Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
- reacții recente la apariția primului caiet: Daniela GÎFU, Dimitrie GRAMA, Dwight Luchian PATTON
continutul primului caiet
ZIUA NAȚIONALĂ A LIMBII ROMÂNE – istoricul propunerii pentru o sărbătoare națională a tuturor românilor
DOUĂ STUDII ȘI O RECENZIE DE ION PACHIA-TATOMIRESCU
Dacii în analele france (secolul IX) de Mihai DRAGNEA Adrian BOTEZ: ROMÂNII ,,TRAIANICI” ŞI ROMÂNII ,,AURELIANICI”
„Balcania”, de Victor Papacostea Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA: COLONIZAREA VALAHĂ George Liviu TELEOACĂ: SUBSTRATUL PELASGIC AL EUROPEI Scheletul unui dac înalt de zece metri, descoperit la Roşia Montană BBC şi Discovery scanează Sarmizegetusa ascunsă
ARTICOLE,PREZENTĂRI, RECENZII de Dan LUPESCU, Al. Florin ȚENE, Mihai BERCA, Victor TEIȘANU, Octavian CURPAȘ, Mihai BATOG-BUJENIȚĂ, Adrian BOTEZ, Goerge BACIU, Leon ISTRATE,Carmen MARIN, Georgeta RESTEMAN, Mariana CRISTESCU DESPRE: Miltiade Nenoiu, Gheorghe STROIA, George PETROVAI, Lucia OLARU-NENATI, Georgeta RESTEMAN, Elisabeta IOSIF, Cătălin Nicolae MOLDOVEANU, Marin VOICAN‑GHIOROIU, Andreeas OLARU-CERVATIUC, Octavian CURPAS, Marin TRASCĂ, Mircea CHELARU -Partea I
Articole, recenzii partea II
„CE MAI CIRCULĂ PE INTERNET” - Partea I
Ce mai circula pe internet - Partea II
Din folclorul internetului
Din folclorul internetului - Partea II
Din folclorul internetului - Partea III
 DEPĂŞIND „CURENTELE”, ÎNTRU...ALCHIMIA ECHILIBRULUI DEMIURGIC: „SEMNELE TIMPULUI” , DE ELISABETA IOSIF


Avem în faţă un volum de o mare frumuseţe estetică, al scriitoarei Elisabeta Iosif – atât prin conţinutul poetic, cât şi prin grafica, extrem de expresivă şi inspirată, asigurată de tânăra plasticiană/graficiană (şi filolog de excepţie!), Laura Lucia Mihalca (ctitor al revistei de avangardă... înţeleaptă, „ArtOut”).
...De foarte curând mondial-premiat („Art&Life, Japonia 2012”), volumul Elisabetei Iosif (printre alte merite culturale, cu totul deosebite, toate: Preşedinte al Ligii Scriitorilor din România - filiala Bucureşti, şi redactor-şef al, la fel, premiatei în Japonia, revista „Cetatea lui Bucur”!), „Semnele timpului”, este un model pentru echilibrul cosmic al neo-clasicismului, altoit pe trunchiul mental al neo-modernismului, cu uşoare tente de trans-modernism...dar, de fapt, „mestecând”, epuizând şi... „fentând”, „cu strategie”, toate curentele din proximitatea  de Duh a scriitoarei!
Dacă în „Manifestul Cercului literar de la Sibiu”, din 1943, Negoiţescu & Comp. încercau un armistiţiu cu E. Lovinescu (marele perdant, prin teoriile sale „sincronizatoare”, în faţa arheilor „Gândirii”!) şi cu secolul al XVIII-lea – Elisabeta Iosif, chiar dacă, prin motto-urile, presărate printre poemele sale, se adresează, evocator, invocator şi...provocator, lui Goethe, nu-l fetişizează pe Goethe! Ci se raportează şi la...Leonardo da Vinci! –  dar, mai cu seamă, la Eminescu, Blaga...Novalis. Adică, la Arheii Poetici Româneşti şi la Eonul Romantismului Vizionar German.
De ce nu se mulţumeşte Elisabeta Iosif, cu gândirea Secolului Luminilor? Pentru că Elisabeta Iosif este un poet de foarte profundă spiritualitate şi de avântat vizionarism. E drept, la Elisabeta Iosif, sentimentul religios nu este atât de pregnant/vizibil, pentru ne-iniţiaţi, precum s-ar pretinde în cadrul trans-modernismului. Dar toată poezia volumului ei zvâcneşte de voinţa, bine temperată, de a străpunge invizibilul, spre vizibil - ...indicibilul, spre expresia cât mai relaxată şi limpede-apollinică. Chiar dacă (sau, poate: TOCMAI pentru că...Balanţa Cosmică-Thule trebuie realizată, întru demiurgie) iubirea Poetului este „în echilibru” (cf. Poetul şi umbra), el, Poetul, există ca „văpaie răsărită”, „o zi din univers/cu patimi zămislită!” Poetul ARDE, Poetul PĂTIMEŞTE PENTRU/ÎNTRU LUMINĂ!!!
Lumina cere discreţia Umbrei, spre a se reface şi…reproduce!
“Fărtatul” şi “Nefărtatul” tracici, care colaborează, cosmic, la demiurgie…: Dumnezeu şi “Adversarul” – co-demiurgi!
Elisabeta Iosif face un veritabil slalom,  printre curentele literare, europene şi româneşti, ale ultimelor două veacuri. Face, de asemenea, o croazieră vizionară printre “stelele-versuri”, deci, precum romanticii, tentează DEMIURGIA DINAMICĂ, opusă complet oţiozităţii-pasivităţii demiurgice (“demiurgul bolnav”, “demiurgul cel leneş”, “demiurgul cel rău”, “Dumnezeu e mort!”), despre care vorbesc blazatele filosofii modern/moderniste, ai ultimilor “seculi”, dintru Kali Yuga (“Păşeşte singur printre versurile - pulbere de stele,/Poetul. I-a cerut muntelui magica putere a sunetelor/De la răscruci din piatră” – cf. Era poetului).
Elisabeta Iosif, cu seninătate, îl invită, pe cititor, să treacă, din orbitoarea lumină a clasicismului apollinic, în “umbra” misterelor eleusine/pitagoreice şi ale Kabalei. Nepărăsind Arheii Neamului – “strămoşii”, “limbajul strămoşilor” (cf. Era poetului). „La Sarmizegetusa am pus urechea Timpului să asculte/În Sanctuarele magice. ŞI I-AM SIMŢIT PE STRĂMOŞI…(cf. Oglinda timpului).
Mai mult: Poetul, în concepţia Elisabetei Iosif, se defineşte prin calităţile Magului eminescian, cel care călătoreşte “în stele”, având drept vehicul “Somnul-VISARE”: “Şi-a legat visul de cifra opt, la adăpost de stâncă/Prin limbajul strămoşilor. În sălaşul lunii/Poezia i-a rămas speranţă, călătorind, încă./Are cheia secretelor – formula filozofală a cununii”.
Alchimia eminesciană a Labirintului Iniţiatic-POEZIE, din Epigonii (“Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită/Unor lucruri nexistente; CARTE TRISTĂ ȘI-NCÂLCITĂ,/Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra…”) – este preluată, elegant şi discret, de poeta neo-modernisto-neo-clasicisto...neo… Pentru că, nu-i aşa, Poetul “are  cheia secretelor – FORMULA FILOZOFALĂ A CUNUNII”. Luna/LEBĂDĂ (“Lebăda aurită de Duhul Lunii stă deasupra Cetăţii” – cf. Duhurile Cetăţii) şi cu Soarele-CUNUNĂ - mioritică nuntă…alchimică!
“Formula Filozofală” corespunde, în registru alchimic – “Pietrei Filozofale”…!
Şi, deci, Poetul-Alchimist şi Poetul-Mag intră în conjuncţie (fără să contrazică, nicio clipă, obârşia neo-modernistă şi neo-clasicistă! – dar privind, iniţiatic şi autosacrificial…”peste umăr”, precum Orfeu!), sub semnul misticii Cifrei OPT – şi rezultă, fără încetare, tot…Elisabeta Iosif!!!:
“OPT ESTE NUMĂRUL ECHILIBRULUI COSMIC. Este numărul direcţiilor cardinale şi al  direcţiilor intermediare.(…) OMUL, IMAGINE A MACROCOSMOSULUI, ESTE DIRIJAT DE NUMĂRUL OPT NU NUMAI ÎN MECANISMUL GENERĂRII ŞI ÎN STRUCTURA CORPULUI SĂU, DAR ŞI ÎN CREAREA ŞI ÎN RÂNDUIREA TUTUROR LUCRURILOR DE CARE DEPINDE EXISTENŢA SA. Astfel, seminţele plantelor pe care le cultivă, aduse pe pământ, în claviculele strămoşilor, sunt în număr de opt, iar CELE OPT GRĂUNŢE PRIMORDIALE SUNT PLANTATE ÎN CELE OPT CÂMPURI CARDINALE ALE SATULUI”- cf. Dicţionar de simboluri, al cuplului Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt.
…Dar, de ce n-am încerca “rezistenţa” versului iosifian, întru…spiritul religios (deci, “peste gard” de trans-modernism…!)? Are, oare, eleganta alchimistă bucureşteană (situată, părelnic, drept în centrul veacului al XVIII-lea, cel care neagă iraţionalul!), şi …“arteră” creştină? De ce nu? Orfeu este, în definitiv, alături de Zalmoxis, Apollon & Artemis etc. – expresia unei hierofanii cristice!
Iată, venind, parcă, din semantica eminesciano-sadoveniană, Simbolul Sacru al Mărgăritarului, ca Imagine Arheică a Martiriului/Auto-Sacrificialului Cristic: “– Eu?! SUNT SCOICA DE FILDEŞ CU GRĂUNTELE PERLAT,/CUPRINS ÎNTR-O LACRIMĂ PRELINSĂ!” (cf. Cine eşti tu?). Atâta doar că “fildeşul” pune surdină energică “suspinului” cristic…Lasă doar LACRIMA (“prelinsă”! – iar nu redublată…) “ a devenire” … actant al unei Drame Golgotice subtextuale/metatextuale!
…Timpul (ca şi Fiinţa) este, şi el, circumscris unei alchimii cristico-iniţiatice (sub semnul mistic al Credinţei-Peşte/ICHTHEOS (Iisus Christos Dumnezeu/Theos!), care cosmicizează, întru demiurgie, grăuntele/nucleul ontic şi spiritual, precum …“Arca Noetică”!): “Poetul e artistul ce poartă-un coş cu pâine/E peştişor –oracol, Arca noastră de mâine…”(cf. Timpul regăsirii Poetului).
La rândul lui, nucleul/grăunte ontic trimite, în mod obligatoriu, la Oul/Mugure Brâncuşian (Brâncuşi echilibrează, în Piatră, ceea ce pătimeşte Eminescu, în Stih!) - deci, din nou şi mereu, la Iniţiere Cosmică (de dincolo de orice curente, în Grădina Arheilor!) – dar, foarte rebelă, Elisabeta Iosif vrea să compenseze/echilibreze (din nou, neîncetat!) hieratismul rece, prin “patima/pătimirea rugului”: “În suflet am livada înflorită/Şi-ascult durerea sa, prin mii de muguri/Ca o povară stă, „Măiastra” adormită/Şi cântă piatra. Noi construim pe ruguri” (cf. Potecile lui Brâncuşi).
…” EU SUNT POETUL, culegător al stelelor,/Când loveşte-n Lună, ŞIRUL LUNG AL COCORILOR,/În prag de Toamnă(…)SĂ NU-MI UITAŢI COCORII, să-mi fie roşii merii!” (cf. Glasul Deltei – „mărul roşu”, simbol al hierogamiei şi al împlinirii androginităţii sacre!). Fireşte, “Delta biblicelor sânte”, evocată de Eminescu, în ars poetica Epigonii. Cu adevărat, Elisabeta Iosif se situează sub semnul celest al COCORULUI: “longevitate, LOIALITATE, PACE, ECHILIBRU” -  pentru că reuşeşte, precum Alchimistul, să “împace contrariile” (“coincidentia oppositorum”); în plus, să nu uităm că, în simbolistica lumii (în special, al celei asiatice şi al celei greceşti, care au marcat filosofiile Terrei!), COCORUL “este pasărea lui Apollo, zeul soarelui, care, de obicei, ia forma unui cocor, atunci când vizitează tărâmul lumesc. (…) COCORUL ESTE ASOCIAT CU POEŢII, CE ÎL AU PE APOLLO CA PATRON” – cf. Dicţionar de simboluri, al cuplului Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt.

