Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
Se află în dezbatere: Daniela Gîfu, Dimitrie Grama, Corneliu Leu, Toma George Maiorescu, Adrian Severin, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Juli Zech, Cristian Zainescu
Articole de: Ion Raţiu,Dmytro SAVIUK-Citizen Journal, Constantin T. CIUBOTARU în dialog cu Alexandru Cetăţeanu, prof. dr. Adrian Botez
Articole de: Mona Agrigoroaiei, Aurura Petan ( Formula-AS), DACIAN DUMITRESCU, SERGIU GABUREAC, LUCIAN AVRAMESCU
Articole de:Titus Filipas, Viorel ROMAN, Gheorghe Tanasescu, MARINA CONSTANTINOIU
INSEMNARI DESPRE TRECUTUL APROPIAT AL LITERATURII- CORNELIU LEU face triste completări la un jurnal din 1949, Valery OIȘTEANU – despre onirismul si suprarealismul românesc
Articole de: Laurentiu BADICIOIU, Dan LUPESCU, Al.Florin TENE, Theodor DAMIAN, Toma George VESELIU, Adrian BOTEZ, Veronica IVANOV, Ed. FIDES, Alex. STEFANESCU. Despre: Marian Barbu, Festivalul de la Mizil, Poeti actuali, Daniela GÎFU, Corneliu BERBENTE, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, Georgeta RESTEMAN, Ion Mihai CANTACUZINO, Daniel IONITA.
TREI DOAMNE ALE POEZIEI DE AZI: Dorina ȘIȘU,Georgeta RESTEMAN,Mariana ZAVATI-GARDNER
PROZĂ DE:GABRIELA CĂLUȚIU SONNENBERG,OCTAVIAN LUPU și GEORGE ROCA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- PARTEA I
Partea II
Partea III
 PROZĂ DE:
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG, Octavian LUPU și Gorge ROCA

 
      Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG

În adolescenţă, expediţiile montane erau un fel de catalizator. Funcţionau pe post de ventil pentru stresul acumulat pe la examene şi şcoli. Au rămas şi astăzi un magnet, chiar dacă mai nou îi caut prin alte locuri, peste mări şi ţări. Cu toate acestea, Munţii Făgăraş continuă să-mi taie răsuflarea, ori de câte ori zăresc conturul lor crestat profilându-se la orizont.
Pentru mine, munţii au fost dintotdeauna o componentă firească a vieţii de zi cu zi. Crescută la poalele paralelipipedicului Suru, obişnuiam încă din pruncie să ies la iarbă verde în imediata lui vecinătate, pe valea Moaşei. Înconjurată de veri şi verişoare mai mari, eu, mezina răsfăţată, am prins şpielul la tot felul de trucuri pe care poate alţii le-au învăţat abia mai târziu.

La cabana Suru cred că m-a dus mama încă de la vârste preşcolare. Drumul într-acolo l-am cunoscut aproape pe de rost, cu şipotele şi izvoarele cu adăpătoare, cu tăietura din care adunam zmeură, atenţi la fiecare zgomot ce putea anunţa venirea ursului. Nu uit pantele line pe care ne rostogoleam spre vale, mestecenii de care ne aninam ca să ne „dăm huţa” sau ritualul spălatului pe dinţi cu cărbunele scârţâitor din vreo vatră stinsă, care ne făcea gingiile negre, ca la vampiri.

La paisprezece ani, după admiterea la liceu, vegheată de sora mea mai mare, am promovat întâia ascensiune pe crestele lor extreme (Negoiu şi Modoveanu). A fost ca o revelaţie! Atunci am înţeles tâlcul răspunsului lui Sir Edmund Hillary la întrebarea „De ce se încăpăţânează omul să escaladeze Everestul?”. „Pentru că există”, fireşte, cum de nu mă gândisem deja? Simţeam şi eu la fel, chiar dacă „muntele nostru” era dimensionat mai mic, după chipul şi asemănarea puterilor noastre.

Îmi amintesc urcuşul ca pe un drum iniţiatic, într-o încrâncenată luptă cu propriile mele limite. M-a marcat amestecul de îndârjire şi renunţare, momentele de îndoială, când eram convinsă că nu mai pot face niciun pas înainte. Traseele de cinci, opt sau chiar douăsprezece ore nu ofereau nicio posibilitate de scăpare. Nu se putea înnopta decât pe la cabane. De câte ori nu mi-am jurat că, dacă scap nevătămată, nu mai pun piciorul pe acolo? Dar, ca un făcut, la numai câteva ore, fremătam nerăbdătoare s-o iau de la început.

În mediul de la oraş, odată cu intrarea la liceu, mă orientasem rapid spre puţinii colegi care erau molipsiţi cu microbul montan. Dacă ar fi să răsfoim „registrul de prezenţă” al cabanei Negoiu din anii optzeci, de bună seamă că numele noastre s-ar citi cu regularitate de ceas. Eram trataţi aproape ca nişte membri de familie. Ţin minte că eram acolo în clipa în care Sandu, cabanierul, a aflat prin staţia de emisie-recepţie că i-a născut nevasta în sat. Era primăvara anului 1986. Noi tocmai îndepărtam zăpada de pe acoperiş.
Momente emoţionante ca acesta au fost destule. Dar am avut parte şi de evenimente tragice. Nu doar o dată am asistat neputincioşi la căutările înfrigurate ale salvamontiştilor, finalizate cu recuperarea rămăşiţelor câte unui turist neatent, rătăcit prin Custura Sărăţii. Venea retur la cabană, într-un sac de plastic.
 
Una peste alta, cu toţii ne purtam la munte neobişnuit de responsabili. Dacă la Sibiu eram doar simpli elevi, pe crestele Făgăraşilor deveneam maturi. Învăţam cât de importantă e planificarea în viaţă, ne disciplinam, ne propuneam ţeluri realiste, decideam ce anume din bagaj era cu adevărat obligatoriu, luam aminte la semnalele meteorologice, respectam forţele naturii şi plasam priorităţile personale în planul doi. Mă rog, cam ca în viaţă, dar dus la extrem.
Nu în ultimul rând, făceam cunoştinţă cu personaje interesante, figuri pe care nu le-am uitat până astăzi. De pildă salvamontistul sărit, cred că-l chema Grigore, un tip legendar care obişnuia să apară din senin, gol puşcă, echipat doar cu un rucksac minuscul. Se scuza scurt pentru nuditate şi, după o căutare rapidă, se „îmbrăca”, adică îşi punea ochelarii de soare. Ştiam cu toţii că era un campion al supravieţuirii, având în bagaj doar o pungă cu nuci, un borcan cu miere şi un pulover roşu de lână. Apa din surse glaciare se găsea oricum peste tot. Un tip caraghios, fără doar şi poate.

Sau bucureşteanul acela ciudat, pe care l-am întâlnit undeva pe malul lacului Podragu, înainte de ascensiunea pe Înălţimea Sa Moldoveanu. Înserasem la cabana ocupată până la ultimul loc. Se alipise de noi; era asistent universitar la o facultate cu profil umanist din capitală. Ţin minte cum începuse să depene poveşti cu viziuni supranaturale, la lumina focului de tabără. Despre sunete şi vibraţii, despre energiile curgătoare, care sincronizează lumile paralele şi despre instinctele adormite în noi. Ne vorbea pe un ton scăzut, de parcă s-ar fi temut să nu trezească spiritele munţilor. Recunosc că nici că se putea să-şi aleagă culise mai adecvate decât circul glaciar, cu umbrele misterioase ale crestelor înconjurătoare, reflectându-se în limpedele ochi al lacului de munte. Acolo sus, în cercul nostru de „şamani” îmbujoraţi, cu ochii sclipicioşi şi trupurile bântuite de dulcea oboseală de după ascensiunea pe cărări inţiatice, eram cu toţii incredibil de excitaţi.
Mi s-a întipărit pe veşnicie amintirea incantaţiei miraculoase cu care omul acela straniu ademenea spiritele, invitându-le să adăsteze printre noi: „ba/ ba-ba-ba ba-ba...” Mai târziu, în sala de mese a cabanei Podragu, ne-a convins că le va chema, somându-le să ne dea un semn. Abia perceptibil, colţurile feţei de masă s-au pus pe fluturat. Eu una n-aş băga mâna-n foc că n-a fost un truc la mijloc.

Pe lângă „prostiile” ezoterice la care eu nu mă prea dedam, am reţinut împletirea armonioasă a vocilor noastre pe tema banalului cântecel „O brad frumos”. Dirijaţi de bucureşteanul cu talent muzical înnăscut, vocile noastre se ramificau într-o perfecţiune pe care n-o experimentasem până atunci în niciuna din performanţele mele de „cântăreaţă folk de la Casa Pionierilor”.
Apoi grupul acela aproape neverosimil de studenţi de la Cibernetică, trei băieţi şi o fată! Tot ce mai ştiu despre ei este că pe fată o chema Mălina – un nume neobişnuit pe la noi – şi că i-am dat stugurelul meu de buze, pentru că i se crăpaseră aşa de tare încât sângerau. Eu aveam doar paisprezece ani pe atunci şi nu auzisem în viaţa mea o conversaţie serioasă, constructivă, pe teme atât de abstracte precum literatură (Noica, Eliade, Cioran), pasaje din filme cinematografie de artă (Tarkowsky), desene animate haioase (Muppets Show) sau muzică rock de prima mână (Rolling Stones, Queen).

Atârnam pur şi simplu de buzele lor, sorbind fiecare cuvinţel cu gura căscată. Săreau de la un concept la altul cu veselie şi fără contradicţie. Nu se certau, ci îşi potenţau reciproc ideile, ajungând uneori la concluzii surprinzătoar de ingenioase. Apoi râdeau fericiţi, ca nişte copii poznaşi. Nici dacă m-ar fi teleportat cineva în sânul unei colonii galactice de pe Marte, n-aş fi experimentat revelaţii mai fundamentale decât în mijlocul acelor studenţi extraordinari! În acea clipă mi s-a pecetluit destinul fără ca eu să fi băgat măcar de seamă. Mi-am jurat să devin şi eu studentă la ASE, în Bucureşti, ca şi ei. Nici nu visam pe atunci că doar câţiva ani mai târziu aveam să posed aceeaşi uşurinţă mentală care mă făcea să sar sprinţară şi cu vădit deliciu de la o idee la alta, în zbor lin.

În fine, nu ştiu cărui motiv se datorează pasiunea mea pentru „grămezile alea de pietre de mai sus de 1800 de metri” – cum le zicea tata, el preferând pajiştile line şi pădurea de brazi. Dar e cert că şi la aspectul acesta mă suprapuneam cu clica noastră perfect.
Altceva vroiam să spun de fapt. Sunt lucruri pe care le simt, dar nu mai ţin minte cum să le îmbrac în cuvinte. Încerc să le explic aşa: o traversare prin Strunga Dracului, pe timp de primăvară, când de fapt e interzis, pentru că încă mai e gheaţă pe lanţuri, secondat de o mână de prieteni pe care ştii că te poţi baza, căci la nevoie şi-ar da viaţa pentru tine, m-ar scuti de orice explicaţie. Şi mai zic: acolo sus, era bine. Iar noi eram nemaipomenit de frumoşi!...

...Vorbind despre prietenia sa cu Nichita Stănescu, poetul Mircea Ivănescu spunea la un moment dat: „O prietenie totală şi definitivă nu se poate naşte decât în adolescenţă sau la prima tinereţe”. Aşa o prietenie am avut şi eu. Dar nu vreau să devin patetică. Oricum, încă de pe atunci, atât eu cât şi prietena mea dispreţuiam efuziunile sentimentale. Bănuiesc că genul nostru s-ar descrie astăzi cel mai bine prin cuvântul la modă „cool”.

Nu admiteam alternative la „adevărul unic” sau vreun dubiu. Când eram convinse de ceva, deveneam implacabile. Fidelitatea faţă de prieteni sau faţă de  principii ne era mai presus de orice. Singurul păcat pe care îl pot găsi acestei neclintiri lăudabile este teama surdă de a nu ne sacrifica din greşeală vreunei cauze care să nu ne fi meritat. Aveam optsprezece ani...
Prietena mea era plămădită din aluatul din care, prin nebăgare de seamă, se poate forma un erou sau un terorist. Mergea până la capăt, indiferent de repercursiuni, nimic nu ar mai fi putut să o oprească. Tocmai această „totală disponibilitate şi totală acceptare a oricăror condiţii şi a oricăror situaţii” – folosesc iar cuvintele poetului Ivănescu – îmi inspira uneori teamă.
Într-o noapte de vară, fiind în vizită la ea acasă, am stat tihnit la taclale, admirând de la balconul apartamentului luminile oraşului. Poveştile noastre se axau pe atunci pe teme din timp şi spaţiu.

Îmi pare rău acum că nu am reţinut ceva concret, dar ştiu sigur că nu vorbeam despre colegi sau materii. Ne preocupau mai degrabă discuţiile filozofice, contradictoriul sau absurdul, gen „ce-ai lua cu tine de-ar fi să faci zilnic naveta între cer şi pământ” – cum zicea Marin Sorescu. Nu lipseau întrebările despre destin, metodele de a interveni asupra lui sau chiar de a dirija gândurile de la distanţă, suferinţa ontrică, civilizaţia culpei şi alte idei filozofice pe care le tratam cam superficial. Cu mintea mea de azi realizez că ne exersam logica, apelând fără să ştim la metoda teză-antiteză-sinteză. Ne formam propriul nostru schelet de concepte şi, implicit şi din păcate, şi o bază solidă de prejudecăţi.

