Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
Se află în dezbatere: Daniela Gîfu, Dimitrie Grama, Corneliu Leu, Toma George Maiorescu, Adrian Severin, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Juli Zech, Cristian Zainescu
Articole de: Ion Raţiu,Dmytro SAVIUK-Citizen Journal, Constantin T. CIUBOTARU în dialog cu Alexandru Cetăţeanu, prof. dr. Adrian Botez
Articole de: Mona Agrigoroaiei, Aurura Petan ( Formula-AS), DACIAN DUMITRESCU, SERGIU GABUREAC, LUCIAN AVRAMESCU
Articole de:Titus Filipas, Viorel ROMAN, Gheorghe Tanasescu, MARINA CONSTANTINOIU
INSEMNARI DESPRE TRECUTUL APROPIAT AL LITERATURII- CORNELIU LEU face triste completări la un jurnal din 1949, Valery OIȘTEANU – despre onirismul si suprarealismul românesc
Articole de: Laurentiu BADICIOIU, Dan LUPESCU, Al.Florin TENE, Theodor DAMIAN, Toma George VESELIU, Adrian BOTEZ, Veronica IVANOV, Ed. FIDES, Alex. STEFANESCU. Despre: Marian Barbu, Festivalul de la Mizil, Poeti actuali, Daniela GÎFU, Corneliu BERBENTE, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, Georgeta RESTEMAN, Ion Mihai CANTACUZINO, Daniel IONITA.
TREI DOAMNE ALE POEZIEI DE AZI: Dorina ȘIȘU,Georgeta RESTEMAN,Mariana ZAVATI-GARDNER
PROZĂ DE:GABRIELA CĂLUȚIU SONNENBERG,OCTAVIAN LUPU și GEORGE ROCA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- PARTEA I
Partea II
Partea III
ACTUALITATEA (trist) ROMÂNEASCĂ

              „CÂNDVA AVEAM ACEASTĂ HARTĂ
                ȘI TOȚI ROMÂNII ERAU FRAȚI...
 
 
 ION RATIU

        10 porunci  pe care noi si cei de acasa
   ar trebui mereu sa le avem in minte si suflet.


Cele zece porunci ale românului,
înfăţişate de Ion Raţiu
la primul Congres al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi,
desfăşurat la Geneva în anul 1984.

1. Fii mândru că eşti român. Afirmă-te întotdeauna ca atare. Suntem un popor nobil şi vechi. Civilizaţia are rădăcini adânci în pământul ţării noastre.
2. Afirmă-ţi dragostea pentru Patrie ori de câte ori ai ocazia. Nu faci asta pentru că eşti şovin, ci pentru că doreşti să îi serveşti pe cei rămaşi acasă.
3. Apără drepturile poporului român, în totalitatea sa. Nu regăţeni, nu transilvăneni, nu basarabeni, nu timoceni, aromâni sau megleniţi. Toţi suntem români.
4. Ajută-ţi compatrioţii din mult-puţinul ce îl ai. Dă-ţi tainul, nu îl precupeţi.
5. Susţine instituţiile româneşti din diaspora, oricât de modeste sau de imperfecte ar fi acestea.
6. Nu critica niciodată, nici măcar prieteneşte, pe românul care se străduieşte să apere sau să promoveze cauza naţională. Fă tu mai bine decât el.
7. Nu aduce nicio critică, nici măcar "constructivă", semenului tău care luptă. Critica ta să se afirme prin faptă: fă mai mult şi mai bine decât face el.
8. Fii întotdeauna conştient că gelozia, invidia şi calomnia constituie ultimul refugiu al omului frustrat şi slab, care nu mai are nici ţară, nici poziţie în societate. Nu te lăsa pradă acestor sentimente inferioare.
9. Opune-te numai celor care siluiesc voinţa poporului român. Opoziţia faţă de eforturile altor patrioţi români este o irosire de energie.
10. Fă ceva pozitiv pentru ţara ta şi pentru compatrioţii tăi. Oricât de modest sau neînsemnat este ceea ce faci, fă-o în fiecare zi.
 
  Dmytro SAVIUK ,CitizenJournal

Franța i-a dăruit României regiunea Cernăuți și o parte a regiunii Odesa 18 Ianuarie 2013  //  ŞTIRI, POLITICĂ

Cu prilejul celor 6 ani de la aderarea României la UE, Franța, unul dintre motoarele principale ale Europei a editat timbre poștale cu cele 27 de stat membre, unde a și apărut România reîntregită, – menționează în blogul său liderul Partidului Național Liberal moldav Vitalia PAVLICENCO.
– Toate acestea s-au datorat faptului că mii de români – atât din România, cât și din Basarabia – au mărșăluit pe străzile bucureștene și chișinăunene, cerând Unirea, iar parlamentarii români au semnat Pactul pentru Basarabia, – scrie Vitalia PAVLICENCO.
– Peste hotarele țării, produsele din Basarabia sunt vândute alături de cele românești. La fel e și în cazul Franței. Un bun prieten, român și el, care deja s-a schimbat cu traiul în Franța , mi-a mărturisit că la o bună parte a expozițiilor, produsele basarabene sunt alături de cele românești, iar ca dovadă observăm în imaginea de mai sus. Este un site francez cu produse românești.Fraților, am atins apogeul dorințelor noastre comune, iar imaginile nu au decât să dovedească recunoașterea Unirii la nivel internațional. Am ajuns până și țările europene să ne respecte istoria și dorințele. Iar speranțele noastre trebuie să-și păstreze țelul, indiferent de toate acțiunile anti-unioniste, venite din est, - a mai adăugat liderul PNL Vitalia PAVLICENCO.
Nici Ministerul Afacerilor Externe, nici Președintele statului – garantul suveranității statului ucrainean, n-au reacționat oficial la această acțiune a Franței, care poate să exacaladeze într-un conflict diplomatic între cele două state.  Harta folosită de Franța: 

                                                                            
 
 Constantin T. CIUBOTARU

                POVARA DE A FI ROMÂN
                                    – INTERVIU CU ALEX CETĂŢEANU
                                              directorul revistei „Destine literare” -

C.T. CIUBOTARU: De câte ori v-aţi lepădat de apartenenţa la naţiunea din care proveniţi?

Alex CETĂŢEANU: Stimate domnule profesor-scriitor Ciubotaru, credeţi că se poate „lepăda” cineva de cocoaşa pe care o duce în spate încă de la naştere? Nu cred că este posibil, cu toate tehnicile ”medicale” moderne. În cazul meu, chiar dacă ar fi o povară grea acea „cocoaşă”, eu am dus-o, o duc, şi o voi duce  înainte cu mândrie. Este parte din mine. Dar, întâmplător, nu este chiar aşa de grea povara de a fi român. Mai ales în Canada, ţara cu oamenii cei mai buni şi toleranţi din lume. Ba chiar sunt mândru că sunt român, cu toate că  nu prea am cu ce mă mândri, fie vorba între noi.  Ne mândrim cu Brâncuşi, Eliade, Cioran, Vintilă Horia şi Eugen Ionescu, dar să nu uităm -  mai toate personalităţile româneşti recunoscute pe plan mondial au plecat din România, să scape de… români, care i-ar fi nimicit cu siguranţă şi nu mai aveam cu cine ne mândri acum. Hertha Muller credeţi că ar fi luat Premiul Nobel dacă ar fi trăit în România? Eu nu cred. Sau Palade, ginerele lui Malaxa? Sau credeţi că atâţia alţi români de mare valoare (mă gândesc la prietenul meu, şi al dumneavoastră - prof.dr.dr.  Claudiu Mătasa, de exemplu) ar fi reuşit să crească prestigiul de a fi român, dacă trăiau în România? Nici pe aici lucrurile nu sunt prea clare, când este vorba de emigranţii de pe lângă Carpaţi. Să mă refer puţin numai la românii din estul Canadei , unde respir de peste 27 de ani...
Înainte de anul de răscruce 1989, lucrurile erau mai clare, existând două categorii de români: unii anticomunişti convinşi, care s-au „lepădat” total de România comunistă (dar nu de naţia română) şi alţii care se mai duceau prin România, încercau să lege o colaborare cu RSR şi care erau rejectaţi de cei din prima categorie. Dezbinare totală şi ură între cele două categorii, sprijinită de comunişti.  Divide et impera, nu?  Pe vremea aceea, mă bătea gândul să mă „leapăd” de naţiunea din care proveneam, să renunţ la cetăţenia română şi să încerc să uit că s-a întâmplat să am ghinionul de a mă fi născut în RSR. Făcând parte din primul grup, nu concepeam ca şi pe aici, unde ne bucuram de avantajele democraţiei, unde eram liberi în cuget, să existe români simpatizanţi ai totalitarismului comunist din ţara lor de origine. În primii doi ani, când aveam copilul „sechestrat” în România comunistă şi nu puteam (şi mă zbăteam!) să-l aduc în Canada, mă bătea şi mai tare gândul să mă „leapăd” de România. Am prieteni care s-au lepădat şi la propriu şi la figurat de naţiunea română şi nu cred că au remuşcări. Sau nu le afişează. În special acum, când vedem că ţara noastră nu a uimit lumea cu progresele care s-au făcut în anii de libertate. La numai cinci ani după un război devastator, Germania (Federală) era aproape refăcută. Românii nu sunt nemţi şi nici nu au învăţat nimic de la ei – în special faptul simplu că numai uniţi se poate progresa. Oare cum ar arăta România dacă printr-o minune pe teritoriul ei ar fi locuit nemţi de peste 20 de ani?   Un Eden, v-o spun eu.
După 1989, lucrurile s-au complicat şi mai mult pe aici. Au emigrat în Canada fel de fel de români, nu numai valoroşi şi de caracter (aşa cum se crede în România – au plecat valorile – spun unii!) dar şi tot felul de  indivizi, care au adus în bagaj  toate metehnele româneşti. S-a ajuns că românii se feresc de români, ca pe vremea lui Ceauşescu, ba chiar mai rău. Se izolează în grupuri de indivizi compatibili ca mentalitate sau venit şi nu mai vor  să mai audă de români - ştiţi ce vreau să spun. Evident, nu fără motiv – au de ce, au argumente. Aşa se face că rămânem tot dezbinaţi, de parcă ne-ar urmări un blestem. Să fie „blestemul lui Herodot”?  Dar ca să revin la întrebarea dumneavoastră - oricât de supărat aş fi văzând tot ce se întâmplă cu naţiunea română, tot nu m-aş „lepăda” de ea. Încă mai sper că „vom fi iar ce am fost, ba chiar mult mai mult”.  Aşa să dea Dumnezeu!

