Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
- reacții recente la apariția primului caiet: Daniela GÎFU, Dimitrie GRAMA, Dwight Luchian PATTON
continutul primului caiet
ZIUA NAȚIONALĂ A LIMBII ROMÂNE – istoricul propunerii pentru o sărbătoare națională a tuturor românilor
DOUĂ STUDII ȘI O RECENZIE DE ION PACHIA-TATOMIRESCU
Dacii în analele france (secolul IX) de Mihai DRAGNEA Adrian BOTEZ: ROMÂNII ,,TRAIANICI” ŞI ROMÂNII ,,AURELIANICI”
„Balcania”, de Victor Papacostea Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA: COLONIZAREA VALAHĂ George Liviu TELEOACĂ: SUBSTRATUL PELASGIC AL EUROPEI Scheletul unui dac înalt de zece metri, descoperit la Roşia Montană BBC şi Discovery scanează Sarmizegetusa ascunsă
ARTICOLE,PREZENTĂRI, RECENZII de Dan LUPESCU, Al. Florin ȚENE, Mihai BERCA, Victor TEIȘANU, Octavian CURPAȘ, Mihai BATOG-BUJENIȚĂ, Adrian BOTEZ, Goerge BACIU, Leon ISTRATE,Carmen MARIN, Georgeta RESTEMAN, Mariana CRISTESCU DESPRE: Miltiade Nenoiu, Gheorghe STROIA, George PETROVAI, Lucia OLARU-NENATI, Georgeta RESTEMAN, Elisabeta IOSIF, Cătălin Nicolae MOLDOVEANU, Marin VOICAN‑GHIOROIU, Andreeas OLARU-CERVATIUC, Octavian CURPAS, Marin TRASCĂ, Mircea CHELARU -Partea I
Articole, recenzii partea II
„CE MAI CIRCULĂ PE INTERNET” - Partea I
Ce mai circula pe internet - Partea II
Din folclorul internetului
Din folclorul internetului - Partea II
Din folclorul internetului - Partea III
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ
 
 DAN LUPESCU

Cvintetul Naţional de suflători al Radioteleviziunii Române
CONCORDIA – Brand de platină
               iradiind bucurie

Carte cvasimonumentală, cu valoare de excepţie, trăită, gândită, scrisă şi imprimată (pe speze proprii) de Miltiade Nenoiu, la Editura Muzicală (2012, Bucureşti, format B5, 314 pagini) -, CONCORDIA, the Wind Quintet of the Romanian Radio and Television, cu un supratitlu incitant precum privirile Sfinxului de pe platoul Giseh: Portret din cinci închipuiri – impune prin spiritul academic de o prospeţime cuceritoare, acribia documentării, capacitatea de analiză şi sinteză a autorului, fervoarea scriiturii, pasiunea de colecţionar înrăit (cu simţul perspectivei, adică) pentru sute de materiale tipărite ori iconografice.
 Toate cele enumerate mai înainte au fost concepute şi puse în valoare aidoma unor pietre de temelie, cărămizi  vitrificate, grinzi, arcade, chei de boltă, centuri de siguranţă şi contraforţi pentru un edificiu literal/ literar ce te fură într-o lectură pe nerăsuflate, aidoma unui roman de idei şi, paradoxal au ba, asemenea unui roman de dragoste – telurică, dar mai ales spirituală. Dragoste de Dumnezeu, de suprema muzică: muzica de sfere.
 Fibra de profesor universitar – născut, ci nu făcut, contrafăcut – a lui Miltiade Nenoiu te frapează, cu blândeţe înţeleaptă, nu ostentativ, chiar din modul cum a structurat incitanta sa carte. Nu s-a rezumat la subiectul ca atare – Cvintetul Naţional CONCORDIA. A făcut, mai întâi, o “pregătire de artilerie” (toate atacurile infanteriei sunt precedate, conform Artei războiului, de o canonadă/ un ciocan de artilerie, pentru derutarea şi inhibarea adversarului), printr-o suită de Preludii ultraconcise – Muzica în antichitate, Muzica Evului Mediu, ARS ANTIQUA (secolele XII-XIII), ARS NOVA (sec. XIV-XV) şi prin substanţialul capitol Renaşterea: Începuturile creaţiei instrumentale, Şcolile veneţiană, romană, spaniolă, flamandă şi a cromaticilor, Evoluţia instrumentelor musicale, Evoluţia creaţiei instrumentale.
 Ca dintr-o irizare de miere ori de chihlimbar, de camee ce trădează/ înfloreşte în lumină profilul tainic al unui Cavaler Trac, transpare din această carte - tratat academic, carte-document, carte-poem de dragoste şi eternizare a CONCORDIEI - experienţa fabuloasă a Meseriaşului Miltiade Nenoiu, solistul fagotist extrem de inspirat şi sigur pe el, care a contribuit, răstimp de 47 de ani (începând din ultimul an de liceu de muzică), la viaţa Orchestrei Naţionale Radio.
 Clădite sub un motto din Eminescu:
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să-l înveţe,
Preludiile lui Nenoiu mustesc de înţelepciunea marilor învăţaţi ai lumii. Înţelepciune de care, în deceniile din urmă, ne-am înstrăinat aproape cu viteză cosmică. Şi de aceea nenonorocirile cad în cascadă de neoprit, năvalnică, peste noi, peste omenire.
 Iertat să fiu, dar nu-mi pot reprima bucuria de a vă reaminti adevăruri esenţiale, la care face recurs Miltiade Nenoiu, pentru ca să pricepem mai uşor de unde, cum şi de ce a ctitorit, împreună cu prietenii săi cei mai buni, cei mai valoroşi, FENOMENUL planetar numit Cvintetul Naţional CONCORDIA.
Iată-le, înşiruite într-un galop de sănătate:
muzica era arta supremă, care putea influenţa mişcarea astrelor – în China celor două milenii premergătoare lui Iisus Hristos;
această teorie cosmogonică a învăţaţilor chinezi avea să fie transmisă vechilor greci, gânditorilor europeni medievali, dimpreună cu, mai ales, rolul educativ al muzicii, evidenţiat de Confucius;
rigurosul legiuitor al Spartei, Licurg (sec. IX î. H.), era convins că numai muzica putea înfrâna pornirile rele ale oamenilor;
legile lui Licurg vor fi puse pe muzică, două veacuri mai apoi, pentru a circula mai rapid, a fi mai repede înţelese şi respectate;
în civilizaţia cretană, muzica constituia arta cea mai preţuită la toate nivelurile sociale;
în Mesopotamia, zeii erau consideraţi supremii muzicieni, iar în ierarhia statului muzicienii erau plasaţi imediat după zei şi suverani;
în Egiptul antic, muzica era privită ca o artă sacră, de origine divină, fiind denumită generic BUCURIE;
marele filosof Platon (429-347 î. H.) proclamă muzica drept instrument de educaţie prin excelenţă; conform concepţiei sale şi a discipolului său Aristotel (384-322 î. H), armonia şi propăşirea statului depindeau de modul în care se practica muzica – învăţământul muzical devine problemă de stat, cântul coral fiind obligatoriu pentru tineretul şcolar şi constituind o datorie de onoare pentru toţi cetăţenii;
Psalmii lui David sunt consideraţi printre cele mai vechi melodii lirice, cântaţi fie solistic, fie coral, fie în dialog solist – cor ori într-o alternanţă de grupuri corale;
în tratatul său De Musica, Plutarh notează că, în plan religios, moral şi social, muzica este un puternic mijloc de acţiune;
spartanii au protestat când Timotheu a adăugat lirei încă o coardă;
Terpandru şi Arion îi lecuiesc de boli grave, pe ionieni, cu ajutorul muzicii;
Hismenias îi vindecă pe beoţieni de gută, tot prin terapie cu muzică;
Empedocle domoleşte furia unui oaspete cu ajutorul muzicii;
Martin Luther (1483-1546) introduce învăţământul musical în toate şcolile ca principal mijloc de educaţie…
 Capitolele I şi II – Preludii, respectiv, Renaşterea – acoperă doar primele 60 de pagini ale cărţii lui Miltiade Nenoiu, dar sunt extreme de binevenite şi asigură înscrierea în context universal a Fenomenului CONCORDIA, unic la nivel mondial.
 Cvintetului Naţional Concordia îi sunt consacrate următoarele două capitole, la fel de riguros, dens şi expresiv redactate. Portret în cinci închipuiri – unde filoanele de prozator şi de poet ale lui Miltiade Nenoiu  asigură un farmec aparte -, Deschideri repertoriale, Semn, sens şi euristică muzicală în secolul XX constituie osatura capitolului III.
Al patrulea se intitulează Palmares, cuprinzând: Concerte, Înregistrări radio, Discuri, Cronici, Programe, Fotografii, urmate de patru anexe –
I, tabelul nominal al celor 72 de compozitori români “provocaţi de existenţa Cvintetului Naţional Concordia”, care au îmbogăţit catalogul muzicii camerale cu 105 lucrări, dintre care 92 au fost prezentate în primă audiţie de Concordia, în perioada 1979-2003;
II, numele celor 126 de compozitori din China, Thailanda, Brazilia, Argentina, Franţa, Italia, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Rusia, Cehoslovacia, Danemarca, Norvegia, Olanda, Germania, Austria, Anglia, SUA care au scris pentru Concordia 167 de lucrări (nominalizate în această anexă), dintre care Cvintetul Naţional a prezentat 113 în primă audiţie;
III, numele celor 31 de compozitori, 35 de muzicologi şi 16 scriitori care au comentat concertele Cvintetului Naţional Concordia;
IV, sursa ilustraţiilor.
 Binevenite sunt şi următoarele două precizări, de la pag. 299:
1. toate documentele din capitolele III şi IV (n. n. de ordinal sutelor !) aparţin autorului;
2. Bilanţul Concordia (din anii 1979-2005): 557 concerte, 205 prime audiţii mondiale, 8073 minute de înregistrări (adică 135 de ore fără cinci minute = mai bine de cinci zile şi cinci nopţi, nonstop).
 Nota bio-bibliografică (pp. 300-314) confirmă, o dată în plus, spiritual academic al cărţii lui Miltiade Nenoiu, cel despre care Adrian Stoica precizează că: “Nu sunt mulţi cei care se pot mândri cu o asemenea biografie. I-a întâlnit pe Strawinski, Şostakovici, Copland, Jolivet, Haciaturian, Jora, Negrea, Olah, Perlea, Silvestri, Kleski, Stokowsky, Zecchi, Arrau, Cicolini, Richter, Magalof, Argerich, Ghilels, Oistrah, Menuhin, Szeryng, Stern, Navara, Mainardi, Fourniere, Rostropovici, Pavaroti, Domingo, Cotrubaş, Caballe… şi oare câte pagini ar fi necesare pentru a-I enumera pe toţi ? A concertat ca solist la Viena, Barcelona, Paris, Praga, Istambul, Lisabona, Toronto, Budapesta, Copenhaga. A înregistrat pe CD 13 concerte… (…) Generaţii întregi de muzicieni s-au format sub îndrumarea sa la liceele Dinu Lipatti şi George Enescu, apoi la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti sau la Universităţile din Constanţa, Craiova, Braşov, Herculane”.
 Miltiade Nenoiu merită toată preţuirea pentru această carte fundamentală în înţelegerea unei părţi însemnate a identiăţii neamului românesc, a specificului nostru naţional şi a valorilor de excepţie lăstărite în timp, preţuite la nivel planetar.
 CONCORDIA the Wind Quintet of the Romanian Radio and Television rămâne – şi prin această osteneală de o viaţă a lui Mihai Miltiade Nenoiu – unul dintre cele mai vibrante branduri ale României de la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea.
 Mulţumiri şi cordiale îmbrăţişări, Maestre Nenoiu – la rotunjirea vârstei de 75 de ani, la 31 august 2012.
 



