Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
GRUPUL DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRATIA REALĂ GRUPUL DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRATIA REALĂ prezintă cel de al doilea caiet de dezbateri, opinii și considerentereferitoare la nevoile României pe anul 2012.Semnează: MAGDALENA ALBU, MIHAI BERCA, EUGEN COJOCARU, DANIELA GÎFU, DWIGHT LUCHIAN PATTON, ADRIAN SEVERIN- Partea I
Partea II
ION BĂIEȘU - douăzeci de ani – cât un veac de la trecerea lui!
ACTUALITATEA POEZIEI Versuri de Toma George MAIORESCU, Dan LUPESCU, Adrian BOTEZ, George BACIU
Actualitatea culturală, literară, editorială și artistică.Articole de: Bogdan-Costin GEORGESCU, Maria BĂLAȘA, Dacian DUMITRESCU, Al Florin ȚENE, Ioana STUPARU, Viorel ROMAN, Adrian BOTEZ, Isabela VASILIU-SCRABA, Georgeta RESTEMAN Despre: Radu TUDORAN, Mo YAN, Lucia OLARU NENATI, N.A.CONSTANTINESCU, Al. HUSAR, Georgeta BLENDEA-ZAMFIR, Stefan SCHEIL, Florentin SMARANDACHE, Mircea DINUTZ, H. PATAPIEVICI, Gabriela CALUTIU-SONNENBERG - Partea I
Partea II
„CE MAI CIRCULĂ PE INTERNET”- Partea I
„CE MAI CIRCULĂ PE INTERNET”- Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI Semneaza:Dan Lupescu, Mihai Berca, Sergiu Gabureac, Victor Roncea, Florica Bud, Constantin Lupeanu,Ion Lila- Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea II
Actualitatea culturală, literară, editorială și artistică


                                               
                   Bogdan-Costin Georgescu



                                  Radu Tudoran pe marea eternităţii

Se împlinesc douăzeci de ani de când goeleta Speranţa a plecat, cu toate pânzele sus, pe marea eternităţii literaturii române. Marele căpitan în ale aventurii literare, blejoianul Radu Tudoran (Nicolae Bogza pe numele său real, fratele mai mic al altui mare scriitor, maestru al reportajului, Geo Bogza, dar şi al filosofului Alexandru Bogza, pe nedrept trecut într-un con de umbră, poate şi datorită faimei fraţilor lui mai mici) se stingea din viaţă la Bucureşti pe data de 19 noiembrie 1992.
 Într-adevăr, romanul Toate pânzele sus i-a adus celebritatea lui Radu Tudoran, mai ales că a stat şi la baza unei superbe ecranizări realizate de un alt maestru, de data asta al cinematografiei româneşti, marele regizor Mircea Mureşan. Atât autorul romanului, Radu Tudoran, cât şi regizorul Mircea Mureşan, care a dat dovadă de o înţelegere a abordării moral idealiste a primului, au surprins o dimensiune care pe vremea copilăriei, când urmăream serialul cu o nerăbdare incendiară, nu aveam cum să o surprind şi să o înţeleg; este vorba despre o dimensiune antropologic culturală ilustrată prin foarte multe episoade din cadrul romanului, o frescă a epocii imediat următoare Războiului de Independenţă, când cultura română se afirma plenar pe plan mondial, dar totodată şi o analiză psiho-sociologică a mentalităţilor epocii, a multi-culturalismului specific spaţiului euro-balcanic şi mai ales a interacţiunii grupului lui Anton Lupan (alter-ego-ul lui Radu Tudoran) cu populaţia băştinaşă din Ţara de Foc.
 Dar a-l caracteriza pe Radu Tudoran doar prin prisma romanului „de aventuri” Toate pânzele sus, deşi acesta a fost succesul care l-a readus cu adevărat pe autor în prim-planul literaturii române în 1954, după o lungă absenţă datorată folosirii unor cuvinte tabu pentru regimul sovietic în alt roman (Un port la răsărit, 1941) este un reducţionism păgubos pentru că spiritul analitic al marelui romancier a generat un tip de roman social inimitabil (termenul este folosit de Mihai Iovănel, autorul studiului cronologic şi al referinţelor critice la ediţia de colecţie „Biblioteca Pentru Toţi” re-editată de Art şi coordonată de Mircea Tucă la Jurnalul Naţional, publicată în două volume în 2009). Aşadar Mihai Iovănel preferă să folosească termenul de roman social, poate şi pentru că acesta ar fi mai uşor de înţeles de publicul larg, dar aplecarea (conştientă sau sub-conştientă, cum ar spune Jung) spe observaţia participativă, ne îndreptăţeşte să afirmăm că Radu Tudoran avea o scânteie din geniul antropologiei culturale. Iar ca să argumentez acest lucru şi mai riguros, cu un exemplu concret, fac trimitere la ceea ce este cu adevărat opera magna a marelui romancier român: heptaimeronul Sfârşit de mileniu (I. Casa domnului Alcibiade – 1978, II. Retragerea fără torţe – 1982, III. Ieşirea la mare – 1984, IV. Victoria neînaripată – 1985, V. Privighetoarea de ziuă – 1986, VI. O sută una lovituri de tun – 1989, VII. Sub zero grade – 1994, postum la Editura Arta Grafică) în care autorul face o frescă a epocii deceniilor din urmă ale regimului comunist românesc, culminând cu situaţia imediat următoare evenimentelor din 1989, evenimente pe care nu a mai avut timpul necesar de a le descrie în spirit literar din propriul punct de vedere.
 Cred că unul dintre cele mai frumoase elogii care se puteau aduce lui Radu Tudoran  (Nicolae Bogza) este prefaţa intitulată „Pe marea propriului destin...” la ediţia din 2009, semnată de filosoful Vasile Morar — recomandăm şi lectura acestui studiu concis şi riguros, care scoate în evidenţă tocmai idealismul moral al autorului.
 Robul lui Dumnezeu, Nicolae, va fi comemorat în duminica de 18 noiembrie, după Sfânta Liturghie, la biserica parohială cu hramul „Naşterea Maicii Domnului – Sfânta Paraschiva”, în satul său natal, Blejoi, unde se va oficia slujba parastasului şi va avea loc ulterior o evocare a autorului, în prezenţa unor scriitori, prieteni, membri ai Asociaţiei Social-Culturale „Radu Tudoran”, recent înfiinţate la Maliuc, pe braţul Sulina, unul din locurile desfăşurării acţiunii romanului Toate pânzele sus, dar şi a autorităţilor locale din comuna Blejoi, care se implică activ în păstrarea  memoriei marelui romancier. Cinste lor!...
 
