Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
Se află în dezbatere: Daniela Gîfu, Dimitrie Grama, Corneliu Leu, Toma George Maiorescu, Adrian Severin, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Juli Zech, Cristian Zainescu
Articole de: Ion Raţiu,Dmytro SAVIUK-Citizen Journal, Constantin T. CIUBOTARU în dialog cu Alexandru Cetăţeanu, prof. dr. Adrian Botez
Articole de: Mona Agrigoroaiei, Aurura Petan ( Formula-AS), DACIAN DUMITRESCU, SERGIU GABUREAC, LUCIAN AVRAMESCU
Articole de:Titus Filipas, Viorel ROMAN, Gheorghe Tanasescu, MARINA CONSTANTINOIU
INSEMNARI DESPRE TRECUTUL APROPIAT AL LITERATURII- CORNELIU LEU face triste completări la un jurnal din 1949, Valery OIȘTEANU – despre onirismul si suprarealismul românesc
Articole de: Laurentiu BADICIOIU, Dan LUPESCU, Al.Florin TENE, Theodor DAMIAN, Toma George VESELIU, Adrian BOTEZ, Veronica IVANOV, Ed. FIDES, Alex. STEFANESCU. Despre: Marian Barbu, Festivalul de la Mizil, Poeti actuali, Daniela GÎFU, Corneliu BERBENTE, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, Georgeta RESTEMAN, Ion Mihai CANTACUZINO, Daniel IONITA.
TREI DOAMNE ALE POEZIEI DE AZI: Dorina ȘIȘU,Georgeta RESTEMAN,Mariana ZAVATI-GARDNER
PROZĂ DE:GABRIELA CĂLUȚIU SONNENBERG,OCTAVIAN LUPU și GEORGE ROCA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- PARTEA I
Partea II
Partea III
TREI DOAMNE ALE POEZIEI ȘI TREI PROZE

                   Dorina Şişu  
 
 Șoaptele trădării

Sângele îl simt cum aleargă în corp. Pașii devin grei. Lumea își vede de drum. Eu caut o cale. O explicație apoi o întrebare nu-mi dă pace; ”de ce?” și continui să-mi schimb gândul privind la fețele oamenilor de pe stradă.
Eram într-un pătrat. Un om a venit și a spus:
- Acesta este locul tău. Aici faci tot ceea ce trebuie, ceea ce vrei, dar să fie bine pentru toată lumea.
Fericită am intrat în pătrat și am aranjat totul după cum mi-a spus sufletul și după cum prietenii m-au ajutat. Pereții pătratului prinseseră viață cu toate poveștile lumii, dar mai ales cu istoria și legenda lui. În mijlocul pătratului am pus o masă frumoasă. În dreptul ușii s-a oprit cineva. Vântul aducea o șoaptă. Șoapta aceea a vândut adevărul și a lovit în tâmpla mea cu o sabie. Multă cenușă s-a adunat la picioarele mele. Vântul o ridica și o așeza în ochii mei. Șoaptele continuau să intre aduse de vânt:
- Cine este această străină și ce caută în pătrat? Pe locurile acestea noi am fost primii. Cine este această străină care vorbește limba noastră?
- Este un nimic necesar. Îl vom ucide și nimeni nu-i va duce dorul. Cine să întrebe de un nimic?
- Ai dreptate. Cine?
Când s-a făcut liniște, am deschis ușa și am fugit. Încercam să-mi îndes mâinile în buzunarele rupte. Ajunsă în stradă am început să plâng, să caut, să privesc, să uit, dar mai ales îmi căutam calea. Trăisem visul altui om. Delirant e sensul pe care alții ți-l tatuează.
Îndesam și mai tare mâinile în buzunarele rupte. Să mă gândesc la rațiune, îmi spuneam, să mă gândesc la măsură, la impuls, la continuitate. O doamnă în vârstă se oprește în dreptul meu și mă întreabă dacă sunt ok. O privesc lung. E frumoasă. Zâmbește cu mâinile întinse spre mine. Îi mulțumesc și îi doresc o zi frumoasă. În vitrina unui magazin mi-am văzut chipul. Ridurile erau adevărate dungi negre și vârsta se dublase. Cenușa din ochi devenise albastră. Stranie prezență, al cărui chip mă vinzi? Ah, urlet de lupi, pe frunzele pădurii odihnești toate visele mele, dar mai lasă-mi puțin timp să îmi adun existența într-un loc în care vântul să nu bată și șoaptele să nu mă ajungă.
 