 Al. Florin ȚENE

            În bătălia recanonizării au învins
       activiștii din sistemul propagandei PCR


Imediat după evenimentele din decembrie,potrivit unei dialectici în relaţie valoare-autoritate, deviată de la traseul indicat de propaganda PCR, s-a ajuns la o dezbatere, mai de-grabă o bătălie a recanonizării. Operaţia dere(canonizare) nu înseamnă, în spaţiul literaturii, altceva decât selectarea, ierarhizareaşi consacrarea scriitorilor, mai precis pătrunderea şi supravieţuirea valorilor în memoriacolectivă, cu toate avantajele sociale, chiarpolitice, materiale, care decurg de aici.Acest fenomen a fost teoretizat în cartealui Harold Bloom, intitulatăThe WesternCanon, şi folosit ca armă a discriminării in-verse, de rasă, de sex, de etnie. Astfel căacest proces de canonizare este o manipulareîn scopuri extra-extetice.În ţara noastră, după 1989, s-au constituit, de la început, două grupări ce şi-au disputat notorietatea în faţa unui public dezorientat. Elitiştii s-au declarat minoritari, în timpce oportunişti „apolitici”, care fuseseră activiştii culturali ai regimului criminal comunist,s-au regrupat în jurul unor portdrapele aparţinând generaţiei 1960-1980, obedienţi faţă de Puterea comunistă, care în prezent fac jocurile celor proveniţi din FSN, interesaţi să păstreze ierarhiile prestabilite de regimul comunist, şi acum menţinuţi în falsele ierarhiidin „istoriile” de doi bani semnate de N. Ma-nolescu şi Alex Ştefănescu.Pe cele două grupări le uneşte sindromulminoratului, datorită faptului că sunt conştienţi că au scris cărţi care nu au fost bunenici pentru prezent, dar ce să mai vorbim de viitor? Toţi scriitorii veniţi din structurile regimului comunist s-au sprijinit unii pe alţii,fiindu-le teamă şi azi de fenomenului joculuide domino. E de-ajuns să cadă o carte şi se năruie totul. Ei niciodată nu au scris cărţi bune. Vina lui Manolescu şi Ştefănescu este că au menţinut în lista lor ierarhică autori şi cărţi ce au promovat realismul socialist, promovând astfel nonvaloarea şi chiar pornografia.Datorită acestor doi critici, şi a altora,cititorul a fost împins să rămână captiv unor mituri create în jurul lui D. R. Popescu, Buzura, celor proveniţi din generaţia echinoxistă,optzecistă, cum este Ion Mureşan, colaborator al Securităţii comuniste, chiar a mitului„Micul Paris”, expresie dâmboviţeană a rerezentării bovarice şi, simultan, a resemnării singulare.Puţinele înfăptuiri având atributele monumentalităţii sunt supuse, periodic, acţiunilor demolatoare (vezi opera lui Eminescu sau Istoria lui Călinescu). Cea din urmă devine, într-o astfel de împrejurare, o construcţie utopică, inadecvată literaturii noastre, născută ca supracompensare a unui complex de inferioritate al miticilor Manolescu şi Şte-fănescu.Atunci când se discută despre Eminescu,imediat se inflamează spiritele hrănite la şcoala etnicismului europenist, perorând că Poetul nu avea dinţi în gură (Sabin Gherman),că a plagiat, că era antisemit etc, etc…Datorită acestor manipulatori de conştiinţă unica enciclopedie, la nivel mondial, cum este cea dedicată ideii de literatură, semnatăde Adrian Marino, este marginalizată şi privită ca o ciudăţenie, deşi reprezintă singuraformă reală de dialog cultural cu lumea.Trăim într-un stat mic, în ţărişoara lui Trahanache, într-o cultură mică, ne spun Pleşu şi Patapievici, cu o remuneraţie tot mică, după buget (datorită faptului că au furat tot,cei ce strigau „nu ne vindem ţara”) cum spune un ilustru personaj. Aşadar, să fim cuminţi,să poată fura în continuare cei ce au pus mâna pe ciolan, inclusiv ciolanul ierarhiei„valorice”. Pentru a se înfrupta din banul public şi din premiile primite, date între ei prin rotaţie.Totuşi, trebuie să remarc în acest sens,citându-l pe Titu Maiorescu, marele critica vertizând în legătură cu primejdia minoratului încă de la 1867: „Când se află diminutive în fiecare strofă, şi la fiecare ocaziune,când gura este mică, piciorul mic, Maria mică,Ioniţă mic, garoafa mică, atunci e mic şi poetul, mică şi literatura şi toate se află în decadenţă”. Până la ratare nu mai este decât unpas. Pentru că ratarea destinului istoric, cum spunea Cioran, „se exprimă în satisfacereacu un rol mediocru cu o respiraţie lipsită de amploare şi un ritm lent”.Pe parcurs, în anii ce au urmat evenimentelor din 1989 au început luptele şi combinaţiile recanonizării în plan literar. Orgoliile s-au aprins la maximum, interesele au căpătat contururi precise, stimulate de economia de piaţă, starea de beligeranţă s-a extins la nivelul tuturor aşa-numitelor „generaţii”, fenomen inventat de Laurenţiu Ulici. În special nouăzeciştii, într-adevăr ca nou-veniţi, se agită cu mai multă ardoare într-un conflict dirijat strategic din centrele universitare, cum ar fi Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi.Unul îl reprezintă diaspora, fiind de înţeles dorinţa celor eliminaţi (de aparatul de propagandă p.c.r, din care făceau parte mastodonţii promovaţi de Manolescu şi Ştefănescu înistoriile lor), decenii la rând, din corpul viu al culturii române, de a reveni şi de a-şi revendica un loc.Dar, în „armonie” cu specificul neaoş al dezbinării (bahluiene, someşene, alutare etc.),viaţa literară este percepută ca partepris-uri, prin lentilele deformatoare ale mass-media care confundă voit Budapesta cu Bucureştiul, capodopera cu telenovela, aberaţiileşi pornografia poeziilor lui Mihai Gălăţanu şiI. Mureşan cu poezia bună, izbânzile spiritului cu subcultura de cartier, valoarea cu succesul, autoritatea cu intoleranţa (vezi răutatea din cronicile lui Alex. Ştefănescu). Vajnicii apărători ai demnităţii intelectuale se simt frustraţi, părându-li-se că sunt lipsiţi de un drept pe care şi l-au arogat în exclusivitateo bună perioadă: libertatea de opţiune.Alt centru de coordonare a bătăliei recanonizării se află în mediile universitare, cum ar fi Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca, Timişoara, care influenţează jocul la bursa valorilor, fără valoare, acaparând presa, televiziunea, editurile, şcoala, prin programe şi manuale alternative, construite pe criterii de eficienţă financiară, şi încercând să impună nulităţile generaţiei 1980, snobi, intoleranţi, fără operă, şi care au făcut jocul regimului comunist-criminal.Fiinţe năzuroase, posomorâte, cu aer fals academic, şi irascibile se reped asupra conştiinţelor culturii româneşti, atacându-le într-un mod stupid şi nedemn. Revărsarea de vorbe sufocate şi indignarea mimată nimicescun adversar inexistent şi închipuit, pentru că judecata dreaptă aparţine doar timpului.Sunt nişte credincioşi fără religie, stareţi răi şi clevetitori la mitocul fraţilor refuzaţi de istorie.În lipsa autorităţilor autentice şi a criteriilor de competenţă, este cert, competiţia valorilor a fost înlocuită de luptele subterane pentru succesorat canonic.Domnilor, Manolescu, Ştefănescu şi ceilalţi „corifei” ai criticii româneşti, sunteţi în eroare. Doar timpul va impune valorile şi nu subiectivismul dumneavoastră, a unora şi a altora!
 
 



 Editura ARMONII CULTURALE

COLECŢIA „EXEGESIS” PREZINTĂ: GHEORGHE A STROIA - „DINCOLO DE ALBASTRELE PLOI”


Colecţia EXEGESIS - a Editurii Armonii Culturale - vă semnalează o nouă apariţie editorială: GHEORGHE A. STROIA - "Dincolo de albastrele ploi" (aprecieri critice)
În colecţia EXEGESIS a editurii Armonii Culturale a apărut, de curând, o nouă carte, intitulată "Dincolo de albastrele ploi" (aprecieri critice) – o nouă lucrare ce cuprinde un număr de 31 de cronici, recenzii şi eseuri literare. Sunt recenzate în lucrare, operele unor binecunoscuţi scriitori poeţi şi chiar ale unor umorişti şi epigramişti contemporani, dintre care amintim, selectiv de: Speranţa Miron, Liviu Ofileanu, Ionel Marin, George Roca, Georgeta Minodora Resteman, Octavian Curpaş, Elena Buică, Vali Niţu, Felicia Feldiorean, Dorina Şişu, Angela Burtea, Stelian Gomboş, George Nicolae Podişor, Ioan Muţiu, Corneliu Boteanu, Daniela Voicu, Vasile Sevastre Ghican, George Petrovai, Veronica Oşorheian, Emil Druncea, Lucica Sava, Gabriel Petru Băeţan, Andreea Maria Dănilă, Nicole Vasilcovschi, Ion Croitoru.  „Un lucru este de-acum verificat, cum că: în tot ceea ce a consemnat aici, Gheorghe A. Stroia n-a pierdut din vedere – întregul – şi n-a căzut în absolutizări metafizice. Aşadar, în concepţia criticului literar Stroia, creaţia în sine sau în subsidiar devine o problemă de conştiinţă şi nu în ultimul rând, meditaţie pe marginea operei literare ca efect al sondării interiorului ei, dar şi o continuă confruntare, revelare şi evaluare a dimensiunilor şi semnificaţiilor”(Victor Sterom, Ploieşti).