 Mo Yan- Premiul Nobel pentru Literatură 2012

( traducere din presa francofonă/ ziarişti străini acreditaţi la Pekin)

Personalitate discretă, scriitorul Mo Yan aprecia în 2011 că „ în China nu existăîncă un autor de talie mondială ” . Acest lucru denotă o remarcabilă smerenie. De 30 de ani, acest fiu de ţărani săraci născut n 1955 la Gaomi (Shandong) , se face remarcat prin romane sclipitoare, precum „ Familia Sorg” , adus pe ecrane de către Zhang Yimou, cu actriţa Gong Li ( Ursul de Aur de la Berlin în 1988) .
Mo Yan se ocupă în scrieri de vremurile sale, sfâşierile Marelui Salt Înainte, Revoluţia Culturală. Este un fiu al regimului, scăpat de mizerie datorită APL în care s- a înrolat şi care îi permite să obţină un Masterat în literatură la Universitate Normală ( Pedagogică) din Pekin.
Pe de altă parte, în străinătate China până în prezent nu a avut presa de partea sa în domeniul literar, fiindcă a reprimat adesea autorii îndrăzneţi, privându- i de posibilităţi de editare, viză de ieşire, respectiv chiar de libertate.
Ultimele două Nobel- uri acordate unor chinezi „ au avut parte de critica regimului: cel de literatură al lui Gao Xingjian în 2000, în exil în Franţa şi naturalizat francez, cel pentru pace, în 2010, al lui Liu Xiaobo, întemniţat pentru proiectul său „ Carta 2008” ” .
Şi iată că în acest 11 octombrie 2012, Academia din Stockholm a decernat premiul său pentru literatură lui Mo Yan, salutând „ realismul halucinant” ce asociază „imaginaţie şi realitate, perspectivă istorică şi socială” . Oficialii regimului salută această distincţie, pe care o aşteptau de atâta timp şi care conferă în sfârşit un loc Chinei ( o ţară literară pânăîn vârful unghiilor) în clubul naţiunilor literare.
Care este secretul lui Mo Yan? Poate o furie convertită în răbdare, respectiv în umor, „ politeţea disperării” . Mo Yan, pseudonim literar, înseamnă „ a- ţi ţine gura” , ca o privire pişicheră aruncată asupra propriei libertăţi creatoare, rizibil ţinută în frâu de autoritarismul regimului şi foamea din jur.
Înromanul „ Ţara alcoolului” de pildă, îşi dezlănţuie verva satirică, visul irumpe în realitate. În alte scrieri, zugrăveşte cu un umor acid monstruozitatea naturală a cadrelor de partid, singurătatea fiinţei umane şi inventivitatea universală în situaţie de criză.Totdeauna, ajunge să combine critica acerbă, furia de a povesti şi inventarea unei lumi fantomatice care îi permite să evite cenzura- protejat de entuziasmul cititorilor.
Problemă, în 2012: afirmând că „ nu mai crede în comunism din 1989” ( sic) , în timpul unei comemorări a celei de- a 70- a aniversări a discursului de la Yanan ( 1942) , Mo Yan acceptă să caligrafieze fraza lui Mao care reduce orice artă la funcţie de instrument de propagandă a partidului. Prin aceasta, el se situează printre linguşitorii postumi ai Timonierului şi fidelii regimului, cea ce, astăzi, întunecă bucuria unora în China, faţă de onoarea făcută de juriul de la Stockholm. Ca pentru a- şi corecta imaginea, Mo Yan, a doua zi după primirea Nobel- ului, face ceea ce s- a ferit să facă până atunci: cere eliberarea lui Liu Xiaobo: colegul lui de acum înainte!
NOTA TRADUCĂTORULUI
 Numele proaspatului laureat se pronunță  Mo Ien.
Este uimitor cum şi cei mai informaţi dintre jurnalişti omit să spună că primul Nobel obţinut de China a fost unul de fizică, câştigat în 1957 de doi americani de origine chineză: Chen Ningyang şi Li Zhengdao.
În ce priveşte Nobelul de literatură şi China este într- adevăr uimitor că până acum această ţară nu a primit importanta distincţie, dar nu marea literatură lipseşte din China ci contextul favorabil. Nu trebuie uitat că:
în 1936 a fost cât pe- aci să fie acordat lui Lu Xun, un mare nume în literatură mondială, un autor tradus şi în română, însă marele scriitor moare în acel an.
De asemenea, în 1938 premiul este acordat scriitoarei americane Pearl S. Buck, care a trăit o mare parte din viaţă în China şi a cărei operă are exclusiv teme chinezeşti. A fost un premiu însoţit de tristeţe, pentru că nici SUA nici China nu au revendicat autoarea ca aparţinându- le. Literatura ei este însă de talie mondială.
Reporter: Noul dvs roman “ Legea dură a karmei” face un portret al Chinei comuniste de la fondarea în 1949 până în ziua de azi. Totul este prezentat prin prizma frământărilor tragi- comice ale lui Nao Ximen, proprietar de pământ asasinat în 1949 şi care renaşte succesiv ca măgar, bivol, porc, câine, maimuţăînainte de a- şi recăpăta forma umană. De fapt este istoria Chinei comuniste povestită de animalele sale domestice ...
Mo Yan: Personajul Nao Ximen mi- a permis să spun cea ce cred despre evenimentul cel mai important, după părerea mea, din istoria recentă a Chinei, respectiv reforma agrară impusă de partidul comunist în momentul în care a juns la putere. Proprietarii de pământ au fost complet şi pe nedrept exterminaţi. Mulţi dintre ei se îmbogăţiseră prin munca proprie şi prin modul înţelept în care îşi gospodăriseră bunurile. Au murit pe nedrept. Dintr- o perspectivă mai generală,întreaga ţărănime a fost tratată cu asprime de către comunişti.
Sub Mao, satul a fost cel care a plătit – printr- o politică abuzivă a preţurilor şi de buget- prima industrializare a Chinei. Iar în zilele noastre, copiii ţăranilor, aceşti 120 de milioane de mingong ( Nota traducătorului: ţărani veniţi la oraş pentru a munci) , plătiţi prost şi lipsiţi de orice drepturi, au finanţat în fapt şi construit boom- ul economic. Păţaniile karmice ale lui Nao Ximen sunt o metaforă a soartei tragice aţăranilor chinezi în mijlocul cărora m- am născut.
După 1949 aceştia au fost clar trataţi ca măgari ori vaci, împinşi în turmăîn comunele populare, pierzându- şi întreaga libertate. Au trebuit să asculte de ordine: au trebuit să se ducă la câmp în sunet- comandă de fluier, să se întoarcă de la câmp în sunet- comandă de fluier, să nu cultive decât ce li se spunea... Şi- au recâştigat un pic din libertate în anii 80 dar, de atunci situaţia lor s- a degradat din nou. Prin avatarurile trăite în viaţa animalelor, Nao Ximen este ca şi ei brutalizat, exploatat, înşelat, inclusiv în lumea de dincolo unde, în ciuda nevinovăţiei sale, este pedepsit cu asprime şi condamnat la reîncarnări în animale. Dacă face faţă la toate acestea, e numai datorită inteligenţei şi energiei sale vitale de excepţie.
Reporter: Dar de ce regele Infernului îl pedepseşte pe nedrept ?
Mo Yan. –Nao Ximen este un sâcâitor incomod. Tot timpul nu face altceva decât să strige, să pretindă neîncetat să se întoarcă în satul lui unde să ceară socotealăcălăilor săi. Iar regele Infernului acţionează exact ca puterea de la Pekin: pedepseşte pe cei care protestează. Infernul este o metaforă a Chinei. Singura diferenţă ar fi cădemonii nu- ţi trag în cap un glonte, ci zic: „ Bine, vom reexamina cazul dvs .” şi ... pac! te reîncarnezi în măgăruş sau purcel de lapte...
Reporter: Faceţi în mod constant referiri la noţiuni budiste precum: karma, samsara, adică de fapt ciclul reîncarnării ... PC a încercat o lungă perioadă de timp să le extirpeze. Le- aţi găsit în cărţile apărute de când budismul este din nou la modă?
Mo Yan. – Când eram copil, bunicii mei nu citeau sutrele – erau analfabeţi- însă foloseau în mod curent aceste noţiuni care le erau familiare şi care- i ajutau să înfrunte greutăţile cotidiene ale vieţii. Noţiunile acestea sunt puternic impregnate în sufletul chinez. Morala populară în China este un concentrat alcătuit din budism, confucianism şi taoism. Conceptul de karmă, adică retribuirea automată a faptelor ( recompensa pentru bine şi pedeapsa pentru rău) a servit dintotdeauna poporului pentru a scăpa de eomoţiile distrugătoare şi pentru a continua să ţină piept vieţii.
Reporter: În ceea ce vă priveşte, vă interesează aceste lucruri?
Mo Yan. – Mult. Apreciez viziunea asupra lumiişi existenţei pe care o furnizează budismul şi găsesc în aceasta un eficient instrument de a face faţă inevitabilelor dificultăţi şi suferinţe ale vieţii. Când îmi merge bine, nu mă gândesc deloc la acest lucru. Dar când se întâmplă să primesc o lovitură grea, mă folosesc de această viziune asupra lumii şi existenţei ca să mă elibrez de furie, ranchiună, dorinţa de răzbunare, toate lucruri ce nu servesc la nimic şi- ţi mai şi otrăvesc viaţa.
De fapt, dacă aş fi guvernul, aş încuraja o masivă conversie la budism ( râsete) . Este un mod excelent de a ajunge să ai o societate liniştită. N- ar mai fi furturi, crime, ură, nici măcar sentimente de dragoste. Şi mai ales, ar fi diminuată lupta pentru putere. Ne- am putea lipsi complet de poliţişti! Bineînţeles că e imposibil: nu eşti niciodată decât în parte budist. Dacă am fi budişti în esenţă, la un moment dat n- ar mai exista fiinţe umane, toţi am deveni buddha ...
Reporter: Celălalt personaj principal, Lan Lian – copilul găsit odinioară de către Nan Ximen- reuşeşte să se descurce în tot acest timp. Chiar dacă, la fel ca şi Nan Ximen este un încăpăţânat care îşi atrage toată viaţa tot felul de necazuri, ţinându- se departe de colectivizare şi refuzând ca peticul său de pământ - atribuit prin reforma agrară- să fie contopit cu în pământul comunei populare ( Nota traducătorului: CAP- ul chinez) . Insistenţa lui în ce priveşte drepturile individuale este nemaiauzită, datăfiind isteria colectivistă a vremii. L- aţi inventat?
Mo Yan. – Nu, personajul a existat în realitate. Am cunsocut în copilărie un ţăran căruia i se spunea în sat Lan Lian, „ Faţăalbastră” , pentru că avea pe faţă ca şi personajul meu o enormă pată din naştere. Zilnic, la şcoală, în pauza de gimnastică în aer liber, se auzea de departe scârţâitul roţilor de lemn de la căruţa lui, care era trasă de un măgar. Iar când ajungea în dreptul şcolii, se dădea cu pietre în acest reacţionar înrăit şi incorigibil contra- revoluţionar. Singur împotriva tuturor, a persistat în refuzul său de a se alătura comunei populare, care includea toate celelalte familii din sat. Propriii copii l- au părăsit.
Mai târziu am aflat că în timpul revoluţiei culturale a suportat „ critici publice” foarte brutale. A fost lovit, chinuit şi, în final, a fost lăsat gol-goluţ să se prăjească la soare. Cum trăia singur, a murit la puţin timp după aceea, din lipsă de îngrijiri. Am vrut ca Lan Lian al meu să supravieţuiască pentru a parcurge şi el un fel de „ ciclu al renaşterii” , de data aceasta de naturăpolitică: la capătul a treizeci de ani de succedere neîntreruptă a diverse „mişcări” , colectivităţile au fost în cele din urmă dizolvate în anii 1980, iar pământurile au fost din nou împărţite şi Lan Lian reabilitat. Istoria i- a dat dreptate.
Reporter: Se poate ghici aici o afecţiune mai specială faţă de acest personaj.
Mo Yan. – Pentru mine, Lan Lian pune o problemăcapitală, aceea e posibilităţii unei societăţii comuniste. O cred imposibilă,fiindcă e contra naturii umane. Cel mai mare eşec al comunismului chinez a fost aplicarea ad litteram a lozincii „ să distrugem individualul, să păstrăm colectivul”. Toţi chinezii au trebuit să vorbească pe o singură voce, să poarte o aceeaşi haină, de o aceeaşi culoare. Dacă ar fi fost posibil, trebuia să avem toţi o singură faţă ... În această privinţă PC s- a înverşunat din 1949 până în 1980. Lan Lian se bate pentru diversitate şi individualitate, care pentru mine corespund legilor naturii, legilor societăţii umane, fără a mai vorbi despre legile estetice ...
Reporter: Nu poate fi imaginat un spirit colectiv care să nu însemne negarea individualităţii?
Mo Yan. – În starea actuală, nu cred, chiar dacă triumful proprietăţii private în China lasă să se vadă în recul toate defectele capitalismului. În roman, personajul ce- l întruchipează pe secretarul de partid Hong Taiyue este paralel şi invers faţă de Lan Lian. Şi el rămâne fidel, însă ideologiei comuniste, asemenea unor numeroase mici cadre pe care le- am cunoscut la ţară. Refuzau din răsputeri liberalizarea economică vrută de Deng Xiaoping în anii 1980. Păi cum! Se vindea la solduri moştenirea sacră a preşedintelui Mao! Se restaura vechiul regim!
Nu- l dispreţuiesc pe Hong Taiyue, chiar dacă eu consider zadarnicăfidelitatea lui faţă de idealurile colectiviste, care merge până la sacrificiu-e un fel de kamikaze, care moare şi- l omoară şi pe succesorul lui reformator. În zilele noastre, tezele marxiste seduc din nou pe mulţi dintre chinezi. S- ar putea să ne îndreptăm către o nouă colectivizare, ca reacţie la excesele de individualism. Ar fi şi aici un „ ciclu” ce s- ar împlini. Dar ar trebui evitate abuzurile şi neregulile colectivizării maoiste, care au costat decenii de paralizare a societăţii şi atât de multă suferinţă fiecăruia dintre chinezi.
 Maria Balasa,
sinolog, Brasov
 
