Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
„CAIETUL AL PATRULEA AL GRUPULUI DE REFLECTIE PRIVIND DEMOCRATIA REALA” - la a cărui dezbatere participă: Adrian Severin, Daniela Gifu, Mihai Berca, Dimitrie Grama, Corneliu Leu, cu preluări de articole din „THE INDEPENDENT” și „DEUTSCHE WELLE”
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR A FOST PROMULGATĂ LEGEA ZILEI LIMBII ROMÂNE,Românii din străinătate preocupați de destinul locurilor natale Articole de Ștefana Bianu și Maria-Luminița Rolle, CINE VORBEA DESPRE „ROMÂNIA DREAPTĂ”?! Articole de Alex. CETĂȚEANU, Constantin STANCU, Adrian MAJURU, Gheorghe FUNAR, Mihai GOTIU, Gheorghe-Constantin NISTOROIU
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR - Partea II
PROZĂ DE CORNELIU LEU, DIMITRIE GRAMA
PROZĂ DE EMIL PROȘCAN,ADRIAN BOTEZ,OVIDIU LUPU
Evenimente literar-editoriale: Constantin LUPEANU, Dan LUPESCU, Lucia OLARU-NENATI
Rememorări: Mircea DINUTZ, Ion NICOLESCU, Recenzii de Al Florin ȚENE, Ada STUPARU, Ioan LILĂ, Geo CĂLUGĂRU, Nicolae GEORGESCU, Gheorghe STROIA despre Marin SORESCU,Petru BIRĂU, Ioana STUPARU, Florin DOCHIA, Diana TRANDAFIR, Aurel Avram STĂNESCU, Cornel BOTEANU Melania CUC, Stela Enachii
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea I
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea I
Partea II
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR


                           A FOST PROMULGATĂ
            LEGEA ZILEI LIMBII ROMÂNE


Monitorul Oficial al României, nr145/19 III/2013, partea întâi, publică LEGEA PRIVIND INSTITUIREA ZILEI LIMBII ROMÂNE și decretul pentru promulgarea ei semnat de Președintele României, încheindu-se astfel un demers pe care, de mai multe legislaturi, societatea civilă românească, prin instituții ale ei de utilitate publică precum „Mișcarea pentru Progresul Satului Românesc” și „Asociația Comunelor din România”, ca și prin decizii ale unor Consilii locale și ale unor organizații culturale din țară și ale românilor de pretutindeni, îl face pe lângă Parlamentul României.
 Cu acest prilej reiterăm comunicatul nostru de presă privind apariția unei  reviste dedicate zilei limbii romane, care anunță că: ...O nouă publicație românească adresată și dedicată tuturor celor care vorbesc, citesc sau scriu românește: „CREȘTEREA LIMBII ROMĂNEȘTI”  a fost lansată pe portalul internet
www.cartesiarte.ro Apariția publicației este încurajata de faptul că, exact în această perioadă, Parlamentul Romaniei face ultimele demersuri pentru promulgarea Legii privind ZIUA LIMBII ROMÂNE care se va sarbatori anual la 31 august, aceeași dată la care este sărbătorită de scriitorii, publicațiile literare și cititorii lor de la Chișinău.
Această apariție este inaugurată prin articole preluate de la Dimitrie Grama, Nicolae Dabija, Corneliu Leu, din opera lui Marin Sorescu din revistele „Armonii culturale” și „Pagini românești în Noua Zeelandă”, precum și de un studiu semnat de ION PACHIA-TATOMIRESCU, care prezintă într-o amplă cronică a revistelor edițiile de sfarsit-început de an ale celor mai imporante publicații de cultură în limba română care apar pe mapamond, de la „A” la „Z”, după cum urmează: „AGERO„ publicat la Stuttgart, „CAFENEAUA LITERARĂ” la Pitești, „CENACLUL DE LA PĂLTINIȘ”  la Sibiu,  „CONTRAATAC” aparând la Adjud, „CUGETUL” la Craiova, „DESTINE LITERARE” aparand la Montreal, „JURNAL LIBER” la Winnipeg-Manitoba, „LAMURA” la Craiova, „LUMINA” la Panciova, „LUMINĂ LINĂ– Gracious light”  la New York, „NOUA PROVINCIA CORVINA” la Hunedoara, „NOUL LITERATOR” la Craiova, „OGLINDA LITERARĂ” la Focșani, „ORIZONT” la Timișoara, „POEZIA” aparand la Iași, „REGATUL CUVÂNTULUI” la Craiova, „VATRA VECHE”la Targu Mureș...