Îmi amintesc cerul înstelat deasupra noastră şi legile nu tocmai morale din noi. Văzut de la înălţimea balconului, scăpăratul roşu al ţigării din care trăgeam la intervale rare, râsul şăgalnic al prietenei mele şi oboseala dulce care ne biruia în acea seară binecuvântată de primăvară târzie se asortau. Modelam aluatul din care se plămădeau în joacă amintirile noastre viitoare, aşa-zisele „pansamente de suflet”. Vibram în aceeaşi „undă de culoare”, cum aveam să spunem mai târziu, când „bruiajul” avea să ne dea de furcă. Creierele noastre funcţionau cu toate motoarele date la maximum, „unse” cu toate alifiile. Parcă aievea văd sinapsele noastre, nervoase, tinere, elastice ca muşchii unui atlet în plină glorie. Ne plăcea să folosim expresia „undă de culoare” atunci când navigam împreună pe un gând, comunicând aşa nestingherit.

Abia mult mai târziu am înţeles că aşa ceva nu se mai poate repeta, că numai la vârsta majoratului dispunem de maximul posibil de informaţie, din toate domeniile formale obligatorii, pentru a putea jongla cu ele aşa dezinvolt. Dispărută rămâne, în acelaşi timp, frăgezimea fără de care nu ne-am fi putut entuziasma pentru asemenea „fleacuri”. La capătul celor doisprezece ani de instruire sistematică pe care îi parcurseserăm, ne regăseam în faza finală a antrenamentului conceptual.

Despre sistemul periodic al elementelor lui Mendeleev nu mai ştiu azi decât frânturi, despre ciclul Carnot, Marea Teoremă a lui Fermat sau Războiul de Treizeci de Ani, la fel.  Am uitat conţinutul romanelor lui Sadoveanu şi mare parte din poeziile lui Eminescu şi-mi vine greu să conjug un verb regulat la plus-que-parfait. Ştiu, în schimb, alte lucruri. Am înlocuit între timp informaţia prin experienţă, prin preferinţe care mă individualizează, deosebindu-mă de ceilalţi.
Situaţia de azi e exact contrariul celei de pe atunci: ceea ce ştiu acum mă distanţează de restul indivizilor; pe atunci, ceea ce stăpâneam până la suprapunere cu prietena mea, ne unea. Ea  nu era altceva decât o altă faţetă de-a mea, o oglindă. Un coleg, „poet” sarcastic, suspecta în spatele conversaţiilor noastre aparent altruiste un motiv mai degrabă meschin. Într-o poezie cu titlul „Egoism” ne descria cam aşa: „fiecare om/ îşi poartă/ lumina lui/ ca să-ntâlnească în altă/ lumină/ oglinda/ şi să-nsumeze două linişti/ din care să izbucnească/ un război incandescent./ Unul să absoarbă lumina/ celuilalt, îmbogăţindu-şi spectrul/ cu o victorie care să-l convingă/ că el/ nu e decât un nimb senin de soare/ pe care stă scris EU.”

Pe atunci mi se păreau de la sine înţeles să avem aceleaşi convingeri. La fel gândea şi ea. Ni se părea logic să exite doar o singură realitate, un singur adevăr, universal valabil. Acumulasem deja tot ce se putea din ştiinţa şi arta zilelor noastre şi, deşi dispreţuiam mare parte din informaţia inutilă, descopeream deliciul de a le lega şi dezlega totul cu uşurinţa cu care destrami un nor de fum. Undeva între noi se încrucişau ideile, construind „castele de fum” din năzăriri ingenios alternate. O ecuaţie cu două necunoscute se transforma într-o dilemă sentimentală cu doi protagonişti, două soluţii posibile, una prin poarta deschisă de Darwin şi cealaltă conform unei reţete de murături ardeleneşti. Model de rezolvare nu aveam. Cam aşa ar fi putut arăta una din numeroasele noastre „brain storminguri” pe teme aiurite. Totul era permis, câtă vreme ni-l puteam închipui, aceasta fiind deja proba suficientă a existenţei sale.  
De pe urma serii aceleia am rămas cu o impresie durabilă care m-a înoţit ca un reper neclintit, toată viaţa: iluzia comunicării perfecte.
----------------------------------------------
* (Fragmente din „Aproape tot ce ştiu despre Eli”, volum în pregătire)
 
                            DINCOLO DE NEGURA PREZENTULUI
                                          de Octavian Lupu

Negura Atotcuprinzătoare a Prezentului

- Negura prezentului cuprinde perspectiva viitorului şi amintirea trecutului, spuse Ştefan privind către cei prezenţi. Iar dacă lucrurile sunt lăsate în voia lor, distrugerea este sigură, continuă el având aceeaşi sobrietate stranie a exprimării. Prezentul nu mai reprezintă o noţiune sigură pentru noi, fiindcă ajunge să ne împiedice să mai discernem corect ceea ce va veni; deopotrivă ne perturbă evaluarea corectă a tot ce a fost mai înainte de noi, punctă mai departe ca o concluzie.
M-am rezemat de spătarul scaunului devenit deodată un sprijin de nădejde. În mare măsură discuţia evoluase la întâmplare, în timp ce fiecare dintre noi îşi expunea un anumit  punct de vedere. Subiectivismul era inevitabil, însă de aici decurgea şi farmecul jocului ca în orice controversă de idei ce animă mai mulţi tineri aflaţi la vârsta dialogului despre tot ce poate exista sau imagina în această lume.
Tema supusă dezbaterii se referea la raportul ce se poate stabili dintre timp şi spaţiu în condiţiile transformării continue ce afectează fiecare lucru prin impunerea unei durate finite de manifestare. Prin urmare, teza lui Ştefan căuta să clarifice incertitudinea şi haosul ce se pot distinge în orice manifestare prezentă supusă observării, atât ştiinţific, cât şi la nivel de experienţă cotidiană.

Iluzoriul Control asupra Prezentului

- Dar de ce asociezi noţiunea prezentului cu o imagine atât de descurajatoare? întrebă mirat Adrian din celălalt colţ al încăperii, un loc din care se putea distinge un superb apus de soare prin fereastra larg deschisă. Oare nu cumva prezentul reprezintă tocmai acea secţiune a timpului asupra căreia avem cu adevărat un oarecare control, fiind o conexiune esenţială cu realitatea, fapt ce ne permite să existăm?
- Da, are dreptate Adrian prin cele spuse, a intervenit Mihai. Trecutul şi viitorul sunt doar nişte noţiuni abstracte, un fel de proiecţii ale imaginaţiei filtrate prin starea de spirit a fiecăruia dintre noi. Bunăoară, cineva poate percepe sub o formă optimistă timpul care îi stă înainte, acest lucru fiind conform cu modul său de a fi şi cu experienţa sa prezentă. Dar altcineva poate manifesta un pesimism întunecos, chiar dacă înaintea sa se deschid cele mai promiţătoare oportunităţi. Prezentul este ceea ce contează cu adevărat! Da, sunt în totul de acord cu această idee.
Antiteza lui Adrian mă punea şi ea pe gânduri, fiindcă prezentul ne oferă acea nişă prin care putem „întinde mâna” şi acţiona asupra „butoanelor de comandă” ale universului. Dacă nu ar fi aşa, atunci am fi doar nişte simpli spectatori, sau poate nişte marionete, asistând neputincioşi la un joc ce ne depăşeşte. Experienţa obişnuită ne oferă elemente să credem că omul are o anumită putere de influenţare a prezentului. Cel puţin aşa se proiectează iluzia că deţinem un oarecare control asupra sa, mărturie stând tot ceea ce s-a realizat pe suprafaţa planetei Pământ.
 
„Jocul” Cosmic al Triadelor

Atmosfera devenea tot mai animată în încercarea de a se discerne cumva taina „triadei temporale”, cum o numisem eu într-o ocazie precedentă, care cuprinde: trecutul, prezentul şi viitorul. Cumva, intuiam o armonie cu „triada spaţială”: lungimea, lărgimea şi înălţimea, ambele concepte exercitând o atracţie aproape mistică doar la simpla lor pronunţare. De fapt, nu era vorba doar de o simplificare conceptuală, ci de o manieră de a alinia două lucruri ce prezintă o structură similară, aşa cum cristalele din acelaşi zăcământ seamănă cumva între ele.
- Triada spaţială oferă vehiculul de organizare a existenţei, fiind baza ordinii la toate nivelele prin intermediul unor forţe ghidate în raport cu respectivele dimensiuni, adăugă Adrian. De exemplu, ne aflăm pe suprafaţa pământului, dar puterea ordonatoare a gravitaţiei conferă sens noţiunilor de „sus” şi „jos”, fapt ce permite raportarea tuturor lucrurilor la „nivelul solului”. Dacă ne-ar lipsi aceste concepte, atunci toată ordinea de pe pământ ar fi spulberată, continuă el.
- Iar triada temporală, interveni Mihai, se constituie ca un motor puternic ce pune în mişcare acest vehicul existenţial, permiţând curgerea, transformarea şi devenirea. Prin urmare, spaţiul reprezintă caroseria, iar timpul motorul, care funcţionează în trei paşi: trecut, prezent şi viitor, finaliză ideea plin de încântare.
Prezentul ca Zonă de Maximă Turbulenţă
- Prezentul reprezintă doar o singură clipă dintre trecut şi viitor, reluă Ştefan cursul propriilor sale gânduri. El este doar o simplă fâşie de separaţie dintre acestea două aspecte ale timpului, o secţiune de interferenţă maximă, dar nu mai mult de atât. Şi pentru a fi mai clar înţeles, continuă Ştefan accentuând pe fiecare silabă, prezentul rezultă din coliziunea acestor două mari sfere de manifestare a ceea ce noi numim prin cuvântul: „timp”.  
- Şi cum orice gen de coliziune produce o explozie ..., adăugă cineva şoptit.
- ... tot astfel rezultă şi negura despre care am vorbit mai devreme, concluzionă cu fermitate Ştefan conferind o aură cu totul specială afirmaţiilor sale.
Teza aceasta a „coliziunii temporale”, cum ulterior am denumit-o, mi se părea a avea un caracter turbulent, capabil să demonteze pilonii viziunii urmate de către umanitate de-a lungul perioadei istorice. De la un motor în „trei timpi”, se trecea la unul în „doi timpi”, dar care în aceeaşi măsură se aflau într-o permanentă dispută asupra prezentului. Era ca şi cum „ceea ce va fi” se războia necurmat cu „ceea ce a fost”, o contradicţie dintre nou şi vechi purtând germenii unui conflict imposibil de rezolvat.

„Triada” împotriva „Exploziei”

În acel moment am simţit nevoia să intervin în apărarea triadei temporale pe care o iubeam atât de mult. De asemenea, nu îmi plăcea acest reducţionism la doar două dimensiuni ce se ciocnesc neîncetat generând tumultoasa traversare a prezentului. Undeva, aveam impresia că se războiesc noţiunile de ordine şi haos, dar de data aceasta disputându-şi terenul de mijloc al timpului prezent.
- Eu cred că de fapt prezentul este chiar secvenţa fundamentală care intră în atingere cu trecutul şi viitorul într-un joc al conversiei multiple, am intervenit plin de hotărâre. Prin intermediul său avem acces la celelalte două secţiuni temporale, precum şi la „cutia tridimensională” a spaţiului, am continuat pe acelaşi ton. Dacă nu am avea acces asupra existenţei prin intermediul prezentului, atunci orice efort de cunoaştere şi transformare ar fi imposibil de realizat.
- Dar de ce te deranjează dualismul propus de mine? mă abordă intrigat Ştefan. De ce nu îţi place o ecuaţie cu două necunoscute şi preferi una cu trei? reluă el îngăduitor.
- Fiindcă astfel se oferă ocazia hazardului să domnească în zona de maximă interferenţă a prezentului, interveni Mihai. Acest lucru distruge imaginea unei ordini bine stabilite, generând incertitudine şi nesiguranţă în secţiunea de suprapunere dintre două intervale temporale bine determinate.
- Adică este ca şi cum ai fi prins la mijloc între două forţe colosale ce îşi dispută supremaţia, adăugă Adrian, într-un fel de zonă crepusculară în care luminile şi umbrele se amestecă năucitor până la deplina confuzie.

Timpul ca Agent Corosiv al Universului

- Nu m-aţi înţeles deloc, reveni Ştefan. Eu vorbesc despre prezentul pe care îl trăim în clipa de faţă, despre acest timp intermediar creat între un trecut şi un viitor ce sunt bine delimitate conceptual. Despre un provizorat ce ne afectează în cel mai înalt grad, fapt care cauzează sfârşitul, mai devreme sau mai târziu, al oricărui lucru din această secţiune a universului.
- Chiar nu înţelegeţi faptul că prezentul pe care îl trăim este perisabil din cauză că şi-a pierdut clara sa distincţie în raport cu trecutul şi viitorul, fapt care transformă timpul într-un agent corosiv al universului lucrând împotriva a tot ceea ce există până la deplina extincţie? concluzionă el în cele din urmă.
De îndată ce a terminat ce avea de spus am înţeles cu adevărat ce dorea Ştefan să ne transmită. În adierea crepusculului de dinaintea apusului de soare îmi dădeam seama că toată realitatea în care trăim este supusă presiunii extreme a celor două secţiuni temporale, dintre care prezentul, secţiunea de echilibru, a fost în mare parte redus la rolul de zonă de dispută dintre cele două sfere ce îţi continuă mişcarea lor distructivă până la capăt. Să existe totuşi o ieşire din această dilemă spaţio-temporală?

BARIERA SE RIDICĂ
NUMAI DUPĂ TRECEREA TRENULUI

"Dilatând percepţia se poate obţine o incredibilă rezoluţie şi o adâncire a orizontului de expresie reliefând detalii semnificative ce refuză să se descopere privirii grăbite, ce nu selectează decât ceea ce o interesează, cu un pragmatism reducţionist şi superficial. Este ca şi cum ai ataşa un teleobiectiv la o cameră de luat vederi, fapt ce îţi permite să pătrunzi dincolo de aspectul comun al realităţii pentru a observa tonurile fundamentale ce o compun."