 …Poetă a echilibrelor (cosmice şi intime), Elisabeta Iosif scapă, cu eleganţă, subtilitate şi… abilitate (poate nepremeditată, dar teribil de evidentă!), de toate etichetele şi constrângerile denominative: ea este (şi rămâne!), pur şi simplu, COCORUL-POETUL! De aleasă şi regală Stirpe ALCHIMICĂ!
                                                                                                                            prof. dr. Adrian Botez
 



 
 UN DEBUT PE DEPLIN ONEST :
        “MEANDRE”, DE CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU

A apărut, în literatura română, un nou poet (şi această apariţie se face, acum, in anno Domini 2012, în mod oficializat - demn, “pe uşa din faţă”, prin volum de debut!): CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU (director al unei deosebit de curajoase şi meritorii reviste, de literatură, cultură şi atitudine – revista “ZEIT”-Brăila).
Volumul MEANDRE (Editura ZEIT, 2012), bilingv (în franceză şi română – traduceri realizate de CAMELIA MARIA ANGHEL/SILVIA ANGHEL), este prefaţat de DUMITRU ANGHEL. Laudativ. Poate, oarecum excesiv-laudativ – entuziasmul scuzând doar parţial gongorismul unor afirmaţii ale prefaţatorului: “Volumul de versuri MEANDRE reprezintă debutul editorial al poetului CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU, cu o lirică modernă, novatoare şi îndrăzneaţă, protejată de draperii grele de sensuri noi (…). Poetul îşi asumă, deliberat, riscul promovării unei poezii cu totul nouă, modern peste poate, virtual învingătoare şi cu aderenţă la un cititor (…) – fără rezerve şi profesional, promovează şi impune, în lirica românească de ultimă generaţie o tehnică poetică foarte nouă, cu accente cyber-poetry, manieră cunoscută doar în mediile literare din SUA şi Canada…” etc. etc. etc..
Ai impresia că DUMITRU ANGHEL vorbeşte cel puţin despre Maiakovski, dacă nu de un “neo”-Arthur Rimbaud!
Nu, CĂTĂLIN MOLDOVEANU nu “revoluţionează” nimic şi pe nimeni, nu “promovează” (pe nimeni şi nimic) şi nu “impune” – nimic şi pe nimeni! Nici măcar lirica sa nu e “protejată de draperii grele de sensuri noi”. CĂTĂLIN MODOVEANU debutează. Atât. Cum o face, asta este altceva – şi ne propunem să analizăm fenomenul, fie şi pe scurt.
A DEBUTA – înseamnă a te pregăti şi a-ţi asuma să înfrunţi încercări letale, capcane seducătoare spre neant, spre orgolii sterpe, spre...tot ce te va apropia, treptat şi teribil-grav, secătuitor de forţe obişnuite şi sublim (întru ne-obişnuire/grea-obişnuire!), de Revelaţia Sinelui-Cel-Ocultat, de „fanta” cosmico-spirituală, prin care începi să vezi/recunoşti/identifici şi smulgi măştile oribile şi exaspera(n)te, ale aparenţelor unui fenomenal pervers şi pervertit, chiar şi/mai ales în inima Dumnezeirii Artei! Nu e nicidecum o sărbătoare, cum mai pare (chiar şi în aburii otrăviţi ai scepticismului sinucigaş, de azi!), pentru unii naivi... – ci este pregătirea lui Oedip, de a coborî, de viu, pe AXA LUMII, până la limita ultimă a OSIEI COSMICE - adică, în INFERN. Pentru a căpăta, apoi, în faza de iniţiere smerit-înţeleaptă, dreptul ascensional, de a asalta, în vârtejuri concentrice (în jurul aceleiaşi AXE/OSII, dar tentând sensul invers!), prometeic şi hristic (simultan!) - CERURILE.
…Noi nu agreăm acest soi de critică de întâmpinare, care se bazează pe “etichetism”, iar nu pe criteriile, severe şi mult mai convingător-relevante, ale ESTETICII. Din pricina acestor “etichetişti”, fără nicio bază în afirmaţiile lor, şi care măresc decibelii “la trâmbiţă”, fără să le-o ceară nimeni, avem de-a face, în literatura română contemporană, cu fenomenul, tot mai intens proliferant, al imposturii artistice. Al falsificării Zeului-Artă – deci, al trădării Sinei Cosmice noiciene.
…Norocul lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU (poate!) este că şi-a scris poemele înainte de a fi dat volumul spre prefaţare…Altfel, cine mai ştie, înregistram un nou rebut, în lumea literelor.
Din fericire, CĂTĂLIN MOLDOVEANU nu şi-a “luat-o în cap”, şi-a văzut de truda onestă la stihurile sale – şi, astfel, se poate înregistra, în literatura română, încă un debut poetic, DEPLIN ONORABIL.
Că nu totdeauna i-a ieşit ce şi-a propus…e firesc! Doar are, înaintea sa, dacă s-a decis să se sacrifice, integral (sau…cam pe-acolo!), pe altarul Euterpei – VIAŢA ÎNTREAGĂ! În definitiv, bănuim că titlul volumului (MEANDRE) conţine şi autoreflectarea conştiinţei artizanului-poet, care ne comunică, astfel, într-un singur cuvânt, o ars poetica integrală: actul poetic este compus (printre altele) şi din “Încercările Labirintului”…!
Poetul debutant este merituos tocmai prin faptul că NU încearcă să “revoluţioneze” (s-ar prăbuşi, sub greutatea uriaşei “răspunderi”!) – ci îşi încearcă, doar, aripile. Poezia sa este una de experiment personal  (harnic şi plin de curiozitatea ajungerii în lumea mirifică a “subversiunii” cuvintelor, întru posibila muzică!) – nicidecum unul …internaţional!
A încerca, într-un volum conţinând doar 65 de poeme, sute de hierogamii ale Logos-ului – da, acesta este un merit real şi pe deplin lăudabil!
Totul este, la CĂTĂLIN MOLDOVEANU, atât de proaspăt-onest, întru dilatarea pupilei, obsedată de amănuntul ne-semnificativ - întru inocenţa actului de auto-labirintizare! - încât i se pot/trebuie să i se poată ierta multe stângăcii!
Cum remarcă şi prefaţatorul (de data aceasta, în mod corect!), CĂTĂLIN MOLDOVEANU experimentează şi în domeniul structurii strofice: două strofe (o nonarie+o cvinarie), la care adaugă (cu efecte variabile, de la caz la caz, de la poem la poem) un vers final, intenţionat a fi concluziv. Uneori, este ceea ce s-a vrut - …alteori, finalul stih se rupe de corpus-ul poemului (cazurile din finalul poemelor: cf. Stare, Meduza, Sălcii, Pădure, Jderul, Economie, Peste buze-nsetate… etc.)…şi, de câteva ori, chiar se autonomizează, precum “Poemele într-un vers” (Editura Cartea Românească, 1936), ale lui Ion Pillat (cf. Încremenire: “simplificând verticala”,  cf. Parcul lor…: “La taina cuponului de pensie…”, cf. Mutare: “De dorul cititorului…”, cf. Literă de lut: “Şi s-a numit cuvânt…” etc.). Sunt, e drept, şi poeme integral banale – cf. Banii…: “Râd monedele de bancnote/Că în nimicnicia lor profană/Metalul din ele scos la mezat/Valorează mai mult decât/Plasticul cu fir metalizat” (pentru economie editorială, am citat doar cvinaria – ceea ce nu schimbă, cu nimic, ratarea…) – dar, din fericire, astfel de cvasi-poeme sunt excepţii, în onestul volum al lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU!
Nu se justifică, semantic (decât rar şi cu totul aleatoriu!), punctele de suspensie, puse după majoritatea titlurilor: Cavernă…, Copacul şi melcul…, Culorile gri…Floarea de colţ…, La capăt…, Linii… -  etc. etc.
…Mai sus, însă, afirmam că Poetul debutant este “plin de curiozitatea ajungerii în lumea mirifică a “subversiunii” cuvintelor, întru posibila muzică”. Este un adevăr, demonstrat prin beţia de hierogamii, în lumea “verbum”-ului (uneori, captivarea este în lumea zeilor, alteori, în mlaştina delirului verbal): “hematii pe terasa unei vene” (cf. Evadare în interior), “suburbiile conştiinţei” (cf. Călifarul), “pedante mişcări de translaţie” (cf. Contemplare), “frig ancestral” (cf. Nesomn…), “cadranul hidrografiei”, “delta nemuririi”, “răsăritul atlasului geografic (cf. Râul), “mări veninoase” (Cu ace…).
