ales științele ca subiect de interes. Matematică, fizică, științele abstracte, nu oamenii, care aveau secrete și vorbeau în șoaptă…! Dar până la urmă, profeția doctorului a învins!
       Imagini răzlețe, care îmi revin ca și când ar fi doar niște fulgerări pe retină mă înfățișează ca mic copil acasă la Uică Doctoru, la Oravița. Trăia modest în casa jumătate cabinet și laborator. Nimic din luxul doctorilor pe care Ion Teicu îi detesta, deoarece acei doctori tratau pe vremea aceea orbii cu injecții cu apa sterilă sau tuberculoza și alte boli infecțioase cu pastile de zahăr. Singură lui bogăție era biblioteca, în care de-a lungul anilor adunase vreo cinci mii de volume. 
       Văd și acum acele cărți groase, multe din ele îmbrăcate în piele, de-a lungul tuturor pereților și văd cărți mai subțirele înșirate pe toate mesele și noptierele din casă. Mama mi le arăta și câteodată deschidea vreuna din ele spunându-mi;
       - Vezi asta-i a poetului De La Marina, asta-i a lui Goga și astea sunt ale lui Caragiale și Coșbuc, toți fost-au prieteni a lui Uică Doctoru. Erau semnate toate, cu dedicații.
       Când Uică Doctoru a murit, în 1953, au venit niște străini, oameni de la raion și, pe lângă casă și aparatul de roentgen, au confiscat și majoritatea cărților. Cei care veniseră să ridice cărțile, nu păreau deloc impresionați de bogăția de hârtie a doctorului și de aceea, bagsamă, rupeau, la întâmplare, pagini din acele cărți că să-și ruleze tutun în ele sau că să le folosească la WC. Râdeau mult oamenii aia, erau oameni veseli.
       Vorbeam în șoaptă și mama se minuna de felul în care pot oamenii să fie. Mama mea nu plângea ușor, dar în ochii ei întunecați vedeam atunci o deznădejde pe care eu nu o puteam înțelege. De atunci, de o viață întreagă mă tot străduiesc să o înțeleg.
 

Caleaşca

      
Dacă încerc să-mi amintesc Ilidia anilor 1950-60, pur şi simplu nu sunt în stare, deoarece atunci când mă străduiesc să-mi aduc aminte de acele locuri, de acele timpuri îndepărtate, sunt copleşit de o mulţime de imagini şi de gânduri care se suprapun şi-mi furnizează ceva neclar, confuz, în care eu mă pierd, în care sunt un străin oarecare.
       Dar, câteodată, pe neaşteptate, îmi revin imagini clare din sat, văd oamenii aşa cum erau ei atunci, îi aud vorbind în graiul lor cărăşan şi pot să-i urmăresc să văd ce fac.
       Tocmai acum sunt în curte la casa de la vale, casa lui Tata Ilia şi a lui Mama Măra, străbunicii din partea mamei. Cu mare grijă îmi dreg cercul cu care mă car prin grădină şi pe stradă. Cercul e un inel de la un butoi de vin şi trebuie să fie perfect rotund, să ţină ritmul şi direcţia atunci când îl conduc, bătându-l din spate cu o bâtă.
       Am mai multe cercuri de diferite mărimi şi fiecare din aceste cercuri îşi are rostul lui pe care doar eu îl ştiu. Nu am mai mult de 5-6 ani şi sunt singur în curte. Îmi încerc cercul printre răsadurile de zarzavaturi înainte de a ieşi cu el pe stradă şi abia când sunt pe deplin mulţumit cum funcţionează, mă încumet să ies din curte.
       Strada-i complet pustie, oamenii fiind la câmp şi copiii mai mari, la şcoală. Doar un alt copil din sat, cam tot de vârsta mea, e pe stradă cu cercul lui. Trece în viteză pe lângă mine, să-mi demonstreze cât e de dibaci şi eu încerc să-l prind din urmă, încerc să-l întrec. Nu vorbim unul cu altul. Zumzăim amândoi din buze, când el mai tare decât mine, când eu mai tare decât el, imitând în gândul nostru vreo maşină, vreun tractor. Zumzăitul ăsta îmi împrăştie scuipat în jurul gurii şi mă gâdilă pe lângă nas, dar nu pot face nimic pentru că trebuie să rămân concentrat la cârmuirea cercului şi la mişcările concurentului.