Trenul se apropia cu viteză

Trenul se apropia cu viteză de bariera plasată la marginea acelui cartier mărginaş al oraşului. Locomotiva se profila tot mai clar având drept fundal o imagine de un pitoresc aparte al munţilor aflaţi la limita ce separă cerul de pământ, ca o linie neregulată ce se pierde în infinit. Bariera era aşezată în poziţia de interzicere a circulaţiei autovehiculelor, astfel silite să se încoloneze unul după altul într-un şirag de carcase metalice întins pe o distanţă de mai multe sute de metri.
Însă nimic nu împiedica traversarea căii ferate de către pietonii grăbiţi, ce ignorau pericolul iminentei coliziuni cu sutele de tone de oţel ce alcătuiau garnitura feroviară compusă din locomotivă şi vagoanele, ce supus o urmau într-un alt şirag, alergător de data aceasta, avansând cu repeziciune către gara aflată la doar o jumătate de kilometru faţă de barieră. Din această cauză întotdeauna rămâneam încremenit lângă lămpile semnalizatoare până când trenul trecea, iar interdicţia de traversare era ridicată pentru maşini şi oameni, deopotrivă.

Când a trecut trenul

Când a trecut trenul am simţit curentul de aer generat de mişcarea sa cum mă loveşte asemenea unei tornade silindu-mă să mă prind de lemnul umed al barierei, ce îmi oferea un inedit reper fără de care aş fi ameţit cu siguranţă sau mi-aş fi pierdut echilibrul. Vagoanele se succedau cu o repeziciune de carusel ce se învârte tot mai repede într-un dans circular fără de sfârşit. Fragmente de nisip se desprindeau din containerele umplute la refuz ce erau transportate de către trenul pe care-l contemplam cu bucurie şi frică în aceeaşi măsură.
Undeva, în jocul alchimic ce însoţeşte conştientizarea oricărui sentiment, se află de fapt o combinare stranie şi specifică a mai multor tonuri fundamentale, un fel de ingrediente de bază din care ulterior sunt fabricate într-o manieră personalizată trăiri dintre cele mai diferite. Şi poate nu este întâmplătoare această alăturare de tonuri contradictorii ce te determină să te apropii şi să o rupi la fugă într-un gest ce se fragmentează progresiv pe măsură ce se încearcă punerea sa în acţiune.
Ce bine ar fi să ne putem filtra emoţiile şi să extragem tonurile lor fundamentale! Atunci am fi capabili să intrăm în laboratorul trăirilor şi să realizăm cele mai fascinante experimente, ce ar aduce o notă proaspătă clipelor pe care le petrecem în lumea materială din jurul nostru. Poate astfel am putea percepe mai bine relaţia dintre trăire şi exprimare, dintre ceea ce simţim şi ceea ce exteriorizăm într-un exerciţiu al armonizării progresive cu diversitatea naturii ce se manifestă nestingherit. Şi nu în ultimul rând, poate am interacţiona mai bine unii cu alţii, fiindcă am şti să ne alegem mai bine gesturile şi cuvintele faţă de cei ce ne înconjoară.

Un număr finit de vagoane

Dar trenul nu oferă o nesfârşită durată de contemplare. El este finit, având un număr de vagoane ce nu poate depăşi limita tehnică oferită de tehnologia de realizare a „monstrului” metalic. Şi de aceea, am dorit să-i imortalizez trecerea ca într-un videoclip, încercând să memorez secvenţial cât mai multe imagini din scurta lor succesiune ce nu a durat decât vreo zece secunde.
Dilatând percepţia se poate obţine o incredibilă rezoluţie şi o adâncire a orizontului de expresie reliefând detalii semnificative ce refuză să se descopere privirii grăbite, ce nu selectează decât ceea ce o interesează, cu un pragmatism reducţionist şi superficial. Este ca şi cum ai ataşa un teleobiectiv la o cameră de luat vederi, fapt ce îţi permite să pătrunzi dincolo de aspectul comun al realităţii pentru a observa tonurile fundamentale ce o compun.

Când am privit cu atenţie

Când am privit cu atenţie mişcarea trenului am putut observa tampoanele plasate la capetele vagoanelor, cablurile de legătură şi cârligele de prindere ce realizau un tot unitar din module ce altfel s-ar fi mişcat independent. Folosind un sistem simplu de cuplare mecanică şi altul de transmitere a aerului comprimat, ce realizează îndepărtarea saboţilor de blocare a roţilor, se putea obţine coordonarea întregului ansamblu într-o masă metalică de mari dimensiuni, capabilă prin forţa de tracţiune a locomotivei să transporte mărfuri dintre cele mai variate, aduse din toate părţile lumii.
Unde este locomotiva ce ne trage înainte pe coridoarele nesfârşite, dar cumplit de finite pentru noi, ale timpului? Nu îi disting aburul aruncat de motor, zumzăitul inconfundabil al compresorului de presiune sau scrâşnetul metalic al acţionării mecanice de putere. Nu o pot vedea, fiindcă o mulţime de vagoane îmi stau în faţă împiedicându-mă să-i disting silueta. Şi atunci, la rândul meu, mă simt asemenea unui vagon încorporat în marele tren al existenţei, al cărui straniu motor este numai timpul ... Iată, ultimul vagon tocmai a trecut, iar bariera deja s-a ridicat!

PODUL SE SPRIJINĂ ŞI PE MALURI

PODUL SE AFLA ÎN FAŢA MEA

Podul se afla în faţa mea unind cele două maluri ale râului de munte ce se revărsa cu mândrie la vale având vuietul pătrunzător al torentului ce nu admite obstacole în faţa sa. Culoarea sa tulbure, de mâl proaspăt adus de undeva de dincolo de cuprinsul privirii, mă fascina prin nenumăratele sale nuanţe de gri mai mult sau mai puţin întunecate. Era ca un tablou ce se desena continuu de un artist nevăzut interesat de formele neobişnuite ce se conturau pe suprafaţa apei cu şerpuiri line urmate de vârtejuri neaşteptate ce îmi creau un sentiment de permanentă surpriză.
Primordialitatea forţelor naturii ce mereu se transformă, îşi schimbă chipul, de fiecare dată purtând o altă înfăţişare, se împletea cu tumultul curgerii generând un spectacol unic având un singur mare protagonist în acele clipe: Râul. În opoziţie cu el, parcă desprins dintr-o poveste, un pod, construit peste măreţia adâncului de ape, încerca să unească ceea ce natura fie a ignorat, fie nu a dorit să o facă, mai precis cele două maluri.

CU UN EFORT PROMETEIC

Cu un efort prometeic, podul se străduia să realizeze o corespondenţă spaţială între cele două tărâmuri delimitate de curgerea apelor, un gest făcut cumva împotriva aşezării iniţiale a lucrurilor. Pentru aceasta, mai mulţi piloni erau plasaţi chiar în mijlocul şuvoiului nemulţumit de aceste obstacole străine aflate chiar pe domeniul stăpânirii sale. Aceşti piloni, greu încercaţi de-a lungul timpului, îşi înălţau talia lor zveltă către cer, susţinând, ca nişte coloane de templu, planşeul de beton armat al podului, care astfel întărit, putea să realizeze imposibilul comunicării dintre cele două maluri.
Dar să nu ne închipuim că râul accepta supus noua sa condiţie prin această uzurpare a puterii şi negare a misiunii sale de a despărţi spaţiul acestui pământ. Dacă în trecut s-a mulţumit doar să inspire teamă celor ce nu i-ar fi respectat curgerea în timpul traversării cu bacul, pluta sau barca, de data aceasta a trecut la o cu totul altă strategie, şi anume, de a nărui de la rădăcină trufia acestei construcţii, muşcând adânc la baza pilonilor, surpând cât mai mult posibil din cele două flancuri ale sale şi punând astfel în primejdie întreaga structură a măreţului pod.

NICI OAMENII NU S-AU LĂSAT MAI PREJOS

Însă nici oamenii nu s-au lăsat mai prejos, după fiecare stricăciune comisă revenind cu forţe proaspete şi mânuind invenţiile lor cele mai năstruşnice în materie de construcţii: betonul armat şi oţelul forjat în piese de rezistenţă dintre cele mai diferite. Astfel, folosind strania adeziune a particulelor de calcar transformate în praf de ciment, omul reuşea de fiecare dată să îşi susţină fragila sa invenţie, în timp ce râul părea că nu are nicio şansă de câştig.
Înzestrat cu macarale puternice şi buldozere capabile să mute munţii din loc, Omul înfrunta eroic Natura, încercând să îi pună chingi şi legături prin care să o controleze, aşa cum se îmblânzesc fiarele pământului până se transformă în animale domestice supuse voinţei stăpânului lor. Cine se putea compara cu forţa tehnologiei de ultimă generaţie prin care ştiinţa construcţiilor încerca să redefinească spaţiul terestru conform cu dorinţele şi aspiraţiile rasei umane? Cine putea să se opună lamelor de oţel ale buldozerelor şi cupelor excavatoarelor, care modelau stâncile după bunul lor plac? Astfel, Omul părea că este un continuu învingător al Râului, acesta din urmă fiind adăugat pe lunga listă a sclavilor ţinuţi în lanţuri şi mânaţi după dorinţă.

DAR TOATE ACESTEA AU DURAT O VREME
Dar toate acestea au durat până când printr-o lucrare meşteşugită, subterană şi tăcută, vicleana curgere de apă a reuşită să se infiltreze şi să compromită în adâncime structurile de rezistenţă de pe ambele maluri. Astfel, cu ocazia unei revărsări de primăvară a izbutit să surpe susţinerea pe care pământul o oferea podului. Cu toate că pilonii rezistau eroic, stând la datorie asemenea unor soldaţi credincioşi în adânca beznă a nopţii, podul a rămas lipsit de sprijinul ţărmurilor pe care le unea.
La început a fost un moment de ezitare, în care forţele generate de tensiunea din interiorul betonului armat au încercat să se redistribuie într-o nouă configuraţie de echilibru. Dar ulterior, depăşindu-se încărcarea proiectată pentru părţile laterale ale podului, acestea s-au frânt asemenea aripilor unei păsări lovite de gloanţele unui vânător iscusit. La scurt timp, cu un trosnet amarnic, s-au prăbuşit blocuri mari de material din podul de odinioară, care de îndată au fost cu lăcomie înghiţite de apele cele mari ale râului.

MALURILE AU FOST DIN NOU SEPARATE

Din cauza tangajului structurii de dinainte de prăbuşirea laturilor, pilonii şi-au schimbat poziţia, înclinându-se ameninţător, până când târâţi de forţa gravitaţiei s-au prăbuşit în mijlocul apelor, ce în scurt timp i-au transformat în nişte resturi puse în mişcare asemenea unor stânci rebele târâte spasmodic la vale. Şi astfel, malurile au fost din nou separate pentru o lungă perioadă de timp, aşezate din nou în condiţia lor originară, destinată de către Natură, în armonie cu legi universale ce nu suportă schimbare.
Însă între aceste două maluri, se profilau încă rămăşiţele dispersate ale podului, creaţie de la început sortită provizoratului şi distrugerii, ca mărturie a finalului înfruntării dintre Om şi Natură. În zadar constructorii s-au deplasat ulterior la faţa locului şi au căutat o explicaţie la ceea ce se întâmplase. Viclenia râului fusese mai iscusită decât tot ceea ce se prevăzuse în faţa planşelor de proiectare, iar maşinăriile puternice nu fuseseră de niciun folos în faţa inteligenţei telurice a forţelor primordiale, care de fiecare dată scăpau cumva controlului deplin. Din nefericire, considerând că are de-a face doar cu nişte „obiecte neînsufleţite” şi nu cu o inteligenţă plină de dibăcie, Omul îşi subestimase adversarul, din această cauză plătind consecinţele.

UN POD NOU ŞI MAI TRAINIC

În final, alţi constructori, mai iscusiţi decât primii, au realizat un pod mai trainic, dar nu înainte de a-i consolida puternic malurile, inserând în secţiunile de susţinere trainici piloni de beton armat îngropaţi în pământ. În plus, structura nu a mai fost ridicată în zona de eroziune maximă a râului, ci acolo unde puterea sa era considerabil micşorată de profilul terenului pe care îl traversa. Acesta era podul pe care l-am revăzut câţiva ani mai târziu, având o deschidere mai largă, însă fiind mai bine aşezat, forţa râului fiind dispersată pe o lungime mai mare, teoretic incapabilă să mai genereze probleme ca în trecut.
Însă privind mai cu atenţie curgerea râului, fără să vreau, am distins în oglinda apei mâloase proiecţia podului răsturnat, fiindcă niciodată Natura nu se dă bătută. Pentru o vreme, ea pare docilă şi înfrântă, însă acesta este doar un joc al ei cu muritorii, fiindcă spre deosebire de noi, ea nu se grăbeşte, în cazul ei timpul având o cu totul altă dimensiune. De fapt, undeva, în adâncul pământului, Râul continua să îşi caute noi aliaţi pentru dărâmarea construcţiei ce sfida separarea spaţiului în conformitate cu harta propriul său curs. Mândria sa nu admitea ca vreodată să fie abătut de pe calea pe care în mod suveran şi-o alesese, ci mereu îşi va croi cu temeritate propriul său drum, indiferent de obstacolele pe care le-ar putea întâlni prin înaintarea sa.
Cât va mai trece până la următoarea confruntare? Nu pot face o estimare, însă Natura are o inteligenţă ce nu adoarme vreodată, supunerea ei fiind doar de conjunctură, lepădându-şi înfăţişarea ei blândă în chip neaşteptat la momentul oportun.
 