Destul de greu, dar DELOC IMPOSIBIL! -  putem desprinde chiar versuri întregi/grupaje de versuri, nesubminate de preţiozitate/pretenţiozitate (de felul: “mal latifundiar”, “mlaştini prutiene” – cf. Sălcii…, sau: “pretenţii antropice” – cf. Râul, sau “efortul aristotelic” – cf. Cavernă…), sau de expresii redundant-pleonastice (“timpul varsă orologii” – cf. Meduza) – versuri uimitor de tandre - rar (dar nu…inexistent!) cvasi-vizionare:
- “Se iveşte o altă zăpadă/Verticalizată de jos în sus” (cf. Ploaie);
-“Din istorii cu turci şi haiduci/Rătăciţi fără cai şi potcoave” (cf. Sălcii…);
- “Nisipul se adună pixelat/La rezoluţie inferioară” (cf. Electromagnetism);
- “Prin basme în valuri de seară/La margini de lumi şi de existenţă/Unde claviaturi de orgi infinite/Eludau sentimente din suflete goale” (cf. Nemurirea…);
-“Afară se expugnau sentimente/La pieţe de gross, în baxuri cu verighete” (cf. Stare…) etc.
…Poeme cu substanţă, pe alocuri, chiar cu neaşteptată vigoare, gen: „Cer decăzut ca oglinda/În albastrul de stânci/LA FEL DE ABSURDE ŞI GOLAŞE/PRECUM ROCILE CĂZUTE PE BRÂNCI.//ŞI REVĂRSATE CA MAREA…” (cf. Stâncile teşite). Sintagma “rocile căzute în brânci” surprinde, după cvasi-banala formulare “albastrul de stânci”  - …sau după neclara, din punct de vedere cosmico-ideatic, comparaţie metaforizantă: “Cer decăzut ca oglinda”. OGLINDA, conform mitologiei asiatice, încifrează o simbolistică extrem de îmbietoare/”ofertantă”, prin profunzimea ei mistică: tărâm de hotar, al înfruntărilor şi biruinţelor succesive, ale lumii iluziei asupra iluziei lumii – şi “viceversa”…!
...Salutar, dar prea ostentativ, efortul de a transcende spre metaforă (se aude, parcă, un „icnet”, înainte de a se naşte peisajul selenaro-metaforic:  „Munţi imaginari/Din geografii/ascunse de lume/Fără definiţii geologice/Dorm sclipind prin atlase” – cf. Stâncile teşite – saltul de la banala sintagmă “geografii ascunse”, la generozitatea cosmic-metaforică a sintagmei “dorm sclipind prin atlase” provoacă neîncredere (a lectorului) în potenţialul real al Poetului, cu toate că nu e DELOC cazul; sau, în alt fel: “Sintagmă neprogramată/Într-o propoziţie lipsită de/Sensuri şi predicate/Adjectiv ascuns de vocabular/În noaptea sclipitoare, foaie albă/Litere chicoteau la comanda/Alcoolică a mâinii drepte/Prelungită pe degete/Banderole cu inspiraţie maximă” – cf. Inspiraţie… - Poetului parcă i se face frică de reuşita personificant-metaforizantă “Litere chicoteau la comanda/Alcoolică a mâinii drepte” – şi eşuează în mediocritatea sub-metaforică “Banderole cu inspiraţie maximă” ).
… “Frisoanele curg peste umeri/Zguduie umbra paiaţei/Ascunde intimitatea momentului/Prelungită de lumânarea aprinsă/În eroarea torentului/Creaţiei…” – cf. Inspiraţie.
Chiar şi “eroarea torentului” apare ca o forţare jenantă, în registru metaforic - după banalitatea sintagmatică “Ascunde intimitatea momentului”…!
….“Unde nuanţe de stihuri/Împing precum taifunul/Pupa epavei cu propoziţii/Aduse din indiile gramaticii” – cf. Nesomn. “Indiile gramaticii” este frumos spus (de-a dreptul mirific!) şi mistico-magic, metafizic sugerat – dar, când “indiile gramaticii” succed unei formulări cam siluite, ratate ca avânt “interstelar” (“pupa epavei cu propoziţii”) – atunci, se diminuează forţa de impact, asupra doritorului de aventuri metaforice, cititorul avizat.
… “Mâinile creierului” (cf. Literă de lut) – nefericită alăturare de cuvinte: un creier cu mâini nu mai are nimic poetic, ci doar…proletar! La fel, prea simplisto-paşoptistă şi sintagma: “câmpiile mesopotame” (cf. idem). De ce “mesopotame? Ca să rimeze cu “ideograme”?
Vorba lui nenea Iancu: “Nu face pentru ca să…” Sunt prea izbutite poemele, în general, pentru astfel de “eclipse” poetico-supralingvistice!
… “Interjecţii scabroase” devine mult prea banal… - după superbele “suburbii lexicale” (metaforă mustind de rosturi şi tragedii metafizice ale Logos-ului contemporan, dar şi de ideatică steiner-iană şi guénon-iană)!
…Ceea ce, însă, determină o reacţie decisă, din partea noastră, este mult prea marele coeficient de narcisism al Poetului – care se “îndrăgosteşte” (febril şi delirant, precum fascinatul luciferico-faustic, dar aflat, încă, în zona penibilului exoteric: UCENICUL VRĂJITOR! - ceea ce produce, uneori, şi  redundanţele sus-menţionate!) de “eprubetele” combinaţiilor/hierogamiilor sale de cuvinte, dar…pierzând, cu totul, din vedere, PERSPECTIVELE COSMICE ALE PROPRIEI POEZII! Nu ajunge să vorbeşti de “soare, lună şi stele”, ca să creezi perspective cosmice. Trebuie să-ţi sacrifici cuvintele, pentru/întru CÂNTEC/ARMONIE TOTAL-ORFICĂ!
Degeaba vorbeşti de “păsări planate”  - pentru a le încleia, apoi, divagant şi vagant, printre semantici obscur-labirintice, de felul “cuiburilor din crengi peste crevase/Doar de fotografii amatori dibuite” – cf. Drumeţie - …degeaba supralicitezi, chipurile, Muntele MERU, prin sintagme, de tipul “potecile geografiilor endemice” sau “crestele semeţe ale radiaţiilor”…dacă, apoi, înmlăştinezi, toate imaginile, în amănuntul grosier-material, orbitor de zbor, în Prakrti: “melcii bocancilor în urcuş”…sau în banalitatea “străjuiesc văile mioritice”!
Degeaba îţi faci curaj de verticalizare, întru perspectivă cosmic-demiurgică, prin “luna” care “bate albul de pe taste/lovite-n pustie de degete oarbe” – dacă toate eforturile astralizării sunt pierdute/epuizate în divagaţii şi sinusoidale imagistice care nu mai pot fi urmărite (“meandrele”, de obicei, nu ucid RÂUL, ci-l conformează!), ci devin îngreunătoare de aripi şi ocultante de zări şi eliberări spre “globalizarea” semanticii poemului: “…corzile vocale ale harpei/acordă octave pe claviaturi/insomnia iluziei pe portative//notele adună la difuzare/simularea bifonică a partiturii…” (cf. Sunete) - …şi unde, o, Doamne, mai este/rămâne LUNA, cu apanajul ei de …“degete oarbe”?!
CĂTĂLIN MOLDOVEANU ajunge la delir gongorizant de cuvinte, nu din infatuare, ci din curiozitate şi exces de încântare/auto-fermecare  (cum am zis, mai sus: narcisiacă!), faţă de potenţele infinite ale Logos-ului descoperit, în etapele trudei sale. Dar aceasta înseamnă să nu ţii cont că, Poet fiind, eşti, implicit, un COMUNICATOR! Eşti NU persoană privată -  ci CĂLĂUZĂ A UMANITĂŢII. Sau, cel puţin, aşa s-ar cuveni să fii.
…Concluzii:
1-Poezia lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU este una de tentaţie curajoasă, de avânt experimental viguros (cu puternice ambiţii şi, destul de des, cu reuşite pe măsură!) – avânt lingvistico-stelar şi lingvistico-chtonian, în egală măsură….din păcate, pierzând, “pe drum”, luciditatea (dar şi avântul!) perspectivei.
2-Ar fi de dorit o mai mare RĂBDARE MEDITATIVĂ, APROFUNDARE LUCIDĂ A ESENŢELOR, CONSTANŢĂ ÎN CONSTRUCŢIE, CONTINUITATE SEMANTICĂ ŞI RITMICITATE, în  elaborarea metaforelor şi alegoriilor – transformându-le în DRUM INIŢIATIC, iar nu în zări de…mlaştină!
3-…O ultimă alegaţie: Poezia lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU aşteaptă, cuminte şi cu un potenţial semantic remarcabil – maturizarea şi “înţelepţirea” iniţiatică, tranzitarea metanoică, dintr-un univers PERSONAL – în “celălalt”, cu largi perspective VIZIONAR-IMPERSONALE (…încă  precar exploatate şi autorevelate, de către Poet)!
                                                                                          prof. dr. Adrian Botez
 