               „CREȘTEREA LIMBII ROMÂNEȘTI”,  revista fondată în anul  promulgării Legii ZILEI LIMBII ROMANE, mulțumește tuturor confraților care au consemnat apariția ei, anunțând că așteaptă colaborări prin care, număr de număr, va consemna publicațiile și acțiunile culturale care contribuie la slujirea limbii noastre, la dezvoltarea culturii care se manifestă prin ea, la afirmarea spiritualității românești în lume.

 
 
 
 
 




 BUCURIA SOLIDARITĂȚII
Românii din străinătate preocupați
 de destinul locurilor natale

Radiografia ruralului românesc
 
APEL/INVITAȚIE DIN PARTEA UNEI ORGANIZAȚII A ROMÂNILOR DIN FRANȚA

Fondatorii asociației RPER - Fr si RPER - Ro vă invită să participați la SALVAREA PATRIMONIULUI RURAL NECLASIFICAT ROMÂNESC, încă existent, care poate deveni MOTORUL REVITALIZĂRII COMUNELOR NOASTRE, pe modelul francez, european, in situ.
Cătunele și satele noastre, ca și localnicii, au trăit cele mai dramatice traume în timpul comunismului, de la colectivizarile forțate, lansate în martie 1949 și oficial încheiate în 1962, continuând cu exodul din timpul industrializării țării, inițiat prin chiar primul plan cincinal (1951-1955),  au supraviețuit sistematizării comuniste demarate în 1974 prin legea 58/29.10.1074 privind sistematizarea teritoriului, care a mutilat orașele și Bucureștiul, prevăzute la sfârșitul anilor 1980, cu ajutorul neprețuit al mobilizării Occidentului, prin acțiunile asociațiilor Operation Vilage Roumain!
După dec '89 însă, au rămas prada capitalismului sălbatic timp de 22 de ani, până în prezent.
Gospodariile Agricole Colective (GAC), Cooperativele agricole de producție (CAP), Stațiile de mașini și tractoare (SMT) care aveau o bază tehnică necesară producției agricole, animaliere, cu mașini și utilaje agricole, cu irigații, au fost devastate și aduse în ruină!
În baza legii 18/1991, populația de la sate a recuperat proprietățile private , terenuri agricole, livezi, păduri, dar a fost lăsată fără sprijinul necesar în amonte și aval, financiar și logistic, pentru producerea și desfacerea produselor.
Tineretul a fost nevoit să ia drumul emigrării după locuri de muncă.
Familii și mai ales copii au suferit din pricina rupturilor de tradiții, de restul familiei rămasa acasă, și au trecut prin "ciurul" adaptărilor necesare de limbă și mentalități.
Cu aceste sacrificii gigantice, cei plecați la lucru au întărit situația financiară a țării, trimițând bani celor rămași în țară.
Seniorii sunt cei ce au salvat autarhia locală. MARTURIE sunt SURELE! Cele mai bine prezervate/întreținute din toate obiectele de patrimoniu rural.
România a devenit în 67 de ani, din grânarul Europei, țara care importă 80% din produsele alimentare, alta dată, chiar și pe timpul comunismului, exportatore (desigur abuziv, lasând populația pradă inaniției).
Populația (țăranii, care reprezintă 40% din populația țării, conform ultimului recensământ realizat în octombrie 2011, din care 75% traiesc in situatie precara) și-a pierdut curajul și puterea de a ieși din griji. Nenumărați sunt cei ce și-au vândut pe nimic pământurile ca să mai poată "ieși" o iarnă.
Desigur, s-a uitat de bogația inestimabilă a patrimoniului românesc rural, care a devenit marfă pentru comercianți specializați în relocări de case (în țară sau străinătate), de lemn vechi pentru parchet utilizat în restaurări în Occident, lemne de foc, sau au ajuns căzute în ruină. Excepția o reprezintă transmutarea îngrijită profesional în Muzee (Astra,
Muzeele Satului, MȚR, …)
Nenumărate Fundații și Asociații se străduiesc să salveze și să pună în valoare Patrimoniul românesc clasificat. Greu! Administrația nu pare să-și fi schimbat mentalitatea nici după aderarea țării la UE.
Fondurile nerambursabile europeene nu sunt accesate, guvernanții trans-partinici nu reușesc să negocieze între ei, și nu reprezintă interesele culturii naționale decât în condiții de proteste, sau acțiuni judiciare.
Ramâne să găsim împreună soluții, însă pentru salvarea și punerea în valoare a PATRIMONIULUI RURAL NECLASAT, încă existent, in situ, altfel ne pierdem identitatea și demnitatea în fața tuturor celor care nu au suferit de 67 de ani de răsturnare a scării valorilor!
din partea RPER-Fr si RPER-Ro,
Ștefana Bianu
Președinte RPER-Fr
stefanabianu2002@yahoo.com
 