 Lucia Olaru Nenati cu o nouă  apariţie editorială
        
Scriitoarea Lucia Olaru Nenati, autoare a  unui număr semnificativ de lucrări de diferite genuri - poezie, proză, eseu, literatură pentru copii, publicistică, istorie literară, eminescologie, albume muzicale, majoritatea distinse cu diferite premii şi distincţii - a abordat în ultima sa carte un alt gen de creaţie - traducerea. Astfel, de curând a apărut la Editura Ateneul Scriitorilor din Bacău, cartea Existenţa poetică a lui Bacovia aparţinând apreciatei eseiste elveţiene  Svetlana Paleologu Matta, carte în care Lucia Olaru Nenati semnează traducerea, studiul introductiv intitulat  Svetlana Paleologu Matta – un nume de referinţă în exegeza bacoviană şi eminesciană şi un amplu interviu realizat la Lugano cu autoarea.
         Această carte reprezintă, de fapt, un adevărat eveniment editorial, respectiv intrarea în spaţiul cultural românesc, cu o întârziere de peste o jumătate de veac a celei dintâi exegeze bacoviene, scrisă la Paris în 1951 în  limba franceză, ca rod al unei teze de doctorat  (deci încă în timpul vieţii lui Bacovia!)  şi apărută în Elveţia, în 1958, sub titlul Existence poėtique de Bacovia. Deşi n-a apărut până în prezent în limba română, cartea a fost totuşi receptată şi apreciată de unii cunoscători ai universului bacovian şi deci şi-a exercitat într-o oarecare măsură funcţia de lucrare de referinţă a hermenuticii bacoviene.
        Pentru demersul său de revelare şi de traducere a acestei prime exegeze bacoviene  în ordine  cronologică,  Lucia Olaru Nenati a fost premiată la Festivalul “Toamna bacoviană” de la Bacău din acest an de către juriul condus de poetul Ovidiu Genaru, iar editarea  cărţii  a fost sprijinită de către Consiliul judeţean Bacău şi lansată în cadrul festivalului la Casa Memorială “George Bacovia”, fiind prezentată de doi specialişti ai universului bacovian, Constantin Călin, cel care a şi semnalat  pentru prima dată în presa românească - după 20 de ani de la apariţie - existenţa acestei valoroase lucrări şi Theodor Codreanu, autor  al unei substanţiale şi premiate cărţi despre Bacovia.
        In cadrul festivalului a fost acordată în mod simbolic o Diplomă de excelenţă distinsei eseiste Svetlana Paleologu Matta din Lugano, pentru această carte, dar şi pentru toată valoroasa ei contribuţie  la îmbogăţirea culturii române şi la propagarea valorilor sale pe plan internaţional.                
 