     George R. ROCA
                             
  ISPAS, MOTAN GRAS...
          
  (POVESTIRE DE PE MARE)


Cu mulţi, mulţi ani în urmă, îşi ducea veacul prin urbea Brăilei o bătrânică cumsecade căreia toată lumea îi zicea Babana. Chiar dacă numele ei desemna o femeie grasă, Babana era slăbuţă şi uscăţivă. Probabil că bătrâneţea îşi pusese amprenta pe porecla ei, transformând-o pe „baba Ana” în Babana.
Băbuţa avea un suflet bun şi o inimă largă. Toată ziua alerga de colo până colo ca să ajute pe cineva. Suferea de boala singurătaţii cu toate că avea un băiat, pe Panait, care fiind marinar, nu dădea pe acasă cu săptămânile, sau uneori chiar cu lunile, străbătând mările lumii cu corabia moştenită de la tatăl său, care fusese şi el, la rândul său, tot marinar.   
Într-o seară, întorcându-se acasă, Babana auzi un mieunat slab care venea dintr-o fundătură plină de gunoaie. Inima n-o lăsă să plece mai departe... Se apropie şi observă la lumina lunii că se zbate ceva într-o traistă legată la gură, aruncată printre bălării. Îşi învinse frica şi doar atunci când îşi dădu seama că o vietate are nevoie de ajutorul său. Agăţă traista cu o scândură putrezită şi o trase afară din groapa cu gunoi. După ce, cu mare greutate şi efort desfăcu nodul, îi sări în braţe un pui de mâţă negru, slab şi prăpădit. Femeia se sperie şi vroi să-l arunce cât colo, dar i-se făcu totuşi milă de animal şi îl luă acasă. Mirosea urât şi era slab de-i puteai număra coastele. Ochii îi erau tulburi şi abia îşi mai trăgea sufletul. Cine ştie de cât timp zăcea în traistă aruncat la gunoi. După câte se pricepea la mâţe îşi dădu seama că nefericitul animal este motănel.
Bătrâna îl curăţă cu o cârpă umezită în ceai de muşeţel, îi spălă ochii şi blăniţa şi îi puse pe o farfurie câteva bucăţele de cârnat. Acesta se apropie, le mirosi şi ameţit îşi pierdu echilibrul căzând într-o parte. Babanei i se facu şi mai mare milă de pisoi. Luă un pai de grâu, îl bagă în cana cu lapte şi îi picură câţiva stropi în botic. Pisoiul îşi reveni puţin şi începu să lingă picăturile, apoi luă vârful paiului între lăbuţe şi începu să-l sugă. Babana îşi dădu seama că acesta nu ştie încă să mănânce ca lumea. Luă o cârpă curată o înmuie în lapte şi îi dădu motănelului să sugă un colţ. Din când în când mai turna câte un pic de lapte pe cârpă până când micul animal se sătură, se făcu covrig şi adormi. În somn, tremura parcă de frig şi din când în când mieuna subţirel. Femeia îl înveli cu un pulovăr vechi şi se culcă şi dânsa.
A doua zi de dimineaţă, Babana simţi că cineva trage de pătura cu care era acoperită. În singurătatea ei, se sperie, sări din pat, dar inima-i reveni la loc când văzu pisoiaşul jucându-se cu franjurii cuverturii. Acesta era vioi şi jucăuş şi nu mai arăta slabiciunea pe care o avusese cu o seară înainte. Mieuna parcă mai tare şi se mişca mult mai agil. Primi iar o porţie de lăptic cu cârpa, după care începu să-şi lingă blăniţa şi să se cureţe. Pe zi ce trece se făcea tot mai zdravăn. Cu timpul se făcu un motan de toată frumuseţea, cu o blană neagră şi pufoasă şi cu ochi galbeni şi inteligenţi. Bătrâna îi puse numele Ispas, nume ce-i aducea aminte de un alt pisoi pe care îl avusese în copilărie.
Ispas era foarte cuminte şi domestic. Îl iubeau toţi vecinii, căci de când apăruse motanul dispăruseră toţi şoarecii şi şobolanii din mahala. Bătrâna îl răsfăţa şi îi dădea să mănânce tot felul de bunătăţi. Cu timpul se îngrăşă aşa de tare, de parcă era un miel şi toată lumea începu să-l strige... Ispas-Motan Gras! Acestuia nici că-i păsa de ce zic alţii. Leneş, zăcea toată ziulica pe un covoraş, la soare, în pridvorul casei şi în afară de mâncare nu se sinchisea de nimic. Din când în când mai deschidea câte un ochi ca să vadă ce se mai întâmplă prin-prejur şi pentru a arăta lumii că nu este mort.
 