 
Nota redacției: Salutând această inițiativă îi îndemnăm pe cititori la răspândirea și dezbaterea ei trimițându-ne opinii. În completarea modului cum pun problema si alte organizații, reproducem documentul de mai jos:
 
      
                            


                             DECLARATIA DE LA QUÉBEC
                      DESPRE SALVAREA SPIRITULUI LOCULUI


Adoptatǎ la Quebec, Canada, în 4 octombrie 2008

Preambul
Reuniţi în oraşul Quebec (Canada), între 29 septembrie şi 4 octombrie 2008, la invitaţia ICOMOS Canada, cu ocazia celei de-a 16ª adunǎri generale a Consiliului Internaţional de Monumente şi Situri (ICOMOS) şi a sǎrbǎtoririi celei de-a 400ª aniversări a fondǎrii oraşului Québec, participanţii adoptǎ aceastǎ Declaraţie de principii şi recomandǎri destinatǎ salvǎrii spiritului locului, prin protejarea patrimoniului material şi imaterial, care este privit ca un mijloc novator şi eficace de a contribui la dezvoltarea durabilǎ şi socialǎ în întreaga lume.
Aceastǎ Declaraţie se înscrie într-o serie de mǎsuri şi acţiuni întreprinse în ultimii ani de cǎtre ICOMOS pentru protejarea şi promovarea spiritului locurilor, în principal caracterul lor viu, social şi spiritual. În 2003, ICOMOS a consacrat simpozionul ştiinţific al celei de-a 14ª adunǎri generale, ţinutǎ la Victoria Falls în Zimbabwe, temei conservǎrii valorilor sociale imateriale a monumentelor şi siturilor. Prin Declaraţia de la Kimberley din 2003, ICOMOS s-a angajat sǎ ţinǎ seama, în gestionarea şi pǎstrarea monumentelor şi siturilor administrate de Convenţia pentru protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural din 1972, de valorile imateriale (memorie, credinţe, apartenenţe, cunoştinţe tradiţionale, afecte) şi de comunitǎţile locale care le poartǎ şi le pǎstreazǎ. Declaraţia ICOMOS de la Xi’an din 2005 atrage atenţia asupra conservǎrii cadrului, definit ca fiind constituit din elementele fizice, vizuale şi naturale precum şi din practicile sociale sau spirituale, cutume, meserii, cunoştinţe tradiţionale şi celelalte forme şi expresii imateriale, în protejarea şi punerea în valoare a monumentelor şi siturilor patrimoniului mondial. Declaraţia subliniazǎ deasemenea necesitatea unei abordǎri multidisciplinare şi utilizarea de surse diversificate pentru a înţelege, a gestiona şi a conserva mai bine acest cadru. Declaraţia de la Foz Do Iguaçu din 2008 a ICOMOS – America, precizeazǎ cǎ salvarea elementelor materiale şi imateriale este fundamentalǎ pentru prezervarea identitǎţii comunitǎţilor care au creat şi au transmis spaţii cu semnificaţii culturale şi istorice. Noile charte ICOMOS asupra Itinerariilor culturale şi asupra Interpretǎrii şi prezentǎrii, elaborate în urma unor numeroase consultǎri şi prezentate pentru ratificare la cea de a 16ª adunare generalǎ, acordǎ deasemenea un loc important patrimoniului intangibil şi spiritual al locului. Din cauza naturii indivizibile a patrimoniului material şi imaterial precum şi a sensului, valorii şi cadrului pe care patrimoniul imaterial le conferǎ obiectelor şi locurilor, ICOMOS planificǎ adoptarea unei charte consacratǎ anume patrimoniului cultural imaterial al monumentelor şi siturilor. În vederea acestui lucru, încurajǎm iniţierea unor dezbateri pentru a defini un nou vocabular conceptual care ar face parte din schimbarea ontologicǎ a spritului locului.
Adunarea generalǎ de la Quebec, în special Forumul tinerilor, Forumul localnicilor şi Simpozionul ştiinţific au permis avansarea cu şi mai multǎ determinare a reflecţei despre raporturile dintre patrimonial material şi imaterial şi mecanismele interne, sociale şi culturale, ale spiritului locului. Amintim cǎ spiritul locului poate fi definit ca ansamblul elementelor materiale (situri, peisaje, construcţii, drumuri, obiecte) şi imateriale (memorie, povestiri orale, documente scrise, ritualuri, festivaluri, meserii, cunoştinţe tradiţionale, valori, texturi, culori, parfumuri), adicǎ elementele fizice şi spirituale care conferǎ locului sens, valoare, emoţie şi mister. În loc sǎ separǎm spiritul de loc, imaterialul de material, şi sǎ le considerǎm opuse, am explorat diversele feluri în care cele douǎ sunt unite într-o strânsǎ interacţiune şi se construiesc una pe alta. Spiritul construieşte locul şi, în acelaşi timp, locul investeşte şi structureazǎ spiritul. Locurile sunt construite de diverşi actori sociali, atât conceptorii lor cât şi utilizatorii, care cu toţii contribuie activ la construcţia semnificaţiei lor. Considerat în dinamica sa relaţionalǎ, spiritul locului capǎtǎ astfel un caracter pluralist şi dinamic, poate avea multiple semnificaţii şi singularitǎţi, îşi poate schimba sensurile în timp şi poate aparţine unor grupuri diverse. Aceastǎ abordare mai dinamicǎ este mai bine adaptatǎ globalizǎrii de astǎzi, caracterizatǎ din ce în ce mai mult de migraţii transnaţionale, populaţii relocalizate sau delocalizate, contacte interculturale sporite, societǎţi multiculturale şi multiple apartenenţe.
Noţiunea de spirit al locului permite mai buna înţelegere a caracterului viu şi în acelaşi timp permanent al monumentelor, siturilor şi peisajelor culturale. Ea conferǎ o viziune mai bogatǎ, dinamicǎ, largǎ şi cuprinzǎtoare a patrimoniului cultural. Spiritul locului existǎ, sub o formǎ sau alta, în practic toate culturile lumii, şi este o construcţie umanǎ în funcţie de nevoile sociale. Comunitǎţile care « locuiesc locul », în special dacǎ sunt societǎţi tradiţionale, trebuie în mod intim asociate conservării memoriei locului, a vitalitǎţii şi perenitǎţii sale, a spiritualitǎţii sale.
Participanţii la ce-a de-a 16a adunare generalǎ adreseazǎ prezenta Declaraţie organizaţiilor interguvernamentale, autoritǎţilor naţionale şi locale precum şi tuturor instituţiilor şi specialiştilor apţi sǎ contribuie prin legislaţie, prin practici, prin procese de amenajare şi de planificare precum şi prin gestionare la o mai bună conservare şi promovare a spiritului locului.