 DACIAN DUMITRESCU

DESPRE UN STUDIU APARUT ÎN 1941

AZI  AM  POSTAT  PE  SITE-ul  meu 
www.romaniacarnavalului.com  lucrarea  Profesorului  N. A. Constantinescu  : " CHESTIUNEA  TIMOCEANA " PUBLICATA  LA  BUCURESTI  IN  ANUL  DE  GRATIE  1941 . Lucrarea  face  un  scurt  istoric  al  REGINII  TIMOCULUI  de  la  DACIA  AURELIANA  si  pana  in  vremurile  noastre . Cartea  prezinta  " BLOCUL  ROMANILOR  SUD-DUNARENI  DINTRE  MORAVA  SI  LOM " , " GRUPAREA  ROMANILOR  SUD - DUNARENI " , DAR  IN  CAPITOLUL  III  SE  PREZINTA  " DREPTURILE  ROMANIEI  ASUPRA  TIMOCULUI " . Alaturi  de  " Timocul  asa  zis  sarbesc  " este  analizata  si  situatia  din  " asa  numitul  Timoc  bulgaresc " . In  realitate  ambele  provincii  ( Timocul  sarbesc  si  Timocul  bulgaresc ) sunt  locuite  de  10.000  de  ani de  stramosii  TRACILOR . Apoi  cu  circa  300  de  ani  provincia  Moesia  este  colonizata  de  Imperiul  Roman  si  aici  se  formeaza  primii  PROTOROMANI ( AROMANI ) . Aromanii  sunt  stramosii  nostri  iar  Timocul  reprezinta  LEAGANUL  DE  FORMARE  AL  POPORULUI  ROMAN  DE  IERI  SI  DE  AZI .  Evident  ca  acesti  AROMANI  sunt  extrem  de importanti  pt  noi ! Putem  oare  sa  ne  mai  intrebam  daca  ROMANIA  ARE  SAU  NU  ARE  DREPTURI  ISTORICE  ASUPRA  TIMOCULUI ? Evident  ca  ROMANIA  ARE  TOATE  DREPTURILE  DIN  LUME ASUPRA  TIMOCULUI  , NU  DOAR  DIN  PUNCT DE  VEDERE  ISTORIC . Cei  care  sustin  altceva  sunt  evident  in  slujba  Serbiei  sau  mai  grav , a  Rusiei  care  a  sprijinit  ocupatia  militara  a  Timocului  din  1833 . Dupa  aceasta  ocupatie  militara  s-a  trecut  la  un  regim  crancen  de  deznationalizare  fortata  a vlahilor - timoceni , s-au  desfiintat  abuziv  toate  scolile  si  bisericile  romanesti  din  Regiunea Timocului . Mai grav  dupa  1920  au  fost  serbizate  fortat  toate  familile  romanesti din  Timoc , toate  numele  romanesti  au  fost  fie  serbizate , fie  traduse  in  limba  sarba . Romanii  Timoceni  impreuna  cu  Romanii  din  Transnistria  reprezinta  cei  mai  chinuiti , cei  mai  oprimati , cei  mai  slavizati  si  cei  mai  pedepsiti  dintre  TOTI  ROMANII  . Nu  avem  dreptul  sa-i  uitam  si  in  masura  posibilitatilor  avem  DATORIA  SA-I  SPRIJINIM  POLITIC , MORAL DAR  SI  MATERIAL !  Cartea  are  si 7  harti  si  merita  citita  si  cospectata  cu creionul  in  mana . Cartea  este  postata  in  " scribd " si  poate  fi  marita , " descarcata " gratuit  si  trimisa  mai  departe  la  cat  mai  multi  Romani . Dumnezeu  sa  ne  ajute ! Lectura  placuta ! Cu  stima ,

 
                 CRITICUL DE POEZIE
UN PARAZIT AL SENTIMENTULUI UMAN?

În general criticul de poezie a fost interesat de modul în care poetul este influenţat de mediu şi societate, dar şi de imaginile a tot cuprinzătoare care influenţează printr-un rol mediator textul,societatea şi iubitorul de poezie.
O nouă critică a poeziei determină în poezie structuri diacronice şi de respingere din partea poeţilor, cu toate că unii exegeţi evidenţiază acest fapt ca o determinare avantajoasă între cele două domenii. Critica reprezintă în general judecătorul şi cenzorul care alege ce este bun de ce ce este rău, dar se pune întrebarea cine alege critica bună, obiectivă de cea rea şi subiectivă? Cine îi dă dreptul unui critic să dea verdicte, când istoria literaturii ne dovedeşte că s-au făcut multe greşeli în acest domeniu?
O critică a poeziei implică mai multe direcţii:valorizarea eului, lucru cel poate face doar, eventual, un psiholog; o interpretare a efectului asupra cititorului de către poezie; o taxonomizare a tipologiei individului; o analiză a postulatului că prin poezie se exprimă fiinţa umană; o receptare a poeziei ca drept capacitate de vibraţie a societăţii prin trăirile poetului, ci nu ai te înrobi, diferenţiind sensurile dintre kairos şi kronos. Primul element se referă la anularea timpului liniar şi uniform, şi evidenţiază înţelegerea timpului poetic, totodată efemer ,dar şi trainic.
Poezia,inclusiv critica ei, îşi justifică existenţa în demersul pentru organizarea,  structurarea psihicului omului şi a lumii lui, şi în special excelează în caracteristica ei de a deţine un sistem de reguli semiotice pentru interpretarea, includerea experienţei umane într-o construcţie lexicală, ce exprimă o realitate, dar nu este realitate,însă este mai reală decît percepţia acesteia de către om.
Poetica şi metapoetica are capacitatea de a include în ele unitatea dintre structuri descoperite nu în interiorul lor ci în exteriorul lumii.
Dezbaterea imanentă a poeziei-constată Al. Husar* - ne conduce spre ideea de angrenaj ca sinteză concluzionară a modalităţilor concrete ale poeziei. Critica de poezie este o ştiinţă, ea vine să asigure corespondenţa construcţiei sistemului cu teoria sistemului. Faptul că poezia vine din domeniul creaţiei literare nu este antagonică criticii de poezie, cu toate că aceasta din urmă vine,aşa cum susţin unii exegeţi, din domeniul ştiinţei. Sau sunt antagonice? Această „construcţie!” deschide drumul radial al metapoeticii. (vezi: Al. Husar, Metapoetica, Prolegomene” Ed. Univers, Bucureşti,1983).
În eseustudiul acesta încerc să arăt, pe de-oparte, inutilitatea criticii poeziei (mergând pe principiul nu e frumos ce e frumos, ci ce-mi place mie), dar, să şi apăr funcţia cognitivă a criticii poeziei.
În calitate de critic al poeziei pot să abordez modele ale lumii oferite de poezie; dar nu pot să fiu, în acelaş moment, şi ideolog şi poet, în acest context e necesar să sondăm modelele pentru a descoperi semnele de criză ale complexului structural, negativităţile aduse complexului, orizontul unui viitor eliberat de prejudecăţi. În condiţiile fiinţei lucide ce aduce şi produce conjucturile mari ale istoriei provenite din adâncul istoriei le putem prevedea, alimenta cu mituri şi aduce în terenul poeziei,a fabulaţiei.
Misiunea criticului de poezie este mai dificilă decât aceea a simplului critic literar, deoarece acesta trebuie să fie şi poet, căci venind din interiorul acestui univers poate înţelege mai bine elementele pe care se întemeiază opera poetică. Critica de poezie, ci nu teoria ei, se mişcă şi glisează în direcţia evoluţiei poeziei fără încetare,merge înainte culegând pentru „ştiinţa”poeziei noi probleme”, căci ea este conştiinţa realităţii poeziei.
Georges Poules subliniază că în timp conştiinţa critică este formată din conştiinţa inerentă a operei care este efervescentă şi puternică, ocupând, evident, primul plan, şi conştiinţa surprinsă a iubitorului de poezie.
Abordând, în acest context, problema conştiinţei critice a poeziei, constituită din conştiinţa inerentă a poeziei ce este trăită adânc, aceasta îşi găseşte locul primordial în conştiinţa îndrăgostitului de poezie. Rolul criticii de a descifra semnele unei poezii este renagat de Serge Doubrovscki, deoarece critica nu este descifrarea unei opere pentru a deveni contrariu acesteia. Critica de poezie este, dincolo de înţelegerea profundă,vibratoare a semnelor, este o afirmare a valorii. Trebuie să înţelegem că eul criticului, la fel ca şi eul poetului este o subiectivitate inversă. Dintr-o expresie dată, şi poet, şi critic-obţin lucrarea care este pro-glob, pentru un aspect esenţial al proglobmodernului, noul curent indentificat de mine în actuala evoluţie a poeziei,şi artei, în contextul globalizării.
Criticul-parazit al poeziei, pot spune, că este veriga intermediară, a treia, între poet şi cititor, el este parazitul poetului care de multe ori, de-alungul istoriei literare, s-a înşelat, dar şi a canalizat gustul cititorilor, privind valoarea poeziei criticate. Dacă poezie este fructul eului poetului, lucrarea criticului este „parazitul” acestui produs.
În concluzie, o critică a poeziei mai tangenţială de obiectul/subiectul său trebuie-după părerea mea-să înglobeze această „construcţie” ambivalentă în contextul că tot ce-i mondializat în capul poetului ţine de ordinea naturii lui şi se caracterizează prin trăiri intense şi spontane, şi că ce trebuie să respecte o normă, ea aparţine poeziei şi prezintă caracteristicile relativului, ale particularului.
                                                                                                     Al. Florin ŢENE
----------------------------------
*Alexandru Husar (n. la Ilva Mare, 26 aprilie 1920 – m. 17 mai 2009), Important filosof al culturii româneşti, cercetător al istoriei civilizaţiei, eseist filosofic şi moralist. (n.r.)