 Acolada cu mere

dacă întorc pământul pe dos
roua rămâne pe cer
și-n fiecare dimineață
ne-am șterge absurd
pe tălpile goale
cu mijlocul cerului
pe dureri
și pe lacrimi
pe nopți sfâșiate
cu aceleași bătăi de vise

hai să fixăm crinii în dreptul nostru
să ducem cenușa în dreapta pomului uscat
apoi să așezăm merele
în fiecare duminică
și să ne prefacem inocenți
***
 Regrete pe fugă

un sfârșit oarecare și-a întors fața pe dos
a văzut din afară singurătatea lui
sărbătorile și secretele
a văzut femei plângând și copii mirați
bărbați dând din umeri și violând
bărbați mințind și înjurând
a văzut bătrâni privind la fereastră oftând
nepăsarea ploilor tinere de vară
dar mai ales a văzut dureri în egale iubiri

i s-a făcut sfârșitului milă
și a întors pe dos suferințele
dar a urmat doar tăcere
țipetele se priveau și amuțeau
se rupea lumina în ochi
și lacrimi de regret tăiau fața sfârșitului
pentru că știa ce mult timp a stat în fața omului
el simțea cum se făcea trup
și cum se scurge otravă pământului
  

 trupul
trup al marginilor, treci peste ghețuri ocrotind culori pe care ochiul le tânjește, obosit nu e timpul și nici forma pe care pământul o îndură, trup în care strângi urletul vieții ca pe un miracol, strângi jocul destinului într-o piesă cu numele tău. trup mistuit de șuierul lumii, hai stai, primește împăcarea firescului și șterge-ți de pe tâmple lacrimile mele care au rănit sărbătorile.
***
gând
Nu poți limita iubirea, nici durerea, nici privirea. Nu poți conduce noaptea ca ziua și nici bea vinul după apă. Respectul de a te păstra ca om, e valoarea pe care o atribui celui de lângă tine.
***
șansele
Dai șanse zilelor să devină frumoase, dar te trezești că te răzbuni pe viață scormonind după fericire uitând să-ți trăiești prezentul. Suntem clasici și purtători de ambiții. Suntem căutătorii simplității, dar nu știm să fim simpli. Suntem judecători, dar uităm să ne judecăm. Ne scriem durerile pe stâncă pentru că nu știm să căutăm nisipul. Sprijinim plăcerile pe iluzii și privim uneori la noapte, privim la țipătul ei, ședem pierduți și slabi de parcă nimic nu ar mai exista după acel moment. Și poate că vom învăța să privim la fericirea de sub picioarele noastre.
***
alt gând
suntem mici din mari, dar la un moment dat suntem atât de mari încât nu ne putem închipui depășirile. să rămânem unde ne duce viața, să mergem acolo unde nu putem rămâne, dar să zâmbim acolo unde plânsul ridică durerile la verticală pentru că noi suntem acolo unde privim.
 
 




   Georgeta RESTEMAN
POEME DE DOR
  
 DE-AR FI...

De-ar fi să mă descopăr dintr-o urmă
De lujer smuls din rădăcini şi rupt
Când gândurile-n tâmpla clipei scurmă
Şi-nnoadă-n franjuri visul întrerupt

De-ar fi ca să mă nasc din nou, din doruri
De tânără fecioară-n miez de vară
Cu jar de maci în suflet, cu onoruri
De lied-uri lin şoptite de-o vioară

Aş şti s-adun din unduirea ierbii
Doar adierea blândului zefir
Privind la râu cum se adapă cerbii
Să-nlătur spini din rug de trandafir

Înmiresmat, în sângeriu veşmânt
De taine prinse-n trena nopţii slute
Apoi să-mi iau tainul din cuvânt
Îngenunchind în clipele durute

Pe lacrimi reci din roua dimineţii
Cu pumnii strânşi dar sufletul deschis
Strivind în gând amărăciunea vieţii
Dar pribegind prin colţul meu de vis...

ÎNTRE MINE ŞI TINE

de dragoste plin
sufletu-i rază
îi simţi mângâierea?
ţi-atinge lin fruntea

săgetări de lumină
alb minaret
pe cerul senin
ce rece e insula mută

gheţarul exilului meu
curcubeul iubirii
puntea ce-aşează
între mine şi tine
un strop de divin

Dumnezeu!