  

                                 DUBLĂ LANSARE 
                                DE CARTE: 
                           „NE  VEDEM LA PARIS”
 
   

Fie-mi permis să vă relatez două evenimente cultural-artistice importante care au avut loc în perioada 22-30 Iunie şi 1 Iulie 2012 în oraşul gorjean Târgu Jiu, ocazionate de întâlnirea fiilor Gorjului (membri ai Ligii „Fiii  Gorjului” – Preşedinte prof. Alexandru Păsărin) şi a Congresului de Dacologie, a XIII-a ediţie – Preşedinte dr. Napoleon Săvescu din New-York, cu tema „Constantin Brâncuşi - Pietrele dacilor vorbesc” – la care a fost invitat scriitorul-compozitor Marin Voican-Ghioroiu să-şi lanseze cartea „Ne vedem la Paris”  - închinată demiurgului scupturii moderne, alături de albumul muzical „Sus, în deal, la Peştişani” . Compact discul are 10 melodii – pe care măiastra cântecului popular românesc, Maria Tănase i le cântă lui neicuţa Costache chiar în atelierul din Impas Ronsin nr. 11 ca drept recompensă ce-o acordă maestrului Constantin Brâncuşi care-i mărturiseşte din tainele operelor sale: „Masa Tăcerii”, „Poarta sărutului”, „Coloana infinitului” şi „Pasărea măiastră”.
Cartea „Ne vedem la Paris” a fost tipărită la Editura „Muzica”, fiind prefaţată de personalităţi de primă mărime ale culturii noastre: maestrul prof.univ.dr. Gheorghe Zamfir, Octavian Ursulescu – redactor Revista „Actualitatea muzicală”, prof.univ.dr.  Dumitru Miron – prorector ASE Bucureşti, gl.br. Gheorghe Dragomir – preşedintele Asociaţiei culturale „România în lume”, scriitorul Ion C. Hiru – redactor şef adj. al Revistei „Pietrele Doamnei”, s-a bucurat de-o deosebită apreciere din partea participanţilor la eveniment.
 
De asemenea, în acest compact-disc, găsim un omagiu fierbinte pe care-l face autorul, „Părintelui drag, oltean  vestit!...”  în poemul „Destinul” interpretat de celebra artistă, prof. Elena Negreanu, un adevărat film ce panoramează viaţa lui Constantin Brâncuşi, ultimile clipe ale existenţei sale, un dialog filosofic pe care-l poartă artistul cu trimisul lui Dumnezeu înainte de-a goli paharul amar al morţii şi a trece în ceruri, unde eternitatea îi dă locul cuvenit de-a fi alături de „fraţii săi români”. Prezentarea cărţii şi a C.D.-ului a fost făcută în sala Teatrulu „Elvira Godeanu” şi la căsuţa sculptorului, în satul Hobiţa, comuna Peştişani, unde un grup de elevi de la Colegiul Naţional „Emanuil Gojdu”* din  Oradea, sub îndrumarea doamnei prof. Dana Puşcaşiu, au pus în scenă piesa de teatru „Ne vedem la Paris” în prezenţa d-lui Ion Călinoiu, preşedintelui Consiliului Judeşean Gorj, rectorul Universităţii „Constantin Brâncuşi” – prof.univ.Dr. Moise Bojincă, primarului oraşului Târgu Jiu - Florin Cârciumaru, personalităţi din lumea culturală şi artistică din ţară şi străinătate: prof. Violetta Blaga, prof. Mariana Terra - editor-in-chief „Romanian Journal” din New-York, d-na Marilena Pop Câmpeanu (Historienne-sigillografe guid-conferencier) de al Muzeul „Luvru” din Paris, prof.univ.Dr. Gheorghe Iscru, istoric, de la Universitatea Bucureşti.
Au fost ascultate melodiile: „Sus, în Deal, la Peştişani”, „Timpule, nu-mi fi duşman”, „Maria Tănase spune” şi „În gara stelelor aprinse”, unde vocea melodioasă a distinsei artiste Rodica Anghelescu a adus momente de adevărată mândrie pentru gorjenii entuziaşti care îl sărbătoreau pe Constantin Brâncuşi, cel care a dus numele nostru peste toate meridianele lumii, preschimbându-l în renume, căci monumentala sa operă din Parcul Tîrgu Jiu, închinată eroilor legendari care şi-au dat viaţa pentru apărarea plaiului, este testamentul artistului faţă de ţara sa, Mama România.  Aşa cum spunea genialul scuptor: „Zăvoiul m-a învăţat să înţerleg graiul lemnului şi al pietrei” la fel şi scriitorul-compozitor Marin Voican-Ghioroiu în opera sa îl adoră pe cel dârz şi statornic, cel care a creat ca un zeu, a poruncit pietrei ca un rege şi a muncit ca un rob, cel care înălţat curcubeul spiritualităţii peste cele două emisfere ale globului pământesc, dându-ne mândria naţională de români. Domnia sa face un act de bună credinţă  şi ni-l redă pe dragul gorjan aşa cum era el, în măreţia artistului desăvârşit, aşi mai are autorul o dorinţă fierbinte... ca rămăşiţele pământeşti ale demiurgului Constantin Brâncuşi să-i fie aduse în pământul natal, iar forurile culturale româneşti să nu precupeţească niciun efort pentru a transpune această minunată idilă dintre cei doi olteni într-un film artistic de lung metraj, avându-l ca interpret pe marele regizor Sergiu Nicolaescu. Iată în câteva strofe cum ni-l descrie autorul volumului pe marele Brâncuşi:

„Părinte drag, oltean  vestit!
Cu Dumnezeu te  văd că stai
În poarta sfântă de la Rai;
Atîta  ai muncit şi ai trudit   

Ca marmorei să-i dai mărire,
Când Somnul dulce ai cioplit,
În bronz, Măiastra-ai dăltuit
I-ai dărui din suflet, nemurire.

Prin forme vii, nepieritoare,
Şi-n ritmul muzicii cereşti,
Le-ai pus arome pământeşti
Şi murmur dulce de izvoare.

Şi-ai tot zburat spre infinit
Însoţit de Pasărea Măiastră,
Din munţi la marea-albastră,
Pământu-ntreg ai cucerit.

Oltean iubit, părinte drag,
Oriunde-n univers vei fi;
Din lumea sfântă vei privi
La noi când, seara-n prag,

Duşi pe gânduri, prinşi de dor...
Pentru cei ce viaţa şi-au jertfit:
Eroii legendari, pe care i-ai slăvit,
Iar fiinţa lor e Calea Robilor.

Părinte drag, primeşte-n dar
Ofranda FIILOR ce te slăvesc...
Şi fie a se-mplini ce îţi doresc:
Să odihneşti în plaiul strămoşesc.”

 
 În încheiere aş dori să recomand celor care citesc revista „Actualitatea Muzicală” să-şi facă timp şi să treacă pe la magazinul „Muzica” din Bucureşti, să răsfoiască această carte de excepţie „Ne vedem la Paris”, şi vă asigur că intrând în posesia ei, vor avea sentimentul unui act de iubire şi dreptate pentru Constantin Brâncuşi, genialul nostru pe care Marin Voican-Ghioroiu ni-l readuce în actualitatea cotidiană, unde valorile spiritualităţii româneşti nu sunt puse în evidenţă şi nu li se acordă locul meritat, pe când nonvalorile umplu spaţiul massmedia sufocându-ne ca nişte buruieni intrate în Grădina Raiului Folcloric.
-----------------------------------------------------
Notă:
Scriitorul-compozitor Marin Voican-Ghioroiu a dăruit acestui minunat „bucheţel de artişti” şi distinsei prof. Dana Puşcaşiu câte o carte „Ne vedem la Paris” alături de albumul muzical „Sus, în deal, la Peştişani”, iar din partea Asociaţiei Culturale  „România în lume”, prin preşedintele său executiv, generalul de brigadă Gheorghe Dragomir, o „Diplomă de excelenţă” pentru activitatea cultural-artistică care a avut loc în curtea căsuţei demurgului (construită din bârne şi druieţi, acoperită cu şiţă) din satul Hobiţa, (Secţiunile „Teatru” şi „Tradiţii populare Româneşti”, eveniment care s-a desfăşurat cu ocazia celui de al XIII-lea Congres Internaţional de Dacologie „Brâncuşi  2012 – Pietrele dacilor vorbesc”.
*Elevii artişti din cadrul Colegiului Naţional „Emanuil Gojdu” Oradea prezenţi la eveniment au fost următorii: Beatrice Cicortaş, Andrei Cîmpean, Ştefana Dăscălescu,  Ioana Fărcaş, Alexandru Gerebeneş, Celia Herman, Cătălina Ionescu, Diana Popa, Sabin Puşcaşiu, Ionuţ Sălăjan. Îndrumător cultural: prof. Dana Puşcaşiu.
                                                             Prof.Dr. George BACIU

 
 

 