 
 
 ÎNGEMĂNARE FERICITĂ ÎNTRE POEZIE ŞI PICTURĂ – GEORGETA BLENDEA ZAMFIR ŞI RAMONA PINTEA 
  
Evenimentul cu dublă semnificaţie desfăşurat în Sala Istrate Micescu, la Biblioteca Pedagogică Naţională „I. C. Petrescu”, Bucureşti (str. Zalomit nr. 12, lângă Parcul Cişmigiu), în data de 11 Octombrie - Brumărel  2012, a însemnat o frumoasă pagină în cultura românească: „lansare de carte Învolburate Anotimpuri, Editura Dacoromână, Bucureşti, 2012, poezii de Georgeta Blendea Zamfir” şi „vernisaj de pictură semnat de artista Ramona Pintea”. Evenimentul a fost deosebit nu numai prin „îngemănarea fericită între poezie şi pictură” (aprecierea îi aparţine criticului de artă  Steliana Neagu), ci şi prin faptul că protagonistele sunt mamă şi fiică.  Şi pentru ca îngemănarea să fie şi mai semnificativă, artista  Ramona Pintea a pus titlul „ÎNVOLBURATE ANOTIMPURI” atât grupajului de picturi expuse, cât şi catalogului cu picturile în miniatură.     
„Două spirite gemene – scriitoare şi pictoriţă, a apreciat şi amfitrioana evenimentului, doamna Carmen Pesantez - Directoarea Bibliotecii Pedagogice. Prin creaţiile lor au adus o notă de frumuseţe, de sărbătoare, mai ales într-un cadru semnificativ, cum este  Sala Istrate Micescu, şi de colaborare cu Academia DacoRomână, al cărui Preşedinte este domnul Geo Stroe”.  Scurta prezentare făcută de doamna Carmen Pesantez celor două sărbătorite, a evidenţiat dragostea lor pentru cultură, sensibilitatea, seriozitatea pe care acestea o acordă nobilelor talente moştenite.
Georgeta Blendea Zamfir, domiciliată în Braşov, oraş pe care îl îndrăgeşte şi îl cântă adesea în scrierile sale, a publicat de-a lungul anilor mai multe volume de proză şi poezie, printre care şi Învolburate Anotimpuri. Cartea este împărţită în patru capitole şi cuprinde poezii inspirate din cele patru anotimpuri: primăvară, vară, toamnă şi iarnă, iar pagina de început a fiecărui capitol este ilustrată cu unul dintre tablourile pictate de fiica sa Ramona Pintea.
Ramona Pintea, stabilită în Londra din 1991, a studiat Pictură şi Design Vestimentar, urmând o carieră în modă.  Venind în Bucureşti a redescoperit dragostea pentru pictură, cu care încă de la o vârstă fragedă îşi încânta familia şi prietenii. Pictează pe pânză în ulei, acril şi tuş.  A intitulat expoziţia sa de picturi „Învolburate Anotimpuri”, ca preţuire şi dragoste pentru mama sa, Georgeta Blendea Zamfir, care găseşte mereu prilejul să compună poezii pentru cei dragi: Radu (fiul), Ramona (fiica), Ana Maria şi  Andreea (nepoţelele), pentru pieteni sau pentru natură, evocând dorul, iubirea, dragostea, frumuseţea, însemnătatea istorică, amintirile.
Despre poeziile Georgetei Blendea Zamfir şi picturile Ramonei Pintea a luat cuvântul Geo Stroe Preşedintele Academiei DacoRomâne, care a insistat pe atragerea unui număr cât mai mare de creatori, pentru eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti, acesta fiind obiectivul esenţial al ADR. Au mai luat cuvântul: scriitorii Mihai Prepeliţă, Geo Călugăru şi Elena Călugăru Baciu, criticii de artă Steliana Neagu şi Sultana Rodica şi actriţa Doina Ghiţescu care a citit un grupaj de poezii din cartea Învolburate Anotimpuri.
 