PORTOFOLIU EDITORIAL ARMONII CULTURALE
Până în acest moment, editura Armonii Culturale a inaugurat, cu noi titluri de carte următoarele colecţii (vor urma, cu siguranţă, altele):
A. ANTOLOGIS
1. Gheorghe A. Stroia (Adjud, Vrancea), Cristian Petru Bălan (SUA), Mariana Zavati Gardner (Anglia) – COMORI DE VISE – Antologie universală Armonii Culturale (Poveşti, povestiri, amintiri);
B. EPOSS
1. Aga Lucia Selenity (Braşov) – Domnişoara Kitty (poveste);
2. Ion Lazăr da Coza (Tulnici, Vrancea) – Apusul îngerilor (povestiri);
3. Elena Toma (Piteşti, Argeş) – Noaptea nu va mai fi acolo (jurnal autobiografic);
4. George Peagu (Bucureşti) – Cu capra prin Bucureşti (proză umoristică);
5. Iulia Cordeanu (Imperia, Italia) – Salon Belvedere (Ψ-roman);
6. Cristian Petru Bălan (Chicago, SUA) – Să apropiem cerul de pământ (un dialog religios între doi scriitori).
C. ERUDIT
1. Adina Voica Sorohan (Sebeş, Alba) – Textul liric (abordare transdisciplinară) – nivel liceal;
D. EXEGESIS
1. Gheorghe A. Stroia (Adjud, Vrancea) – Dincolo de vitralii (eseistică literară);
E. FANTASY
1. Petru I. Szabό (Buşteni, Prahova) – Misiune printre stele (jurnal SF);
F. LIRIK
1. Andreea Maria-Dănilă (Şugag, Alba) – Femeia de zăpadă;
2. Ionel Marin (Focşani, Vrancea) – Picături de timp;
3. Speranţa Miron (Galaţi) – Glezna Timpului;
4. Emil Druncea (Feteşti, Ialomiţa) – Insula de cuvinte;
5. Gheorghe A. Stroia (Adjud, Vrancea) – Metamorfice stări/ Metamorphical states (vol. 2 - bilingv);
6. Liviu Ofileanu (Hunedoara) – Cinderella & alte marşuri funebre;
7. Veronica Oşorheian (Alba Iulia) – Anotimp cernut;
8. Victor Burde (Alba Iulia) – Descântec de rouă;
9. Felicia Feldiorean (Műnster, Germania) – Petale de suflet;
10. Dorina Şişu (Dublin, Irlanda) – Intuiţia rătăcirii mele;
11.Georgeta Minodora Resteman (Limassol, Cipru) – Descătuşări – Fărâme de azimă (versuri vechi şi noi);
12. Daniela Voicu (Brűste, Elveţia) – Blue in vitro;
13. Lucica Sava (Bucureşti) – Oglinda Umbrei;
14. Vasile Sevastre Ghican (Tecuci) – Glutamatul de sodiu;
15. George Peagu (Bucureşti) – Îngrijitorul de stele;
16. Elena Păduraru (Adjud) – Univers de gând.
17. Gheorghe A. Stroia, George Nicolae Podişor (Adjud - Rucăr) – Suflet de anotimp/ Souffle d’une saison/ Spirit of the season (traducere fr. – Virginia Popescu, Nicole Pottier (Franţa), trad. eng. – Mariana Zavati Gardner, Fay Jacqueline Gardner (Anglia) );
18. George Peagu (Bucureşti) – Z3 (al treilea zâmbet);
19. Georgeta Minodora Resteman (Limassol, Cipru) – Rătăcite anotimpuri.
G. MAGIC
1. Gina Cobileac (Adjud, Vrancea) – Sănătos de vrei să fii…;
2. Maricica Stroia (Adjud, Vrancea) – Pastel de borangic;
3. Maricica Stroia (Adjud, Vrancea) – Pastel de viorele;
4. Gina Cobileac (Adjud, Vrancea) – În Ţara Cifrelor;
5. Angela Burtea (Brăila) – Ilinca şi Matei (poveşti);
6. Maricica Stroia (Adjud, Vrancea) – Poveşti din grădina viselor;
7. Mariana Dobrin, Constantin Gr. Goga, Elena Mititelu – Cartea mea de ghicitori (vol. 1);
8. Mariana Dobrin, Constantin Gr. Goga, Elena Mititelu – Cartea mea de ghicitori (vol. 2);
9. Cristina Lila (Franţa) – La petite fille qui voulait voler/ Fetiţa care voia să zboare;
10. Aga Lucia Selenity (Braşov), Goga Gr. Constantin(Feteşti) – Ghicitoare, provocare, mă ghiceşti şi-mi dai culoare (Antologie de literatură pentru copii).
H. SATHYR
1. Mariana Dobrin, Aga Lucia Selenity, Constantin Gr. Goga – Epigolane imnlunate (epigrame);
2. Ion Croitoru (Adjud, Vrancea) – Migraţia polilor (catrene umoristice);
3. Ion Croitoru (Adjud, Vrancea) – Stropi de senin (catrene umoristice);
I. SOLARIS
1. Maricica Stroia (Adjud, Vrancea) - Roco şi Creionul Fermecat în lumea cuvintelor (caiete speciale nivelul I şi nivelul II – Domeniul Limbă şi Comunicare);
2. Maricica Stroia (Adjud, Vrancea) - Roco şi Creionul Fermecat în lumea cifrelor (caiete speciale nivelul I şi nivelul II – Domeniul Ştiinţă);
3. Maricica Stroia (Adjud, Vrancea) - Roco şi Creionul Fermecat exploratorii naturii (caiete speciale nivelul I şi nivelul II – Domeniul Cunoaşterea Mediului);
4. Maricica Stroia (Adjud, Vrancea) - Roco şi Creionul Fermecat în lumea bunelor maniere (caiete speciale nivelul I şi nivelul II – Domeniul Om şi societate);
5. Maricica Stroia (Adjud, Vrancea) - Roco şi Creionul Fermecat în lumea Anotimpurilor (carte de colorat);
6. Maricica Stroia (Adjud, Vrancea) - Roco şi Creionul Fermecat în lumea Figurilor Geometrice (carte de colorat);
7. Maricica Stroia (Adjud, Vrancea) - Roco şi Creionul Fermecat în lumea Fructelor şi Legumelor (carte de colorat);
8. Maricica Stroia (Adjud, Vrancea) - Să scriem cu Roco şi Creionul Fermecat (caiet de scriere nivelul II);
9. Maricica Stroia  - FIFI FURNICUŢA descoperă LITERELE (CIFRELE, NATURA) – set de caiete speciale grădiniţă, pentru nivelul I (3-5 ani));
10. Maricica Stroia  - FIFI FURNICUŢA descoperă LITERELE (CIFRELE, NATURA) – set de caiete speciale grădiniţă, pentru nivelul II (5-6/7 ani).
Aşteptăm autorii interesaţi să ne contacteze, pe adresa editurii, sau pe pagina web, la următoarele date de contact: Editura ARMONII CULTURALE, Str. Siret, bloc 28, ap. 30, Adjud, jud. Vrancea, fix: 0374-064.594, mobil: 0741-078.627, e-mail: geocosynus@gmail.com, web: www.armoniiculturale.ro
ARMONII CULTURALE – ÎNCĂ UN VIS ÎMPLINIT!
În curând la Editura Armonii Culturale… Stelian Gomboş (Bucureşti), Năstase Marin (Galaţi), Gabriel Dragnea (Bucureşti) şi multe alte noi apariţii editoriale!