       După un timp, concurentul meu pleacă, fără să spună nimic şi intră pe poarta de la casa lui care e doar peste o stradă de casa noastră. Eu mai dau vreo două-trei ture în sus şi în jos pe strada pustie şi apoi mă întorc acasă. Poarta e acum încuiată şi mă aud strigând:
       - Mama Măra, Mama Măra!!
Din curte aud vocea clară a străbunicei răspunzându-mi:
       - Şezi că cur!
Ştiu deja că asta, la Ilidia, înseamnă aşteaptă că vin.
       O văd cum se minunează cât pot să fiu de murdar, o văd cum pune apa într-un lighean și cum mă spală pe față, pe brațe și pe gât. Nu-mi place, apa e rece și mă zbat să scap din mâinile babei.
        Sunt flămând și mănânc pâine proaspătă cu brânză și clisă, cu roșii, ardei și ceapă verde tocmai culese din grădină. Dintr-o ceașca grea, de porțelan alb, beau lapte.
      Mirosul roșiilor, ardeilor și în general mirosul tuturor legumelor și fructelor de la Ilidia, e mirosul unui parfum care mă urmărește obsesiv de o viață și pe care nu pot să-l mai regăsesc în alte părți ale lumii.
       După ce am terminat de mâncat, plec să inspectez hangarul și pivnițele. Întru mai întâi în hangar, care la dimensiunea mea de atunci, am impresia că este enorm. E împărțit în mai multe compartimente, în așa fel încât aproape de casă, sunt așezați, la rând, mai mulți saci cu făină de grâu și de cucuruz. Tot acolo sunt mai multe lăzi de lemn cu cartofi și ceapă uscată, săculeți cu fasole și cu diverse plante uscate din care recunosc doar mușețelul. Lângă un perete, e un butoi cu brânză și unul cu murături, iar pe niște bețe sunt atârnate, hălci de slănină și șuncă afumată.
       De-a lungul pereților, pe rafturi de scândură groasă, sunt așezate în ordine, borcanele cu compoturi și cele cu dulceață, borcanele cu cârnați în untură și cele cu miere de albine. Pe alte rafturi sunt borcanele cu iaurt, cu sare și cu piper și cele cu frunză de dafin.
       Respir adânc și inhalez toate aceste mirosuri pe care nu le voi uita niciodată. De acolo trec în partea de mijloc a hangarului, unde pe niște suporturi de bârne sunt niște butoaie uriașe. Sunt prea mic și trebuie să pun o scară că să ajung sus la buza butoaielor că să pot vedea ce conțin. Unele din ele sunt aproape pline cu grâu, iar altele cu porumb și Mama Măra îmi spune că grâul și porumbul acela sunt rezervate pentru semănat. Eu dau din cap ca și când aș ști despre ce e vorba.
     O grămadă de unelte de grădinărit, mai multe hamuri de cal, un strung de lemn, un plug ruginit, un baros enorm, cuie de toate dimensiunile, foarfeci mari de fier și lemne de ars în cuptor. O movilă de rădăcini de viță de vie uscată, care aproape că mă înspăimântă atunci când o privesc, deoarece, în mintea mea de copil, movila asta parcă-i compusă din șerpi care încă se mai mișcă atunci când eu, îi privesc pe furiș, ba dintr-o parte, ba din altă.
        În partea dinspre grădină a hangarului sunt două căruțe cu osie lungă și o caleașcă veche. Caleașca îmi place cel mai mult. Are roți mari și suple, uși laterale negre și două bănci de lemn îmbrăcate în piele roasă de o culoare nedefinită. Cel mai mult îmi place locul din față de tot, care e ceva mai înalt decât restul băncilor și de unde știu că se mânau caii.
        Numai eu folosesc caleașca și știu cu siguranță că așa este deoarece o găsesc întotdeauna plină de praf și de pânză de păianjen atunci când vin de la Reșița.
       Îmi ia câteva zile să o curăț, să o pun la punct și când sunt gata, plin de mândrie o strig pe Mama Măra să vină să o vadă și ea îmi răspunde:
        -Șezi că cur! Şezi că cur!