Evenimentul a fost un liant între mamă şi fiică, iar pentru a-şi face datoria până la capăt, Ramona Pintea a venit însoţită de soţul ei Alexandru Pintea şi de fiica lor Andreea care la vârsta de şapte ani este posesoarea unui număr de diplome obţinute pentru pictură.
Drintre participanţii la eveniment amintim: scriitorii Rodica Elena Lupu, Floarea Necşoiu, Petru Demetru Popescu, Florin Grigoriu, Ion Lazu, Octavian Sărbătoare, sculptorul Constantin Sinescu, dacologii Gheorghe Şerbana, Adriana Moldoveanu, Rădulescu Felicia, profesoara Rodica Neagu.
„Învolburate Anotimpuri” este o sărbătoare plină de viaţă a frumuseţii naturii, oferind o mică imagine a stilului luminos şi optimist al artistei. Prospeţimea şi culoarea se îmbină în picturi seducătoare, ilustrând sufletul sensibil al anotimpurilor” (citat din catalogul de picturi al Ramonei Pintea).
                                                                                                    Ioana STUPARU
 
                   Spionii Războiului Rece

Dacă în toate războaiele spionii joacă un rol, atunci în cel Rece, considerat ca fiind cel de al treilea război mondial, serviciile secrete au pus în umbră ideologia, diplomaţia, armata, propaganda, etc., au acţionat raţional, eficient, din umbră şi au meritul de fi terminat un război în care s-ar fi folosit arma nucleară, fără victime, cu revoluţii de catifea, cu un spectacol TV de sunet şi lumini: fără violenţă, noi suntem poporul, armata e cu noi, etc.
Totul a început la Moscova, care şi-a dat seama încă sub Stalin că trebuie să rezolve problema germană, pentru că anglo-franco-americanii şi sovieticii au încheiat ostilităţile cu armata germană în 1945, au împărţit Reich-ul în patru zone de ocupaţie militară dar n-au încheiat un tratat de pace. Imperiul German III a supravieţuit într-un spaţiu ideal.
Oferta lui Stalin de a face pace cu o Germanie reunificată, demilitarizată, neutră, eşuează şi astfel s-au creat două pseudo state, sub control militar anglo-franco-american: Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană sub Armata Roşie. Tratatul de pace care ar fi încheiat într-un fel sau altul războiul mondial II s-a amânat sine die şi Războiul Rece al ortodoxo-comuniştilor cu vestul, triumfă pe toate planurile.
După ce Germania de vest sub cancelarul creştin-democrat Adenauer s-a stabilizat printr-un miracol economic şi s-a integrat pe toate planurile în lumea capitalistă euro-atlantică, urmaşul său, social-democratul Brandt, a început politica de schimbare a status quo-ului prin apropierea de Imperiul roşu al Răului ortodoxo-comunist.
La întâlnirile dintre Brandt şi Brejnev s-a constatat că există multe interese comune, dar că ideologia, diplomaţia, alianţele, etc. fac imposibile discuţiile, tratativele la lumina zilei, fără a perturba grav structuri religioase, mentale, ideologice, birocratice, militare, etc. făcute pentru veşnicie. Aici au intervenit serviciile, care s-au angajat să nu perturbe liniştea de la suprafaţă şi şi-au organizat canale pe care au tratat germanii cu ruşii.
Bineînţeles că au fost informaţi şi aliaţii vestici de aceste tratative secrete, dar ei le considerau fără mari şanse de succes. Când însă ruşii au văzut ce rezultate pot obţine pe aceste căi neortodoxe s-au adresat şi americanilor. Dorinta ruşilor era să refacă, dacă nu o alianţă cu anglo-saxonii - cum au avut în vremea lor glorioasă, pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial -, cel puţin acceptarea ca putere aliată în G 7/8.
SUA profitau din plin de Războiul Rece şi au cerut sovieticilor să renunţe la marxism, la Ţările Baltice, la Lagăr, la Cortina de Fier, la drepturile omului de tip ortodox. Tratativele secrete sub Brejnev, Andropov, Cernenco l-au făcut pe Gorbaciov să înţeleagă că nu are ce pierde şi a acceptat condiţiile de pace, deschizând lumii ortodoxe o nouă perspectivă comună cu creştinii occidentali. Cu acest prilej se încheie şi Al Doilea Război Mondial cu Tratatul patru plus doi: USA, Anglia, Franţa, Rusia plus Germania, Polonia.
Până aici este gloria serviciilor secrete din vremea Războiului Rece, după care a urmat marea deziluzie, pentru că fără refacerea unităţii dintre ortodocşii din Lagărul protejat de Cortina de Fier şi creştinii occidentali, dintre Moscova şi Roma, s-a instalat în Europa şi în lume o situaţie duhovnicească şi sobornicească paralizantă - vezi falimentul Greciei. Românii nu mai cred în UE şi într-un cadru mai larg - vezi criza spirituală şi economică europeană şi mondială. Care va fi rolul spionilor în această nouă perioadă istorică?
Articolul de mai sus, “Spionii Războiului Rece”,  tratează felul în care serviciile secrete din est şi vest au reuşit, au contribuit hotărâtor la performanţa încheierii unui război mondial în mod paşnic. O acţiune quasi singulară în istoria universală. De aceea, mi se pare utilă reeditarea articolului de mai jos, în care se pot desluşi condiţiile în care a început războiul mondial II, fără a prelua în mod obligatoriu punctul de vedere al învingătorilor.
                                                                                                               Viorel Roman

Churchill, Hitler şi Antisemitismul

Acesta este titlul cărţii apărute sub semnătura Dr. Ştefan Scheil, editura Duncker & Humbolt, Berlin 2008, 335 p., în care se analizează competent “dictatura germană, inamicii ei şi criza europeană 1938/39”.
Om simplu, din popor, Adolf Hitler preia puterea în 1933 în Germania şi pune în practică Programul din 24 februarie 1920, de 25 de puncte, pe 2 p., al Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani/NSDAP.
Un deziderat era realizarea unei societăţi naţional-socialiste fără drept roman şi fără evrei, care urmau să emigreze cu avere cu tot, în mod paşnic.
Antisemitismul era răspândit ca urmare a foametei şi umilinţelor impuse de învingători după război. În caz de foamete, acelaşi destin l-ar fi avut toţi străinii.
Alertate, organizaţiile evreieşti din lumea anglo-saxonă încep boicotarea economiei germane. Reacţia naziştilor: “Nu cumpăraţi de la evrei!” Un evreu ucide un diplomat, naziştii dau foc la sinagogi, etc.
Proiectul antisemit de a realiza un stat fără evrei trebuia combătut cu toate mijloacele – pe viaţă şi pe moarte. Pentru că dacă Germania rămânea fără evrei în mod civilizat, ar fi devenit un precedent periculos.
Polonia, cu 10% din populaţie evrei, care vorbeau jedisch, o altă limbă decât cea oficială, ar fi cerut acelaşi lucru. Pe de altă parte, emigrarea evreilor în USA ar fi dat apă la moară antisemitismului local.
Aşa că, organizaţiile evreieşti s-au opus emigrării evreilor din Germania, luând în calcul victime din rândul conaţionalilor. Pe de altă parte, l-au susţinut cu toate mijloacele pe Churchill şi “Partidul războinicilor” din Marea Britanie, cu organizaţia Focus, pentru a înlătura nazismul.
Cei care încercau o soluţie paşnică pe continent au fost încet, dar sigur, marginalizaţi. Pe de altă parte, Iosif V. Stalin, un conducător mult mai radical şi mai clarvăzător decât Hitler s-a folosit de “contradicţiile din lagărul capitalist” pentru a “arunca în aer Europa”.
Atât Vladimir I. Lenin cât şi urmaşul său erau convinşi că după un al doilea război mondial, clasa muncitoare “va rupe lanţurile”, va prelua puterea, ca în Rusia, după Primul Război Mondial şi va realiza idealurile panslaviste, panortodoxe şi mai mult decât atâta - dictatura proletariatului va înlătura exploatarea omului de către om în toată lumea!
Polonia şi România erau folosite în această criză ca pioni de sacrificiu, atât de imperialiştii occidentali cât şi de kominterniştii de la Moscova. Polonezii erau folosiţi ca atacatori la război de către Churchill.
Viorel Tilea, ambasador la Londra, se plângea de un dictat german fantomă, o dezinformare. Un discurs al generalului Halder, fabricat în laboratorul de dezinformare Focus cu scopul de a agrava criza, este considerat şi azi ca autentic, chiar de către germani.
Aşa că nu-i de mirare că pe internet, la Secţia “Istorie: minciuni şi falsuri” a Ministerului Apărării Rusiei, Sergej Kovalijev arăta recent că vina izbucnirii războiului în 1939 este a Poloniei, care a refuzat “cu încăpăţânare” cererile moderate germane.
În acest context este firesc ca antisemitismul, punerea la îndoială a Holocaustului, e sancţionat în mai multe ţări de lege. Aceeaşi politică se va practica şi în Rusia lui Putin, care nu mai vrea să accepte “minciuni şi falsuri”. De aceea vinovaţii vor fi pedepsiţi - aşa prevede un proiect de lege - cu închisoare de la 3 la 5 ani.
                                                             Prof. Dr. Viorel Roman, Univ. Bremen
 