 
                       DEMOCRAŢIA LICHELISMULUI


Citesc la început liniştit, apoi recitesc enervat pentru că nu prea înţelegeam aşa bine articolul intitulat „Politica românească - o sursă inepuizabilă de ruşine şi indignare” semnat de domnul George Petrovai, autor necunoscut mie, deşi am făcut eforturi să-i caut CV-ul. Aflu apoi de la Maestrul Leu că omul ar fi poet, adică scrie poezie, iar „în timpul liber şi la comandă” se ocupă, pe lângă desfiinţarea politicienilor care nu-i plac, şi de noi, cercetătorii, profesorii, doctorii în ştiinţă etc. 
Domnul Petrovai nu este nici profesor, nici conferenţiar, nici lector, nici doctor în ştiinţe... este un „democrat Băsescean”, un om în slujba răului, care scrie despre cât de răi şi nedemocraţi, de hoţi şi bandiţi sunt politicienii şi profesorii de teapa unui remarcabil filozof şi eseist precum Andrei Marga care - nu-i aşa? - ar trebui să-şi dea demisia pentru că Primul-Ministru Ponta ar fi plagiat. Oare unde este legătura? Unde este logica? Afirmaţia, scoasă parcă cu forcepsul dintr-un sistem neuronic scurtcircuitat, se vede logic că are o mare încărcătură de lichelism, dacă nu de corupţie. Dar ce contează?! Avem democraţie şi avem dreptul a scrie orice inepţie, ca să nu-i zic direct stupiditate, de tip Băsescu.
Nu sunt politician şi nici mie nu-mi plac politicienii şi, dacă nu ne plac unii, e necesar oare să abandonăm bunul simţ? Oare nu i-am ales noi? Nu-mi place Ponta, nici Antonescu, dar dacă trăiesc în această ţară, spre deosebire de domnul George Petrovai şi alţii ca dânsul, mă preocupă cu precădere România, apoi tot România şi români. Numai după aceea mă preocupă Europa şi Globul terestru, îmbâcsit de praf şi întuneric de tot felul.
Se face, în lucrare, cu bună ştiinţă apologia Europei căci, vezi doamne, ei sunt buni, noi nu suntem buni şi atunci e bine să fim ciomăgiţi de bolnavii Europei de la Bruxelles, care şi-au dat mâna cu lichelele româneşti întru distrugerea naţiei şi a României. Oare dvs. nu aveţi acelaşi Dumnezeu cu ceilalţi români? Are Europa un alt Dumnezeu? Şi-apoi, nu Dumnezeu e cel care ne-a poruncit să fim inteligenţi (Steinhardt - citat)?
Nu mă interesează Ponta şi nici plagiatul lui atâta vreme cât informaţiile publicate de autorul citat sunt cu totul altele decât cele publicate de alte reviste şi chiar de „prestigioasa revistă Nature”. Apropo, de unde ştiţi, domnule George Petrovai, că „Nature” este atât de prestigioasă? Aţi citit oare un singur număr recent sau un singur articol publicat în „Nature” astăzi? Cu siguranţă că nu! Dacă aţi fi citit, aţi fi aflat că Pământul va dispărea în anul 2100 şi că nişte bacterii de tipul prionelor modificate genetic şi care se găsesc în capetele mai puţin populate neuronic riscă să invadeze Pământul. Adică o predicţie tip vrăjitorie ţigănească de la expertele noastre fără laboratoare şi aparatură.
„Nature” a devenit într-adevăr celebră în 1953, atunci când Francis Crick şi James Watson au publicat Structura Acizilor DezoxiNucleici (ADN), punând în felul acesta bazele biologiei moleculare moderne (vezi Berca M., 2005 - Teorie şi practică în biotehnologii genetice). Nouă ani mai târziu, cei doi celebri au primit Premiul Nobel. Aşa a ajuns „Nature” prestigioasă (vezi detalii şi pe
http://www.nature.com/scitable/topicpage/discovery-of-dna-structure-and-function-watson-397). Cred că lectura o să vă înoade bioneurosistemul, dar vă puteţi reveni repede dacă nu intraţi în detaliul formulelor.
„Prestigioasa” şi-a menţinut rangul până în anii 1980, când Revista „Science”, cu un management mai performant, a atras publicaţiile celor mai buni cercetători ai lumii. Ambele reviste şi multe altele se ocupă de ştiinţele vieţii (Life Science).
Adică, domnule George Petrovai, „prestigioasa” nu se ocupă nici de drept, nici de economie, ci doar de ştiinţele vieţii. Ştiţi oare ce înseamnă asta? Aţi citit primul articol publicat în „Nature” pe tema plagiatului? Aţi citit şi vehemenţa cu care aceeaşi revistă revine, în numere ulterioare, băgându-şi nasul în activitatea instituţiilor statului român? Intuiţi, probabil, că pentru cele câteva rânduri publicate despre acest plagiat, care poate să fie adevărat, dar nu este încă demonstrat, s-au plătit din bugetul ţării, de către lichelele din fruntea statului, milioane de dolari? Şi pentru ce?!
Pentru ca Tatăl Democraţiei licheliste a României să-şi poată conserva puterea, distrugerea ţării, genocidul împotriva pensionarilor, bolnavilor, educaţiei, resurselor naturale şi convenţionale, promovarea corupţiei etc. Nu ştiu dacă ceilalţi pot fi mai buni, dar prioritatea nr. 1 ar fi fost îndepărtarea celui mai putred trunchi al conducerii ţării, căci de acolo putreziciunea s-a întins ca un cancer în interiorul şi exteriorul ţării. Rog citiţi „Capra cu 3 iezi” a lui Ion Creangă - afară doar dacă nu-l dispreţuiţi prea mult, după modelul H.R. Patapievici.
Nu ne încălzeşte deloc, dar aceeaşi revistă a încasat bani foarte frumoşi şi de la alţi turnători de plagiatori din Europa, deci se practică o modă, un sistem bolnav. Totodată, vă mai informez, deşi s-ar putea să ştiţi, că „prestigioasa” a fost implicată în mari scandaluri de fraudă ştiinţifică. Numai în intervalul 2000-2001 au fost publicate în paginile „Nature” cinci lucrări falsificate. Curat „prestigioasă”! Probabil că vă sunt cunoscuţi plagiatorii şi falsificatorii, dar nu cred că vă interesează, căci nu face obiectul metodologiei dvs. de investigare.