În ultima vreme, bătrâna stătea şi ea mai mult pe acasă, căci balamalele nu o mai lăsau să se mai ducă prin târg. Într-o zi bărtâneţea îşi spuse cuvântul şi baba Ana închise ochii pentru întotdeauna. Panait se întoarse acasă şi după ce dădu toate lucrurile de pomană, vându casa, dar de motan nu putu să scape. Nimeni nu-l vroia pe leneşul Ispas-Motan Gras. Până la urmă, din respect pentru mumă-sa, luă şi motanul cu el pe corabie. Ajuns acolo, pentru „leneşul cel negru”, cum îl numise Panait, se termină cu binele. Adio ficat prăjit, ouţe fierte în lapte şi smântână proaspătă! Mâncarea marinarilor era peştele, care la început, lui Ispas-Motan Gras, nu-i plăcu de fel, odată că avea un miros ciudat şi a doua oară că Panait i-l dădea crud. Cu timpul, de voie - de nevoie, începu sa se obişnuiască şi chiar să-i placă. Câteodată, era foarte nostim, mai ales când se juca cu câte un peşte viu care cădea pe punte din plasa marinarului. Atunci începea un adevărat spectacol de circ, care îi mai descreţea fruntea însinguratului fiu al mărilor.
Noul stăpân făcea comerţ cu diferite mărfuri. Împreună au bătut apele mărilor, în lung şi-n lat, cu diferite treburi. La început făcură curse scurte pe Marea Neagra, de la Brăila la Constanţa, Odesa sau Varna. Mai apoi, afacerile îi împinse către Bosfor. Panait auzise că uleiul de masline grecesc are mare căutare pe pieţele englezeşti. Toţi cei care se ocupau cu comerţul cu măsline, sau uleiul acestora, deveniseră oameni cu bani. Se încumetă şi el, începând să facă curse regulate cu marfă la Southampton, Londra şi Liverpool. Afacerile mergeau strună şi deseori termina cursa cu buzunarul plin. Corabia fiind micuţă, de obicei naviga singur. Uneori, când era mult de lucru si străbatea o distanţa mai mare, mai angaja câte un membru-doi în echipaj. În general, pentru afaceri mici şi distanţe mai scurte, pe corabie erau numai căpitanul şi motanul. Panait, cam posac nu prea era prietenos cu Ispas, iar acesta speriat de imesitatea apei stătea mai mult în cabină, cocoţat pe patul marinarului unde visa la căsuţa cu pridvor din Braila şi bunătăţile culinare pe care i-le oferise fosta stăpână. Totuşi, cu timpul, între cei doi, se înfiripă o legătură, ceva ce semănă la început, mai mult cu o înţelegere, decât cu o prietenie. Aveau nevoie unul de altul, poate din cauza singurătaţii care-i înconjura.
Ceasul rău, pisica neagră! Într-o zi, întorcându-se dintr-o cursă făcută la Liverpool, la ieşirea din strâmtoarea Sfântu Gheorghe, situată în sudul Mării Irlandei, o furtună groaznică îi ajunse din urmă, aruncând toate furiile vântului şi mării peste corabie. Totul se zgâlţâia şi se zbuciuma. Ispas, zăpăcit şi speriat, se ascunse sub pat înfingându-şi adânc ghiarele în duşumeaua de lemn pentru a-şi putea menţine echilibrul. Panait, la timonă, încerca cu mare greutate să ţină corabia cât mai dreaptă. Deodată, ceasul rău şi furia naturii dezlănţuite, rupseră o parte din catarg care căzu peste cârmă şi câmaci. Acesta aproape mort, zăcea imobilizat sub greutatea arborelui. Totul părea că se scufundă în adâncuri. Rămasă fără control, corabia sălta ca o coajă de nucă pe valurile imense. Se făcu beznă, deoarece puterea sălbaticului uragan întunecase şi soarele. Marea vuia şi se zbătea ca o fiară prinsă în capcană. Apoi, încet-încet totul se linişti şi veni adevărata noapte. O tăcere ciudată se amesteca cu întunericul nopţii. Din când în când, se auzeau la pupă nişte gemete după care o linişte apăsătoare acoperea totul ca o mantie. Lui Ispas îi fuse frică să iasă pe punte, să vadă ce se întâmplă acolo şi ce face stăpânul. Dimineaţa, foamea şi lumina soarelui îl făcură să prindă curaj şi să părăsească cabina. Cu paşi felini urcă scara şi ieşi la suprafaţa punţii. Rămase uimit de harababura care îl înconjura… pânze, funii, plase încâlcite şi aruncate vraişte. Omul nicăieri! Mieună încetişor, parcă chemându-l, apoi mai tare, dar dejeaba – nu-i răspunse nimeni. Străbătu puntea cu paşi timizi, simţind că s-a întâmplat ceva rău.
Când ajunse la pupă văzu catargul prăbuşit şi sub el Panait zăcând nemişcat. Se aşeză pe pieptul acestuia şi începu să toarcă. Văzând că nu mişcă începu să miaune din nou, parcă disperat, din ce în ce mai tare. Auzi, parcă un oftat şi văzu pleapele marinarului că se mişcă. Acesta intredeschise ochii şi îi închise la loc. Peste câteva clipe îi deschise din nou. Încercă să se mişte, dar se simţea imobilizat de greul catarg şi de o durere ascuţită în piciorul drept. Strânse din dinţi, îşi adună toată forţa rămasă şi ieşi de sub greutatea care îl ţinea ca într-un cleşte. Motanul se sperie şi sări cât colo, mai să cadă peste bord. Marinarul îşi dădu seama că are un picior rupt şi cu greu se târî spre intrarea care cobora la cabină. În dureri groaznice se lăsă să alunece pe scări până ajunse lângă butoiul cu apă. Bău cu mare greutate şi leşină din nou. Ispas coborâse şi el, urmându-şi stăpânul. Se aşeză cât mai aproape de el şi începu să-i toarcă încetişor la ureche de parcă ar fi vrut să-i liniştească durerile. Peste o vreme marinarul îşi reveni din nou, dar nu putu să facă nici o mişcare fără să ţipe de durere. Corabia, asemeni unei fantome, plutea în derivă, fără control, pe ape necunoscute.
Mai trecu o zi, timp în care Panait se zbătu între viaţă şi moarte, aiurind şi suferind din cauza durerii. Piciorul i-se umflase şi îl chinuia foarte tare. Noroc ca avea butoiul cu apă aproape şi putea să-şi mai aline setea şi febra groaznică. Motanul, la rândul său, suferea şi el, deoarece îl durea burta de foame. Se sculase de câteva ori să caute ceva de mâncare, dar nu găsise nimic. Toate alimentele erau închise în cală şi pâna acolo erau  multe uşi închise şi scări greu de urcat sau coborât. Începu din nou, să miaune cu disperare. Panait se trezi, mai bău puţină apă şi se văietă şi el de durere.
Foamea îl scoase din nou, pe Ispas, afară din cabină. Ieşi pe punte şi se aşeză la pândă, aşteptând să apară vre-un pescăruş, ca să-l poată înşfăca şi să-l mănânce. Dejeaba! Erau prea departe de mal ca vreo pasăre să se aventureze într-acolo. Foamea îl chinuia din ce în ce mai tare. Se duse la provă unde era atârnată plasa de pescuit şi o cercetă cu atenţie. În afară de câteva alge uscate nu găsi nimic. Mirosul de peşte, care se înbibase cu timpul în sfoara acesteia, îl inebunea, făcându-i şi mai mare foame. Plasa aruncată de furtună atârna peste bord, pe jumatate în apă. Cu grijă, coborî pe ochiurile plasei ca pe o scăriţă, până aproape de nivelul apei. Negăsind nici acolo, macar o rămăşiţă de peşte, dădu nervos din coadă. Văzu sărind din apă un peşte aproape tot atât de mare ca el. Se sperie şi căzu în apă. Noroc că marea era linistită. Noroc că plasa atârna pâna la nivelul acesteia şi avu de ce să se agaţe. Cu mare greutate se urcă pe punte scuturându-şi blana udă. Îşi aduse aminte de peştele care sărise după coada lui şi i-se făcu şi mai mare foame. Îşi învinse frica şi coborî din nou pe plasă până aproape de nivelul apei. Îşi băgă vârful cozii în apă şi îl mişcă încet. Imediat în jurul acesteia apărură cârduri de peştişori argintii. Cu mişcare bruscă, Ispas, înfipse ghiarele într-un peşte care era mai aproape de el şi îl scoase la suprafaţă. Ajutându-se cu colţii îl prinse de cap şi îl imobiliză. Urcă cu grijă pe punte, fiind atent să nu cadă din nou în mare şi să nu-i scape valoroasa pradă. Se aşeză pe burtă şi începu să-l înfulece cu solzi cu tot. Niciodată nu mâncase ceva mai gustos. Nici măcar delicatesele pe care i-le dăduse răposata Babana nu puteau să-l egaleze. După ce îl termină simţi că nu era încă satul, aşa că se duse din nou la pescuit. Coborî mult mai sigur pe plasă şi în câteva secunde prinse un alt peşte de toată frumuseţea. Îl târâ pe punte şi îl devoră şi pe acesta cu mare poftă. Începu să se simtă bine şi normal. I se făcuse lene şi somn. Ca să-şi facă siesta, ca altădată, coborâ în cabină. Acolo dădu de Panait care gemea de durere. Gândul motanului, era totuşi, la peştii jucăuşi din apă, care îl săturaseră şi îl făcuseră să se simtă bine. Poate şi stăpânul ar dori să mănânce unul! Mulţi peşti prinsese Panait şi îi impărţise cu Ispas. Venise şi rândul motanului să-şi plătescă datoriile.
Din două sărituri ajunse pe punte şi încă din două pe plasă. Mult mai stăpân pe sine ca înainte, coborî cu dexteritate, îşi băgă coada în apă. Când apărură peştii, agăţă unul care i se păru mai mare. Îl scoase pe punte şi cu greu îl târâ pâna în cabină, punându-l aproape de gura lui Panait. Acesta deschise ochii, văzu peştele încă zbătânduse şi înebunit de foame îl luă şi muşcă din el. Îşi dădu seama de ceea ce făcuse şi cu mare greutate îşi scoase cuţitul din buzunar, curăţă peştele, îl tăie în bucăţi şi începu să-l mănânce aşa crud cum era. Nu avea un gust prea bun dar totuşi îi astâmpără foamea. Ispas, văzându-l ca a terminat de mancat, o zbughi afară şi se mai întoarse cu un peşte. Marinarul îl mâncă şi pe acesta şi adormi. Se trezi peste câteva ore cu o senzaţie de mai bine, dar totuşi piciorul îl chinuia foarte tare. Lânga el erau aşezaţi trei peşti păziţi de Ispas. Îi mâncă în grabă, zicând bogdaproste motanului şi apoi se târâ până la pat făcând un efort supraomenesc să se urce în acesta. Din cauza efortului şi a durerii leşină din nou. Mai trecură câteva zile, timp în care se hrăni cum putu cu peştele crud adus de pescarul cu patru picioare. Se mai intremă puţin, dar totuşi piciorul îl chinuia din ce în ce mai tare.
O duse aşa zile şi nopţi fără sfârşit, trăind doar cu peştele adus de motan şi cu apa de băut din butoiul din cabină. Piciorul i-se mai dezumflase, dar prinsese o culoare pământie pe alocuri cu pete vineţii. Îsi dădu seama că e cangrenă şi simţi că în curând o să moară. Apucă, cu mare efort, o sticlă de rom şi o bău aproape pe jumătate. Adormi, fără să mai simtă durerea, mirosul greu şi mizeria care domnea în cabină. Visă că se plimba pe nori şi că putea să meargă pe aceştia fără să cadă. Din când în când ajungea la marginea norului şi atunci un picior îi aluneca în gol. Cu mari eforturi se ridica şi mergea mai departe, apoi ajungea iar la margine, iar cădea şi iar se ridica. La un moment dat căzu cu ambele picioare de pe nor, ducându-se cu mare viteză spre pământ. Văzu munţi, ape, case şi chiar oameni. Aceşti se uitau la el miraţi, îi făceau semne şi parcă îi spuneau ceva. Se sperie, se trezi şi dezchizând ochii, văzu în picioare în faţa lui doi oameni. Unul dintre ei îl ţinea în braţe pe Ispas, mângâindu-l cu tandreţe. Crezu că visează în continuare. Simţi durerea din picior şi îşi dădu seama că totul e real. Unul dintre oameni îl intrebă în limba engleză ce s-a întâmplat cu el şi cu corabia. Abia putând să lege câteva cuvinte le spuse despre furtună şi despre accident. Cel mai tânar dintre cei doi necunoscuţi ii examină piciorul şi dădu nemulţumit din cap…
Panait îşi pierdu cunoştinţa trecând din nou în lumea viselor. Parcă auzea nişte glasuri ciudate, un freamăt de pădure, apoi un zgomot de ferăstrău, copaci tăiaţi, o durere ascuţită, şi mai apoi îi dispărură toate imaginile. Zăcu aşa între viaţă şi moarte pâna când într-o zi se trezi. Îşi dădu seama că se afla întins pe un pat de spital. Deschise larg ochii şi văzu în faţa sa o tânără imbrăcată într-o uniformă albastră ca cerul. Aceasta îi dădu bună ziua şi îl întrebă cum îl cheamă. Marinarul îşi aduse aminte, cu groaza de ceea ce i-se întâmplase, de piciorul zdrobit. Totuşi nu mai simtea durerea aceea insuportabilă. Încercă să-l mişte... dar piciorul ii dispăruse de la genunchi în jos. Înţelese atunci, de ce era întins pe acel pat şi de ce se afla acolo la spital. Scoase un oftat şi începu să plângă. Tânăra il mângâie pe frunte şi îi spuse că în curând se va simţi mai bine, să fie optimist deoarece nu este singurul om din lume rămas fără o jumătate de picior. Închise ochii şi în faţă îi apărură toate imaginile dezastrului: uraganul, catargul rupt, cabina, butoiul cu apă, peştele crud, Ispas... Ispas! unde o fi Ispas? Un ţipăt îi ieşi din gură:
- Unde mă aflu? Unde este Ispas-Motan Gras? Unde e bunul meu Ispas, cel care mi-a salvat viaţa?
- Nu înţeleg, domnule, despre ce motan vorbiţi! îi spuse fata, ştergându-i fruntea transpirată... Pot doar să vă spun că vă aflaţi la secţia de ortopedie a spitalului regal din Plymouth.
- Plymouth aţi zis? Cum naiba am ajuns aici? Unde este dragul meu motan?
- V-a adus la spital o caruţa a administraţiei portului nostru. Despre motan, nu ştiu nimic!
- Vreau motanul! Vreau motanul! Unde este dragul meu Ispas?
Fata îşi îndreptă privirea spre tavan şi dădu încet din cap, crezând că marinarul şi-a pierdut minţile. Se indreptă spre uşă cu gândul să meargă să anunţe medicul de serviciu.
- Domnişoară nu pleca! îi spuse Panait, mai stai te rog cu mine, am să-ţi explic…
- Mă numesc Samantha, am să rămân, dar te rog să îmi povesteşti şi să îmi spui pe nume…
Bolnavul începu să-i povestească despre furtună, despre accident, despre peştele prins de Ispas şi despre felul cum i-a salvat viata. Fata înţelese totul până la urmă şi îi promise suferindului că se va interesa de soarta motanului. După câteva zile Samantha îi dădu o parte din veştile care îl interesau. Fusese salvat de echipajul unei nave australiene de comerţ care îl aduseseră până în portul Plymouth. Despre motan şi corabia avariată nimeni nu putuse să-i dea nici o ştire.
Trecuse o lună de când era în spital şi Panait se simţea din ce în ce mai bine. Începu să iasă singur în parcul spitalului, manevrând cu mâinile, destul de abil, căruciorul cu rotile. Era totuşi nemulţumit că nu putea să umble. Doctorul îi dădu o speranţă, spunându-i că o proteză, care să-i prelungească piciorul amputat, l-ar face din nou să meargă. Acesta, plin de speranţe îşi comandă imediat una. I se spuse, că cei mai buni specialişti în confecţionarea protezelor ortopedice se găsesc la Londra. Părăsi în grabă spitalul din Plymouth şi se mută la un sanatoriu din marele oraş. Nu peste mult timp obţinu mult doritul obiect, cu care nu se acomodă însă prea uşor. Mersul cu proteza începuse greu, cu dureri, cu căderi, dar şi cu multe speranţe. După două luni însă, mergea binişor!
Între timp, contactă compania de asigurări maritime Lloyd, care căzu de acord să-i plătească o sumă importantă despăgubire pentru invaliditate şi pentru corabia avariată. Era totuşi norocos, deoarece, făcând comerţ cu englezii, fusese obligat de legile locale să îşi facă o poliţă de asigurare cu faimoasa companie. Deveni peste noapte un om cu bani, dar fără prea multe speranţe şi bucurii. Se simţea foarte singur şi fără prieteni sau cineva apropiat. Îi părea rău şi de corabia dispărută, mai ales că era moştenită de la bunul său tată, corabie care poate se odihnea prin cine ştie ce cimitir de nave... sau prin cine ştie ce fund de mare. Cel mai mult simţea însă lipsa prietenului Ispas. Îl apucă şi dorul de casă, de Brăila. S-ar fi întors în România, dar acolo, după cum aflase din ziare, mirosea a război. Românii se ridicau tot mai des împotriva asupritorilor turci care le mai ocupau o parte din ţară. Noul rege, Carol I, pregătea războiul de independenţă a României faţă de Imperiul Otoman. Începuse războiul ruso-româno-turc.
Între timp, angajă un detectiv, pe care îl puse să-i caute pe marinarii care îl salvaseră. Vroia să le mulţumească şi totodată trăia cu speranţa că îl luaseră cu ei pe Ispas. Nu trecură nici două săptămâni şi detectivul îi dădu o veste care îl cam puse pe ganduri. Vasul australian care îl salvase se numea Billabong şi plecase mai de mult  timp spre casă. Acest fapt îl întristă foarte tare, deoarece nu primi nici o ştire referitoare la Ispas. Trăia totuşi cu speranţa că motanul nu rămăsese pe corabia abandonată. Aflase şi numele capitanului care îl salvase. Acesta se numea Tom Buddle şi era originar din Sydney. Se duse la căpitania portului şi dădu urgent o depeşă în Australia, în care cerea să ia legătura cu căpitanul Buddle.
Timpul trecea încet, Panait începu chiar să se plictisească de vremea ploioasă şi mohorită a Londrei, când într-o zi... veşti noi! Mare-i fu bucuria! Primise o scrisoare chiar de la capitanul Tom Buddle, personal. Acesta ieşise la pensie şi avea grijă de un far situat la South Head, capul unei mici peninsule de lângă Sydney. Îi mai scrisese că în compania sa se află şi motanul negru pe care îl găsise pe corabia avariată şi căruia îi spunea Nelson, neştiind ce nume avusese înainte. Panait înebuni de bucurie. Fără să stea pe gânduri, fiindu-i dor de Ispas, fiindu-i dor de mare, fiindu-i dor de  aventură, se urcă pe prima corabie care pleca spre Australia. După câteva luni  de călatorie, făcând escale la Cape Town, Zanzibar, Bombay şi Jakarta ajunse în sfârşit pe pământul australian.