C.T. CIUBOTARU: Astăzi aţi mai pleca din ţară?

Alex CETĂŢEANU: Dacă aş fi rămas în România? Depinde cu aş fi reuşit să mă descurc. Colegii şi prietenii mai din domeniul aparaturii medicale, cei mai descurcăreţi (eu fiind pe departe cel mai bun - soţia mea, medic psihiatru, insistă sa spun asta, dar mie mi se pare ca lipsă de modestie - vorbeam limba engleză, eram pasionat de electronică medicală etc.) au devenit destul de înstăriţi şi pleacă din România mereu, dar în excursii exotice. Prietenul meu, fost primul meu şef în România, acum prof. dr. Manea Pompiliu, tocmai s-a întors dintr-o excursie de 4 luni în jurul lumii. Dar dacă rămâneam sărac şi frustrat în ţară, probabil că luam calea pribegiei. Eu îi înţeleg şi pe ei care lasă totul  izbelişte şi „îşi iau lumea  în cap”. Însă ţineţi minte: „Când a fost să plec în lumea largă/ Destinu-n cârca să mi-l port/ Fericirea  mi-a rămas acasă./ Fericirea  n-are paşaport…”.  Sunt versurile pline de adevăr ale poetului concitadin mie, George Filip, pe care le ştiu pe dinafară. Fericirea  rămâne acasă, asta este sigur. Am răspuns clar la întrebare?

C.T. CIUBOTARU: Ce sfat le-aţi da celor care o fac?

Alex CETĂŢEANU: În cartea mea de debut „Un român în Canada”, am dat – fie în mod direct, dar mai ales  indirect, multe... pilde. Numai în câteva cuvinte este greu să dau un sfat convingător. Totuşi, aş zice că cea mai bună idee care se poate da oricărui doritor de pribegie în alte lumi şi alte culturi, ar fi următoarea: să se documenteze serios şi să se gândească bine -  cât de compatibil este el cu societatea în care va trebui să se integreze. Integrarea într-o altă lume, este lucru esenţial, indiferent de profesie, de meserie etc. Este drept, acum (spre deosebire de epoca comunistă) există şi calea de întoarcere acasă, nimeni nu te obligă să rămâi undeva, dacă descoperi că nu te descurci (evident, din lipsă de compatibilitate). Scuza de nereuşita poate fi dată pe lipsa de noroc, dar norocul, la fel ca şi destinul - ni le facem pe jumătate.. singuri. Credeţi că s-a înţeles sfatul meu? Dacă nu, pot sa mai insist.

C.T. CIUBOTARU: Care a fost cel mai dificil moment sufletesc atunci când aţi pus piciorul în „Ţara frunzei de arţar” ?

Alex CETĂŢEANU: S-a scurs multă apă pe St. Laurent de atunci, dar anumite lucruri nu se pot uita. Cred că dorul de copilul de numai 12 ani rămas zălog în România a fost sfâşietor. Nici la telefon nu puteam să vorbim, că se întrerupea convorbirea imediat. Am reuşit să-l scoatem din „puşcăria comunistă” în aer liber care era RSR, după aproape doi ani lungi de aşteptări şi speranţe. Ce vremuri am mai trăit, sper să nu se uite niciodată ticăloşiile comuniştilor.
 
C.T. CIUBOTARU: Cum vedeţi azi rezolvarea mai umanistă a problemei imigranţilor?

Alex CETĂŢEANU: Nu ştiu cum este în alte ţări, deci nu ştiu la ce problemă de rezolvat vă gândiţi. Vă referiţi la emigranţii ilegali? În USA sunt peste 12 milioane! Există şi în Canada câţiva, dar nimeni nu moare de foame pe aici. Sau poate vă referiţi la ţiganii care cer azil politic în Canada  şi apoi se pun pe furat?  Ba mai sunt şi destui români care se ocupă de furtişaguri şi şmecherii, făcându-ne de râs pe aici. Dealtfel, în concepţia canadienilor nu exista ţigani şi români, ci numai români, cu paşaport românesc. Nu există paşaport ţigănesc. După mine, pentru infractorii de tot felul (zişi imigranţi) care au inundat ţările civilizate, soluţia este simplă: să fie trimişi legaţi în ţările de unde provin, cum s-a întâmplat cu Fane Spoitoru (poate că aţi auzit). Ar fi destul de „umanistă” rezolvarea problemei. Iar în România, după mine, este nevoie de puţină dictatură „comunistă” şi duritate când este vorba despre infractori – credeţi că Vlad Ţepeş a fost un accident al istoriei?

C.T. CIUBOTARU: Se spune că scrisul este un hobby care îi ajută pe cei talentaţi să răzbată în viaţă. Aveţi o altă definiţie?

Alex CETĂŢEANU: Scrisul este ca un virus, greu de eliminat. Ţi-a intrat în sânge şi nu mai poţi scăpa de el. Este mai degrabă un handicap decât un ajutor în viaţă. Oricât de talentat ai fi, numai dacă dai o „lovitură” poţi răzbate în viaţa prin/sau cu ajutorul scrisului. „Multe flori sunt, dar puţine,/ Rod în lume o să poarte….”.  Nu uitaţi, în lumea în care trăiesc, numai dacă ajungi să scri în limba engleză (şi franceză, în oarecare măsură) poţi avea speranţe că vei reuşi să progresezi, să trăieşti din scris. Dacă ne gândim la Petru Popescu (foarte talentat scriitor), Andrei Codrescu sau Norman Manea – credeţi că sunt pe culmile literaturii mondiale?  Eu nu cred. Cu Hertha Muller este cu totul altceva – a avut şansa cu limba maternă – germana – şi mă rog – nu au aflat unii români că a fost propusă pentru Premiul Nobel, că aveau ei grijă să îi bage „fitile”.

C.T. CIUBOTARU: Ştiaţi că, prin absurd, creatorii de metaforă sunt şi cei mai dificili oameni? Care este secretul că aţi reuşit să realizaţi Asociaţia Scriitorilor Români din Canada?

Alex CETĂŢEANU: Aveţi dreptate, aşa este – „creatorii de metaforă” sunt dificili. Suntem 9 scriitori care am înfiinţat „asociaţia”, în anul 2001. Nu este niciun secret, ne-am unit din necesitate, având această pasiune a scrisului în sânge.  Dar acum vreo doi ani şi jumate, doi poeţi  (să fie acei  „dificili creatori de metaforă”?)  au încercat să distrugă Asociaţia, înregistrând o alta („de limba română” – nu de români - observaţi nuanţa) tot la Montreal şi încercând să convingă scriitorii din ACSR să îi urmeze. Ambasadoarea de atunci şi acum (nu ştiu cine o mai ţine pe aici)  s-a grăbit să le trimită o scrisoare oficială de felicitare – cică ar fi şi ea ceva „creatoare  de metaforă”, deci „dificilă”. Oare aceasta să fie explicaţia?

C.T. CIUBOTARU: Pe când o Antologie a scriitorilor români din Canada?

Alex CETĂŢEANU: De peste un an încercăm să adunăm materialele necesare, dar cine poate să se ocupe mai intens de Antologii, când în primul rând trebuie să ne câştigăm existenţa? ACSR a depăşit 10 ani de existenţă, deci vom scoate o Antologie anul acesta. Vom vedea.

C.T. CIUBOTARU: Aţi contribuit efectiv la formarea unor „Destine literare". Ştim că aţi avut şi aveţi colaboratori din ţară. Pe cine aţi menţiona?

Alex CETĂŢEANU: Revista „Destine Literare” este cumva „oglinda” noastră. Încercăm să facem o punte culturală între România şi Canada cu ramificaţii spre alte ţări de pe planetă. Dar să răspund direct la întrebare: am avut şi avem colaboratori din România de mare valoare. Ar fi o listă prea lungă să dau nume, aşa că vă rog să mergeţi la site-ul:
www.scriitoriiromani.com şi veţi vedea.
C.T. CIUBOTARU: Cui i-aţi ridică o statuie în America?