 
                             Integrala manuscriselor Cantemir

Lădiţa cu „Integrala manuscriselor Cantemir”, pe care a primit-o Putin
Sub coordonarea scriitorului Constantin Barbu, într-o ediţie de lux, au văzut lumina tiparului primele 25 de volume din „Integrala manuscriselor Dimitrie Cantemir”, primul set fiind achiziţionat chiar de către Vladimir Putin,
 Acesta  a aprobat scanarea documentelor aflate de sute de ani în Arhivele din Moscova.
Vă prezentăm mai jos interviul pe care l-am realizat cu scriitorul Constantin Barbu,
cel despre care filosoful Constantin Noica spunea că este „excepţional de înzestrat pentru lucrări de erudiţie şi istorie literară”. Interviul a fost înregistrat chiar înainte de plecarea la Moscova, unde, împreună cu sponsorul acestei întreprinderi culturale, Paul Tudor, urmează să aducă în ţară fotocopiile următoarei tranşe din ediţia acestei integrale Cantemir.
„Ce manuscrise vrei? - Pe toate!”
Ion Spânu: Cum a început această aventură prin Arhiva Moscovei?
Constantin Barbu: La festivitatea de acordare a unui premiu de excelenţă ambasadorului Federaţiei Ruse, Alexander Churilin, l-am rugat să-mi aprobe intrarea în Arhiva de la Moscova, cu care, în principiu, a fost de acord. După un timp, am fost surprins să primesc de la domnia sa o scrisoare în care mă întreba „ce manuscrise vrei?”.
 I-am trimis lista după Tocilescu, completată cu ce mai ştiam eu, dar i-am spus, prevăzător, că le vreau pe toate.
S-a dovedit că am procedat bine, întrucât acolo am descoperit manuscrise despre care nu se ştia nimic!
Abia în mai 2009 am primit confirmarea din partea rusă, inclusiv preţul pentru fiecare filă scanată.
Din partea oficialităţilor române nu a fost nimeni dispus să finanţeze această operaţiune,
astfel încât abia în toamna lui 2009 am putut pleca la Moscova, când Paul Tudor, un om de faceri care conduce firma SC Besta SA, prin „Fundaţia culturală Tudor”, a avut bunăvoinţa să sponzorizeze tot demersul acesta, cu care România se va mândri multe secole de acum înainte, căci fondul acestor manuscrise este cel mai mare tezaur al României din afara graniţelor!
„Vladimir Putin ne-a dat una dintre aprobări”
Dar cum de a rămas în uitare o asemenea arhivă?
Simplu. Începând din 1878, când Tocilescu a tipărit primul volum Cantemir, şi până azi, Academia Română a publicat doar 9 (nouă) volume de opere! Lui Tocilescu îi aprobase copierea manuscriselor Ţarul Alexandru al II-lea,
 iar mie, pentru documentele din Arhiva Ministerului de Externe, Vladimir Putin, care era pe atunci prim-ministrul Rusiei!
 De aceea, în semn de recunoştinţă, i-am trimis în dar această ladă care conţine primele 25 de volume apărute, într-o ediţie de lux cum rar se tipăresc în lume.
Le ştii, nu cred că mă contrazici...
Dar ce manuscrise erau în Arhiva Ministerului de Externe din Rusia?
Acolo am fost surprins să găsesc „Jurnalul persan” în limba rusă şi „Manifestul lui Petru cel Mare”. Despre „Jurnalul persan”, Tocilescu credea că are doar 7 pagini, iar despre „Manifest...” credea că este „Catehismul persan”, care s-ar fi scufundat în mare!
Academia Română spune că s-au mai scanat manuscrise Cantemir.
Da, în anii ’60 s-au făcut fotocopii alb-negru după unele manuscrise, dar vă rog să le comparaţi cu ediţia aceasta, unde documentele sunt mai frumoase decât originalul! Ca să nu mai spun de numărul lor... De altfel, se ştie că Tocilescu furase, pur şi simplu, 3 fascicule, pe care le rezumăm astfel: 4 pag. din „Epistola dedicatoria” la „Sacro-sancte scientiae indepingibilis imago”, 24 de pag. din „Index Rerum Nobilium”, de la aceeaşi lucrare, şi fila 42 din „Loca Obscura”.
 Şi pe acestea le-am introdus în ediţia mea, reîntregind astfel „Sacro-sancte scientiae indepingibilis imago” şi „Loca Obscura”.
Constantin Barbu, coordonatorul „Integralei manuscriselor Cantemir”

Bănuiesc că nu e aşa de uşor să cauţi printr-o arhivă cum este cea a Moscovei? Ne povesteşti care a fost cea mai mare surpriză din această aventură prin hârtiile lui Cantemir?
Ştiam din sursă ştiinţifică sigură că arhiva păstrată de Serghei Cantemir, fiul cel mai mic al lui Dimitrie, compusă din 27 de pachete, a fost cumpărată la licitaţie la moartea sa şi se află într-una din arhivele Moscovei. Mergând prin arhiva de acte străvechi, conduşi de directorul acesteia (căci pe acolo nu te plimbi ca pe Unirii!), m-am trezit în faţa a 76 de lădiţe pe care scria „CANTEMIR”! Bucuria mea a fost de om smintit. Directorul ne-a adus opisul şi de la el am aflat că acesta fusese făcut între 1898 şi 1956! Ultimul care ordonase terminarea inventarului fusese Stalin, în 1935, când s-au şi adus în România osemintele lui Cantemir! Şi dacă tot veni vorba, să ne amintim că atunci sicriul lui Cantemir a fost primit pe covor roşu, cu salve de tun, fiind salutat de Guvernul ţării, iar Iorga a stat drepţi în faţa Voievodului!
Din aceste 76 de lăzi câte ai reuşit să scanezi?
Doar una! De fapt, partea rusă a scanat documentele în condiţii excepţionale. În această primă ladă este corespondenţa dintre Antioh, Maria şi Constantin Cantemir şi formează două dintre volumele actualei ediţii! Îţi dai seama cât a mai rămas de tipărit?
„În final, ediţia va avea peste 100 de volume!”
Ai o estimare a numărului total de volume al acestei ediţii Cantemir?
Probabil că, în final vor fi vreo 100 de volume, dacă nu vom mai avea şi alte surprize prin arhivele lumii. Tragedia este că pentru întocmirea acestei ediţii nu plăteşte decât Ludovic al XIV-lea, cum îi spun eu lui Paul Tudor! Cu el şi cu ceilalţi prieteni ai lui Cantemir intenţionez să aduc în ţară şi celelalte manuscrise ale Domnitorului, care se află în alte 10 ţări, în afară de România şi Rusia!
Care speri să fie impactul acestei colosale ediţii Cantemir?
Sper ca în anii viitori să se scrie cărţi şi să se dea doctorate după această ediţie, căci Cantemir, prin toată opera lui, ar putea să tragă după el toată cultura română!
Ca să nu mai spun că şi politicienii noştri ar putea sta altfel de vorbă cu mai-marii lumii dacă le-ar pune pe masă o astfel de ediţie!
N-ar mai avea tonul acela arogant pe care-l au acum Barroso, Viviane Reding, preşedinta Lituaniei sau chiar doamna Merkel!
Un mesaj pentru final, înainte de plecarea la Moscova?
Trebuie să ţinem minte că, în 1711, cel mai vestit ţar rus, Petru cel Mare, l-a făcut pe Dimitrie Cantemir prinţ al Imperiului rus, şi tot la fel a procedat cu toţi copiii lui, pe care Rusia i-a tratat princiar până la stingerea stirpei!
 Asta, în timp ce, în 1714, Constantin Brâncoveanu şi fiii săi erau umiliţi şi decapitaţi la Constantinopol de Sultanul Ahmed al III-lea, despre care se spune că ar fi trăit în „epoca lalelei”.
 Cantemir era cineva în vremea lui, iar ruşii l-au apreciat cum se cuvine.
Nu putem să rămânem mai prejos, noi, cei care-i suntem urmaşi!
                                                                                                 Ion Spânu