Am fost abonat la „Nature” până în anii ’90, dar după aceea am renunţat la ei tocmai datorită dispreţului cu care tratează ştiinţa. Acolo nu se mai publică ştiinţă. Acum sunt abonat la „Science” şi sunt într-adevăr mulţumit. Dvs. nu veţi fi, căci „Science” şi multe altele ca ea nu publică articole şoc, cu iz vehement politic, defăimător, ci publică ştiinţă adevărată, iar dvs. nu ştiţi ce este ştiinţa.
Atunci când publică articole pentru denigrare politică - căci miza nu este plagiatul, ci Băsescu -, redactorii de la „Nature” informează că „deţin surse sigure”, dar nu le citează, demonstrând deodată şi nemernicie şi plagiat, căci vorbesc despre informaţii necitate sau necitabile. Lumea e nebună, iar dvs., domnule George Petrovai, vă însuşiţi cu uşurinţă cele mai grave forme de „nebunie universală” făcându-vă vectorul răului universal de care noi, românii, chiar nu avem nevoie.
Intuiesc fără să cercetez că faceţi parte din grupul de mari români de teapa celor doi Preda (Cristian şi Cezar), al Monicăi Macovei, al lui Bourceanu, al lui Funeriu şi, poate, al lui H.R. Patapievici, coordonaţi de Băsescu pe firul metodologic al lui Funeriu, care a îngenunchiat definitiv şcoala românească şi pe noi profesorii, cercetătorii, creatorii de ştiinţă şi valori intelectuale tehnice.
Nu mă surprinde faptul că introduceţi în metodologia şi conţinutul scrisului dvs. „vorbele ziarelor străine”. Cred că aţi fost în străinătate şi ştiţi foarte bine că, mai ales în America, dar şi în Europa, România este total necunoscută. Întrebaţi care este capitala ţării şi veţi fi surprinşi să aflaţi că 95% din americani şi 80% din europeni vă vor indica un cu totul alt oraş sau niciunul. Citesc curent ziarele de limbă germană şi, în afară de eseurile lui Pleşu din „Süddeutsche Zeitung” nu găsesc nimic despre România şi cu atât mai puţin despre cultura ei, decât numai şi numai dacă se plătesc gras articole pentru defăimarea ţării.
Există, în România şi în lume, foarte mulţi plagiatori. De ce v-aţi oprit la unul singur? Procurorul general Kovesi e bănuit de plagiat, iar Băsescu îl plagiază zilnic pe Stalin, numai că foloseşte alte metode de exterminare. A trecut, doar, epoca pistolului la ceafă! Suntem oricum prea mulţi şi, ca urmare, s-au înmulţit şi metodele, respectiv metodologia, de a ne distruge. Suntem sfătuiţi, dacă nu ne convine, să părăsim ţara lui, care nu mai este şi a noastră şi care nu se mai numeşte România, ci Parlamentul European. Atenţie, deveniţi părtaş la acest genocid, domnule George Petrovai!!!
Cu toate astea noi, intelectualii tehnici, am dat ţării mari valori, cu care ne mândrim în ţară şi aiurea în lume, unde i-a trimis Băsescu. Avem foarte mulţi străini, inclusiv din Europa, trecuţi prin şcoala noastră, atât de blestemată de Băsescu şi ai lui, care ne caută pentru colaborări. În fiecare an profesorii noştri predau module de curs la diferite universităţi din lume, iar medicii noştri vindecă în număr foarte mare oameni bolnavi pe întreg mapamondul.
Nu Revista „Nature” mă îngrijorează şi nici alte foi nemernice ale occidentului, ci oamenii ca dvs., antichrişti şi antiromâni. Asta mă îngrijorează! Mă mai îngrijorează Europa dvs., care este în cea mai mare criză de după al II-lea Război Mondial (Daianu, 27.07.2002) şi care nu are soluţii pentru următorii 10 ani. Celebrii şefi de state, nefericiţii comisari ai Comisiei UE, partidele politice prietene cu Băsescu, dar şi altele, se află blocate într-un labirint al neputinţei, fără vreo poartă de ieşire pe termen lung. Celebra Germanie, cu superba Dna. Merkel, ar fi în locul Spaniei dacă tiparniţa de Euroi n-ar fi în Frankfurt. Şi să nu uităm că de la Einstein încoace, care nici el nu prea a fost neamţ, niciun Premiu Nobel n-a mai poposit în Germania.
Criza climatică şi alimentară ne loveşte nemilos... şi ce fac protejaţii dvs, domnule George Petrovai? Asmut, cu o ură sălbatică, o Europă lihnită după resurse şi după soluţii asupra unei ţări sărace.
Nu credeţi că se poate face şi altceva mai bun în ţara asta, domnule Petrovai?
Personal, cred că avem atâta potenţial de a face bine, de a ne face bine unul altuia, încât aţi fi surprinşi dacă noi, cercetătorii, v-am pune în faţă calculele clare ale potenţialului de bine, de muncă eficientă şi de mulţumire socială.
Şi ce promovaţi dvs.? URĂ, URĂ de tip Băsescean, URĂ intraspecifică locală şi Europeană, clădită pe incultură, interese personale, jaf şi o moralitate de birt şi case de toleranţă.
Ponta îşi va găsi şi el leacul, însă acum există o altă prioritate: obiectivul salvării ţării şi al oamenilor ei! Nu simţiţi acest lucru? Şi ştiţi ceva? Mă doare în cot de Europa dumitale care ne trimite în supermarketuri alimentele otrăvite pe care ei nu le mănâncă şi veninul unei sfidări fără limite, inoculată din local.
Prefer autarhie economică locală, de tip mănăstiresc, care să ne redea liniştea atât de necesară pentru creaţie şi spirit.
Aşa că lăsaţi-mă în pace cu indignările dvs. plasate morbid în inima ţării! Încercaţi ceva mai à la H.R. Patapievici! Are nevoie de ajutor, căci nu poţi să fii critic în toate sensurile, nu poţi să creezi iureş fără rost (Steinhardt), nu poţi să îndrepţi nemernicia altora dacă tu însuţi nu ai suflet curat, adică tu însuţi eşti un nemernic.