Alex CETĂŢEANU: America este  aşa de mare… În statul Florida ştiu sigur cui: Profesorului dr. Claudiu Mătasa, un mare român, mare anticomunist, care ne-a părăsit de curând. Tot pe Internet sau în revista „Destine literare” veţi afla de ce i-aş ridica o statuie marelui meu prieten, prieten necondiţionat al României, cel care a fost Claudiu Matasa.

C.T. CIUBOTARU: La Bucureşti aţi afirmat că aţi dori să trăiţi jumătate din an în ţară. Şi să faceţi în satul natal o Asociaţie Culturală. Ce ne puteţi spune de acel proiect?

Alex CETĂŢEANU: Aşa este. Am ridicat deja o casă în comuna mea natală – Amărăşti, lângă Drăgăşani. Mă simt foarte legat de locurile magice ale copilăriei - natale solum. Mă trag, după mamă, din renumita familie a Costenilor, care a dat României eroi (o stradă în Râmnicu Vâlcea poartă numele fratelui bunicului meu: „Locotenent Av. Alexandru Costeanu”) profesori universitari (Nicolae Costeanu, Gheorghe Costeanu) ofiţeri superiori - fratele mamei mele este generalul Vasile Costeanu etc. Acestea fiind spuse, evident că iubesc Amărăştii şi vreau să fac ceva deosebit pentru acest sat dintre dealurile pline cu vii ale Drăgăşanilor. Bulzeştii lui Sorescu sunt aproape -  peste două dealuri. Sunt prieten cu poeta Silvia Beatrice Sorescu, nepoată a poetului şi cu Nicolae Bălaşa, viitori colaboratori la Amărăşti. Minunatul oraş Râmnicu Vâlcea unde locuiesc prieteni dragi - prof. Doru Motoc şi Ioan Barbu este aproape. Prof. Marian Barbu locuieşte la Craiova, când nu stă la copii în Chicago sau Montreal. Din Amărăşti se trage marele Bartolomeu Anania – iată argumente solide pentru a organiza întâlniri literare acolo. Am prieteni poeţi în Rusia, Japonia, Hong Kong, Anglia, Franţa, Finlanda, Israel etc. care sunt sigur că vor veni la Amărăşti. Nu ştiu cum ne vom organiza, cum se va numi organizaţia culturală de acolo, dar sunt absolut sigur că va deveni realitate.

C.T. CIUBOTARU: Ştiţi că la Roşiorii de Vede este o Asociaţie Culturală numită „Mileniul 3” care colaborează cu români din America, Australia, Spania, Anglia, Austria? Vedeţi o posibilă colaborare?

Alex CETĂŢEANU: Acum aud – nu ştiam! Sigur că vom colabora. În Roşiorii de Vede sunt atâţia scriitori valoroşi, că nici   nu-mi dau seama care este secretul – cum se face ca la Roşiori există atâta densitate de scriitori pe kilometru pătrat?  V-am cunoscut pe dumneavoastră, pe Mihaela Dordea, pe Theodor Răpan şi câţi nu mai sunt!

C.T. CIUBOTARU: Nu e o întrebare cu ghinion, dimpotrivă, credem noi: Ce crede Alex Cetăţeanul românul despre Alex Cetăţeanu americanul?

Alex CETĂŢEANU: Chiar, de ce aţi ales 13 întrebări? Nu ştiţi că americanii sunt superstiţioşi, aşa de superstiţioşi ca pe aici nici nu exista etajul 13? Dar să răspund la întrebarea 13, eu nu m-am „americanizat” 100%. Poate 90% da, că a trecut amar de vreme de când rătăcesc printre nord-americani.
Cred că Alex. Cetăţeanu de acum 27 de ani era român – dacă am început să vorbesc în procente  - 100%.  Cu trecerea  timpului, vreau nu vreau -  m-am schimbat.  Acum sunt „american”  dealtfel  o amestecătură de român cu nord-american.  Numai copii mei vor fi 100%  nord- americani. Cred că în prezent predomină în mine componenta americană – comportament, mod de gândire etc. Cei care nu au lucrat niciodată în această „planetă nord-americană”, printre americani, au rămas tot români din toate punctele de vedere.  Păcat că au plecat din România! Eu mi-am câştigat încă de cum am ajuns pe aici, in ”Lumea nouă”  pâinea, că am ajuns chiar să am probleme cu limba română – de multe ori trebuie să traduc din engleză în română o expresie - chiar din vorbirea curentă. Nu mi se întâmplă numai mie şi ştiu că este greu de crezut. Dar am citit recent că chiar şi marea Hortensia Papadat Bengescu, după numai 5 ani trăiţi în Italia, zicea la întoarcere că trebuie să citească neapărat cărţi de Sadoveanu sau de Eminescu pentru a reveni la limba română. Bună metodă, voi face la fel când mă voi întoarce în România. Revenind la întrebare – Alex Cetăţeanu românul (olteanul, mai bine zis), crescut şi educat în România comunistă, nu mai există de mult. Deci, nu poate să răspundă la întrebare – lipseşte la... catalog.
Vă mulţumesc de... răbdare şi vă aşteptăm la Amărăşti într-un an - doi ! Sper să vină timpul să ne spunem – Nunc est bibendum! cu vin bun de Drăgăşani, desigur.
 
 DOUĂ ARTICOLE DE PROF DR. ADRIAN BOTEZ:


NU VREM POMENI EUROPENE! – ...CI
VREM DEMNITATE UMANĂ ŞI DREPTUL LA LEGITIMA APĂRARE DE A CONTA/A EXISTA!!!
.

..Fel de fel de belferaşi, oploşiţi, cu zi şi cu noapte, pe la Antena 3 (...de celelalte posturi, nici nu face să ne mai amintim!), gen Ciuvică ori Chirieac, tot bat toba, cu „cât de groaznic le-ar fi fost românilor, din partea UE şi a SUA, dacă”...nu se lăsau călcaţi în picioare, acceptând defecarea băsisto-merkălită-gordonită, pe votul lor – şi dacă nu-l acceptau, peste cadavrele votului lor VITALIST, pe...GOLANUL ŞI TRĂDĂTORUL INFERNAL, „ATOT-TRĂDĂTOR, ATOATE-TRĂDĂTOR”!
...Da? Şi ce ne puteau face „ue-iştii” şi SUA, domnilor? Ne-ar fi bombardat, ca pe sârbi, în 1999? Ei, şi? Dacă sârbii au mai rămas ÎN VIAŢĂ ŞI DEMNI, şi nu se grăbesc să intre în gura cobrei iudeo-masonice, numită UE – am putea/am fi putut şi noi să EXPERIMENTĂM, măcar, DEMNITATEA...”ce-a fi şi aceea, ducă-se pe pustiu”! Măcar, despre sârbi se zice că sunt ÎNCĂPĂŢÂNAŢI şi DEMNI. Despre noi se zice doar că suntem proşti! Mai bine să ţi se zică „încăţânatule”, decât „cretinule”! Cum e şi vorba veche: „Decât să mi se spună că-s prost, mai bine să mi se spună că-s rău!” N-avem noi şanse să se teamă cineva de noi...nici măcar iepurii...ori şobolanii securişti, de la CCR!!!
...Nici măcar italiano-macaronarii, „fraţi” de „geantă” latină, nu că nu ne respectă, DAR NU NE SUPORTĂ!!!...le „puţim a român” : medicul  din Padova a refuzat să-i dea o inimă de italian, unui pacient  român: „<>, A MOTIVAT EL REFUZUL DE A PUNE MÂNA PE BISTURIU…” – cf. ziaruldeiasi.ro.
Probabil, are dreptate…dată fiind compoziţia greţoasă, de laşitate şi de prostie, care există şi se vădeşte, azi, în piepturile multora dintre români!
…”GROAZĂ, CATASTROFĂ! Nu ne-ar mai fi dat fonduri europene!” - ţipă, isteric, mercenarii întunericului, din presa vândută. Dar, oare, de când românul a ajuns un pomanagiu, un asistat de către “miloşii” hoţomani, din UE (că doar nu veţi fi crezând, brejilor, că ne dă cineva, ceva, AZI, cât de neînsemnat fiind acel “ceva”, fără să ne ceară, pe căi ocolite pervers, “o vadră de sânge şi-o vadră de lacrimi şi …una de Duh!!! -  per cap de locuitor al României”?!)?! Ce, am uitat să mai şi muncim, fără să aşteptăm, de la nimeni, nimic?! Păi, da, aşa afirmă Protocoale Înţelepţilor Sionului: că scopul final al acestei tâmpiri mondialiste este obţinerea unei turme de animale! Şi animalul e pus la muncă, dar el a pierdut conştiinţa faptului că truda lui este…”MUNCĂ”! Adică, are preţ/valoare… - pe care i le fură “stăpânul de animale”, “patronul mondialisto-corporatist”!
Dacă am fi rămas un popor, tras dintr-un Neam Sfânt – am fi răcnit, de să se cutremure pământul şi cerul: “N-avem nevoie de pomenile voastre de iude! Noi ne facem, cu mâna şi cu sudoarea noastră, tot ce e nevoie să aibă un om!” Dar, nu…noi stăm cu palma întinsă, că…aşa e moda, introdusă de şacalii UE! Şi devenim nu doar nişte păduchi/paraziţi, ci, în primul rând, nişte sclavi! NU că nu  vom putea plăti, niciodată, datoriile şi, mai cu seamă, DOBÂNZILE ALEATORII! – dar NU NE VOR LĂSA (PRIN TOT FELUL DE TERTIPURI CĂMĂTĂREŞTI!) SĂ LE PLĂTIM! Pentru că ei au nevoie de sclavi, nu de oameni, verticali şi DEMNI!!!
…Şi, mă rog, când am primit pomenile UE, ce-am făcut cu ele?! N-am “absorbit” şi nici nu vom “absorbi” (că ne-au pus în frunte NIŞTE ESCROCI ŞI MERCENARI…DAR ŞI DOBITOCI! – TOTAL iresponsabili şi TOTAL incapabili!!!):
“Parlamentul European a aprobat  ceea ce şeful Comisiei Europene numea <> pentru Europa, care va accentua absorbţia fondurilor europene. (…)MINISTERUL AFACERILOR EUROPENE ÎNCĂ NU A STABILIT LISTA CU PROIECTE CE SE VOR BUCURA DE ACEASTĂ FACILITATE, dar a precizat că până pe 10 decembrie va trimite Comisiei Europene cererea pentru România. Cel mai important avantaj, din perspectiva Ministerului Afacerilor Europene,  este faptul că măsura se aplică retroactiv, adică de finanţarea de 95% se poate aplica pe programele din perioada 2010 – 2012” – cf. Bianca Toma, Planul Marshall al UE aduce României 714.000.000 de euro. Ştim pe ce vrem să-i cheltuim?, în adevărul.ro.
Nici Planul Marshal nu era decât o uriaşă hoţie şi un asasinat/genocid moral, îndreptat contra CIVILIZAŢIEI MUTIMILENARE EUROPENE (priviţi Germania, priviţi tot Occidentul “capitalist”, cât de josnic spiritual-moral şi cât de …“crizat” economic a ajuns!) - …DAR, DEOCAMDATĂ, NU SUNTEM DUPĂ UN RĂZBOI MONDIAL…dacă a pierde bătălia cu Băsescu&Merkel&Gordon n-o fi fiind socotit, cumva …”un război mondial”, de către domnii de la USL!
“Au fost voci care ACUZAU S.U.A. DE URMĂRIREA INTERESELOR PROPRII ÎN EUROPA. De exemplu, în Marea Britanie unde antiamericanismul era prezent în aceşti ani se făceau aprecieri de genul că: ”APROAPE FIECARE ZI ADUCEA MARII BRITANII O NOUĂ DOVADĂ A SLĂBICIUNII SALE ŞI A DEPENDENŢEI SALE DE S.U.A. ESTE O PILULĂ AMARĂ PENTRU O ŢARĂ OBIŞNUITĂ SĂ AIBĂ CONTROLUL DEPLIN AL DESTINULUI SĂU NAŢIONAL” – cf. C. Neagu, Istoria construcţiei europene, 2006.
…Să nu uităm că Japonia s-a refăcut fără “plănuiri marshal(u)ite”, ci prin munca DEMNĂ, cu ochii sticlind de mândrie şi dor de răzbunare, a niponilor celor, cu toţii, NEAM DE SAMURAI!!! Şi Japonia, ieşită, ca prin minune, din stadiul de PRAF ŞI RUINĂ APOCALIPTICĂ - a devenit PRIMA ŢARĂ DIN LUME, CA POTENŢIAL ECONOMIC, ALĂTURI DE CHINA (DESCHIDEŢI, NAIBII, ODATĂ, URECHILE, VOI, CONFRAŢILOR ROMÂNI!) – ..şi această minune s-a înfăptuit prin MUNCĂ FĂRĂ PREGET ŞI CU O DEMNITATE UNICĂ!!!
 