       Închid ochii și când îi redeschid, vara e deja pe sfârșite. Zilele sunt la fel de lungi și de călduroase, dar nopțile sunt mai adânci și mai răcoroase și frunzele din pomi și din copaci sunt galben-aurii. Cum le ating, se desprind de pe cracă și-mi cad la picioare.
       Porțile dinspre stradă sunt larg deschise și prin ele intră una după altă căruțe încărcate cu coșuri mari de nuiele în care până la vârf, sunt struguri negri. Nu-mi plac așa de mult strugurii ăia, au pielea groasă și acră atunci când o mesteci în dinți. În curte și în grădină, de-a lungul zidurilor, avem struguri albi tămâioși și struguri albi și negri, lunguieți: țâța caprei. Ăștia-mi plac, sunt dulci și aromați.
       Căruțele sunt conduse de niște oameni străini, pe care nu i-am mai văzut până atunci și care vorbesc o limbă străină. Mă mir că totuși înțeleg câte ceva, chiar înțeleg mai mult decât îi înțeleg pe nemții de pe strada mea din Reșița. Mama Măra îmi spune că sunt zilieri moldoveni, care au venit să ne facă vinul. Îi privesc pe moldoveni cum căra coșurile pline cu struguri și le răstoarnă într-o căldare imensă de culoare neagră pe dinafară. Le admir mușchii care, ca niște frânghii groase, le străbat brațele și trupul. Sunt atâta de transpirați și de înnegriți de soare, încât privindu-i de la spate, cred că-s țiganii satului care, de obicei, ne ajută prin casă, dar nu-s țiganii noștri care, oricum vorbesc așa cum vorbim noi la Ilidia.
       Și eu sunt aproape negru la piele acum la sfârșitul verii și mama când vine de la oraș, îmi spune că m-am înnegrit că un pui de țigan. Mă simt bine, așa negru că un țigan și mama poate că vrea doar să-mi confirme acest lucru și să-mi împartă bucuria.
       După ce au terminat de descărcat strugurii, zilierii mănâncă la o masă mare întinsă în curte și vorbesc repede pe limba lor. Eu stau cu mâinile la spate, îi privesc curios să văd dacă mănâncă ca şi noi și mă bucur când înțeleg câte un cuvânt. Unul din ei, vine, mă mângâie pe cap și zice:
     - Şi io am un fișior ca șhine!
E zdravăn, are ochi albaștri și limpezi și mă bucur că mi-a vorbit pe limba mea! 
       Acolo, în hangar, unde-i caleașca mea, sunt acum întinse direct pe podele, mai multe saltele groase acoperite cu pături de lână țesute în albastru, verde, roșu și galben. Când se întunecă bine, zilierii se duc și se culcă pe saltelele din hangar și e liniște în toată curtea, doar eu sunt puțin neliniștit din cauza trăsurii și o întreb pe Mama Măra dacă nu cumva le-a dat caleașca moldovenilor. Nu, nu le-a dat-o și după ce m-a pus să-mi spun rugăciunea de seară: Înger, îngerașul meu, roagă-te la Dumnezeu, pentru suflețelul meu, eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare, și-n tot locul mă-nsoțește și de rele mă ferește!
       Apoi mă băgă în pat și plecă luând cu ea lampa cu petrol. La Ilidia nu-i curent electric ca la oraș și atunci când se sting lumânările și lampa cu petrol, e beznă, beznă. De aia nici nu mai deschid ochii. Mi-e frică să privesc în întuneric!
       După vreo trei, patru zile de muncă intensă, zilierii și-au terminat treaba, își iau rămas bun, se urcă în căruțele lor și pleacă. Îmi pare rău că au plecat, că tocmai începusem să înțeleg limba lor, dar totuși sunt fericit că dacă și așa au trebuit să plece, nu mi-au luat caleașcă. Mă duc în hangar, o mângâi, mă urc sus și îmi îndemn caii să o ia din loc: Hai, hai, cea!
       Eu rămân la Mama Măra, mă car cu cercul, beau must, mă doare burta și am diaree până când vine mama și mă duce înapoi la oraș.




 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971