Portul Sydney i-se păru destul de mic în comparaţie cu marea metropolă Londra. Semăna mai mult cu Brăila, singurele diferenţe fiind că aici nu se vorbea româneşte ci doar o engleză greu de înţeles şi care semăna mult cu dialectul Cockney vorbit pe malurile fluviului Tamisa. Trase la un han în frumosul cartier The Rocks unde se învîrtea de obicei lumea cu bani. Nici nu se odihni de loc după călătorie fiind foarte nerăbdător să se întâlnească cu căpitanul şi cu dragul său motan, Ispas-Motan Gras. Închirie o trăsură trasă de doi cai sprinteni şi după trei ore de alergătură, pe drumuri dezfundate şi pline de praf, ajunse la Hornby Lighthouse, denumire dată farului de la South Head. Începuse deja să se însereze. Îi spuse vizitiului să îl aştepte şi se apropie de masiva uşă a casei de lângă turnul farului, în care bătu cu putere.
- Cine mă deranjează la ora asta? se auzi o voce groasă şi răguşita din interior.
- Sunt eu, domnule, cel pe care l-aţi salvat de la moarte în mările Irlandei.
- Sunt prea obosit acum şi n-am nici un chef să văd pe nimeni.
- Dar vă rog.. totuşi, căpitane Buddle, să-mi deschideţi... deoarece v-am adus un cadou şi totodată aş vrea să îl văd pe Ispas, sau Nelson, cum îi ziceţi dumneavoastră!
- Nu am nevoie de nici un cadou, răspunse răutăcios cel dinăuntru, şi nici nu vreau să-ţi dau motanul înapoi. Este singura mea companie şi nu vreau să mă despart de el. Te-aş ruga să pleci!
- Dar, vă rog domnule să mă înţelegeţi! Am făcut acest drum lung, de la Londra până aici, ca să îmi iau motanul înapoi. El este cel care m-a salvat de la moarte. El este cel care mi-a dat de mâncare cât timp am fost neputincios şi bolnav. Vă dau pe bani, câţi doriţi…Vă rog… este al meu!
- Nu-ţi dau nimic şi nu vreau nimic pentru motan! Acesta să fie recompensa ca te-am recuperat de pe corabia avariată. Vezi-ţi de drum…
Panait nu vroia să-l supere pe căpitanul Buddle, mai ales că datorită acestuia ajunsese pe uscat şi fusese dus la spitalul din Plymouth. Îi venea totuşi să plângă de necaz. Măcar să-l fi lăsat să îl vadă pe Ispas. Se aşeză obosit pe banca din faţa casei. Era mâhnit. Nu-i venea să se mai întoarcă la han. Se întunecase de-a binelea. Vizitiul îi făcu semn că venise timpul de plecare. Panait se ridică şi, disperat începu să strige: „Ispas, Ispas...!”. Nu auzi nici un mieunat. Crezu că fusese păcalit de capitanul cel răutăcios. Poate îşi bătea joc de el. Poate că, Ispas al lui cel drag, nu mai exista. Poate acesta era preţul care trebuia să îl plăteasca pentru că fusese salvat. Adusese cu el un butoiaş de rom care ar fi vrut să i-l dea cadou căpitanului pentru tot ce făcuse pentru el şi motan. Îl rugă pe vizitiu să îl aşeze lângă uşa de la intrare. Vroia să-i arate celui care îl salvase că el tot recunoscător se simte chiar dacă nu i-se răspunde cu bunăvoinţă. Mai strigă de câteva ori numele motanului şi necăjit se urcă în trăsură şi porniră spre Rocks. Nu închise ochii toată noaptea. Îşi reproşa lipsa de tact pe care o avusese cu căpitanul. Trebuia să insiste, trebuia totuşi să îl vadă pe Ispas. Oare nu i-s-o fi întâmplat ceva? Auzise el poveşti stranii cu corăbieri înfometaţi...
A doua zi se învârti fără chef prin oraş. Nu ştia ce să facă. Seara se îmbătă criţă cu nişte marinari malaiezieni, cărora le dădu de băut pe gratis. Dormi puţin şi în aceea noapte. Visase urât şi cu căpitanul şi cu motanul. Îl visase pe Buddle că urca cu Ispas pâna în turnul farului şi că de acolo, îl arunca jos. El, Panait, era şi el acolo şi încerca să-l salveze şi să-l prindă în braţe. Neputând să fugă, din cauza piciorului amputat, nu putea să ajungă şi să-l prindă la timp. Motanul cădea la o oarecare distanţă de locul unde se afla. Până când ajungea acolo unde ar fi trebuit să cadă, acesta dispărea. Afară fiind noapte, blana acestuia fiind neagră, era de negăsit. Apoi iar, işi ridica privirile în sus, spre reflectoarele farului şi iar îl vedea pe căpitan cum îl aruncă pe Ispas de sus. Din nou făcea eforturi să-l prindă, neajungând la timp şi... iar noaptea neagră înghiţea totul.
Dimineaţa se sculă mahmur şi supărat. Trebuia să facă ceva, trebuia sa ia o decizie! Trebuia să se ducă din nou la Tom Buddle. Trebuia să-l roage din nou, trebuia să-l convingă să-i dea prietenul înapoi chiar dacă va plăti gras pentru el. De data aceasta, călătoria pâna la Hornby Lighthouse i-se păru şi mai lungă. Trăsura, care o angajase, o umplu cu bunătăţi şi cadouri. Ajunse pe la prînz, când soarele australian cocea ca un cuptor. Stătea nehotărât în faţa aceleiaşi uşi, unde în urmă cu două seri nu fusese binevenit şi nu i se permisese să intre. Bătu hotarât la uşă, dar de data aceasta nimeni nu-i răspunse. Apăsă cu mâna clanţă. Uşa nefiind incuiată, se deschise. Panait intră în prima odaie de unde venea un miros puternic de rom. Îl strigă pe căpitan, dar din nou, nu primi nici un raspuns. Cercetă la repezeală şi celelalte camere, dar nici urmă de căpitan sau motan. Ieşi afară şi se uită disperat în direcţia farului. Observă ca uşa acestuia era deschisă. Se îndreptă cât putu de repede într-acolo şi ajungând la baza scărilor strigă aproape răcnind numele capitanului. Presimţi că se întâmplase ceva rău. Nu primi nici un răspuns, dar, ca un ecou de sus străbatu un mieunat...
„Ispas, Ispaaas!”, strigă Panait şi începu să urce cu greu scările în spirală ce duceau la  turnul farului. Uitase şi de piciorul de lemn şi de oboseală. Cucerea cu mare trudă, scară dupa scară, mai pe picioare, mai târâş-grăpiş, până când, la nivelul trei, îl văzu căzut în nesimţire pe căpitanul Tom Buddle. Acesta mirosea puternic a rom şi se părea că avusese un accident. Degetele mâinii drepte erau înfipte puternic în tunica de marinar, undeva în dreptul inimii, parcă vroind să o scoată de-acolo. Încercă să îl ridice, dar acesta nu se mişca de loc. Îî simţi totusi respiraţia slabă. Uită de motan şi începu să-l strige cât putea de tare pe vizitiu, pentru al chema în ajutor. Acesta auzi şi veni în grabă. Căpitanul deschise puţin ochii şi începu să horcăie.
- Inima, inima, îngâimă Buddle.
- Ce aţi păţit domnule? întrebă Panait.
- Inima, căldura, scările, ro...
- Pot să vă ajut cu ceva?
- Auleo, tot tu eşti...? Pleacă la naiba, iar ai venit după mâţă?
- Vreau doar să vă ajut...
- Nu-ţi dau nimic! Nelson e doar al meu... amiralul meu...! şi din nou căpitanul îşi pierdu cunoştinţa.
Vizitiul, flăcău puternic, îl luă pe Buddle în spinare ca pe un sac de cartofi şi coborâ cu grijă scările. Panait, rămas mai în urmă, auzi din nou un mieunat care venea de sus. Urcă cu mare chin înca două nivele şi mare-i fu bucuria când deschise ultima uşă, cea care dădea în încăperea unde se aflau oglinzile şi torţa farului şi se pomeni cu Ispas în braţe. Începu să plîngă de fericire. Motanul însă, toarcea liniştit. Îl sărută, îl mângâie, îi spuse vorbe dulci, vorbe cum nu spusese niciodată nimănui. În sfârşit îl găsise, aici, departe, la capătul lumii. Erau din nou împreună! 
Aducându-şi aminte de accidentul nefericitului căpitan, luă motanul în braţe şi coborâ cum putu de repede scările. Flăcăul îl culcase deja pe bolnav în căruţă şi era gata de plecare. Porniră în galop către oraş. Bolnavul horcăia şi se zbătea din când în când. Ajunseră la cea mai apropiată suburbie, Watson’s Bay, unde găsiră un medic. Bătură puternic la uşa acestuia şi îl transportară pe capitan înăuntru. Doctorul începu să îl consulte şi nu după mult timp spuse: „Noroc că l-aţi adus aici repede! Bietul om a făcut un infarct şi trebuie să stea sub îngrijire medicală.” Panait îi dădu doctorului o sumă importantă de bani şi îl rugă să îl găzduiască pe bolnav la el în casă până când il va putea transporta la spital. După două zile, sub supravegherea medicului, îl transportă pe Buddle la spitalul din Sydney. Acolo, datorită îngrijirii medicale de calitate, bătrânul lup de mare... se mai puse pe picioare. Panait îl vizita în fiecare zi, mai ales că hanul sau de la Rocks era la o aruncătură de băţ de Macquarie Street, strada pe care se afla spitalul. Acolo îşi făcu chiar şi o prietenă, o soră medicală, tânăra englezoaica, Florence Nightingale. Auzise multe lucruri frumoase despre dânsa, cu mult înainte, la sanatoriul din Londra, unde fusese internat pe perioada cât invăţase să umble cu proteza. Dânsa lucrase acolo, inainte de a veni în Australia. Fiinţa fină, educată, venise la Sydney cu zece, doiprezece ani în urmă, pentru a organiza primul serviciu de surori medicale din Australia. Îi plăcuse atât de mult noile meleaguri, încât se stabilise permanent aici, chiar dacă îi era dor câteodată de familie, de prietenii din copilărie, sau de clima cu cele patru anotimpuri.
Florence se ocupa foarte mult de ingrijirea şi recuperarea sănătăţii căpitanului. Îi era milă şi de marinarul român pentru că rămăsese infirm atât de tânăr. Panait, proaspăt venit din Londra, avea multe de povestit despre ceea ce se intâmplă acolo, care mai e moda în marea metropolă, ce mai ştia de fostele ei colege, surorile de caritate de la sanatoriu. Îi povesti chiar şi neplăcuta aventură din Marea Irlandei, despre accident, despre Ipsas-Motan Gras şi cum acesta îl ajutase acesta să supravieţuiască. Florence fuse atât de impresionată, încât în prima ei zi liberă îl vizită pe Panait la han ca să cunoască faimosul motan. Îi mai spuse despre prietenul... Thomas Buddle că... „de-acum inainte va avea nevoie de îngrijire şi supraveghere medicală permanentă şi nu va mai putea lucra la far deoarece aceea muncă cerea un efort fizic destul de mare”.
Dupa câteva zile, Buddle se simţi mai bine şi fuse lăsat acasă. Panait, care îl vizitase zi de zi la spital, îi angajă o trasură şi îl transportă până la casa farului din South Head. Îl luase cu el şi pe Ispas, spre bucuria căpitanului care îl ţinuse pe genunchi tot timpul drumului şi îl mângâiase cu tandreţe. Încet, încet, cei doi marinari se împrieteniră. Buddle îl învită pe musafir să rămână peste noapte acolo. Panait vru să-l refuze pe moment, dar ştiind ca acesta avea nevoie de supraveghere medicală şi neîndrăznind să-l supere pe căpitan, luînd motanul cu el, acceptă până la urmă. Nu dormiră aproape toată noaptea, povestindu-şi unui altuia viaţa de marinar şi aventurile. Marea şi motanul îi apropia şi îi lega unul de altul. Buddle îi spuse de câteva ori lui Panait „fiule”, fapt care îl impresionase foarte mult pe acesta, aducâdu-i aminte de tandreţea cu care îl tratase bunul său tată. Îl rugă să nu mai stea la han şi să se mute împreună, în casa de lângă far. Acesta, fiind şi el singur şi neştiind încotro să o apuce, acceptă.
Între timp, administraţia portuară locală din Sydney, detaşă provizoriu, un bărbat tânăr, pentru a se ocupa de întreţinerea şi buna funcţionare a farului. Noul angajat se mută, împreună cu nevasta şi cei trei copii, într-o cămăruţă din spatele casei lui Tom Buddle. Căpitanul deveni din ce în ce mai supărat şi morocănos, deoarece copiii făceau multă gălăgie şi alergau toată ziua după Ispas, trăgându-l de coadă sau aruncând cu pietre în sărmana vietate nevinovată. Buddle fumegând de nervi, se duse la căpitănie şi ceru să fie trecut în rezervă, deoarece nu mai avea ce să facă la far. Dorea să plece de acolo deoarece se simţea inutil. Vroia să aibă linişte şi de aceea căuta să-şi cumpere o căsuţa undeva aproape de ocean.
Panait se pregătea să se întoarcă acasă. Dar la care casă? La Brăila nu mai avea pe nimeni! Anul era 1877. România era în toiul războiului cu turcii. Accesul navelor prin strâmtoarea Bosfor era controlat de musulmani, fapt care periclita chiar şi navigaţia pe Dunăre. Nu ştia ce să facă. S-ar fi dus cu o corabie până la Londra şi de acolo peste Canalul Manecii ar fi ajuns în Franţa, dar drumul pâna în România era destul de lung şi periculos la acele vremuri. Singurii săi prieteni, Ispas, Florence, şi Tom, erau aici în Australia. Căpitanul simţindu-i zbuciumul îl invită să se stabilească la Sydney şi să locuiască împreună cu el. După lungi clipe de chibzuială  acesta acceptă şi chiar de a doua zi porniră împreună să găsească o casă de cumpărat. Văzură multe proprietăţi frumoase. De bani nu se plângeau deoarece amândoi aveau destui, Panait cu suma luată de la asigurare, iar Tom cu cea primită de pe urma pensionării. Cel mai mult le plăcuseră o casă ciudată... situată pe creştetul văii care se deschidea spre Tamarama Beach şi pe care o cumpărară în grabă. Locul, semana cu o prapastie sălbatică, acoperită cu vegetaţie luxuriantă şi cu ieşire uşor accesibilă la drumul principal care ducea spre mijocul oraşului. În partea opusă, panorama era superbă, dedesubt marea de verdeaţă se unea cu un golf mititel acoperit cu nisip fin de culoarea aurului, mângâiat lin de de apele albastre ale oceanului Pacific care te invitau parcă la un voiaj sau la aventură pe intinsul lor. Casa era semisuspendată peste malul abrupt al prăpastiei fiind aşezată pe o fostă platforma de observaţie. Platforma o construiseră cu mulţi ani în urmă, deţinuţii din noua colonie engleză, din ordinul marinei militare a coroanei britanice, cu scopul de a se amplasa pe ea tunuri care să păzească coasta de est de vre-o invazie străină. Clădirea însă, era destul de nouă şi foarte solidă. O reparară şi o amenajară dându-i o formă de corabie. În loc de valuri, pluteau pe un hău de verdeaţă. Aveau chiar şi un catarg înfipt în mijlocul curţii, pe care fluturau două steaguri, cel englezesc şi cel românesc.
În fiecare dimineaţă, cam pe la aceeaşi oră, cei doi ieşeau pe punte, unde foarte serioşi, executau parcă, procesiunea inspecţiei echipajului şi al „corabiei”. Buddle, gras cu barba albă, îmbrăcat în uniforma marinei comerciale engleze, era căpitanul. Panait, musculos şi binelegat se îmbrăca de obicei ca un simplu marinar, dar câteodată îşi lua si el vestonul alb de căpitan de corabie. Atunci, comenzile erau strigate şi mai puternic, de parca cei doi erau angajaţi intr-o batalie pe mare. Spectacolul era caraghios, dar foarte amuzant şi interesant. Atât vecinii, cât şi cei din împrejurimi, aveau multă admiraţie pentru cei doi. Singurul, care nu-i lua niciodată în serios era Nelson-Ispas. Ambii stăpâni, poate din mândrie naţională, îl strigau pe numele pe care fiecare i-l dăduseră. Pentru Panait, motanul rămăsese tot „Ispas-Motan Gras”. Tom, în schimb, îl striga Nelson, dar uneori când avea spectatori i-se adresa elegant şi cu respect spunându-i  „Sir”, sau „Domnule amiral”. Câteodată când mai trăgea un păhărel în plus, căpitanul, luând o mimică foarte serioasă, se proţăpea în faţa lui Nelson şi îi dădea raportul de parca s-ar fi aflat în faţa corpului de ofiţeri ai marinei imperiale britanice. Atunci Panait, ca să râdă de el, începea să vorbească în limba lui Napoleon şi îşi punea pe cap o pălărie în formă de tricorn, care împreună cu piciorul de lemn îi dădeau un aer mai autentic... de pirat, decât de învinsul de la Waterloo. Acest lucru îl scotea din sărite pe bătrânul lup de mare şi astfel începea cearta, ameninţând că va da jos steagul inamic de pe catargul din curte. Soarele puternic australian decolorase culoarea galbenă a tricolorului românesc, transformându-o în alb, fapt care îl făcea să semene din ce în ce mai mult cu steagului franţuzesc. Buddle, având mersul mai vioi, ajungea mai repede la catarg şi se căznea să dea jos steagul românesc. Panait suparăt, lua motanul sub braţ şi se făcea că pleacă. Bineînţeles urma împăcarea, care se termina de obicei cu un chiolhan.
Cu timpul, lui Ispas începuseră să-i albească mustăţile. Într-o dimineată căpitanul Thomas Buddle nu mai răspunse la apel. Panait fuse foarte mâhnit din această cauză. Îşi pierduse poate, cel mai bun prieten-om, care îl avusese vreodată. Îl îngropă în cimitirul din apropiere şi deseori putea fi văzut împreună cu motanul negru stând nemişcat ore în şir lângă mormântul acestuia. Anii au trecut. Despre Panait şi Ispas-Motan Gras nu mai ştie nimeni nimic la Sydney  sau nici macar la Tamarama. Din când în când, lumea vorbeşte despre paradisul pisicilor din tufişurile care cresc pe coasta văii şi îndemânarea cu care acestea prind peşte, băgându-şi coada în apă, atunci când marea e liniştită. Totuşi acolo, se mai pastrează încă, o casuţă albă în formă de corabie. Cei care au norocul să poată face o vizită prin acele minunate locuri mai pot vedea, pe peretele de piatră de lângă uşă, o placă mică de marmura albă, pe care este sculptată o timonă, un motan şi iniţialele „N.I.M.G.” Poate, Nelson-Ispas-Motan Gras! Cine ştie...
 