 MAI ESTE NEVOIE DE MIŞCARE SINDICALĂ, ÎN ROMÂNIA


...Auzim, nu de azi, nu de ieri, ci de câţiva ani încoace: „Şi sindicatele astea...Ce dracu' fac ele, pentru bietul om? NIMIC! Ar trebui desfiinţate – n-are rost să plătim cotizaţie, DEGEABA!!!”
...Ştim de ce şi de unde vin aceste fraze. Ştim şi cât de mult adevăr (aparent/instigat sau nu) conţin ele.
Aceste fraze provin:
1-pe de o parte, dintr-o realitate şi dintr-o experienţă adevărată şi teribil de amară: sindicatele (mai ales cele din învăţământ!) TRĂDEAZĂ (în majoritatea lor!), pe toţi cei care nu doar că „plătesc cotizaţie”, ci investesc, în sindicat, ÎNCREDERE ! Încrederea că liderul de sindicat va lua apărarea bietului angajat, în faţa vulpilor şi vulturilor din patronat – dar şi a dictatorilor violent-abuzivi, din zona bugetarilor /sectorul „de stat”. Mulţi lideri sindicali s-au îmbogăţit malonest, peste orice măsură şi ruşine (prin fraudă clară, fizică şi morală!), au intrat în politică, s-au aliat cu duşmanul, ajungând prim-miniştri şi uitând (ca de moarte!) de „originea” lor sindicală etc. – pe spinarea şi împotriva înşelatului om al muncii. Încrederea este foarte greu de căpătat...darămite de...re-căpătat, când omul, bietul om care munceşte cinstit şi vrea, NUMAI, să nu fie păcălit şi batjocorit şi distrus („pentru un om mort, aşteaptă, la poarta uzinei, 300 de oamenii care vor să trăiască”!), ajunge să „sufle şi-n iaurt” şi nu mai vrea să audă de „luptă sindicală”: ori cade la „mica înţelegere” cu patronul sau cu „şeful” de la „stat” (mituind, linguşind, trădând...  -  ...şi el, după modelul liderului, nu?...), ori începe o luptă surdă şi periculoasă, anarhică, de „vigilantes” sau de „franctiror” – ceea ce poate duce până la crimă şi anarhie socială. Şi nici măcar „serviciile” (secrete, se-nţelege!) nu sunt în stare să monitorizeze astfel de nemulţumiri aleatorii, dispersive, browniene...
Sindicatele, cu tot cu liderii lor compromişi, parcă au căzut „în adormire”, ca masonii... – numai că masonii „adormiţi” sunt ca agenţii secreţi: când se trezesc, au căpătat puteri proaspete, pentru misiuni letale!;
2-pe de altă parte, dintr-o dorinţă diabolică a preşedintelui Băsescu, de a compromite şi, deci, distruge – definitiv şi irevocabil! – influenţa sindicală, prin care se realizează cea mai temută armă, pentru  capitaliştii „cimpanzeici” (de fapt, nişte mârlani cu mămăliga-ntre dinţi, acum ajunşi, prin jaf năucitor, „stăpâni” de vile, elicoptere şi de  pipiţe şi de ...„jakuzzi”, nişte ciocoi ordinari, cu aere de...”internaţionalişti” mafioţi!) şi pentru conducătorii (de instituţii de stat) cu apucături tiranic-totalitariste: SOLIDARITATEA UMANĂ!
...Dar nici patronii, nici directorii, nici preşedintele (dublu!) ales, Traian Băsescu – nu-şi dau seama că...”dansează peste vulcani”: „lupta sindicală” este singura care ordonează forţele nemulţumirii umane muncitor-profesionale, singura care poate produce previzibilitate, în desfăşurarea luptei! Deci, se evită atât anarhia, cât şi, chiar, instabilitatea politică (loviturile de stat...a se vedea, în acest sens, cazul Armatei – iar cazul locotenentului Alexandru Gheorghe este simptomatic, pentru ceea ce dezvoltăm noi, aici: dacă nu se vor „democratiza”, nu „stil C.A.D.A.”, neapărat - dar, măcar, cât de cât, structurile înţepenite ale Armatei - se riscă intrarea „în vrie” periculoasă: tot mai mulţi militari, nemulţumiţi de tăierea pensiilor, dar şi de rămânerea în tiparele „execuţiei oarbe” a actului militar, se vor răzvrăti împotriva acestei situaţii de tolerare, vetustă, a statutului de „făptură decerebrată”, de marionetă, de „unealtă distructivă”/”terminator”/zombi”, al militarului...ceea ce produce efecte negative grave, cu reverberaţii chiar la „vârf”: a se vedea multiplele cazuri de implicare a Armatei, în diversele lovituri de stat, din lumea a treia, respectiv apariţia formelor de conducere statală prin „juntă militară”...dar şi cazuri multiple de tentative de preluare a puterii de stat, în SUA...alianţe contra firii, între Armată şi Mafie, precum în cazurile J.F.K. sau George Bush junior, din 11 septembrie 2001... – ...şi nu numai!).
...Astăzi, situaţia mişcării sindicale, ca necesitate de SOLIDARITATE şi de SECURITATE (colectivă şi personală!), s-a complicat infinit, faţă de veacul trecut, ba chiar şi faţă de timpul ante-1989: fiinţa umană nu doar că se dovedeşte mult mai vulnerabilă şi mai friabilă (teribil de nesigură pe şansa continuităţii existenţei terestre, nu doar din punct de vedere religios, ci şi...biologic, prin generaţii ulterioare!), dar şi mai...isterică/isterizată! De „rezonanţa Schumann”, de zvonistica apocaliptică (cu „dovezi”/”argumente irefutabile”, în cutremure, inundaţii, radiaţii solare etc. etc.! - ...evident, şi Biserica Creştină  - în primul rând EA! - are partea ei de vină, pentru acest proces accelerat de „părăsire de sine - spre vidarea de sine”, de „uscăciune” întru egoism şi degenerescenţă spirituală, de „deraiere” de pe traiectul existenţialo-spiritual corect, a umanităţii terestre!), de alimentaţia tot mai periculoasă, de boli tot mai multe, diverse şi ciudate (se arată, cu degetul – deocamdată! - ...tot mai mult, spre laboratoarele „savanţilor demenţi”, dar şi la/spre „complotul planetar”,  de reducere a populaţiei terestre, de la 7 miliarde la ...260 de milioane!), de şomaj (războiul economic!), dar şi de ameninţările, tot mai brutale, ale războiului clasic-convenţional (a se vedea cazurile Iraq, Afghanistan, acum şi Iranul blochează strâmtoarea Ormuz, exasperat de embargou şi de pretenţiile hegemonice ale Israelului, cu „lacheu”-SUA!)...Ba, acum s-a creat şi altă situaţie aberantă, mult mai alarmant-isterizantă chiar decât...A.C.T.A.: „terorismul la domiciliu” – dreptul SUA de a declara (şi aresta, PE LOC!), drept „terorist”, în orice punct de pe glob, pe...”ORICE SUSPECT”!!! Deci, se întrevede cea mai severă (din istoria modernă!) restrângere a intimităţii umane, a „drepturilor omului”, atât de clamate, în timpul revoluţiilor „illuminati”, din veacul al XVIII-lea...!!!
Cum răspunde societatea, omului acestuia ajuns în faza ultimă a isteriei/isterizării, aproape...”cu clăbuci la gură”? În niciun fel, deocamdată  – sau, mai rău: prin desfiinţarea mişcării sindicale – ultimul refugiu (laic!) al omului singur şi isterizat de socio-existenţă.
Cu toate că, azi ca şi ieri, pericolele dispariţiei, prin „comploturile demenţei terestre”, sunt nu doar uriaşe, neschimbate – ci şi mult mai evidente şi probabile.
„În 1989 s-a prăbușit nu doar statul redistributiv al „bunăstării“ – ocărît sub numele de „socialism de stat“, dar fiind de fapt capitalism de stat –, ci și statul social-democrat occidental al „bunăstării“, bazat pe capitalul privat-corporatist. S-a prăbușit atît dictatura „bunăstării“, cît și democrația „bunăstării“. S-a terminat cu lumea călduță a păcii de clasă obținute prin forță și compromis. S-a terminat și cu lumea revoltei domesticite prin ținerea în frîu a inegalității și prin cooptarea graduală. Mișcarea grevistă înăbușită a muncitorilor polonezi a împins Solidaritatea spre compromis, iar reprimarea mișcării greviste a minerilor britanici a făcut același lucru cu Partidul Laburist. O dată cu neoconservatorismul/neoliberalismul a fost suprimată pînă și alternativa reformistă, iar moartea politică a blocului sovietic a deschis posibilitatea ca, prin slăbirea statului, marele capital să preia nemijlocit puterea. S-a înfăptuit astfel globalizarea capitalistă, care – trecînd pe deasupra granițelor statelor-națiune social-democrate ale bunăstării – a răspîndit, de data asta fără intervenția de trupe colonizatoare, capitalismul liberal și, de asemenea, revoluția telecomunicării, a industriei spectacolului și a informaticii ultramoderne (…).