 
 
 Constantin P. POPESCU
DĂNCUŞ: ALEGERI VERTICALE
      
 
                                        Ştefan Doru DĂNCUŞ
                  „ELIBERAREA”
Editura Singur
Târgovişte, 2012
Editura: Singur. Autor: singurul Ştefan Doru Dăncuş. Mesajul: Eliberării este semnul dăruit cititorului de cel ce rosteşte adevăruri care, tăind dureros în carnea vie a unei realităţi alienate, sunt de preferat oricărei minciuni frumos înzorzonate. Pentru mesajul Eliberării, pentru gravitatea lui, Ştefan Doru Dăncuş a renunţat să fie scriitorul aflat doar în slujba artei literare. Ceea ce poţi citi în Eliberarea are darul (şi harul) de a fi auzit, înţeles şi acceptat ca opţiune, pentru că este rostit - scris - clar şi răspicat, cu riscul de a fi un glas strigând în pustia care se întinde din ce în ce mai mult a acestei umanităţi.
Ştefan Doru Dăncuş îşi asumă acest risc, cum şi l-a asumat pe acela de a se fi lăsat spre pedepsire în mâinile oamenilor. Este un semnal luminos în întuneric, vertical ca numele scris pe coperta cărţii. Din adâncuri imemoriale de Maramureş, coloana lui Ştefan Doru Dăncuş rămâne, durează peste vreme şi, chiar dacă Eliberarea este scrisă în urmă cu zece ani, se dovedeşte astăzi a fi mai actuală, pentru că dăltuirea în basorelieful cuvântului poartă în sine sinea omului care şi-a găsit calea şi crucea. Orizontala ei este aproapele, omul obişnuit pentru care e scrisă cartea, verticala ei tinde către cer, loc de obârşie din ce în ce mai uitat, lăsat în părăsire de cei cu capul plecat sub prea multe griji. Unele false, de carton, ireale şi iluzorii, dar teribil de apăsătoare asupra fiinţei umane. Aplicate însă cu metode din ce în ce mai fine, mai subtile, o dovadă că alcătuitorii unei ordini mincinoase a lumii cunosc resorturile cele mai adânci ale omului, dorind totala lui stăpânire. Capul plecat sabia nu-l taie, zice un proverb, dar nici cerul nu-l vede.
 
Ştefan Doru Dăncuş este unul din puţinii care s-a supus „torturii de-a staţiona suspendat între om şi Dumnezeu” (pag. 39). Este o formă de purificare de mare forţă, pe care numai cei prea lucizi o acceptă. Cât doare prea multa luciditate? Răspunsul este în filele Eliberării, în îndrăzneaţa alăturare între Isus şi Prometeu, nume - simboluri cu care Ştefan Doru Dăncuş nu se sfieşte să stea la discuţie de la egal la egal, pentru că e deja călit de focul iubirii de oameni, dus până la sacrificiu de sine. Arderea interioară este preţul plătit pentru a dărui omenirii un foc nou, actual şi cumplit de necesar. Alegerea (verticală) a puterilor purificatoare, bune, ale focului în locul celor distrugătoare. Isus din mileniul III nu mai poate fi acelaşi, făptura Lui divină nu poate stagna două mii de ani, timp în care răul s-a întins ca o dureroasă cangrenă. Ştefan Doru Dăncuş ştie, aşa cum ştia şi Isus, că orice crucificare poartă ascunsă o meritată o Înviere; el este scriitorul înviat pentru a fi fost vertical în alegeri. Refuză a fi unul „din neamul lui Baraba”, răufăcătorul preferat de mulţimi, refuză plata în arginţii minciunii şi ai oricărei forme de trădare: nu se trădează pe sine şi cu atât mai mult nu-şi trădează Dumnezeul şi credinţa. Acestea din urmă poartă, fiecare, o unicitate aproape uitată azi, dezvăluită de cartea Eliberării în fiecare propoziţie, paragraf, capitol scris pe înălţimile muntelui (a se citi pustiului) de exil al omului Dăncuş.
Acolo, în miezul misterios al iniţierilor, Dăncuş simte bătând inima Mamei-Pământ, casa lui şi a noastră, ca pe aceea a unei făpturi vii şi dumnezeieşti. Ca omul, de altfel. Şi nu poate să nu se lase străpuns de verticala cerului, care îi dezvăluie sublime şi tainice lucrări, în limba sufletului universal al omului care iubeşte. Peste zece ani, Dănuş coboară de pe munte cu înscrisul lucrării sale, asemenea lui Moise. Aduce cu el o altă carte: a Eliberării.
Fără a se dori istoric, filozof, avocat sau eseist, eternul revoltat (nu fără temei) Ştefan Doru Dăncuş atacă frontal instituţiile unui stat cu picioare (şi limbaj) de lemn. Justiţia, biserica, guvernul, ştiinţele, arta sunt scanate cu ochiul unui martor departe de a fi pasiv, care nu tace, care strigă: Eu sunt liber, eliberat! din toată puterile inimii şi vocii sale. Se poate spune că umanitatea din fiecare om se exprimă astfel, tocmai când fusese atât de abil dresată pentru tăcere supusă.
O carte ca o columnă, ca o coloană, ca un copac. Cine se mai gândeşte azi că pădurile, copacii ar putea fi coloanele unui Templu dumnezeiesc? Un proverb budist spune: cel ce ştie nu vorbeşte, iar cel ce vorbeşte nu ştie. Ştefan Doru Dăncuş pare să-l contrazică, spunând ceea ce ştie bine că ştie. Citez: „Uneori, în plină aiurare mondială, începe să mă doară sufletul năpraznic...// Ce contează câteva luminiţe pe care le-am aprins în marele întuneric universal?” (pag. 58-59). Aş îndrăzni un răspuns: contează enorm, dar nu oricine se încumetă să dea din plăpânda flăcăruie a lumânării sale lumină altor lumânări, deşi treaba asta e complet gratuită. Mai devreme sau mai târziu, întunericul va obosi să fugărească în continuu nesfârşita lumină, în nesăbuita-i strădanie de a o stinge.
A aşteptat vreme de zece ani o schimbare care încă nu sosit. Poate a văzut cum continuă degradarea socială, umană, conform unui plan mult prea terestru ca să poată fi opus celui divin şi s-a hotărât. În 2012, anul ameninţat de apocalipse programate, cartea vede lumina tiparului, prin efortul financiar al autorului şi al unor (mult prea puţini) sponsori, la editura Singur; însă Ştefan Doru Dăncuş nu e singur, ci unic. La fel este calea propusă în Eliberarea.
 
                                                     Constantin P. POPESCU, noiembrie 2012
     
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971