 THE ENGLISH V ERSION OF THIS STORY
           THE FAT BLACK CAT
 (A TALE OF THE SEA)

Many years ago, in Brăila, a Romanian town lying on the shores of the Danube, there lived a kind little granny, whose name was Cornelia. Although she was a mignon lady, she had a large soul, and was always willing to help. Everyday she was prepared to lend a helping hand to somebody. But, she suffered from loneliness, because her only son, Leonard, was a sailor, and was always away from home. He was on the sea for months, sometimes even years, without coming home to his lonesome mother.
One evening, when Cornelia was heading for home, she heard a soft meow from a lane full of garbage and waste. She couldn’t bear listening to the poor little soul that was meowing forlornly in the filthy lane. She wanted to see who it was, and if the thing needed help. When she reached the rubbish dump, she saw a moving dirty Hessian bag. She was terrified at first, but she realised that there must be a living creature inside. She grabbed the bag out of the dump, and when she untied it, a skinny little black figure, looking like a cat, stared back. Cornelia was horrified, but she knew that she had to help the needy soul. She backed out of the lane and took the cat home. It smelled foul and was extremely gaunt and emaciated. It was barely alive. Cornelia, who had a wide knowledge about cats, realised that it was a tomcat. At home she washed him thoroughly. She tried to give him a bit of sausage, but he couldn’t get up of the floor. Instead, she got a straw and some milk, and nursed the kitten like he was her own baby. After the feeding session, the minute kitten curled up and went to sleep. Cornelia wrapped him in a wooly jumper, so he was warm and cosy.
The next morning, Cornelia was woken up by something tugging at the end of her blanket. She was so scared that she quickly sprang out of bed. Her heart lightened when she realised that it was only the little furry creature playing with the corner of the blanket. The kitten was playing and purring happily, as if he was never thrown into a rubbish dump. Cornelia fed him some more milk. This time, he wasn’t half-dead anymore. He lapped up the milk quickly.
Everyday, the kitten became stronger and stronger, until he was a beautiful tomcat. He had a fine-looking black coat, and was always jumping and playing around the place. The old lady named him Timothy, a name which reminded her of the dear little cat she had in her childhood years.
Timothy was a superb tomcat. He wasn’t wild and Cornelia trained him to be well behaved. The neighbours all loved him, because all the mice in the vicinity had disappeared since his coming. Because Cornelia was a generous woman, she fed him much – actually too much. In a couple of months he had ballooned tremendously, so no one called him Timothy anymore. The „Fat Black Cat” was now his usual nickname. Timothy didn’t care if the others teased him about his weight. All he cared about was having his fair share of food, and sitting lazily on the mat all day long. Cornelia also wasn’t as active as before. She used to stay at home for most of the day, because she didn’t have the strength to go out every day.
One day, Cornelia finally passed away and her son Leonard came back to Brăila. After giving all the belongings to charity, he sold the house, but couldn’t get rid of the cat. No one wanted a lazy creature like Timothy. So, in respect for his mother, he had to take the „fatty” on the sea with him. Once on the ship, the sleepy boy could kiss delicacies goodbye, because Leonard only fed him fresh fish. Of course, Timothy hated fish, but it was his only lifeline, and he had to cope with it. He soon got used to it, and after a while he started to enjoy eating it. He was also forced out of his eat-sleep routine. The sailor didn’t let him daydream. Soon, Timothy was more active and his weight had dropped to a healthy level.
His new owner traded on the sea in several types of goods. Firstly, the couple made short voyages on the Black Sea, from their hometown Brăila to another Romanian port, Constanţa, or sometimes even to Odessa. Then, they started sailing through the Bosporus Strait. They went into the Mediterranean Sea, because Leonard knew that Greek olive oil was very sought after in England. He had heard that this was a very good trade, and that the people involved in it made lots of money. The cat and the sailor started making frequent voyages from Greece to Southampton, London or Liverpool. After each voyage, they returned full of money. When Leonard was busy, he employed some other seamen in his crew, but usually the ship was only managed by Timothy and his captain.
Leonard, who was a sulky and solitary man, was not always happy and kind to Timothy. The tomcat was also afraid of the immensity of the sea, so he spent most of his time on the sailor’s bed inside the cabin. But, they finally both came to their senses, and started being friendly to each other. They knew that they needed each other, because otherwise they would both be lonely and miserable. At first, this so-called friendship was more like an agreement between the two, but after a while together, they became quite good friends.
One afternoon, when they were returning from Liverpool, crossing the St George’s Channel from the Irish Sea, a horrific storm struck them. Timothy, who wasn’t used to this type of weather, hid under the Leonard’s bed and dug his claws deeply into the wooden floor to keep his balance. Leonard, who was in duty at the steering wheel, was struggling to keep the boat as steady as possible. In a split second, the mast broke in half and fell down and trapped Leonard’s leg under it. Leonard, who was nearly dead, was immobilised under the weight of the mast. The storm continued to rage, and the boat was plunged into blackness. Timothy was scared to come out of his cosy hideout and see what his owner was doing outside. He stayed there for the whole night, and in the morning gained some courage and came out. He very quietly climbed the stairs to the deck. When he stepped on deck, he saw all the debris in front of him – knotted ropes, broken masts and torn sails.
Leonard was nowhere to be seen. Timothy only managed to produce a soft meow. He knew that something bad had happened. When he reached the stern of the boat, he saw the broken mast and under it the still Leonard. He went over and tried to wake him up, but nothing happened. Timothy then sat on his owner’s chest and began meowing desperately. He began to meow louder and louder, until he heard a groan. He saw his master’s eyelids move slowly. The poor man opened his eyes, and then closed them again. He tried to escape from under the mast, but his body failed him. He tried several times, and the last time, the heavy mast released its pressure. The shocked tomcat sprang up into the air, nearly falling overboard! Leonard realised that his leg was broken and crawled to the cabin stairs. He slid down them and with a tremendous effort managed to get into the room. His first desire was to reach the water barrel. Being very thirsty, he drank some water and then fainted again. Timothy went back on the sailor’s chest and started to purr in his ear. After a while, Leonard woke up again, but he couldn’t do anything besides screaming with pain. The ship, which now resembled a ghost, was floating wildly in unknown waters.
Another day passed by and Timothy knew that his friend was suffering harshly because of his broken leg. The leg was now very swollen and Leonard was between life and death. The only thing that kept him going was the water barrel, which was slowly running out. And, Timothy wasn’t exactly happy either. He was starving, because Leonard didn’t have the ability to catch fresh fish anymore. He examined every single nook and cranny of the ship, but found no food. Because of his hunger, Timothy was forced out of the cabin and onto the deck. He was spying on some food to catch. He hoped some seagulls would come by. Too bad for Timothy! They were too far away from the shore to see any seagulls. Catching and eating the birds was out of the question.
The cat was getting hungrier and hungrier every day. One day, when he couldn’t bear it any longer, he went over to the fishing net and examined it carefully. There was nothing in the net except some algae. The smell of fish from the net was making Timothy crazy with hunger. Because of the storm, the net was halfway overboard. He had a plan going in his mind, and quickly climbed down the net, until he was on the outside of the ship. He frantically searched the net for even the tiniest remnant of fish, but found nothing. Now he wasn’t angry anymore – he was desperate. He then saw a fish coming out of the water and diving back in. He was so scared by this sudden appearance that he fell in the water. Luckily, the seas were calm, and he had no trouble whatsoever reaching the hanging net and getting back aboard. But, the fish gave him an idea that would soon save both his and his captain’s life.
Although terrified, Timothy went back down the net to the water. He poked the end of his tail into the water and twitched it a little. Immediately, tens of little silver fish appeared. With a sudden movement, Timothy dug his claws into a fish and pulled it out of the water. He immobilised it and slowly-slowly climbed the net and came back up to the deck. He then started to gobble very quickly, and in a few seconds the fish was gone.
He had never eaten something more delicious. He thought back to the time when he had hated fish, and now he was thinking how scrumptious, magnificent and beautiful they are. But, one little fish didn’t satisfy his huge appetite. That was no problem anymore. He went back down again, and this time caught a bigger and healthier looking fish. He bought it back to the deck, and devoured this too. Now, a sudden laziness came upon him, and he felt like doing nothing and going off to sleep. He went down into the cabin to have a nap. There, Leonard was raging with pain. Timothy didn’t think of sleeping anymore, but of helping his disadvantaged friend. He thought of the times when Leonard shared his daily catch with him. Now it was his turn. He ran up the stairs to the deck and over the side of the ship. This time, Timothy found it much easier to catch fish. He put his tail into the water courageously and when he took it out again, he had a beautiful big fish, much larger that the other two. He climbed back up the net and then down to the cabin and put the fish near Leonard’s mouth. Leonard opened his eyes and saw the fish in front of him. He took a great big bite. Realising what he had done, he took a knife out of his pocket and cut the fish into small pieces. Even though it was uncooked, Leonard enjoyed it tremendously. Seeing that his friend has already gulped down the fish, Timothy ran out of the cabin and was back with another fish in a second. Leonard also ate this, and then went to sleep.
A few hours later, he woke up. His leg was still hurting badly, but he was feeling a bit better. Next to him were three dead fish, guarded by Timothy. The sailor ate them quickly, and made a supernatural effort to climb to his bed. Because of this, he fell unconscious again.
A few endless days and nights passed, and Leonard was still eating the fish offered by the fisherman on four legs. His leg had developed an earthy sort of colour. There were also some purple parts, and the sailor realised that it was gangrene. He felt that in a few days he would be dead. So, he reached for a bottle of rum, drank half of it, and then fell asleep. He dreamt of walking on the clouds without falling, and then reaching the end of the cloud, when he fell off into empty space. Then, with great effort, he would manage to climb back onto the cloud and keep on walking. Once, he fell towards Earth, and saw rivers, waterfalls, mountains, houses and even people. He felt as if they were all trying to say something.
Scared, he woke up. He saw two people standing in front of him. One of them was holding Timothy the cat in his arms. He thought he was dreaming again, but he felt the pain in his leg and realised that this was real. One of the people asked him in English what happened with him and his ship. Although he could barely be understood, he told the couple about the storm and the accident. One of the two people stepped forward, examined his leg, and nodded in a bad way.
Again, Leonard lost his conscience, going back to the world of dreams. He thought he heard some voices, then a noise made by a saw, a rustling of leaves, chopped-down trees, a sharp and agonising pain, and then blackness. He stayed like that for quite a while, until he woke up a couple of days later. He realised that he was lying on a hospital bed. He looked more carefully and saw a young woman dressed in a sky-blue uniform. The woman greeted him and asked him his name.
Leonard now came back to his senses. He remembered what had happened to his leg. He was still feeling that sharp pain. He tried to move his leg but realised that there was nothing to move. His leg had disappeared from the knee downwards. Now he understood why he was in hospital, and began to cry. The lady came up to him and put her hand on his forehead. She told him to have optimism, and that he would soon be getting better. She also told him that he wasn’t the only person in the world to have his leg amputated. He closed his eyes and many images of the disaster flashed back into his mind. The storm, the broken mast, the cabin, the water barrel, the uncooked fish, Timothy… Timothy! Where was Timothy? He screamed out loud:
- Where am I? Where is Timothy, The Fat Black Cat? Where is my dear Timothy that saved my life?
- I don’t understand you sir. What kind of cat? the nurse replied, wiping his perspired forehead. All I know is that you are in the orthopedic section of the Royal Hospital of Plymouth.
- Did you say Plymouth? How did I get here? Where is my dear tomcat?
- A coach bought you here, belonging to the Port Authority. I don’t know anything about the tomcat.
- I want Timothy! I want Timothy! Where is my beloved Timothy?
The young nurse looked up at the ceiling, thinking that the sailor had lost his mind. She walked towards the door to tell the doctor about this.
- Don’t go dear lady, said Leonard, I’ll explain all about this. Please stay.
- OK. Fine. My name is Samantha. I will only stay if you call me by my first name and tell me the whole story.
So, Leonard told Samantha the story about the storm, the accident, about the fish caught by the tomcat, and how he saved his life. She understood everything, and promised the patient that she will go and enquire about Timothy. A few days later, Samantha returned, and told him that he was rescued by an Australian trading vessel, which bought him here to Plymouth. Unfortunately, no one knew anything about his boat or the Fat Black Cat.
A month passed, and Leonard was feeling better each day. He was starting to get out of his bed, going around the hospital garden in his wheelchair. He was still discontent about not being able to walk. The doctor, however, gave him hope, saying that he could order a brace that would make him able to walk again. Leonard very excitedly ordered one. The doctor also told him that the best leg brace specialists were in London. He immediately left for London, staying there in a sanatorium. In a short time, he got fitted with the brace. His first steps with it were accompanied by hardship, lots of tripping and falling, but also buckets of hope.