Se pare însă că altceva arată indexul nivelului de dezvoltare (human development index) întocmit de Programul de Dezvoltare al ONU (PNUD), care, în afară de încasările în bani gheață, mai măsoară și lucruri precum mortalitatea infantilă, alfabetizarea, egalitatea dintre sexe etc. (La asta se adaugă că, între 1989 și 2000, în fostul bloc estic a scăzut chiar și nivelul de trai măsurat în mod tradițional, iar salariul real al muncitorilor din industrie, transporturi și comerțs-a diminuat pînă și în Statele Unite.) Centre For Economic and Policy Research [Centrul de Cercetări Economice și Strategice] de la Washington a demonstrat pe baza indexului PNUD că dezvoltarea a scăzut în perioada 1980–2000 a globalizării. Se pare că, înainte de 1980, scăderea mortalității infantile și răspîndirea școlarizării în țările mediu dezvoltate și în cele sărace au fost mai rapide (Jonathan Steele, The Guardian, 3 august 2001). Astfel de date pot fi citate și pentru alte periodizări, vasăzică nu e de găsit nicăieri utopia care, cică, ar face inutile organizațiile muncitorești bazate pe lupta de clasă. În același timp însă, nu sînt de găsit nici instrumentele instituționale care să echilibreze, măcar în cadrul sistemului însuși, pendulările și crizele ciclice ale economiei mondiale.
Prăbușirea „socialismului real și existent“ (a capitalismului de stat însoțit de dictatură) („the collapse of communism“) și constituirea hegemoniei neoliberale au avut consecințe neprevăzute a căror analiză, în esență, se lasă încă așteptată (deși există excepții)”- cf. G. M. Tamas, Chestiunea sindicală în secolul al XXI-lea, în CRITICATAC, din 2 mai 2011 - traducere de Al. Polgár.
 Cei care, printr-o obtuzitate şi mancurtizare cu „indice crescut”, mai dondănesc, şi azi, despre pericolul „comunismului”, prin lecturarea bătrânului evreu  Karl Marx  (confundând „izvorul” socialist, cu monstrul/”mutantul genetic” bolşevic!) - nu sunt decât nişte sfertodocţi, care n-au văzut, în viaţa lor, „Das Kapital” – ori trăiesc...în nori! Pericolele „brutarilor undersellers”, care „vând, fără excepţie, o pâine falsificată cu un amestec de piatră acră, săpun, cenuşă, var, ipsos de Derbyshire şi  alte ingrediente asemănătoare” - se traduc, azi, prin e-urile cancerigene şi modificările genetice ale alimentelor (de origine vegetală şi animală) „generalizate”! Pentru că noi, cei lipsiţi de apărare, „turma umană”, suntem, azi, nu doar ¾ din populaţia afectată negativ...ci  99% !!! – iar „ei”, adică „stăpânii demenţi ai Terrei”, sunt mai puţin de 1%, sunt singurii care-şi rezervă dreptul la o hrană „hrănitoare şi de sănătoasă”! ...să zicem: pentru că, în definitiv, într-o lume unde crima s-a mondializat/generalizat, şi hrana a fost otrăvită încă „de la surse/izvoare”! Nu poate dispărea Terra, iar „stăpânii” să „plutească”, lejer şi fără griji, în spaţiul interstelar...!!!
„La Londra (n.n.: secol al XIX-lea!) există două feluri de brutari, anume <>, cei care vând pâinea la valoarea ei integrală, şi <>, cei care o vând sub această valoare. Ultima categorie formează mai mult de ¾ din numărul total al brutarilor (...). Aceşti <> vând, fără excepţie, o pâine falsificată cu un amestec de piatră acră, săpun, cenuşă, var, ipsos de Derbyshire şi  alte ingrediente asemănătoare, tot atât de plăcute, de hrănitoare şi de sănătoase (...). Este notoriu că pâinea fabricată cu aceste amestecuri SE FACE SPECIAL PENTRU ACEST SOI DE CLIENŢI!” – cf. Karl Marx, Das Kapital, Ed. pentru Literatură Politică, 1953, vol. I, p. 203.
Da, „soiul” fraieriţilor şi batjocoriţilor (de către pseudo-elitele terestro-luciferice!), pentru că sunt...SINGURII  NE-PARAZIŢI, SINGURII CREATORI  DE VALOARE AUTENTICĂ, AI  TERREI!!!
...În definitiv, nu avem dreptul la uitare  şi incorectitudine: SOCIALISMUL (iar nu ...”comunismo-bolşevismul”!) are, şi el, martirii săi, care ne-au adus, prin lupta şi sângele lor jertfelnic, drepturi de care azi ne bucurăm, dar uităm (premeditat ori ba!) cui suntem datori, moral! De pildă, lupta lor/socialiştilor, pentru a înlocui abrutizantele 16 ore de muncă pe zi – cu cele 8 ore de muncă productivă (rezonabile!)! – ...iar în învăţământ, trebuie să ne strângem, umăr lângă umăr, cu înverşunare, pentru a ne apăra norma de 16 ore (pe săptămână), în faţa atacului turbat al „mossadistului” premier...”răz(vă)nit” – care vrea să-i ţină pe profesori, în şcoală, ca pe câmp, 8 ore... – ...ori că au ce munci (ca ore cu elevii), ori că nu au!!!
„În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat 1 mai Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă (…). Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.
Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia.
La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă, cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mărșăluit 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.
Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Heymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți” – cf. wikipedia.
…Cu siguranţă, SOCIALISMUL NU ESTE SIGURA  CALE DE A NEUTRALIZA BRUTALITATEA TROGLODITĂ A CAPITALISMULUI!!!
SOCIALISMUL NU ESTE “A TREIA CALE”  (DE DEPARTE, NU ESTE NIMIC IDEAL, SOTERIOLOGIC ŞI MESIANIC, ÎN MIŞCAREA SOCIALISTĂ!) – ŞI NU POATE DEVENI, NICICÂND, O RELIGIE CU POTENŢE SOTERIOLOGICE!!!
…DAR, CEL PUŢIN, SOCIALISMUL OFERĂ, PRIN MIŞCAREA SINDICALĂ, CĂI PRACTICE DE EVADARE DIN “MENGHINA” MANCURTIZANTĂ, EXTREM DE PERNICIOASĂ ŞI DISTRUCTIV-ANEANTIZATOARE (MORAL-SPIRITUAL ŞI FIZIC!), A CAPITALIMULUI CELUI “SUFOCANT DE DUH” AL VIEŢII – BIOLOGICE ŞI SPIRITUALE!!!
…Evident că, dacă ne vom complăcea în stadiul de azi al mişcării sindicale (din învăţământ sau din oricare alt sector de activitate, de stat sau privat!), dacă nu vom şti să ne alegem liderii care să fie alături de noi, iar nu alături de inamicii noştri sociali (creştinismul nu a reuşit, deocamdată, să amelioreze prea multe, în ce priveşte realitatea “luptei de clasă”, între cei ce au prea mult şi cei ce n-au de nici unele, între cei care huzuresc, nu pentru că au merite de excepţie şi produc ceva deosebit de folositor oamenilor, ci pentru că ştiu să ne manevreze iluziile şi buna-credinţa ori naivitatea…) - atunci, însăşi planeta Terra este în pericol!
… Iată ce zic (şi nu sunt decât două dintre cele mai cunoscute voci masonice mondiale!) aceste pseudo-elite luciferice (de care vorbeam mai sus): …"În scopul de a stabiliza populaţia lumii, TREBUIE SĂ ELIMINĂM 350.000 DE OAMENI PE ZI. Acesta este un lucru oribil pe care trebuie să îl spun, dar este la fel de rău să nu-l spun " – cf. J. Y. Cousteau, 1991 -  explorator şi reprezentant UNESCO. Sau: -"Astăzi lumea are 6.8 miliarde de oameni. Şi ar putea creşte până la aproximativ nouă miliarde. Acum, dacă am face o treabă foarte eficientă cu noile vaccinuri, cu asistenţa medicală, cu serviciile de sănătate şi control al reproducerii, am putea reduce aceste cifre cu 10 sau chiar 15 la sută!" – zice însuşi ... BILL GATES !).
...Şi sunt sute de astfel de voci „elitisto-terestro-luciferice”!
...Soluţii pentru apărarea noastră, în faţa demenţei „ştiinţifice”, din „Balamucul Mamonei”?!
Tot sociologul şi politologul G. M. Tamas pare că încearcă a ne lumina ( fireşte că...relativ, pentru că...”criza-i mare, Marine!”) – trecând prin „istoria trădărilor şi eşecurilor socio-democraţiei” şi...depăşind-o, într-un registru extrem de lucid şi de realist (păstrându-şi, însă, scepticismul de rigoare!):