O CONTRIBUŢIE ROMÂNEASCĂ LA EXEGEZA CERVANTINĂ

Exegezele ce tratează marile operele ale literaturii universale sunt destul de rare în literatura noastră actuală. De aceea am considerat că merită semnalată o reuşită în această zonă şi care mi s-a părut a nu fi fost  suficient accentuată  la vremea apariţiei sale. Titlul său este „Don Quijote – punte între mituri”*, fiind semnată de Andreea Olaru Cervatiuc, unul dintre tinerii români care fac cinste ţării în străinătate. Aceasta carte este materializarea tezei sale de doctorat susţinut la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi unde a şi fost studentă şi absolventă cu diplomă de merit (media generală 10). în prezent ea este cadru didactic şi cercetător senior la Universitatea din Calgary, Canada, unde a şi susţinut un al doilea doctorat şi a obţinut mai multe premii internaţionale pentru cercetare (International Award for Outstanding TESOL Article).
Cartea dedicată romanului cervantin este prefaţată de către cunoscutul hispanist Andrei Ionescu care susţine următoarele: „Iată o carte care cucereşte prin francheţe şi inteligenţă, cartea despre romanul Don Quijote a unui tânăr doctor în ştiinţe filologice, doamna Andreea Olaru Cervatiuc. Cititorul îşi dă seama că autoarea, ţinându-şi cu asupra de măsură promisiunea din titlu, limpezeşte orizontul de aşteptare al celebrului roman sub aspectul încărcăturii mitice. Faptul că această încărcătură este esenţială şi că repunerea ei în discuţie de către Cervantes reprezintă acea schimbare radicală de atitudine (viziunea ironică) ce-l aşează la temelia literaturii moderne este o intuiţie pe care au avut-o, mai mult sau mai puţin, toţi cititorii romanului, dar abordarea frontală şi examinarea ei sistematică (oricât ar  părea de surprinzător acest fapt, ştiindu-se cât de cuprinzătoare este exegeza cervantină nu a fost făcută până acum atât de clar, direct şi cuprinzător cum izbuteşte s-o facă Andreea Olaru Cervatiuc.”
Şi într-adevăr, cartea beneficiază de o bibliografie impresionantă ce dovedeşte parcurgerea quasi totalităţii problematicii cervantine înainte de abordarea tematicii pe care şi-a propus s-o lumineze, aceasta fiind raportul dintre marele roman al lui Cervantes şi miturile antice şi medievale fundamentale ale culturii europene. Astfel, capitolele cărţii tratează pe rând, aducând argumente şi producând demonstraţii de o logică sclipitoare, conexiunile dintre istoria lui Don Quijote şi mitul lui Ulise, arhetipul luptătorului, al eroului antic şi al cavalerului medieval, mitul Arcadiei pastorale şi al Vârstei de aur, mitul lui Orfeu, mitul căutării şi al Sfântului Graal, mitul labirintului ş.a., demonstrând, de fapt, caracterul de operă sintetizatoare din acest punct de vedere  a marelui roman.
Firul naraţiunii (căci deşi este o operă ştiinţifică, această lucrare este şi o captivantă carte de aventuri pe care nu o poţi lăsa din mână), conduce în chip logic la o concluzie  limpede şi coerentă şi anume că, expresie a atâtor simboluri mitice universale, romanul lui Cervantes a devenit el însuşi un mit, unul dintre cele mai importante ale culturii europene la care se raportează de patru secole  scriitori din numeroase arii culturale atunci când au a se referi la realităţi conexe marelui roman. Lista celor seduşi, influenţaţi sau captivaţi de umbra hidalgo-ului este cuprinzătoare şi numără nume precum Dostoiewski, Schelling, Schiller, Schlegel, Flaubert, Turgheniev, Balzac, Alphonse Daudet, Anatol France, Henry Fielding, Charles Dickens, Mark Twain, Gogol, şi desigur, Miguel de Unamuno, Ortega Y Gasset dar şi Jorge Luis Borges şi mulţi alţii.
Un fapt meritoriu, (încă unul!) este acela că „scanarea” acestor referinţe cuprinde şi cultura română, în carte fiind citate titluri sau extrase din lucrări ale unor autori precum N.Steinhardt, cel care susţine că pentru el cea mai apropiată carte de Evanghelie este Don Quijote, Marin Sorescu, autor al unui volum de poezie intitulat „Tinereţea lui Don Quijote”, Constantin Ciopraga în „Între Ulisse şi Don Quijote”, Octavian Paler în „Don Quijote în est” sau Lucian Valea în „Întoarcerea lui Don Quijote”!
Dar cercetarea nu cuprinde doar aria literară ci şi pe cea cinematografică unde autoarea valorifică din plin roadele unei burse de documentare la Filmoteca Naţională din Madrid, urmată de susţinerea lucrării de masterat intitulată „Adaptări  cinematografice ale romanului Don Quijote”, cercetare datorită căreia a putut configura diferitele abordări contemporane ale acestei figuri mitice în cea de-a şaptea artă. Atingând şi domeniul teatrului, Andreea Olaru Cervatiuc citează un exemplu de notorietate la noi şi de mare semnificaţie, şi anume spectacolul Don Quijote montat la Teatrul Naţional din Bucureşti de către Dan Puric care reprezintă „un punct de vârf în această panoramă internaţională” (apud Lucia Olaru Nenati).
 
Analizând în profunzime structura celebrului roman, autoarea decodează mai multe straturi ale raporturilor sale cu mitul, nu în ultimul rând o atitudine de „răsturnare”, parodiere şi ironizare a structurilor revolute, prin asta manifestând o conduită ce preconizează modernitatea: „Aşadar fiind pe de o parte o sinteză a marilor mituri şi teme antice şi medievale, Don Quijote este, pe de altă parte şi o reconstruire a lor modernă, o retransmitere fortificată a valorilor universale pe care eroul le reconfirmă şi le dăruieşte umanităţii, potenţate pentru viitor”. Şi încă ceva, deosebit de interesant şi subtil observat: „Iar atitudinea sa de reanalizare, chiar demitizare şi desacralizare ironică, parodică, umoristică a atâtor teme celebre mai produce încă o consecinţă, aceea de a construi o modalitate precursoare a unei întregi epoci care va cultiva sau va studia cu precădere ironia, desacralizarea, demitizarea ca modus vivendi”. La acest punct autoarea invocă o serie de nume de notorietate precum: Søren Kierkegaard, Vladimir Jankelevith, Henri Bergson, Wayne Booth, Rene Bourgeois, Emil Cioran, Robert Escarpit, Linda Hutcheon, I.A.K. Thompson, Gilles Deleuze etc., care au acordat o atenţie majoră abordărilor ironice, parodice s.a. „drept care, spune autoarea, poate nu e nepotrivit a-l considera pe Cervantes drept precursor şi al acestor tendinţe moderne şi postmoderne.”  
           
Autoarea acestei cărţi a abordat o multitudine de exemple şi argumente pentru a demonstra faptul că Don Quijote a devenit de multă vreme el însuşi unul dintre miturile esenţiale ale omenirii. Dar iată formularea acestei aserţiuni în paginile acestei cărţi de referinţă în domeniul cervantologiei: „Adunând  în substanţa sa simbolurile marilor mituri şi sinteza axiologică a valorilor primordiale - epurate dar şi consolidate prin creuzetul râsului – ale lumii de până la el şi devenind el însuşi mit, Don Quijote devine o punte ce se arcuieşte între epocile umanităţii legând trecutul de o actualitate fără istov”. 
Aceasta carte se înscrie deci într-o serie importantă a culturii universale, aceea dedicată marelui univers cervantin, constituindu-se într-o meritorie contribuţie românească la îmbogăţirea acestuia cu o lucrare de profunzime şi substanţă şi, nu în ultimul rând, de o mare limpezime a ideilor, aşa precum relevă  profesorul Andrei Ionescu în susţinerea sa: „Cartea doamnei Andreea Olaru Cervatiuc ne îndeamnă irezistibil, cu forţa inteligenţei ce merge  drept la ţintă, să ne îmbogăţim  necontenit prin implicarea în dezbaterea miturilor lumii, care ne înlesneşte totodată descoperirea propriei noastre dimensiuni mitice”.
--------------------------------------------------
* Andreea Olaru Cervatiuc, Don Quijote punte între mituri, Mituri antice şi medievale în Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, Prefaţă de Andrei Ionescu, Editura Floare albastră, 2006, Bucureşti.
                                                                                                     Leon ISTRATE
 
  

VISURILE ŞI AMINTIRILE LUI OCTAVIAN CURPAŞ


Visuri şi amintiri, spuse cu nostalgie, şi aşternute cu dibăcie, într-un testament de suflet-recenzie la „EXILUL ROMÂNESC LA SFÂRŞIT DE SECOL XX - Paşoptiştii români în Franţa Canada şi Statele Unite”, autor Octavian Curpaş. Editura Anthem, Arizona, 2011
Dibăcia unui scriitor se „simte” din primele pagini ale unei cărţi. Nu-i vezi „sudoarea frunţii”, dar îi simţi dăruirea. Pătrunzi în adâncul ei, asemenea  unui ocean de cuvinte şi citeşti cu nesaţ frumoasele buchii aşternute acolo. Lumea lor se află în faţa ta, a scriitorului şi a personajelor. Trăieşti odată cu ele evenimentele din perioada parcursă,  „vizitezi” locurile bătute de paşii lui Dumitru Sinu, în cazul nostru, şi respiri aerul american. Da, ai pătruns pe „Pământul făgăduinţei”, aşa cum a făcut odinioară personajul. Dar, înainte de a-l cunoaşte pe veritabilul personaj Dumitru Sinu, trebuie sa-ţi îndrepţi atenţia  asupra scriitorului.
Distinsul domn Octavian D. Curpaş este autorul acestui „testament de amintiri”. Aşa cum spuneam la început, numai dăruirea, pasiunea, dorul de locul natal, şi binenţeles oportunitatea cunoaşterii lui Dumitru Sinu, l-a făcut să scrie această minunată carte.  Profesionalismul şi-a spus cuvântul şi astfel într-un timp relativ scurt, cartea a văzut lumina tiparului. Munca sa de jurnalist înfocat al diasporei româneşti din America, a contribuit la  frumuseţea  cărţii. Atunci când ai în faţa ta, o astfel de „comoară”, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să o citeşti cu nesaţ. Aş putea spune că cei doi domni, Octavian Curpaş, autorul şi personajul Dumitru Sinu, se aseamănă, deoarece mâna destinului i-a făcut să se cunoască departe de ţară, însă amândoi provin din acelaşi „leagăn” strămoşesc, minunatul Ardeal.
 