                                                      Prof. Univ. Dr. MIHAI BERCA
 


                                       CARTE DE POEZIE – 
                

LUCIA OLARU NENATI:
„SENTIMENTUL SPIRALEI”
„Sentimentul spiralei” (antologie)
                             (Colecţia Opera Omnia.
                    Poezie contemporană)
                       Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012
Lucia Olaru Nenati este o poetă a vibraţiilor adânci, aducând la suprafaţa textului, de predilecţie, viziuni candide şi serafice, dar şi ultragiile unui destin cel mai adesea potrivnic. Lipsită de complexe în faţa modelor literare, inclusiv ale propriei generaţii, ea caută şi găseşte, mai ales în lirica maturităţii, acel echilibru majestuos denotând vocaţie şi dătător de infinite satisfacţii estetice. De la primele poeme până astăzi a crezut în miza sa pe sinceritate şi inspiraţie, pe un anume aticism al stilului, refuzând cu program vulgaritatea şi ermetismele forţate. În acelaşi spirit, nu abuzează de elemente livreşti, universul ei liric fiind alcătuit cu precădere din secvenţe campestre şi vegetale, cadrul citadin, constrângător şi ucigător de sensibilităţi accentuate fiind o prezenţă cu totul rară.
Sublimându-şi permanent datele unei biografii de sorginte bucovineană, Lucia Olaru Nenati realizează, până la urmă, un spaţiu liric propriu, distinct, ale cărui dominante sunt sinceritatea şi dramatismul. Există în poezia autoarei o latură profund feminină, un peisaj cu irizări de alb abundent, o senzualitate bine temperată, cu ingenuităţi şi trăiri delicate. Citindu-i poezia, nu simţi chinul elaborării ci dimpotrivă, ai sentimentul că totul este frust şi spontan, învăluit mereu în nimbul cald al feminităţii. Dacă albul defineşte stări sufleteşti, peisajele poetei sunt policrome, izvorâte dintr-un imaginar paradiziac, în care culorile se îmbină cu afectivităţi de o transparenţă impecabilă.
Respingând insurgenţele formale, Lucia Olaru Nenati optează pentru tipare prozodice cvasitradiţionale, atent distilate însă, şi prilejuindu-i performanţe poetice de invidiat. Trăiri rafinat romantice şi un misterios fior eminescian nu lipsesc, conferind atât înălţimea cât şi adâncimea acestei poezii. Poeta decantează idealităţi rezultate dintr-o interpretare personală a lumii şi apelând la simboluri coloristice şi nu numai. Toate trebuie să întreţină sentimentul unei feminităţi neinhibate. Discurs fluid, luminos şi curgător într-o albie de sonorităţi şi armonii aproape edenice.
Lucia Olaru Nenati pare constant antrenată într-un travaliu de recuperare dureroasă a sacrului, chiar şi în lirica de dragoste. Peste tot, în registrul sentimental şi descriptiv, acţionează atâta cenzură cât să menţină un standard eticist şi de bun gust menit să potenţeze dimensiunea feminină. Efortul e îndreptat însă şi spre neostoita căutare şi redescoperire a sinelui, într-o competiţie cu propriile limite. O aducere la suprafaţă a esenţialului uman, pe care foarte rar simte nevoia să-l abstractizeze.
Lucia Olaru Nenati are uriaşa capacitate de a construi viziuni profunde, explorând cu instrumente sigure teritoriile indicibile ale visului. În volumele mai noi, idealitatea de altădată intră adesea în coliziune cu o realitate vulgară şi contondentă, război din care totuşi poezia iese în câştig: ea dobândeşte, venind din acutizarea sensibilităţii poetice, o forţă nouă, gata să înfrunte primejdii. Deşi abordările devin directe, autoarea respinge prozaismul de orice fel, păstrând nealterat, chiar şi în partiturile reflexive, un fior de rafinate afecte romantice.
Aşadar elan introspectiv şi încercare de a se avânta în competiţia socială care provoacă doar disconfort. Poeta are un excepţional simţ al muzicii, melodicitatea ei decurgând din permanenţa lecţiei eminesciene. În total antagonism cu spiritul troglodit, Lucia Olaru Nenati jinduieşte după puritate şi adevăr, înfruntând cu vădite sacrificii ostilitatea contemporanilor. Întreaga dramă e aici: ea se desprinde vizionar din încorsetarea cotidiană, totdeauna pregătită pentru zboruri înalte, dar ascultă în acelaşi timp, fără să se poată împotrivi, şi chemările teluricului. Poeta face să sune actual instrumente lirice pe care mulţi dintre confraţi le consideră vetuste, versul său respirând modernitate nu prin violenţe verbale, ci prin ştiinţa de a sonda şi exprima inefabilul. „N-aş coborî în mine niciodată”, sună un vers din poezia „Aşteaptă-mă”. El tălmăceşte refuzul  autoarei faţă de excesele autoscopice, preferând doar realitatea secundă din retortele propriei sensibilităţi. 
Prima plachetă publicată într-un volum colectiv se intitula „Cea mai tânără Ecaterină” (Ed. Junimea, Iaşi, 1975). Suntem avertizaţi şi prin titlu că ne aflăm pe teritoriul viziunilor feminine. „Baladă” defineşte un tip de femeie ideală, contopită la modul panteist cu elementele naturii. Iar poemul „Rochiile”, însufleţit de freamătul unui erotism discret şi sugerând carnalităţi îndepărtate, era deja o frumoasă promisiune poetică. Volumul „Drumuri” (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977), pare să acorde încă prioritate feminităţii feciorelnice, uluită de spectacolul unei lumi investite cu atributele feericului, precum într-un vis. Avem o percepţie coloristică unde triumfă verdele, cu virtuţi tonifiante şi simbolizând vitalitatea („Coroana verdelui de iarbă”). Efuziuni ancestrale care sugerează compoziţia unui ethos („Doină din fluier”) şi o perpetuă sărbătoare a sufletului, indiferent de anotimp, când inima intră în rezonanţă cu natura. Poate fi vorba şi de un pact secret cu anii copilăriei, pentru că atunci obiectele dar şi sentimentele aveau conotaţii speciale, de origine mitică. („Întâmplă-se”). În această beatitudine de poveste, unde vegetalul împrumută gesturi şi tresăriri erotice, feminitatea pare fragilă şi ezitantă, avansând cu prudenţă, dorind şi parcă renunţând simultan. Un erotism vag, cu gesturi timide, dar lăsând totuşi o fereastră deschisă spre împlinire („Ca o soartă”). Vorbim de fapt despre vis, consumat într-o ambiguitate florală, sub semnul albului, albastrului şi verdelui, în care deja încolţeşte, concretă, „trecerea” („De dragoste”). Ritualul nu este posibil în izolare pustnică, ci doar în consens cu datele primordiale: „Iarba a crescut subţire/ În cămaşa ta de mire/ Seara a-ncăput frumoasă/ În marama-mi de mireasă” („Grâul a crescut înalt”). Alt semn că poeta încearcă reglaje fine spre pragmatism ontologic este îndemnul „să nu treci plutind peste lucruri” („Învăţăturile înaltei umbre către fiica ei, lumina”). Drumul (drumurile) spre real semnifică deci un amestec între materie şi idealitate, „cu praf şi cu stele” („Drumul spre lume”).
Placheta „Floarea-ntre pietre” (1979), perpetuează o stare de vis, nu neapărat onirică, în care curge pasta aceleiaşi feminităţi: „Femeie ca o ploaie preacurată/ Netulbure-n nimic a ei tulpină/ Prin limpede durere fermecată/ Când înfloririi trupul i se-nchină” („Maternitas”).