Redefinirea spiritului locului
1.
Recunoscând cǎ spiritul locului este constituit din elemente materiale (situri, peisaje, construcţii, drumuri, obiecte) precum şi imateriale (memorie, povestiri orale, documente scrise, ritualuri, festivaluri, meserii, cunoştinţe tradiţionale, valori, texturi, culori, parfumuri) care contribuie toate în mod semnificativ la marcarea locului şi la crearea spiritului sǎu, cerem ca orice proiect de conservare şi restaurare de monumente, situri, peisaje, drumuri, colecţii de obiecte, precum şi orice legislaţie asupra patrimoniului cultural sǎ ţinǎ cont atât de elementele materiale cât şi de elementele imateriale ale spiritului locului.
 2. Pentru cǎ spiritul locului este complex şi multiform, cerem guvernelor şi organismelor de patrimoniu sǎ solicite crearea de echipe multidisciplinare de cercetǎtori şi de artizani tradiţionali pentru a înţelege, pǎstra şi transmite mai bine spiritul locului.
3. Ştiind cǎ spiritul locului este un proces construit şi reconstruit pentru a rǎspunde nevoilor de continuitate şi de schimbare a comunitǎţilor, susţinem cǎ el poate varia în timp şi de la o culturǎ la alta în funcţie de practicile memoriale ale acestora, şi cǎ un loc poate deţine mai multe spirite şi poate fi împǎrţit între grupuri diferite. 