Nu pot trece mai departe fără a spune că scriitorul, i-a ascultat poveştile spuse cu atâta farmec, notându-le ca într-un fel de jurnal şi apoi mai târziu să prindă contur intr-o carte. Nu degeaba am numit-o eu „testament de suflet”, acolo nu ai voie să intri în grabă, ci mai degrabă cu sfială, pentru a respecta tot ce a dăruit autorul „din prea plinul său”, iar personajul din „oceanul de amintiri”. Aşadar, tu, cititorule deschide-ţi sufletul şi savurează din dulceaţa cărţii, vei constata ca am avut dreptate, că te-am ghidat către un munte de visuri trăite, visate, uitate apoi reînnodate şi dictate pentru a fi cunoscute de mine, de tine, de toţi cei care visează la o clipă înălţătore.
Viaţa ne surprinde uneori, cu „lecţiile” ei. Indiferent cât ne este de greu, apelăm la ajutorul divinităţii aşa cum domnul Dumitru Sinu, a apelat de multe ori, în copilărie, când a rămas orfan, la 3 ani. Mama cea mai minunată fiinţă de pe pământ, a trecut în lumea cea veşnică, la cei 27 de ani. Copilăria, nu i-a  fost darnică, însă cei doi bunici Ioan Stănilă şi nenea Niculiţă cum era numit se săteni, bunicul din partea mamei, i-au făcut să accepte mai uşor vitregiile vieţii. O amintire impregnată în adâncul sufletului este aceea a „bocetului” cântat la moartea fiicei fostului primar Ioan Vulc. Apoi mai târziu când a trebuit să parcurgă atâta drum, prin atâtea ţări, să se împrietenească cu oameni străini, să suporte dorul de ţară visând la o viaţă mai bună. Nu i-a fost uşor nici când ajuns în Iugoslavia ajutat de legionari, în vremea lui Iosip Broz Tito. Numai protecţia divină l-a ajutat să îndure totul, să meargă mai departe, să înfrunte cu tot curajul. În faţa unui astfel de om, îţi scoţi pălăria, şi te întrebi dacă este real sau nu? Certitudinea autorului te asigură că personajul este real şi nu ficţiune! Drumul a fost continuat mai departe, parcă nu era destul, cu Triest-Cinecitta-Torino-Paris. Ajunsese la destinaţie? Aflaţi că nu! Încă mai avea să străbată alte drumuri, alte greutăţi, marcându-l pentru totdeauna.
Stimate cititorule, dacă în colţul ochiului tău va apare o lacrimă, să nu-mi porţi pică deoarece eu am să-ti împărtăşesc în câteva cuvinte, frumoasa poveste de dragoste a lui Dumitru Sinu, ajuns acum pe pământ canadian. Restul, te voi lăsa pe tine, să descoperi! Da, ajuns în Canada, soarta i-a scos în cale o frumoasă domnişoară franţuzoaică, Nicole, care îi va deveni soţie. Chiar dacă au existat „voci” împotriva lor, ei au spus „da” vieţii împreună, făcând să rodească din exemplarul lor mariaj doi copii  minunaţi. Acum când se privesc în ochi, simt acelaşi fior al tinereţii, ştiut doar de ei, chiar dacă diferenţa de vârstă a fost destul de mare, când s-au întâlnit. El 37, ea 19. Surprinzător, nu? Indiferent ce vor spune unii despre monotonia vieţii in doi, viaţa pentru ei a fost oază de fericire din care au gustat, fericiţi, iar astăzi sunt doi bunici minunaţi. „Viaţa le-a brăzdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea străluceşte şi a acum la fel de puternic, precum în ziua când s-au cunoscut.”
Nu pot să trec nepăsătoare peste încă un aspect, pe care l-am remarcat, dragostea doamnei Nicole pentru muzica românească şi de asemenea râvna dumneaei de a şti limba română, pe care şi-a însuşit-o în şase luni, învăţând simple propoziţii si apoi trecând la fraze mai complicate. Ceva care l-a amuzat pe domnul Sinu o perioadă mare de timp, a fost confuzia pe care o făcea tânăra lui soţie între: „Drum bun!” şi „Noapte bună!”, aceste două urări fiind folosite invers.
Oamenii întâlniţi de acest domn, în drumurile lui sunt mulţi, n-am să-i enumăr eu, a făcut-o scriitorul cu multă pricepere, povestind toate întâmplările lor cu bune şi rele, dar eu voi preciza că oportunităţile vieţii l-au făcut să se bucure mai mult de viaţă, să o preţuiască în adevărata ei valoare şi să privească cu nostalgie peste umăr. Bagajul de cunoştinţe l-a transformat într-un om de afaceri, şi prin acestea a învăţat să cunoască oamenii şi sufletele lor, poate şi caractere. Sunt situaţii în care ai parte de dezamăgiri din partea celor apropiaţi, dar la fel sunt situaţii când legi prietenii pe viaţă, şi tu, te miri de împrejurări! Astfel s-a întâmplat şi în cazul lui nea Mitică, a legat prietenii ce au ţinut o viaţă. Viaţa lui care poate fi, după umila mea părere, un scenariu de film. Aş vrea să mai adaug că în sufletul acestui om există  o mare pasiune pentru carte. Mărturie stau volumele din living-ul acestui domn, aşa cum povesteşte autorul. Ele sunt ordonate frumos şi ai ocazia să spui că, preţioasa carte este hotarul dintre întuneric şi lumină, este poate puntea care duce spre alte tărâmuri imaginare sau reale aşa cum trăieşti experienţa de aici. Visezi, speri... şi apoi închizi în tainicul tău suflet, un gând, o amintire, a lui Dumitru Sinu, aşternute în paginile acestei cărţi de domnul scriitor Curpaş.
                                                                                 Prof. Carmen MARIN

 
  


              LA CUMPĂNA DINTRE  „DRAGA” DE VIATA ŞI
          LUMEA DE „DINCOLO”:  EL DESCONOCIDO!