SPERANŢA

Mai bate-o oră-n noaptea răvăşită
Secunde curg prin fante de lumină
Prin maci de jar şi trena lunii, lină,
Speranţa-nnoadă lacrima-i zidită

În sanctuarul tâmplei ostenite.
Gânduri robite-n nevăzute chingi
Ce strâng cumplit, se zbat neostoite
Şoptind mereu: învingi, învingi, învingi!

Speranţa-mi se-ncovoaie, plâng şi tac
Ce zbucium scurmă-n spaima depărtării!
Sunt pe-un tărâm - un petec de uscat
Ca o batistă pe obrazul mării.

Atâtea vise prinse-ntr-un grăunte
Se trec prin mine, ce năvalnic dor
De trai tihnit, la poalele de munte
Inundă astăzi sufletu-mi – izvor…

Îmi  plec genunchii-n clipele durute
Doamne, rămâi nădejdea mea, Eşti viu!
Lasă-mi speranţa fără temeri slute
Să pot s-alung tot greul în pustiu…


IARNĂ INSULARĂ

Pribeag şi deşirat printre ruine
Gândul trudeşte-adesea-n miez de noapte
Se răsucesc ghirlande reci de şoapte
Şi nesfârşiri de dor... de dor de bine.

Întunecaţi, bolnavi de neputinţă
Plâng nori de plumb peste nisip şi pietre
Din trupul lor ţâşnesc vii arbalete
De parc-ar scrie-a Cerului sentinţă

Cu limbi de foc. Ce stranie mi-e iarna!
În loc de fluturi albi pe coapsa-i fină
Sau fulgi gingaşi din picuri de lumină
Prin situri zei amorfi îşi sună goarna...

Mă biciuie cu stropi miraţi de ploaie
Un vânt neiertător ce-şi ia tainul
De răvăşire... şi sporeşte chinul
Când chiparoşi în coama lui îndoaie.

Pe ţărmul mării, plini şi ei de-ocară,
Trişti pescăruşi sosiţi din larga zare
Privesc cu nostalgie-n depărtare
Gândind la iarna noastră... insulară.

 

PLECĂM DIN NOI ÎN FIECARE IARNĂ

Plecăm din noi în fiecare iarnă
Să adunăm din gheţuri visuri mute
Când ne-nfăşoară în tăceri durute
Zăpezile ce-au început să cearnă.

Doar Cerurile ne primesc ofranda
Arce de curcubeie în cunună
Cu gânduri line prinse-n flori de lună
Când pe pământ mai joacă sarabanda

Fals deşănţat şi ură şi minciuni.
Trăim tăcuţi, cu sufletul plângând
De alb, de pace, de frumos flămând
Dar ne găsim speranţa-n alte lumi...

Suntem destine-nţepenite-n brumă
Şi-n ierni pătrunse-n vieţi năpăstuite
Ni-s visele dorinţi neîmplinite
Iar noi cobaii tăi, lume nebună!

Plecăm din noi în fiecare iarnă
Şi-n primăveri sădimu-ne credinţa
Doar Cel de Sus ne poate da sentinţa!
Şi norii-au prins din nou zăpezi să cearnă...



NOAPTE INSULARĂ

clinchet de stele
zurgălăi din lacrimi de lună
măslini tremurând urgisiţi
portocali-atârnând roade grele

arbuşti înfloriţi... rătăciţi
prin urmele reci de furtună
icnete rupte
tablouri ciudate, rupestre

marea chemându-şi frământul
zeiţe de ipsos cu frunţile supte
nisipuri, clepsidre-acareturi terestre
ore, secunde-ncălcând legământul

suflete-aprinse
torţe de gânduri pribege
acropole albe, umbre de timp
ruguri de doruri, focuri nestinse
umeri de flăcări blesteme trudind să dezlege
iubire, tăcere, speranţă şi-un alt anotimp...

MI-E DOR

Mi-e dor de-un colţ de ţară, liniştit,
De tinda-n care m-am simţit copil
De floarea de salcâm, de fân cosit
Prin care-ades’ mă furişam tiptil

Spre râu... unde visam la nesfârşit
La câte, Doamne, nu visam atunci
Mi-e dor de satul meu cel primenit
De roua munţilor, de maci din lunci

De umbra deasă, mărul de la drum
Şi de alunul drag, lângă fântână
Mi-e dor... atât! În jur e numai scrum
Mi-e gândul la măicuţa mea bătrănă

Ce stă la poartă şi-şi aşteaptă pruncii
Nu i-a văzut demult...inima-i plânge
„Din gard s-au rupt încet, încet ulucii...”
Îşi zice-n gând şi mâinile îşi frânge.