Identificarea ameninţǎrilor ce pun în pericol spiritul locului
4. Dat fiind cǎ schimbǎrile climatice, turismul de masǎ, conflictele armate şi dezvoltarea urbanǎ duc la transformǎri şi la rupturi în societǎţi, trebuie sǎ înţelegem aceste ameninţǎri şi sǎ stabilim soluţii durabile. Recomandǎm ca organismele guvernamentale şi non-guvernamentale, asociaţiile de patrimoniu locale şi regionale, sǎ dezvolte soluţii strategice pe termen lung pentru a proteja spiritul locului şi mediul sǎu. Deasemenea, locuitorii precum şi autoritǎţile locale trebuie sǎ fie sensibilizaţi la salvarea spiritului locului pentru a face faţǎ ameninţǎrilor unei lumi în plinǎ transformare.
5. Ţinând cont cǎ împǎrţirea locurilor investite cu spirite diferite de cǎtre grupuri diferite creşte riscul de tensiuni şi conflicte, considerǎm cǎ aceste situri necesitǎ planuri de gestionare specifice, adaptate contextului pluralist al societǎţilor multiculturale moderne. Cum ameninţǎrile care planeazǎ asupra spiritului locului sunt acute în special printre grupurile minoritare, fie autohtone sau nou venite, recomandǎm ca aceste grupuri sǎ beneficieze cu prioritate de politici şi practici specifice.

Salvarea spiritului locului
6.
Dat fiind cǎ în cea mai mare parte a ţǎrilor lumii de astǎzi spiritul locului, îndeosebi elementele sale imateriale, nu beneficiazǎ nici de programme de educaţie formalǎ, nici de cadre de protecţie juridicǎ, încurajǎm în mod deosebit implementarea de programe de formare şi adoptarea de noi legi destinate conservǎrii şi gestionǎrii spiritului locului. 
7. Considerând cǎ tehnlogiile moderne (baze de date numerice, situri Internet) permit constituirea rapidǎ şi eficace de inventare multimedia care integreazǎ  elementele materiale şi imateriale ale patrimoniului, recomandǎm în mod deosebit utilizarea lor pentru a conserva, difuza şi promova mai bine locurile de patrimoniu şi spiritul lor. Aceste tehnologii faciliteazǎ diversitatea şi înnoirea constantǎ a documentaţiei despre spiritul locului.
Transmiterea spiritului locului
8. Recunoscând cǎ spiritul locului este transmis în principal de oameni şi cǎ transmiterea participǎ activ la conservarea sa, declarǎm cǎ numai prin comunicarea interactivǎ şi prin participarea comunitǎţilor afectate spiritul locului poate fi salvat, folosit şi îmbogǎţit. Comunicarea permite astfel pǎstrarea vie a spiritului locului.
9. Considerând cǎ, în general, comunitǎţile locale sunt cel mai bine plasate pentru a înţelege spiritul locului, mai ales în cazul grupurilor culturale tradiţionale, susţinem cǎ ele trebuie intim asociate tuturor eforturilor de conservare şi de transmitere a spiritului locului. Transmiterea informalǎ (povestiri orale, rituri, reprezentaţii, experienţe şi practici tradiţionale) şi formalǎ (programe educative, bǎnci de date informatizate, situri Internet, prezentǎri multimedia) trebuie încurajate, pentru cǎ ele asigurǎ nu numai salvarea spiritului locului, ci şi, ceea ce este chiar mai important, dezvoltarea durabilǎ şi vitalitatea unei comunitǎţi.
10. Recunoscând cǎ transmiterea intergeneraţionalǎ şi transmiterea transculturalǎ sunt compozante importante pentru salvgardarea şi difuzarea spiritului locului, recomandǎm asocierea şi participarea tinerelor generaţii şi a diferitelor grupuri culturale ce au legǎturǎ cu situl la elaborarea de politici de protejare şi de gestionare a spiritului locului.



                                       
                                
                                                 cum a fost stoarsă România
                              de-a lungul a sute de ani



                                                                              
Conjunctura geopolotica ne-a fost intotdeauna defavorabila. 
                                                               La Bucuresti se vorbea fie turceste, fie ruseste, fie nemteste...