 „De unde veneam, şi unde mergeam? Cine să răspundă, când eu însumi devenisem întrebare?” – iată motto-ul pe care l-aş aşeza pe frontispiciul unei cărţi, care, mărturisesc cu toată sinceritatea, merită citită şi aşezată într-un sipet al sufletelor românilor, mai ales ale celor dezrădăcinaţi şi arzvârliţi în lumea cea mare şi plină de necunoscut! „EL DESCONOCIDO”, cartea lui Marin Traşcă, un necunoscut care reuşeşte să se facă cunoscut şi mai bine printr-o suită de relatări ţesute sensibil cu fire de trăiri autentice din propria-i experienţă de viaţă, păstrând intactă cea mai de preţ moştenire a neamului nostru - spiritul şi curăţimea românului adevărat, demnitatea şi dragostea pentru „rădăcinile” din care a crescut „arbore”.
Reuşisem să-i citesc câteva scrieri - pe ici, pe colo, pe unde am găsit „pitit” câte-un eseu de-al lui Marin Traşcă – şi, de la prima lecturare a textelor sale l-am „citit”, l-am descoperit, l-am identificat cu o persoană de o sensibilitate molipsitoare, aş putea spune, dar şi de un realism sănătos, nealterat, prin tot ceea ce transmite într-un mod absolut original, încercând să mascheze cu fineţe zbaterile interioare, garnisindu-le cu picanterii specifice olteanului neaoş căruia Dumnezeu şi viaţa i-au dat, cu siguranţă, mai mult decât ar fi crezut că poate duce. Conlucrând într-o comunitate literar-artistică din Diaspora am constatat, spre bucuria mea, că Marin Traşcă este omul pe care te bucuri să-l ai în preajmă şi care face onoare oricui reuşeşte să-l cunoască cu adevărat.
Cartea am primit-o, în manuscris, de curând şi cum nici prin gând nu-mi trecea că dacă voi începe s-o citesc nu mă voi desprinde de paginile ei până n-o voi da gata, pot spune că n-a făcut altceva decât să-mi confirme ceea ce intuiţia îmi şoptise discret, şi, în plus, cred că am devenit mai bogată decât mă aşteptam prin oportunitatea de a-l cunoaşte pe autorul ei, fie el chiar „El Desconocido”.
Frânturi de viaţă, fărâme de suflet de român nevoit să-şi lase agoniseala, familia, locul unde a văzut răsăritul de soare întâia oară şi-n care, cu trudă şi sudoare a căpătat statutul de OM şi să se înstrăineze pentru a-şi asigura existenţa lui şi a familiei, atât de dragi sufletului său, se regăsesc în pagini umezite „cu apă sărată” - după cum autorul însuşi mărturiseşte,  scrise cu cerneală de suflet odrăslit din durere şi dor.
Întreaga naraţiune nu este altceva decât un remember al unor etape existenţiale, remember înfăptuit într-un moment de mare cumpănă, când „Draga” de viaţă îl aruncase pe un tărâm ciudat, acela în care ea însăşi se luptă cu trecerea spre lumea de „Dincolo”. Puntea dintre „a fi” şi „a nu fi”… cutremurător episod care numai de-l citeşti te înfioară, d-apoi să-l şi trăieşti! În neputinţa de a trece, nici într-o parte, nici în cealaltă, în mintea celui cunoscut ca „El Desconocido” se foiau amintirile şi se aşezau în file de carte în cuminţenia tăcerilor dintre tărâmuri: „[…] începusem a răsfoi o carte a cărei primă filă ne definea condiţia noastră, de gunoieri la porţile Europei, pentru încă douăzeci de ani. [...] Mă pomenii din nou singur, pe peronul din Vicalvaro, unde mă lăsase metroul de Rivas. Mă predaseră din mers, ca pe un consemn de intrare dintr-o lume în alta… Devenisem parolă pentru schimbul gărzilor, devenisem problemă de stat. De stat pe gânduri! Eram singurul fără bilet. Deşi eu nu spusesem nimănui unde merg, ei deja ştiau, deşi spusesem cum mă cheamă, ei îmi spuneau... El Desconocido, pentru că nu apăream cu două nume.”
El însuşi erou al propriei cărţi, îndemnat de-atâtea şi-atâtea nedestăinute şi nedesluşite decât de sufletul său, ştiind „ce înseamnă să-ţi fure cineva bucăţica de pâine, […] cum este să fii vândut chiar de cei în care ai avut încredere, să fii minţit cu acte în regulă de către o societate care cu greu îşi va găsi identitatea”, ia calea pribegiei şi începe să numere „destinele ce treceau Dunărea spre locul unde ar putea amăgi seceta abătută în politică şi în buzunarele noastre.” Autorul mărturiseşte: „Mă vedeam cum îngroşam, şi eu, numărul celor ce treceau puntea cea mare dincolo, spre lumea avută, scăpată mai repede de comunismul venit pe nesimţite, dar plecat cu strigături.”
Plecase de-acasă să-şi vândă marfa dincolo de Dunăre, în fostul paradis al lui Tito… locuise la celebra „Partizanca” cu o istorie personală atârnată legendar de cea a liderului sârb şi fusese prădat, la fel ca atâţia alţi bieţi novici în ale negoţului la tarabă; cunoscuse oameni, caractere, experienţe la care nu se gândise vreodată, nici din greşeală, şi încercase, strângând din dinţi să răzbească spre acel dram de bine la care fiecare dintre noi visează, mai mereu. „Nici nu-mi dădusem seama câte aveam să ascult, dar mai ales, să constat, ideea generală fiind în sensul că politicul, aşa cum era practicat, nu reuşea să acopere nevoile unui popor plecat în bejenie peste Dunăre pentru a căuta o bucată de pâine.” … Şi, Doamne, câte îi mai hărăzise destinul să trăiască!
„Sârbii deveniseră amintire, poate o amintire incompletă, dulce-amăruie, dar binevenită la momentul când societatea nu-mi oferea altceva, decât dreptul de a lua-o razna prin lume, cu o cruce imensă în spate... Ce-i drept, o clipă, mi-a fost luată de pe umeri, însă cuiele aveau să vină mai târziu, când a trebuit să citesc timp de trei săptămâni un cuvânt turcesc, BISMILAHIRRAHMANIRAHIM(!?), ca după aceea să-l pot spune dintr-o dată, cuvânt care mi-a dat dreptul să stau la rând cu turcii, să mânânc cu ei, să fiu socotit unul de-al lor.” - spune autorul într-un moment în care firul care-i trasa drumul de urmat se răsucise dinspre sârbi, spre turci!
Da, pentru că alt calvar, alte obiceiuri, alte năravuri şi alţi stăpâni îi vor controla existenţa pentru o perioadă,  până-n viscere! Un lung şir de scrisori, mai necesare chiar decât aerul cu iz de narghilea pe care era nevoit să-l respire, sunt balsamul care-i alină durerile şi dorul de cei cărora le scrie zilnic: soţia şi cei doi copii, „îngeraşii noştri” cum îi numeşte în jurnalul de care este nedespărţit în fiecare moment de răgaz, atâta cât mai putea să fie dupa 16 ore de muncă.  În această secvenţă din cartea sa, Marin Traşcă îşi demască mai mult ca niciunde sensibilitatea, dragostea şi dorul de familie şi, cu toată amărăciunea care pusese stăpânire deplină pe viaţa lui are puterea să-şi releve spiritul naţional şi să-l aşeze-icoană în rânduri adresate soţiei, în ziua comemorării Luceafărului culturii româneşti. Nu pot să nu redau integral acest pasaj, m-aş simţi vinovată în faţa lui Dumnezeu, a Eminescului şi-a dumneavoastră:
„15 iunie (I)
Bunul şi blândul Eminescu m-a ocrotit, am simţit cum coboară peste teii din faţa hotelului şi mi se aşează pe umeri, probabil că doar pe mine mă cunoştea aici, chiar dacă le scrisese el cinci scrisori, Baiazid nici nu a vrut să-l recunoască. De fapt, turcii nici nu ştiu ce este cu ei, nici nu au auzit de Ştefan cel Mare, de Mihai Viteazul, doar de Vlad Ţepeş, ăsta le-a băgat spaima în oase! Mică, (soţia) crezi c-am luat-o razna? Este de aşteptat, cu atâta singurătate şi stress. Îmi ajunge! Nu blastăm, dar păcatele astea trebuia să le tragă altcineva care m-a făcut să plec de acasă, să-mi iau lumea în cap, să fiu un gunoier la alte porţi, şi să las copiii. Nu eu sunt vinovat! Va veni vremea când toţi or să plătească, noi am plătit destul, şi noi şi copiii. Îţi aduci aminte cum prinţişorul nostru a văzut o portocală şi nu a ştiut ce este, a crezut că este o minge? Mă simt atât de curat în faţa lui Dumnezeu, încât mă încumet să-L visez. Nu ştiu dacă tu ai să poţi citi aceste rânduri, eu în nici un caz! Ştiu că nici vouă nu vă este bine, în schimb, eu mă îndop cu resturi… Aş vrea să pot mai mult…
15 iunie (II)
Iartă-mă, Mare Poet, că am scris astăzi sub sigiliul Tău! Simţeam nevoia să stau cu tine de vorbă, aşa cum o fac mereu când sunt singur, iar spiritul tău să mă lumineze şi să-mi lumineze calea. Este o blasfemie dacă te aşez lângă icoană?”
În aşteptarea care-i părea un concert neterminat din simfonia durerii,  la poarta dintre lumină şi întuneric, cu un picior pe un tărâm, cu unul pe celălalt, amintiri de tot felul se-ngrămădeau în mintea lui, care mai de care mai dornice să-i umple neputinţa de a face ceva şi a se opune destinului; prin faţa-i răstignită la umbra tăcerii se perindau imagini răsturnate ale vremilor trecute, din anii copilăriei - când Crăciunul numai Crăciun nu era şi trebuia „să-şi ia timpul cu el”, pentru a nu-i măsura adâncimea durerii. „Dacă stau bine şi îmi aduc aminte, şi stau, că altă treabă nu am decât să-mi colind prin gânduri, când eram în faţa tabloului cu trestii şi priveam dincolo de lume, dincolo de  mine, înainte de a veni tata, mă uitam la un muşuroi de furnicí care se chinuiau să aducă acasă ultimele grăunţe găsite. Sorescu văzuse o scară în pânza de păianjen şi ordona sufletului s-o ia înainte, că va veni şi el mai târziu, pâş,  pâş!” Da, pentru că rădăcinile lui Marin Traşcă nu sunt departe de Bulzeştii lui Marin Sorescu căruia îi calcă, cu mare, mare grijă pe urme în poezia pe care o scrie…
La poarta amintirilor dezlănţuite, într-un somn al nesomnului, pe-un pat de spital din Madrid stau să capete întâietate şi alte secvenţe de viaţă, inclusiv cele din vremea când a fost forţat de împrejurări să lucreze ca… miner: „Mă văzui urcând pieptiş dealul Barburei, un sătuc mititel, la o azvârlitură de băţ de Deva, cu ortacii după mine, sau eu după ei, nu mai ştiam, cert este că eram miner de trei zile. Pentru mine, adăstarea în acel loc devenise o terapie de şoc, metodă care se aplica la bolnavi în ultimul stadiu, adică le provoca o zguduială puternică, să vadă dacă rezistă; dacă da, era bine, dacă nu… Dumnezeu să-l ierte!”
Am parcurs pe nerăsuflate o împletitură fină dintre „trecut” şi „prezent”, în care „trecutul” rămâne „trecut” şi prezentul stă aninat de un fir-de speranţă la graniţa dintre două lumi: viaţa şi moartea. Fiecare etapă prezentată, sincronizată perfect cu evenimentele ei, cu zbaterile şi dezbaterile interioare, evidenţiază, însă, nealterarea valorică a sufletului românului-român şi conservarea comorii celei nepreţuite - spiritul său, iar Marin Traşcă reuşeşte din plin s-o dovedească, nu degeaba este el Marin a’ lui Viţu, din Oltenia lui Nea Mărin! Pasaje dureroase chiar, frânturi inedite ale istoriei sale de viaţă, sunt presărate cu expresii şi învăţăminte neaoşe, din zona sa de obârşie, al cărei dor frige, frige, ca focul străinătăţii, bată-l vina! „Ştiam totul, varianta mea, însă nu puteam comunica, nu mă puteam exprima sub nicio formă, parcă nu mai ştiam vorbi, nu mai ştiam gesticula, nu mai ştiam râde. Plângeam ca de un rău făcut cuiva, plângeam poate neputinţa de a fi dincolo de barieră, unde zgomotul e zgomot, frigu-i frig şi caldul cald, viaţa-i viaţă şi nu aţă, pe mosor când nu se agaţă, se destramă-n patru fire, două duceri şi-o venire. Plângeam, deoarece era singurul ceva ce-l puteam face, dar prin care încercam să spun totul.”
Şi spiritul acesta viu şi intact domneşte peste întreaga relatare, în care se simte, fără îndoială,e un adevărat proces de zămislire, din propria-i experienţă, a unor concepte originale şi demne de reţinut ale unei filosofii de viaţă sănătoase şi incontestabile: „Mă furişam de mine însumi şi o luam la goană prin iluzii, ca printr-o scăldătoare binecuvântată de îngeri albaştri; erau îngerii care se aşezau doar pe umerii celor cu fruntea lată şi ochii larg deschişi, celor cu liniştea oferită de nepământeni sau poate de zei. Mă  trezii mai bogat c-o viaţă şi mai bătrân cu două, într-o vreme când gri-ul devenise culoare naţională.”
Dacă aş fi întrebată ce m-a impresionat mai mult din „El Desconocido”, sincer, nu aş şti ce să răspund; fiecare filă de carte răsucită între degetele sorţii, impresionează printr-un „ceva” anume, incită la a parcurge mai departe, şi mai departe şi la a descoperi ce urmează, ca în final să culmineze cu a o închide şi a realiza că, în esenţă, ea reprezintă o radiografie fidelă a atâtor şi-atâtor destine dezrădăcinate, dar care şi-au păstrat intacte trăsăturile sănătoase ale viţei ce i-a zămislit, valorile morale şi speranţa. Iar pe parafa „radiologului de serviciu” scrie simplu: Marin Traşcă!
                                                                             Georgeta RESTEMAN
 
  
                  O carte şi un autor „despre care nu se va vorbi” ?!?
 