„Oricum ar sta lucrurile, social-democrația a eșuat, iar partidele sale de odinioară (mai ales în Germania și Anglia) impun obligativitatea capitalistă a muncii prin mijloacele statului polițienesc, prin suprimarea alocațiilor, prin programele de muncă publică recompensate cu salarii ale foamei ce nu asigură nici măcar minimul de trai și prin celelalte tehnici deja binecunoscute. Idolul lor, Clinton, cu balivernele lui „social-democrate“, a fost executorul, mai necruțător chiar decît Reagan sau Mrs. Thatcher, al contrarevoluției neoconservatoare/neoliberale silențioase a „demantelării“. După cum știm din cercetările lui Loren Goldner, din 1973 nivelul de trai al clasei muncitoare americane a scăzut cu 20%, iar săptămîna de muncă s-a prelungit cu 10–20%. Între 1989 și 1993, venitul mediu pe familie a scăzut cu 2.737 de dolari pe an (The Guardian, 20 februarie 1995). Cînd Clinton și-a preluat mandatul, 14,1 milioane de oameni beneficiau de alocații; spre finele președinției sale au rămas doar 7,3 milioane (The Times, 4 august 1999). Creșterea productivității nu se datorează inovațiilor tehnologice, ci prelungirii zilei de muncă, concediilor mai scurte și sarcinilor de muncă din ce în ce mai dificile. (Despre întreaga problematică vezi: „The Retreat of Social Democracy: Re-imposition of Work…“ [Reculul democrației sociale: reimpunerea muncii], Aufheben, nr. 8, toamna 1999.) În tot acest timp, două milioane de americani stau la răcoare (vezi Loic Wacquant: Les prisons de la misère [Închisorile mizeriei], Paris, Ed. Raisons d’Agir, 1999). Iar în Anglia și alte locuri, salariul minim funcționează ca prag de salarizare indirect. (…) Partidele odinioară social-democrate, devenite ale celei de „a treia căi“ și ale „noului centru“, ațîță la șovinism, rasism și xenofobie împotriva imigranților și a refugiaților (mai ales în Anglia lui „Tory“ Blair). Ele concediază – în perfectă armonie cu colegii lor de dreapta – garanțiile statului de drept (habeas corpus fiind deja ceva de domeniul trecutului), mîndria burgheziei liberale (inviolabilitatea vieții și a afacerilor private, toleranța, pluralismul, rezerva față de cruzime; fără a mai vorbi de virtuțile de odinioară ale burgheziei liberale, ironia și autoironia).
Logica ocnei e cea care domnește. În țara-model a lui „Tory“ Blair – care a păstrat toate legile, ordinele și măsurile antisindicale, antimuncitorești și antisociale ale Mrs. Thatcher – exigența „înrolării tuturor în cîmpul muncii“ înseamnă că nu se mai dorește ca din impozitele cetățenilor sau din veniturile suplimentare să se finanțeze supraviețuirea supușilor ce se află în imposibilitatea de a-și purta singuri de grijă, că nu se vrea asigurarea libertății și demnității întreținuților, că nu se tolerează revoltele șomerilor, că toți sînt ferecați în obada muncii de sclav de rangul cel mai inferior, iar alocațiile se acordă doar cu condiția supravegherii permanente și a hărțuirii neîncetate. Iar cei împinși astfel în brațele răzvrătirii fără formă și țintă (delincvență, drog, huliganism, distrugeri fără sens, societatea bandelor și războirea dintre acestea, neonazism și integrism/fundamentalism ascetic) sînt așteptați de pușcării – din ce în ce mai multe, din ce în ce mai mari, din ce în ce mai moderne și din ce în ce mai ucigătoare. Se desființează pînă și pomana aruncată din cînd în cînd radicalismului de stînga și apărării drepturilor minorităților, pînă acum tolerate undeva la marginea social-democrației. O dată cu industrializarea învățămîntului superior s-a terminat și cu șansele subculturilor, care, de bine, de rău, mai scoteau capul din cușca logicii muncii salariate. Integrarea peste tot în lume a sindicatelor în programele de îmbunătățire a calității produselor și de intensificare a producției de mărfuri transformă asociațiile înființate pentru a apăra interesele muncitorilor în complicii sporirii intensității muncii (a se înțelege: ai intensificării exploatării). Extinderea  ideologică asupra proletariatului a așa-numitei etici „protestante“ a muncii (vezi Orbán: „ordine, muncă, învățătură“ sau mareșalul Pétain: „familie, muncă, patrie“, famille, travail, patrie) demonstrează, chiar lăsînd la o parte folosul imediat și evident al burgheziei și stabilitatea statului burghez bazat pe clase, dominația crescîndă a muncii alienate asupra vieții vii a oamenilor. Constatarea elementară conform căreia creșterea intensității și a timpului muncii executate în folosul capitalului nu e spre folosul poporului pare că e din ce în ce mai uitată de așa-numita „stîngă moderată“ – de fostele partide social-democrate sau „comuniste“. În treacăt fie spus, cultul bezmetic al muncii golește de conținut pînă și privilegiile existente ale burgheziei. Și să nu uităm că, într-o societate bazată pe clase, timpul liber al clasei dominante este temeiul și primul garant al culturii” – după care tot el, G. M. Tamas, afirmă, cu ochii strâns mijiţi, într-o privire deosebit de îngrijorată:
“Pînă acum, o viață demnă de om era posibilă numai în breșele capitalismului (sau, folosind expresia epicureilor, în intermundiile sale). Aceste breșe se îngustează însă din ce în ce mai mult. Lichidarea contraputerii și a contraculturii mișcării muncitorești social-democrate, desființarea statului social redistributiv-planificator („al bunăstării“) astupă breșele. Dispare și umanismul cetățenesc ce viza întreaga societate, iar locul lui e luat de îngrozitul egoism de clasă burghez, agresiv și regresiv. Cuvîntul de ordine al burgheziei nu mai este „unificarea intereselor“, „extinderea dreptului“ și „purtarea în comun a poverilor publice“, cum se întîmpla încă în cazul precursorilor lor liberali din secolul al XIX-lea, și nici „războiul împotriva sărăciei“ (war on want), cum se spunea în penultimul sfert al secolului XX, ci lupta împotriva „deendenței de alocații“ (benefit dependency), împotriva „traiului pe degeaba“, deci nu împotriva sărăciei, ci împotriva săracilor. Control instituțional (polițienesc, grăniceresc, militar, fiscal, ministerial, epidemiologic, de igienă mentală sau ținînd de serviciile secrete) al noului proletariat în loc de emancipare cetățenească. De la instituțiile de plasare a copiilor, semănînd mai degrabă cu niște centre de reeducare, și pînă la televiziunea comercială și industria divertismentului, de la superstițiile de epocă de piatră și xenofobia răspîndite de revistele de senzații (tabloids) subuman de primitive și pînă la sutele de mii de portaluri-internet manipulate și muzica pop de proastă calitate revărsîndu-se de peste tot, imbecilizarea josnică a poporului este deja un atentat la viața personală suverană și la bucuria de a trăi”.
Iar după aceste constatări ale “fascizării societăţii terestre” – G.M. Tamas trece la analiza, cu ambii ochi deschişi spre lumea REALĂ, nu spre cea a propagandei, infinit de greţoase (…mai ales pentru noi, cei mai în vârstă, care ascultam, paralizaţi, în anii '80, Europa liberă şi Vocea Americii, la radiouri puse pe calorifer…!), a statului capitalist vampiric, prin permanenta trimitere la dimensiunile valabile şi funcţionale ale “vechii contraculturi socialiste”:
“Vechea contraputere și vechea contracultură socialiste au protejat, întrucîtva, muncitorimea organizată, de potopul de gunoaie de doi bani, pe care afaceriștii culturii de masă le produceau, déjà, din secolul al XVIII-lea, pentru plebe. (Evident, ele n-au putut s-o protejeze de propriile trădări și compromisuri. De altfel, extinderea culturii înalte la scara întregii societăți – deși neorganică și temporară, dar totuși reală  este una dintre puținele realizări efectiv emancipatoare ale „socialismului real și existent“, pe lîngă accelerarea mobilității verticale și pe lîngă egalizarea antifeudală, îndreptată împotriva spiritului de castă.)”.
(…)Mișcarea sindicală occidentală, împletită cu fosta social-democrație și cu fostele partide „comuniste“, precum și cea est-europeană, renăscută după 1989, fiind însă imediat atacată și marginalizată, divizată și atomizată, se află astăzi în fața unor sarcini gigantice, abia realizabile – dilemele seculare sînt încă nerezolvate, iar numărul celor noi este în creștere. A scrie despre aceste dileme e greu și pentru că  deși în Occident stînga intelectuală și politică e pe cale de a renaște întru totul independent de partidele muncitorești de odinioară, dar nu și de mișcarea generală a noului proletariat (asta ar fi numit Marx „socialism“) – în Est însă, din motive istorice de înțeles, această turnură se mai lasă așteptată, aici fiind numite „de stînga“ formațiuni de diverse nuanțe și caziere, dar în primul rînd acelea care, ca personal, țineau de regimul de dinainte de 1989, formațiuni ce, la fel ca social-democrația occidentală, reprezintă versiuni cu conștiința încărcată ale liberalismului burghez. În Est, teoria socială și vocabularul conceptual de stînga au fost uitate, deși primele semne ale ieșirii din această situație sînt deja vizibile, asta însemnînd inclusiv o nouă receptare a marxismului. În Europa de Est, unde „marxism-leninismul“ se preda la zeci de milioane de oameni, despre învățăturile lui Marx se pot spune – fără contradicție – lucruri ce chiar și în 1860 ar fi dat dovadă de o incultură rușinoasă. Proasta înțelegere este deci inevitabilă.