 
Romania, de-a lungul istoriei, s-a aflat mereu la rascruce de vanturi, intre 3 mari imperii.
De la 1393 la 1877 (484 ani) Muntenia, Moldova si Transilvania au platit Imperiului Otoman 1.066.305.780 lei-aur, sau 341.021 kg aur (341 tone aur).
Imperiul Habsburgic a tinut sub ocupatie Transilvania, intre 1687 si 1918 (231 ani), Banatul, intre 1718 si 1918 (200 ani), Oltenia, intre 1718 si 1739 (21 ani) si Bucovina, intre 1775 si 1918 (143 ani) si a stors aceste provincii de 2.450.000000 lei-aur, sau 857.500 kg aur (858 tone aur).
In perioadele de ocupatie ruseasca, intre 1769 si 1854 (85 ani), Moldova si Muntenia au fost stoarse de 200.000.000 lei-aur, sau 64.516 kg. aur (65 tone aur).
Cu alte cuvinte, Imperiul Habsburgic, stapanind 231 ani Transilvania si 100 ani Bucovina, a jecmanit de doua ori mai mult decat turcii (484 ani) si de patru ori mai mult decat rusii (85 ani).
Fara a mai pune la socoteala tezaurul trimis spre pastrare rusilor si nici uriasele despagubiri de razboi impuse Romaniei la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, inseamna o paguba de 1.264 tone aur, care astazi ar fi valorat peste 63 mld. EURO, adica 2/3 din datoria externa curenta a Romaniei;...


 
        Maria-Luminita ROLLÉ
                                ISTORIA ADEVĂRATĂ A DESCENDENŢEI NOASTRE