Măicuţă dragă, chiar plecaţi în lume
Noi te purtăm în suflet cu mândrie
În munţi cerniţi sau mările cu spume
Căci rupţi am fost de astă tristă glie

Muncim, pribegi, străini, fără simbrie
De la cicoii noi ce ne-o pângăresc
Ne este dor de-o altă Românie
De adevăr şi suflet românesc!


SIMFONIE ÎN ALB...

Simfonie în alb... visul de-acasă
Cedri din Troodos topindu-şi veşmântul
Gheţuri trudind să ucidă cuvântul
Stropi de sudoare pe frunte-mi apasă.

Căldură în suflet, alb în privire
O insulă rece, ce iarnă sihastră...
Marea cântând simfonia albastră
Ruine ce-ascund poveşti de iubire.

Destine strivite în mituri străvechi
Zei şi zeiţe râvnind „paradisul”
Vise ce mor înecate-n abisul
În care nisipul şi marea-s perechi...

Scriu cu petale de floare de nalbă
Cumintea-mi trăire, dragoste lină
Nouri se zbat dar mi-e inima plină
Notele-ngână partitura mea albă.
  

 

Mariana ZAVATI GARDNER



VERSURI DE DEPARTE
  

O PROBLEMĂ DE VÂRSTĂ

Insula se tot micşorează
Fără somn, îi cercetez malurile
Cu satnavs pe hărţi virtuale
Aerul e-ncărcat de mânie
Furtuni mici...furtuni mari...
Apar şi dispar la întâmplare
După anotimp colectez
Amintiri zadarnice
Prea personale să fie împărtăşite
Satul meu se tot micşorează
Cunosc mai multe locuri ca înainte
Şi mai multe nume din cartea de telefon
Zilele mele de azi şi de ieri
Devin tot mai mici
Până dispar într-un punct...


REPETIŢIE

Zilele copie nopţile
In oglinda
Iatacului cu tapet
Şi anecdote răsuflate
Privesc laguna
Prin fereastra deschisă
De la pervazul meu cu pernuţă
Prin casă se fac auzite
Cuvinte arzânde
Ferecate-n întrebări ascuţite
Simt tufişuri crescânde
Într-un joc inventat când surfez
Peste lanurile vecerniei
Adulmec sudoarea durerii
Cum se ridică ceaţă-arcuită
Bronzată în apa de mare
Gust ce-am pierdut
Despre visul din iatac
Pe fundal de limbi înroşite
Formele se copie una pe alta
În oglinda paralizată
De voci joase fără formă
Făr’ de-nceput...făr’ de sfârşit...

 
 
ÎNTUNERIC

Picături de tăcere
Se preling în brazde
Contorsionând peştii la mal
Forme sub ape isterice
Picături de tăcere
Adunate în coş de nuiele
Sub copacul aspru al vieţii
Colţuri de minţi viagere
Picături de tăcere




O ZI DIN NIMICURI

Platforma japoneză intactă
Plutise timp de peste un an
Până când atinsese plaja cu scoici
De cealaltă parte-a oceanului
Plutise un an sa ajungă acolo
Pe plaja cu dune şi lemn plutitor
A fost parte din ŞTIRI pe Coasta Pacificului
O macara fusese adusă s-o mute de-acolo.
A doua zi – familii cu copii,
Oameni cu câini, oameni singuri
Sosiseră buluc să se zgâie
La platforma japoneză intactă
Ce plutise din Japonia dupa tsunami
Macaraua înţepa nisipul şi scoicile
Mergeam de-a lungul cărării
Mărginite cu ierbi aromate
În ultima zi a platformei japoneze intacte
Sequoias cu scoarţa imună la insecte
Urmau sa fie doftoricite de fiul meu
Ucenic în ale medicinii, cel care-şi pierduse
Pijamaua undeva prin acele locuri bizare
Orele deveanu gravide-n minute
Şi pâcla înghiţea orizontul
El le îngrijea tinereţea fărâ bătrâneţe
Dintr-un hotel indiferent din Eureka.


Mariana ZAVATI GARDNER
Londra, decembrie 2012
  
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971