Așa cum demonstrează clar întreaga istorie a mișcării muncitorești, iar în ce privește Occidentul, mai ales ultimele patru decenii, existența alternativei politice la capitalism e o condiție necesară, deși nu suficientă pînă și a luptei ce se dă aparent numai pentru protejarea intereselor [muncitorești]. Continuarea luptei sisifice a clasei muncitoare împotriva economiei capitaliste care o nenorocește și împotriva statului burghez bazat pe clase și înarmat pînă în dinți tocmai pentru a se apăra de clasa muncitoare, continuarea acestei lupte numai pentru a obține avantaje provizorii și temporare (sau mai precis pentru a contrabalansa niște handicapuri) pentru care va trebui să se lupte apoi din nou, fără a se putea spera succese de durată, ar fi o pură imposibilitate psihologică”.
…Ce-i de făcut, în această situaţie exasperant de complicată (prin însăşi natura relaţiilor sociale tot mai slab definite,  hibridate şi versatile-“grizonate”, de propaganda capitalist-masonică!) şi fără ieşire…decât spre un …NEO-FASCISM (“Partide și guverne ce-au fost cîndva social-democrate/„eurocomuniste“ conduc – chiar cu elan militant și lipsă de scrupule – ultimul asalt împotriva noului proletariat, împotriva minorităților rasiale și etnice, împotriva inutilizabililor, împotriva celor ce nu pot fi angajați și împotriva celor ce se află în imposibilitatea de a se integra. Pseudo-stînga „social-liberală“ edifică statul-polițienesc digital al versiunii postmoderne a Marelui Frate, în timp ce dreapta tradițională rămasă fără sponsori, program și alegători se fascizează în tăcere”) …?!
…Navigând printre ruine, falii, “ravene” şi “morene” socio-economice de tot felul, lăsate în urmă de succesivele eşecuri ale diverselor ideologii experimentate pe spinarea omenirii, de trei veacuri încoace, G.M. Tamas concluzionează:
“Sindicatele vor trebui să decidă dacă vor accepta să conlucreze cu grupurile de stînga ce încearcă să scape din ruina definitivă a social-democrației și a „eurocomunismului“, dacă vor accepta și dacă vor fi în stare să se asocieze cu curentele antiglobaliste-anticapitaliste, cu mișcările feministe, cu ecologiștii care s-au rupt de corupția partidelor verzi, cu reprezentanții apărării minorităților, ai drepturilor omului, ai consumatorului și ai antirasismului/antifascismului, sau dacă vor încerca, dimpotrivă, să ajungă la o pace separată cu capitalul. (…) Întrebarea cea mai dificilă este însă de natură politică. De un secol și jumătate, sindicatele au rămas pentru prima oară fără reprezentare și protecție politică (nemaivorbind de răspîndita ideologie media, care neagă chiar și simpla existență a claselor și a luptei de clasă, vorbindu-ne numai de „culturi de grup“, de „lumi de valori“ etc.). Mișcarea sindicală va deveni fie subdirectoratul capitalului în ce privește organizarea muncii și dezvoltarea salarizării, un „polițist bun“ al păcii de clasă, al cooperării, al stabilității, al resemnării și al lipsei de speranță (unde „polițistul rău“ este aparatul birocratic și represiv al statului), fie noul punct în care se focalizează politica anticapitalistă, de data aceasta definitiv și fără iluzii în afara parlamentului.
În Europa de Est, rezistența are pe alocuri o tradiție vie (ca în Polonia, România, Serbia, Bulgaria, Albania, Grecia), în alte părți (ca în Ungaria) ea nu dispune de așa ceva, lucru ce influențează ceea ce se gîndește în mod rațional despre politica populară sau, exprimat în mod tradițional, despre politica de clasă a proletariatului. Din partea politicii burgheze „oficiale“, ocupîndu-se mai degrabă de statisticile de popularitate, de scandalurile mediatice și de clientelism, nu putem spera nimic, deși împotriva pericolului dictaturii – cu o fărîmă de colaborare între clase, dar, iarăși, fără iluzii  va trebui să apărăm rămășițele lamentabile ale democrației burgheze. Autoapărarea generală democratică, politica defensivă a frontului popular nu poate înlocui însă stînga ce există în Europa de Est doar prin cîteva urme ale sale. În perioada ce vine, stînga fie va consta în sindicate, fie va dispărea”.
…În prezent, nu există o categorie socială mai singură/însingurată, mai expusă la iluzionări de tot felul şi mai predispusă la cedări infinite, ale moralităţii şi ale profesionalismului, decât profesoratul…! Nu ne referim la “belferii” din mediul universitar, care şi-au aranjat, prin intermediari parlamentari ori ministeriali (tip Ecaterina Andronescu!), “apele” – ci, evident, la profesorii din liceele României/învăţământul preuniversitar. Dacă aceştia nu vor înţelege că singura scăpare (atât în plan existenţial, moral, economic - cât, mai cu seamă, în planul demnităţii profesionale!) este SOLIDARITATEA (iar SOLIDARITATEA nu  poate dăinui şi reconstrui bazele sănătoase ale învăţământului românesc, prin acte dezlânate, şovăielnice şi tranzitorii/tranzacţioniste - ci NUMAI prin structuri ferme, rezistente faţă de factorul timp – nu…37 de “reforme” ale învăţământului, în 22 de ani!!! – …înalt-profesionalizate şi, mai ales, coerente, responsabilizate  - LA SUPERLATIV! - …şi chiar vizionare!) , în faţa celor care doresc, din tot sufletul, imbecilizarea populaţiei terestre (în primul rând, a celei tinere, pentru că este mai uşor de manipulat şi fanatizat sinucigaş!), spre a dobândi mână de lucru nu doar foarte ieftină, ci chiar…gratuită (ceea ce va produce, în timp, dar peste generaţii, nu peste câţiva ani…! - efecte dezastruos-apocaliptice şi ireversibil-entropice, în toată biosfera şi noosfera terestră!) – atunci şcoala, ca formă spiritual-superioară de iniţiere umano-divină, în mediul terestru…pur şi simplu, VA DISPĂREA!!!
…Şi nu va fi înlocuită CU NIMIC! Teoriile imbecile, legate de “Internetul-Dascăl”, rămân nişte deliruri periculoase, ale unui capitalism nazist şi agonic…şi atât! Niciodată ŞCOALA – de la Academia Platoniciană (circa 387 î.e.n. - într-o grădină din apropierea Atenei, care ar fi aparținut eroului mitologic Akademos) -  şi până la învăţământul veacului XX – n-a însemnat nici roboţi, nici robotizare – CI INVESTIŢIE MAJORĂ DE SUFLET/AFECTE!!!  Nu poţi cere unei maşinării (fie ea şi Internetul!) să-ţi explice noţiuni precum Sublimul, Măreţia, Eroismul, Altruismul, Autosacrificiul pentru o Cauză Nobilă -- Onoarea, Demnitatea…Patria-Patriotismul, Neamul, Duhul şi DUMNEZEIREA!!!
…Cel mult, să te înveţe, prin imagini “movie”, cum să mănânci fără să clefăieşti…dar şi asta s-ar putea dovedi că este o cerinţă maximală (sau chiar…o probă de netrecut!), pentru o maşină, oricât ar fi ea de…”siliconată”!
Omul nu poate rămâne om decât prin dialog, nu prin autoreflectare narcisiacă autofagă sau dispersie a personalităţii, în mediul virtual….până la vidarea deplină a personalităţii!
…Astfel, filosofia sindicală, pentru a deveni utilă/funcţională, trebuie să recapituleze experimentele sufletului şi intelectului uman, de-a lungul întregii lor manifestări terestre. Într-o istorie care, dacă este studiată cu bună-credinţă, se va dovedi vital de utilă!
Se va vedea, atunci, că nu poate exista “ruptură între generaţii”, decât prin comploturi criminale (…cu “izvoare” în schizofrenia/paranoia îmbătrânitei rase umane) ori/şi sinucigaşe!
…Omul este o fiinţă socială. Ca să rămână astfel, trebuie să nu-şi părăsească altruismul şi vizionarismul. …Deci, SOLIDARITATEA altruistă şi… vizionară –…pentru că nu-ţi foloseşte ţie, om singur/”fiară însingurată”, să afli ce te aşteaptă, ca individ egotist/egocentrist/plezirist/narcisiac - ci NUMAI ca Teleologie Cosmică -  de Neam, sau de Specie Adamică!
                                                                                          