„Nesfârşitele vămi” (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979) este deja un volum de consistenţă valorică. Trei „personaje” guvernează această poezie: Visul, Aşteptarea şi Zborul, prezente de fapt în toată lirica poetei, în proporţii diferite. Reflecţia cucereşte tot mai mult din terenul descriptiv, fiinţa pare a se supune unui filtru meditativ („Litanie pentru Emma”). Întâlnim momente de măiestrie formală („Ikebana”), iar universul e rural şi domestic („Şarpele casei”). Meditaţia gravă nu exclude puritatea izvorâtă din alb, iar înfiorarea în faţa trecerii este percepută sub forma oximoronului  „veşnicie vremelnică” („Chipul verii”), îndemnând la un efort de adaptare: „Învaţă, suflete, schimbarea/ ca pe o piesă de mult scrisă” („Terapeutică”). Acum feminitatea este investită şi cu vocaţia sa constructoare, amintind de Ana meşterului Manole, în speranţa că poate învinge „nesfârşitele vămi”.
„Cochilii cântătoare” (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1982), conservă în imaginar proiecţia unei lumi ideale, o lume a armoniilor în pofida Răului. Cochiliile cântătoare sunt chiar poemele menite să păstreze esenţa celor existente sau visate. Consemnăm o abundenţă de poezii excepţionale, demne de citat integral: Cel care vede pădurea, Despre ploaie, Aşteptarea mea, cea mai frumoasă, Bolero, Pescarul şi sirena, O să ne jucăm, Şi se făcea, Anticariat etc. Un volum de versuri solid, viu, înţesat de versuri memorabile, frescă a tuşelor clare şi anxietăţii în faţa timpului.
„Umbra Casandrei” (Ed. Junimea, Iaşi, 1983), conturează un accent tragic, privitor la efemeritate, într-o viziune în care viaţa este teatru („Actorul”). Se instalează obsesia perisabilului: „Poate fiecare fulg e un suflet pierdut / Purtându-şi povara uitării”, iar nevoia refugiului în copilărie devine vitală. Albul nu mai este doar puritate, el sugerând acum necuprinsul, reconcilierea cu materia şi sentimentul  hibernal. Viziunile luminoase încep a se fisura („Broderie de vânt”). Suntem înconjuraţi de obiecte ostile („Săptămâna lucrurilor”), aşa că mai avem la îndemână o soluţie: retragerea în sine. Stilistic, balanţa înclină spre epic. Din perimetrul spiritualizat al senzaţiilor intime, poeta coboară mai des în arena socială, încercând să se apere cu floreta subţire a poeziei (Cel ce pleca, Secretul cod, Umbra de dor).
„Ucenicia de aur şi purpură” (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985), începând cu titlul, marchează încă o culme luminoasă în lirica Luciei Olaru Nenati. O veritabilă colecţie de poezii substanţiale, cele mai multe antologice. Volumul debutează cu un poem erotic de ţinut minte. „Uitam să mă trezesc în zori” reprezintă în lirica poetei ceea ce însemna pentru Ion Pillat balada „Aci sosi pe vremuri”. Un poem absolut tulburător, unic în poezia contemporană, cu ritm de sarabandă şi menuet, fermecător, plin de adrenalină dar şi de melancolie eminesciană, de visare şi nostalgie, de speranţă şi tulburare, de erotism şi idealitate, într-un echilibru încântător. Cu o adevărată demonstraţie de virtuozitate, poeta ne avertizează încă o dată că nu se teme de tiparul formelor clasice, sfidând parcă reţetele literare la zi: „De-aş învăţa nepreţuitul semn/ Prin care să mă schimb într-o plutire/ Deasupra apei de frunziş şi lemn/ Sculptată maiestos în amintire” („De-aş învăţa”).
Croiala clasică prinde excelent de fiecare dată : Să ne ascundem, Fructul oprit, Oglinzi de tăceri, Mîine vremea. Întrezărirea ultimului capăt de drum devine preocupantă. Poeta priveşte lucrurile cu împăcare şi măreţie: „Fiece pas sporind augustul preţ/ Al sublimei arte cu care ştie frunza/ Toamna să moară” („Academia de aur şi purpură”). Dar rămâne şi varianta amărăciunii şi a părerilor de rău biciuitoare: „Va ploua cu lacrimi peste/ Câmpia de singurătate plesnită de secetă/ Şi de chinuitoare răbdare/ Încât nu vor mai rămâne în depozite/ Nicăieri lacrimi neplânse/ Inutile, învechite, bătrâne, pustii” („Ploaia de lacrimi neplânse”). Aici, în acest volum descoperim poezii despre moarte care pot fi clasificate între cele mai valoroase din câte s-au scris pe această temă în lirica românească. Deşi ar trebui să le reproducem integral, ne vom limita totuşi la citarea câtorva titluri pe o listă succintă: Venind de departe, Privirile, maluri albastre, Mă las întâmpinată, Timp de absenţă, Ai putea să crezi, Rugă de noapte, Decât iarna. Greu de precizat ce le face memorabile. Poate sinceritatea şi puterea misterioasă cu care tulbură echilibrul interior al cititorului. Dar cu siguranţă a stat în arta Luciei Olaru Nenati să aleagă din materia primă celestă acele fragmente care împreună pot cristaliza compoziţii de genul unor asemenea declaraţii testamentare  emoţionante.
„Singur, sinele meu” (Ed. Junimea, Iaşi, 1996) vine cu noutatea poemelor ample, degajând forţă şi rezistenţă. Tot din punctul de vedere al înfăţişării exterioare notăm curajul poetei de a propune formule clasice de adresare directă şi maximă simplitate, dar care rămân totuşi cu succes pe etajul superior al poeziei, atât prin tensiunea şi dramatismul lor intestin, cât şi prin ştiinţa de a capta, inclusiv estetic, atenţia şi emoţia cititorului. Cum ar fi de pildă poemul de citit în adunări publice intitulat „Poeţii lumii, vai de steaua lor” care începe aşa: „Poeţii lumii, vai de steaua lor/ Au cine îi mai trebuieşte?/ Le e destin să plângă până mor/ Săraci, stingheri şi hăituiţi câineşte// Iar cât trăiesc se-ntâmplă tuturor/ Ca tot netotu-n voie să-i rănească/ Rânjindu-şi nimicia-n duhul lor/ Şi strălucindu-şi balele de broască”. Inclusiv din aceste versuri rezultă a doua remarcă necesară: de la idealismul omniprezent în primele cărţi, la o repliere tot mai decisă în atitudini civice tranşante. Civismul pătrunde chiar şi în poemele extincţiei, străbătându-le ca o lumină a misiunii împlinite: „Şi când o lume ce-i viaţă numită/ Grea de-nţelesuri, durere şi har/ ... Precum gravidă-i sămânţa de spice/ Mi-a fost primit să rostesc, să trăiesc şi să cânt/ Tot ce scenariul din ghindă-mi dădu/ Grea, purpurie, pe scena de flori/ Atuncea doară cortina căzu” („Atuncea doară cortina să cadă”). Par a fi concepute ca nişte poeme de bilanţ după o carieră poetică extrem de rodnică şi tumultuoasă. Tot acum se amplifică încercările de dialog (ca în psalmul arghezian) cu Dumnezeu. Avem mai degrabă monologuri interogative ale poetei în speranţa unor limpeziri necesare. În planul atitudinii este remarcabilă şi propensiunea autoarei către pamfletul de calitate. A se vedea „Odă vrăjmaşului meu”.
„Arca de frunze” (Ed. Augusta, Timişoara, 2003) este o culegere de autor, reiterând ideea că în creaţie se află zidită viaţa, cum în pâine este zidit grâul („August secerător”). De reţinut şi originalitatea unei idei din „Tărâm preaciudat”. Vorbim de acel „ţinut al nimănui între vis şi trezie” unde te poţi adăposti în siguranţă „precum cei din vechime în templu”. Sau precum zeii antici în intermundii, acele spaţii libere dintre lumi. În nota generală a liricii de calitate scrisă de Lucia Olaru Nenati sunt şi cele câteva poeme inedite ale antologiei, ca şi cele 7 sonete încântătoare. În totul, antologia „Sentimentul spiralei” fixează în bronzul neuitării efigia unui poet durabil. Căci poezia Luciei Olaru Nenati seamănă cu un creuzet de dimensiuni uriaşe în care se topesc visuri, nelinişti, spaime, regrete şi nostalgii, bucurii şi iubiri diafane de esenţă eminesciană, dar şi revolte de aceeaşi factură, rezultând în final, din întreg, un farmec cuceritor şi imposibil de uitat. O poezie care pe drept cuvânt te invită necontenit la relecturi, la alte şi alte degustări estetice savuroase şi inconfundabile. Lucia Olaru Nenati se numără printre cei mai importanţi poeţi români contemporani.
                                                            Victor TEIŞANU
 