În Europa de Vest nu se cunoaşte istoria României şi cei care o vizitează acum văd sărăcia materială de astăzi, şi nicidecum milenara ei bogăţie culturală şi spirituală. În plus, propaganda maghiară din SUA se bazează pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanţează edituri şi opinii la Bucureşti, în timp ce în Elveţia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) că Transilvania a apărut în secolul XIII şi de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) că poporul român a dispărut timp de 1000 de ani ca să reapară, ca prin miracol, în secolul XIV!
Cu toate acestea, nimeni nu menţionează că cea mai veche scriere din Europa a fost atestată arheologic în 1961, tot în Transilvania, în satul Tărtăria, pe râul Somes, în judeţul Albă, de către Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afară de România, Tăbliţele de la Tărtăria, datate 4.700 î.e.n., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) şi au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Deşi românii ştiau să scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esenţial nu este nici în ziua de azi, după mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc şi nu apare în manualele de istorie.
Ce ne spun specialiştii din România? În 1998 s-a publicat «Istoria României» (Editura Enciclopedică , Bucureşti) de către un colectiv academic sub conducerea unei «autorităţi în materie», Prof. dr. Mihai Bărbulescu, culmea culmilor, de la aceeaşi Universitate (din Cluj), care nu spune că Profesorul Vlassa a descoperit Tăbliţele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tăbliţele de la Tărtăria sunt menţionate cu semnul întrebării într-o foarte scurtă frază, fără nici un comentariu: «Într-o groapă de cult de la Tărtăria, s-au găsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere?), cu analogii în Mesopotamia.»
Dar Dl. Bărbulescu nu-şi aduce aminte oare că scrierea proto-sumeriană apare cu 1000 de ani mai târziu şi că cea cicladică, proto-greacă, după 3000 de ani? El a uitat că metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n.? Că tracii sunt primul mare popor indo-european care intră în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de două milenii înainte ca celţii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii să apară pe harta Europei ? Şi că tracii ocupau tot teritoriul intre Munţii Ural şi Tatra de la est la vest şi de la Marea Baltică la Dunăre şi Marea Neagră de la nord la sud?
De asemenea, şi în acelaşi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atenţia asupra altui „detaliu” primordial, şi anume că limba traco-dacică este cu mii de ani anterioară latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) şi că, în consecinţă, limba română nu se trage din latină, pentru că, deşi din aceeaşi familie, există istoric înaintea latinei, deci este o limbă proto-latină. Latină se formează din etruscă şi greacă, care, deşi amândouă indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, răspândit în lumea mediterană a epocii. În plus, estruscii ei înşişi erau o branşa a celţilor, coborâţi în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rândul lor, celţii erau o branşa a tracilor care migrau spre vestul Europei, şi erau numiţi ca atare, adică traco-iliri până în secolul VI î.e.n., când se deplasează din Noricum ( Austria ) spre Alpii elveţieni, unde se numesc helveţi. Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, şi însăşi existenţa poporului român dau de gândit. Cine schimbă şi interpretează istoria României?
În mozaicul de limbi şi popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelaşi teritoriu, şi o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiară şi nici nu putea fi când strămoşii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursă turco-finică nu numai a ungurilor, dar şi a bulgarilor (care năvălesc în România şi în teritoriile Bizantine din sudul Dunării în secolul VI), a turcilor şi a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pătrund în Europa până la Paris, Roma şi Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural până în secolul IX, când năvălesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea dată de daci liberi (80%) amestecaţi cu slavi (20%).
Poporul şi limba dacă sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman şi limba latină, dar cele două limbi erau foarte asemănătoare, şi de aceea asimilarea s-a făcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mării Negre, nu numai că a învăţat dacă imediat, dar în şase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Munţii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împăratul Traian (de origine iberică) le-a dus la Roma ca să refacă tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, după căderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plătit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formă de “ţechini”. Şi tot în aur se plătesc în ziua de astăzi anumite interese în România, după ce tezaurul naţional de 80 tone-aur a fost vândut de Ceauşescu la licitaţie în Zürich şi cumpărat de Banca Angliei.
Cele 14, nu care romane ci milioane de români din afara României înţeleg şi simt acum, mai bine ca niciodată, sensul versurilor transilvane “Munţii noştri aur poartă, Noi cerşim din poartă-n poartă!”
În aceeaşi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane şi a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultură şi civilizaţia europeană şi-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizanţul devine capitala Imperiului Roman. Deşi se studiază istoria şi limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat „barbar” şi „incult”. Nici un istoric elveţian nu a fost capabil să-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici măcar Ana Comnena!
Nimeni nu cunoaşte aici cultura şi civilizaţia Bizantină, religia ortodoxă (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), şi cu atât mai puţin istoria şi tradiţia română. Faptul, esenţial, că analfabetismul nu exista în Bizanţ, dar exista în Europa de Vest în aceeaşi perioadă este şi mai necunoscut. Academiile “păgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmă universităţile au început să apară în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romană şi studiau teologia. Numai călugării şi clericii ştiau carte, se îmbogăţeau prin exproprierea de pământuri în favoarea mânăstirilor, şi luau puterea în toate ţările vestice, prin misionarism şi prozelitism la început (prin teroare şi Inchiziţie mai târziu), până în secolul XI, când ultimul ţinut liber, al vikingilor din Scandinavia , cade sub puterea Romei Papale.
Renaşterea italiană apare ca o consecinţă clară şi directă a căderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masă a savanţilor Bizantini către Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeşte 5000 de savanţi exilaţi din Bizanţ într-un singur an la Florenţa, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante şi Boccacio, şi unde vor picta Michelangelo şi Leonardo da Vinci. Între timp, cultura Bizantină este păstrată şi cultivată în ţările Române (de exemplu la Putna), care nu numai că îşi păstrează autonomia fată de Imperiul Otoman, plătind-o în aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a susţine mânăstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).
În Occident, o scurtă istorie a României apare în 1943, scrisă de Mircea Eliade în engleză la Lisabona şi publicată la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), şi republicată peste alţi 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucureşti, 1992). În timp ce prima istorie serioasă a Bizanţului apare, tot în engleză, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toată bunăvoinţa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici măcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv că nu ştie greacă, nici veche nici nouă.
În final, se pune întrebarea de ce nouă milenii, atestate arheologic, de civilizaţie neîntreruptă pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar şi în România? Cu ce se ocupă istoricii români? Şi reprezentanţii României peste hotare? Cine promovează cultura milenară a României? Dacă dentiştii, şi nu profesorii de română, vor să facă şcoli în română la Geneva, să nu ne mirăm dacă profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelaşi oraş.
În 1996, când am fost la Bucureşti pentru a face cercetări în mitologia tracică la Academia Română, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mă interesează tracii şi dacii, când acesta era subiectul de predilecţie a lui Ceauşescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mă întreb ce contează 50 de ani de comunism în comparaţie cu cele 9 milenii de istorie românească?
                                                                  Prof. dr. Maria-Luminita ROLLÉ
                                                                         Universitatea din Edinburgh
                                                                     Academic Consultant în European Mytholgy
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971