Two months later, he was walking quite fine. Meanwhile, he had contacted Lloyd Maritime Insurance, who compensated him with a hefty amount of money. He was lucky; because he was trading with the English he was obliged to have insurance, so the famous company gave him compensation in no time. Overnight, he became a man with wealth, but without too much hope and happiness. He was lonely, and had no friends. He was sad because of the wrecked boat, as it was his father’s. But his greatest worry was that he couldn’t find Timothy anywhere. No one knew anything about him. He was homesick, but he couldn’t return home to Brăila, because Romania’s new king Carol I was preparing the Romanian Independence War against the Ottoman Empire. The Russian-Romanian-Turkish war had started.
In the meantime, Leonard had hired a detective, and made him find his rescuers. He wanted to thank them and ask them if they knew anything about his much-loved Timothy. Not even two weeks had passed, and the detective gave him both good and bad news. The good news was that the rescue boat had been found. It was called „Billabong”. The bad news was that the boat had returned to Australia, so he couldn’t talk to them about Timothy. But, the sailor still had hope that Timothy didn’t go down with the stricken vessel. The detective also told Leonard about the captain of the Billabong. His name was Tom Buddle and he was from Sydney. Leonard instantaneously went to the Port Authority and sent mail to Buddle in Australia.
Time passed slowly, and Leonard was getting sick of the rainy, windy and generally dull weather of London. But, one day, he received a personal letter from Tom Buddle. In the letter, Tom told him that he had retired, and lived in a lighthouse, in South Head, close to Sydney. But, there was better news to come. The captain said that the black cat was with him at the lighthouse. He had been rescued from the boat and taken to Australia. Tom had given him the name of Nelson, because he didn’t know that the tomcat was actually called Timothy. Leonard was crazy with happiness. Because he missed the sea and longed for some adventure, Leonard boarded the first boat that was bound for Sydney.
After a few months on the sea, where he made stops at Cape Town, Zanzibar, Bombay and Jakarta, Leonard had finally arrived on Australian soil. He thought that Sydney Port looked very small compared to the sprawling metropolis London. It resembled his hometown Brăila. The only difference was that Romanian was spoken in Brăila, and the Sydney ordinary people spoke a hard-to-understand English, very close to the Cockney slang that the London East-Enders spoke. He stopped at a hotel in the stylish Rocks quarter, where most of the rich people went out. He didn’t even rest at the hotel, but hired a coach immediately to go to South Head. He couldn’t wait to see Timothy. Finally, after travelling a couple of hours on dusty tracks, he reached the lighthouse. The sun was already beginning to set. He told the coachman to wait for him, and approached the massive wooden door of the lighthouse. He knocked three times.
- Who is bothering me at this hour? said a hoarse voice coming from inside.
- It is me sir, the one who’s life you saved in the Irish Sea.
- I’m too tired now to have any visitors.
- But I beg you, please Captain Buddle, please open the door. I’ve bought you a lovely present. Please, I want to see Timothy, or, as you call him, Nelson.
- I don’t want any present! said the captain in an angry voice, and I don’t want to give you back the tomcat. It is the only friend I have and I do not want to part with him. Please leave!
- Please understand me sir! I have come all the way from London to have my cat back. He was the one that saved me from death. He was the one that caught food for me when I couldn’t get up. I will give you money… as much as you want, just please give me back my tomcat.
- I’m not giving you any cat! Nelson is mine and I don’t want any reward for him. Your reward was that I saved you from death. You should be satisfied with that. Now go back where you belong!
Leonard didn’t want to upset Mr Buddle, because it was he who rescued him from the ship and took him to the hospital at Plymouth. But, he felt like crying. He had come all this way for nothing. At least Buddle should’ve let him see Timothy. He sat wearily on the bench in front of the lighthouse. He was so angry that he didn’t even want to go back to the hotel. Now it was totally dark outside. The coachman signalled him that it was time to go. Leonard stood up and desperately shouted: “Timothy, Timothy…". He didn’t hear any response. He thought that maybe the bad captain had tricked him. Maybe he was making fun of him. Maybe his dear Timothy was dead. Maybe this was the price he had to pay for being saved from death. He had bought with him a small barrel of rum as a present to the captain. He got this, and put it in front of the lighthouse door. He still wanted Buddle to know how grateful he was because he had rescued him. He then went inside the coach, and back to the hotel in The Rocks. He didn’t sleep all night. He had had no tact when approaching the captain. He should’ve insisted. He had to see Timothy.
The next day, Leonard woke up in a bad mood and wandered aimlessly around town. In the evening, he got very drunk with some Malaysian sailors. He then returned to the hotel and slept very badly. He had nightmares about Tom Buddle and Timothy. He dreamt of Buddle climbing with Timothy in his arms to the top of the lighthouse and then throwing the cat down from there. He dreamt that he was there also, and tried to catch the falling tomcat. But, as it was night, and the cat’s fur was black, he couldn’t. Then he looked up and saw Buddle doing this again and again.
He woke up in an extremely horrid mood the next morning. He had to do something. He had to make a decision. He had to go back to Tom Buddle’s lighthouse. He had to plead with him again. He had to convince Tom to give him his four-legged friend back, even if he had to pay dearly for this. So, he boarded a ferry that took him to Watson’s Bay. From here, he hired a coach, stuffed it with goodies, and set off for the lighthouse. He arrived at Tom’s house at noon, when the Australian sun made you feel like you were in an oven. He knocked hopefully at the door, but there was no answer this time. He tried to open the door, and, unexpectedly, it opened. Leonard entered the house, which smelt strongly of rum. He shouted out the captain’s name, but there was still no response. He searched through all the other rooms, but still no sign of the captain or Timothy. He went back outside and looked at the lighthouse. He saw that the door was open. He entered and bellowed the captain’s name at the top of his voice. He knew something bad had happened.
There was no answer, but he heard the echo of a meow. Leonard quickly shouted: “Timothy, Timothy” and started to climb the stairs, with a great deal of effort because of his leg brace. He climbed the stairs, one at a time, until he got to the third landing, where he saw the captain unconscious. He smelt very strongly of rum, and looked like he had an accident. Leonard momentarily forgot about Timothy and tried to make Tom get up. He called for the coachman to come up and help him. The coachman heard and ran up the stairwell. The captain opened his eyes a little and started to make choking sounds.
- My heart, my heart..., whispered Buddle.
- What happened, sir? said Leonard.
- My heart, heat, stairs, rum…
- Can I help you with something?
- You again? Leave now! Have you come back for the cat?
- I was just trying to help.
- I’m not giving you anything! Nelson is mine!
The captain lost his consciousness. The coachman, who was quite strong, picked up Buddle like a sack of potatoes and descended down the flight of stairs. But, Leonard climbed up the stairs until he got to the top of the lighthouse. When he opened the door, Timothy jumped into his arms. A tremendous happiness swept over him and he started to cry. Timothy started to purr. Remembering Buddle, he climbed back down the stairs as quickly as he could and went over to the coach. The coachman had already stuffed the captain in the back seat and was ready to go.
They set off at a gallop towards Sydney. The sick captain was making choking and gurgling sounds from time to time. They reached Watson’s Bay, the closest suburb where there was a doctor. They went with Buddle into the clinic, where the doctor said in a content tone, “It is lucky that you bought him here so quickly. He had a heart attack and he has to stay under medical assistance”. Leonard paid the doctor a nice amount of money to take care of the Mr Buddle until he was well again.
After a few days, the doctor at Watson’s Bay transported the patient up to Sydney Hospital. Here, because of the good quality medical assistance, the captain was back on his feet in a short time. Leonard visited him every day, because the hotel he stayed at was very close to the hospital. Leonard even knew one of the nurses there – Florence Nightingale. She was a young English nurse who had come to Australia twelve years ago. She had worked in the sanatorium in London where he stayed and had come here to Sydney to establish the first nursing service in Australia. She liked Australia very much, so much that she even decided to stay permanently here. They became friends easily, mainly because Leonard had just come from England and he had many things to tell her about what was new in London and at the sanatorium. He even told her about the adventure with Timothy, and how he saved his life. Florence was so impressed by all this, that the next day she came to Leonard’s hotel to see the ‘famous’ Timothy. She told him that his friend Captain Buddle couldn’t return to the lighthouse, and that he needed permanent medical assistance.
A few days later, Buddle was feeling better and was allowed to go back home. Leonard went and visited him every day, hiring a coach to take him from The Rocks to South Head. He also took Timothy with him on every visit, much to the delight of the captain, who let the cat sit on his knee the whole time. Slowly-slowly, the two sailors became good friends, and Buddle offered to let Leonard sleep at his house for the night. Leonard wanted to refuse at first, but because he knew that the captain needed medical assistance and he didn’t want to upset him, so he took the cat and went to the lighthouse. They didn’t sleep for the whole night, because they were too busy chatting about their life and adventures. The cat and the sea brought them together. Leonard was very impressed when Buddle called him ‘son’ a few times, reminding him of the kindness of his father. The captain even told him to quit staying at the hotel any more, so that they could live together in the lighthouse. The Romanian, feeling lonely, accepted.
Meanwhile, the Sydney Port Authority had temporarily sent a young sailor to look after the lighthouse, even though the captain and Leonard were still living there. The young man had moved in a small room beside the lighthouse, along with his wife and three children. Captain Buddle was getting angrier by the day, because the children were making heaps of noise, and were always chasing Timothy, trying to pull his tail and throwing stones at him. Buddle, who was enraged by this, went to the Port Authority and told them that he didn’t want to live in the lighthouse anymore, and that he was too old to take care of it. He wanted to move to a place where there was peace and quiet. He wanted to buy a house somewhere near the ocean.
Leonard was also getting ready to go home. Which home? In Brăila, he had no one. The year was 1877, and the war with the Ottomans had started. He couldn’t go through the Bosporus Strait, because it was controlled by the Turks. He didn’t know what to do. He would’ve gone to London, and then crossed the English Channel to France, from where he would’ve went on land to Romania. But, that journey also seemed dangerous and long. His only friends, Tom, Timothy and Florence, were all here in Sydney.
So, Leonard decided to stay, and together with Tom Buddle, they searched for a nice new home. They saw many beautiful properties. They didn’t worry about the price, as each of them had enough money – Leonard had money from Lloyd insurance, and Tom had received money for superannuating. After all, they found a home on Tamarama Beach, which they bought immediately. The house was very convenient. It was close to the Sydney road and there was lush vegetation, a beautiful panorama and a beach with fine golden sand. They also enjoyed the picturesque Pacific Ocean nearby. The building itself was quite new, and Leonard and Buddle renovated it so that it looked like a boat. Instead of waves, the ‘boat’ was floating on a beautiful sea of grass. In the middle, they even had a mast, where the Romanian and British flags flew side by side.
Every morning, the two men came out of the house very seriously and inspected the crew of the ‘boat’. Buddle, who was fat and white-bearded, was the captain, and Leonard, who was muscular, was just dressed as a simple sailor. Then they both used to give orders loudly, as if they were in a sea battle. The show was quite ridiculous, but amusing and interesting. Their neighbours admired the two very much. The only one who never took them seriously was Timothy-Nelson. For Leonard, he was still the Fat Black Cat. On the contrary, Tom used to always call him Nelson, but sometimes, when other people were watching, the cat was addressed as ’Sir Nelson’, or ’My Admiral'.
Sometimes Tom used to drink too much, and used to report to Nelson as if he had found the officers of the Royal British Navy. To make fun of him, Leonard used to speak as if he was Napoleon, sometimes even putting a hat on that resembled Napoleon’s. With this and his wooden leg, he looked more like a pirate than the man who lost the Battle of Waterloo. This made Tom very angry, because Napoleon was French and he was British. He said that he would take down the enemy flag from the mast. The Australian sun had fadded the yellow in the Romanian flag to look like white, so that it resembled the French flag. So now the French flag was flying next to the British flag. Buddle went up to the mast and cut off the Romanian-now-French flag. This made Leonard very angry, and he put Timothy under his arm and pretended to leave. Of course, they made friends again, and had a feast and a party.
Time passed very quickly, and soon Timothy’s whiskers began to grow grey at the ends, and one day Captain Thomas Buddle passed away. Leonard was full of grief. He had lost his only friend – sorry, I should say, his only human friend. He still had Timothy with him. He buried Buddle in a nearby cemetery, and many times, a black tomcat was sighted near the grave.
The years passed. No one in Sydney, not even in Tamarama, knew anything about The Fat Black Cat and Leonard. But, there still remains a white house in the shape of a boat there. For those who are lucky enough to visit it, they can see on the wall, near the door, a small marble plaque with a sculpture of a steering wheel, a tomcat, and the initials ‘NFBC’. May be... ’Nelson – Fat Black Cat’.
                George R. ROCA, Sydney, Australia 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971