 
 Revista RĂZBOI ÎNTRU CUVÂNT

ROMÂNIA ÎNCONJURATĂ! CÂND VOM CONŞTIENTIZA PE CE LUME TRĂIM?

Lumea fierbe în jurul nostru, dar acest lucru e prea puţin, se pare, pentru a ne mişca din uşurătatea cu care ne trăim istoria – atât istoria mare, a neamului, cât şi pe cea “mică”, a propriei noastre vieţi. Să ne uităm puţin în jurul nostru:
Ungaria se afla în plin proces de reinventare revizionistă, având acţiuni din ce în ce mai agresive şi provocatoare la adresa ţărilor vecine care au minorităţi maghiare. Cu toate că orientarea ei ar fi sinucigaşă pentru o ţară atât de mică, respectiv naţionalismul economic şi recuperarea ideologiei hortyste (inclusiv antisemite), totuşi cum-necum Ungaria reuşeşte să îşi păstreze “faţa” în Uniunea Europeană şi să fie un actor care contează. Abia acest lucru o face să devină o ameninţare pentru România, nu atât mustăţile viforoase ale conspirationistilor urnei cu cenuşa „apostolului” fascist: anume, capacitatea de a îşi urmări obiectivele revizioniste.
La sud, Bulgaria se afla în plină formă. Pune moratoriu pe gazele de şist fără să cedeze presiunilor americane, are păreri proprii în dosarul iranian, taxează FMI-ul pentru aportul deosebit adus agravării crizei economice, cere Rusiei respectarea intereselor naţionale în proiectul South Stream. Frate, frate, slav, slav, ortodox, ortodox dar brânză e pe bani şi imperialismul n-are miros. Ceea ce se ştie mai puţin este ca şi în Bulgaria curentul revizionist este în renaştere. Dobrogea se afla tot mai mult invocata în imaginarul politic contemporan bulgăresc iar premierul Boiko Borisov a declarat, la Bucureşti, ca Bulgaria a pierdut teritorii uriaşe în urma celui de-al doilea război mondial (dacă-i aşa, noi ce ar trebui să zicem?!).
Serbia se afla şi ea într-un proces de reorientare, după ce T. Nikolici a câştigat alegerile şi a vizitat (demonstrativ?), imediat după alegeri, Moscova, a negat genocidul de la Srebenica şi a afirmat că nu va accepta integrarea în UE cu orice costuri. Comunicatul recent al Patriarhiei Serbiei ne arată izolaţi chiar şi din punct de vedere bisericesc, având în vedere că Patriarhia Moscovei se afla în strânse relaţii cu Biserica Greciei şi în relaţii amicale cu cea a Ierusalimului, are în jurisdicţia ei Ucraina şi Moldova, este apropiată de Bulgaria.
În Ucraina, un proiect de lege care, aparent, ne-ar fi favorabil, foloseşte pervers noţiunea de limba moldovenească pentru a rupe unitatea şi reprezentativitatea minorităţii romane din ţara vecină. În Republica Moldova, după ce legea egalităţii a fost impusă de eurocraţii vigilenţi, în asistenta tampa a Chişinăului şi Bucureştiului, se agita puternic apele, vorbindu-se chiar de instaurarea unor regiuni separatiste autonome în zonele controlate politic de comunişti şi de episcopi mai apropiaţi, pare-se, de Patriarhia Moscovei (ceea ce era destul de previzibil). Mitropolia Basarabiei se străduie, între timp, să facă totul pentru a compromite ortodoxia românească, în timp ce Patriarhul Daniel este ocupat cu orice altceva.
Aşadar, toate ţările vecine României se afla în plină fierbere, prefacere, agitaţie. Unele se consolidează intern şi devin eficiente şi pe plan extern, altele se clătina periculos, ameninţând stabilitatea celor din jur, pe teritoriul multora se duce o bătălie geopolitică acută intre SUA şi Rusia. Există o profeţie a părintelui Arsenie Boca în care România e înconjurată de flăcările războiului. Acum nu e război, însă ştim că războaiele nu apar din senin, ci dintr-o fierbere, o tensiune care atinge punctul culminant.
În privinţa graniţelor, oficialii asigura că nimeni nu doreşte modificarea lor astăzi, că doar suntem în Uniunea Europeană, însă, pe măsură ce UE se transformă într-un spaţiu cu tot mai multe constrângeri şi tot mai puţine beneficii (pentru vecini), este previzibil ca întoarcerea la un discurs revizionist precum şi la recuperarea naţionalismului, chiar dacă în forme diferite, adaptate contextului, să continue. Practic, nu există prea multe variante: ori continua tendinţele centrifugale provocate de impunerea austerităţii şi de interesele divergente ale statelor europene, ori, mai probabil, se creează acea Uniune Europeană Politică (vestita SUE), ce ar presupune însă un grad de centralizare atât de marcant încât se sperie gândul numai la ideea unei astfel de “închisori a naţiunilor”. Ambele variante sunt riscante pentru noi.
În toată această fierbere, România pare să fie o ţară letargica şi nepregătită pentru vremurile şi provocările nelipsite ale viitorului imediat. Suntem nepermis de relaxaţi, inconştienţi, uşuratici şi nepăsători cu adevăratele mize ale zilei.
Inclusiv sau, poate, mai ales noi, ortodocşii, părem decuplaţi de la tensiunea reală a împrejurărilor istorice pe care le trăim. Ne interesează mult care au fost mai tari, dacii sau romanii, ne anima subiectele care antrenează discuţii pasionante dar care nu au prea mare relevanţă pentru viaţa noastră cotidiană, ignorând, totodată, subiectele reale, grave, într-un cuvânt, vânăm şi adunăm, prea deseori, deşertăciune. Iar dacă ne uităm în jur, e jale: subiecte de can-can, fie politic, fie” ortodox”... Toate denotă o evadare din lumea reală.
O evadare care nu ne va servi, însă, la nimic.
Realitatea se răzbuna pe cei care o eludează permanent. Istoria ne este martora: superficialitatea românilor interbelici, pomenita de martirul Mircea Vulcănescu în 1940, când Ardealul a fost răpit prin Diktatul de la Viena, a prefaţat dezastrul războiului mondial, pierderile teritoriale şi experimentul comunist.
[...] Poate că nu ne-am preţuit cum se cuvine. Poate că n-am ştiut a ne cunoaşte. Poate c-am fost superficiali, uşori, sub vremurile mari ale împlinirii care ne-ar fi cerut altfel. Vom fi luat în deşert lucruri sfinte. Vom fi greşit fără să ne dăm seama. Vom fi adormit ca fecioarele nebune şi ceasul deşteptării ne va fi găsit fără ulei în candele. Nu vom fi băgat de seamă semnele ce ni se făceau în jur, sau glasul celor care – deşteptaţi de dimineaţă – ne vor fi vestit ivirea lor. [...]
Vai, câte lucruri am fi putut face, dar pe care nu le-am făcut! Lenea, căutarea fiecăruia de ale sale, nebăgarea îndeajuns de seamă, bucuria lumii ne-au furat cu ale lor. [...]
Vremuri asemănătoare ne stau în faţă, atât ca neam, cât şi că persoane. Doar că acum vor fi cu mult mai grele... „... Iar noi, noi unde suntem? Unde suntem cu starea sufletească?. Se întreba acelaşi martir încă din 1932, când scria profeticul avertisment “În ceasul al unsprezecelea”. Se pare că noi lipsim din propria ţara şi din propria viaţă...
Revista „Război întru Cuvânt”
http://www.razbointrucuvant.ro
 


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971