De la bun început, precizez că rândurile următoare nu sunt o cronică, ci un simplu semnal de carte. De carte excepţională!
Nu foarte recent, dar nici foarte demult, a văzut lumina tiparului, la Editura Semne, sub auspiciile Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (preşedinte prof.dr.Victor Crăciun, care semnează şi Postfaţa), volumul „România moluscă” – Douăsprezece discursuri publice despre starea naţiunii, autor fiind generalul (r) Mircea Chelaru, una dintre cele mai interesante şi controversate personalităţi ale prezentului.
Într-o lume a totalei degringolade a societăţii româneşti, a convenienţelor ipocrite dictate de interese mercantile şi/sau politice, a alunecării individului sub pragul acceptat al condiţiei bipedei sensibile şi la altceva decât la clinchetul arginţilor Iudei, „Discursul” – evident naţionalist!!! – al lui Mircea Chelaru este atipic şi, fără îndoială, cel mai adesea deranjant. Atipic – pentru că avem de-a face cu scriitura, într-o frumoasă, curată şi cuceritoare limbă românească, a unui militar - intelectual serios, care şi-a luat în serios, evident pasionat de informaţie şi cultură, anii de studiu. Iar indivul este – am afirmat nu o dată – suma lecturilor sale. Şi din acest unghi de vedere, al educaţiei culturale, Mircea Chelaru este (caz rarissim!), ca şi regretatul meu părinte, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai ofiţerimii române. Avem de-a face cu general cu 4 stele primite nu degeaba, nu cerşindu-le, nu făcând compromisuri, ci suind „pe brânci”,– cum ar spune Arghezi – prin ani, Golgota cunoaşterii. Pentru cei care încă nu au aflat, precizez că distinsul meu prieten, născut la 3 iulie 1949, în localitatea Rediu, din judeţul Iaşi, este doctor în ştiinţe militare şi a absolvit, pe lângă Şcoala Superioară de Ofiţeri şi Academia Militară din România, Colegiul de Studii Strategice şi Economice de Apărare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall” din Germania şi cursuri internaţionale de drept militar. În anul 1990, a fost director al Diviziunii III de contraspionaj a Serviciului Român de Informaţii. A fost şeful Marelui Stat Major al Armatei în anul 2000. Din anul 2008, este general cu patru stele, în rezervă.
Dotat cu o inteligenţă ieşită din tipare, cu simţ analitic deosebit, dar şi cu un talent aparte de a „sublima” informaţia, însoţite de charismă şi vocaţie de orator, Mircea Chelaru are, desigur, inamici cu duimul - fapt care, până la urmă, constituie un gir în plus al valorii personalităţii sale puternice! (Acum, probabil, am răspuns întrebării retorice privitoare la personajul controversat, deşi nu aceasta era tema.)
„Spirit analitic şi patriot înflăcărat, generalul Mircea Chelaru realizează în aceste Douăsprezece discursuri publice despre starea naţiunii o investigaţie amplă a societăţii româneşti postdecembriste, continuând tradiţia unor polemici la obiect, pe linia Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Emil Cioran sau Constantin Noica, urmărind, prin ardenţa şi sinceritatea mesajului, îndreptarea stării de lucru în sânul naţiunii noastre” – scrie, pe coperta a IV-a a volumului, scriitorul şi politicianul basarabean Valeriu Matei, membru de onoare al Academiei Române, principalul autor al Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova faţă de imperiul sovietic. Spiritele înalte se întâlnesc!
„Autorul este nu numai un strălucit militar de carieră, care ajunge până la cel mai înalt grad şi demnitate în Armata Română, ci şi un veritabil erudit, un lider deosebit de cult, profund cunoscător al valorilor Istoriei şi Culturii naţionale, pe care le cultivă, le promovează cu tenacitate, atât în scris, cât şi-n întreaga sa activitate civilă, educaţională, patriotică, pe care o derulează cu fermitate, după trecerea în viaţa civică.” Sunt rânduri semnate de prof.univ.dr.doc. Constantin Marinescu, membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe a Republciii Moldova şi al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, în articolul intitulat „Quo vadis România?”.
„Mircea Chelaru este un perfecţionist, visând la o naţiune română perfectă, tip de naţiune care nu există nicăieri în lume. Din această cauză ne arată, cu ostentaţie, doar partea goală a paharului, trimiţându-ne în lumea nevertebratelor. – observă, cu caldă prietenie, scriitorul Pavel Coruţ, în „Judecăţi amare”. -  Lăsând la o parte faptul că molusca poate produce şi perle – continuă acesta –, îmi permit să observ că Mircea Chelaru şi-a vărsat, în discursurile sale, tot amarul luptătorului învins fără luptă, din cauza trădării politicienilor”.
Cum spuneam, spiritele înalte se întâlnesc. „Istoria, în opinia multora, este doar o ştiinţă care trebuie studiată pentru a ne cunoaşte trecutul. Pentru Mircea Chelaru, ea este o componentă a vieţii naţiunii, la care face adesea recurs, pe care o cercetează, o analizează cu implicare, pentru a reuşi să deceleze din multitudinea de fapte şi întâmplări pe acelea care au marcat destinul naţiunii. – notează prof.dr. Victor Crăciun. Întreprinderea sa  nu este pur ştiinţifică, precum aceea a unui istoric, ci are un scop mai practic şi mai necesar, cu atât mai mult în aceste vremuri: de a le transforma din simple cauze şi urmări în veritabile lecţii şi modele menite să ne ferească pe viitor de repetarea greşelilor, de retrăirea momentelor dramatice sau, de la caz la caz, să ne folosească în reiterarea celor cu efect benefic asupra fiinţei etnice. De aceea el nu se mulţumeşte să cunoască, rece şi detaşat, trecutul, ci îl reinterpretează – notabile fiind contribuţiile sale în domeniul dacismului –, încearcă să reînvie, simbolic, epoca de sfinţenie şi moralitate a Kogaionului, glorioşii timpi ai marilor domnitori, clipele de deitate şi verticalitate ale unui neam pentru care autorul doreşte şi întrevede altă soartă”.
 
Am citit, mai întâi pe nerăsuflate, apoi am reluat cu atenţie lectura cărţii lui Mircea Chelaru. Este un opus demn de altitudinea intelectuală a autorului – adică de excepţie. O cronică serioasă nu ar putea fi „expediată” în câteva pagini, dar va veni şi momentul acesteia. Este, probabil, motivul pentru care, exceptându-i pe semnatarul Postfeţei şi pe cei ai Opiniilor publicate în carte, am remarcat, până acum, doar interviul – la cote de profesionalism demne de partenerii de discuţie – din Ziuaveche.ro, realizat de domnul col. Ion Petrescu: „Citind tomul intitulat «România moluscă», o carte ce devoalează flacăra spirituală a unui general care nu mimează dragostea de ţară – scrie acesta în preambulul dialogului intitulat „Generalul Mircea Chelaru vrea un preşedinte «arbitru pe fază»” -, m-am întrebat cui i s-ar potrivi, dintre toţi şefii postdecembrişti, ai Statului Major General al Armatei, apelativul… Fulgerul. Mircea Chelaru prin evoluţia sa publică actuală, luminează, sporadic, o arenă politică întunecită de un primitivism tipic comunist. El o face cu un spirit slujit şi de harul oratoric. Vocea sa fiind Tunetul ce nu mai poate fi ignorat de societatea civilă.”, şi un comentariu interesant, semnat de Corneliu Vlad, care prevestea, de la bun început, că „România moluscă” este o carte despre care nu se va vorbi, şi asta nu pentru că ar fi lipsită de valoare, ci pentru că ardoarea şi pertinenţa cu care Mircea Chelaru abordează problemele creează disconfort în anumite sfere: „Cele aflate în cartea aceasta le gândim sau ni le povestim zilnic mai toţi şi mulţi le-am putea scrie dacă am avea experienţa, competenţele, luciditatea, puterea de analiză, harul de exprimare şi – nu în ultimul rând – curajul autorului ei. Generalul Mircea Chelaru a avut o carieră militară spectaculoasă, în săgeată, brusc lansată şi brusc întreruptă; s-a încercat, ca politician, în câteva partide şi mişcări, dar nu pare fi făcut pentru genul de politică de pe Dâmboviţa şi îşi împlineşte acum menirea ca lider de opinie în agora (nu-i zic societate civilă, căci la noi au compromis destui conceptul), iar ca autor, excelează. (...) Se va face totul pentru ca această carte să treacă total neobservată. Peste ea vor fi prăvăliţi munţi de tăcere. Va fi premeditat şi metodic ignorată. Despre bomba atomică s-a spus că, din păcate, nu mai poate fi dezinventată. Nici cartea-bombă a lui Mircea Chelaru – de data aceasta din fericire – nu mai poate fi dezinventată, ci doar cât mai ascunsă fireştilor ei cititori. Cel mai de folos lucru pentru această carte – şi superlativul pe care-l merită- este îndemnul de a o citi. Aprecierea optimă pentru această carte este îndemnul presant de a fi cunoscută de cât mai mulţi.”
 
Atât, deocamdată!
                                                                                        Mariana CRISTESCU
 
  
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971