 O POETĂ VĂZUTĂ DE  DOI RECENZENȚI:


GEORGETA RESTEMAN

Cartea Georgetei Resteman, „Rătăcite anotimpuri”, apărută recent (august, 2012), la editura „Armonii culturale” din Adjud are filele strânse într-o copertă sugestivă şi o prefaţată într-un scrisă în mod deosebit de Mihai Batog-Bujeniţă, care-i atribuie poetei rangul de „prinţesă în regatul poeziei”! Este un volum de versuri nou apărut, după „descătuşările” şi „fărâmele de azimă” ce ni le dăruise la începutul acestui an (volumul „Descătuşări – Fărâme de azimă”, ianuarie 2012).
Autoarea scrie în dulcele stil clasic, versuri cu rimă şi ritm, cu acea simplitate care trece dincolo de frumuseţe, oprindu-se la limita dintre vizibil şi invizibil, în ideea de a netezi uşor strălucirea. Metafora e simplă ca o strângere sinceră de mână sau ca un cald sărut prietenesc. Versul său de iubire luminează sufletul. Poeta se remarcă deci, ca o neobosită căutătoare de comori spirituale.
Volumul scris cu pasiune şi dăruire, se edifică pe patru paliere: „Printre cuvinte înmugurite”, „Prin arşiţa, cu dor de bine”, „Ruginiu în toamna mută” şi „Fiori de gheaţă”, paliere aferente trăirilor ei interioare în fiecare anotimp. Iubirea este tema fundamentală a cărţii, iubire exprimată în diverse forme ale poeziei, ca de exemplu iubirea anotimpului, în poezia „E primăvară-n muguri şi-n cuvânt”: „E primăvară-n muguri şi-n cuvânt/ Curg slove lin şi înfloresc pe ram/ Seve ţâşnind din bulgări de pământ/ Cu pumni de ghiocei aruncă-n geam//.” Sau în poezia „Renaşte iar pădurea”: „Renaşte iar pădurea când primăvara lină/ Mătasea îşi revarsă în falduri verzi, pe ram,/ Ne-nvăluie sublimul în marea de lumină/ Din biciul care arde şi raze plâng în geam.//”
Poeta îşi imaginează un paradis terestru propriu, în care adună cele mai de preţ simţiri – dorul de ţară, dorul celor mai dragi fiinţe şi al celor mai de preţ lucruri pe care le-a dobândit în decursul existenţei. Dorul de mamă este frumos zugrăvit în poezia „Ne-aşteaptă iarăşi mama de Înviere-acasă”: „Ne-aşteaptă iarăşi mama de Înviere-acasă.../ Când numără tăcută, în gând curat, dorinţe/ În ea se dă o luptă: «nu-i timp de suferinţe!»/ Căci pregăteşte pască şi miel şi drob pe masă…”
Poeta face tot ce-i stă în putinţă spre a asimila integral iubirea, ajungând să o conceapă ca pe unica sa raţiune de a fi. Exemplific cu poezia „Iubeşte-mă!”: „Iubeşte-mă! Şi-apoi dispari în neguri/ Sărută-mi fraga buzelor flămânde/ Simte-mă-n gesturi tandre, tremurânde,/ În care se ascund atâtea doruri.// Iubeşte-mă, şi lasă-mi sânii plini/ De tine-nmiresmaţi şi de iubire,/ Să te mângâie este-a lor menire/ De dincolo de lume, din străini!// Iubeşte-mă! Şi de-i uita vreodată/ De existenţa gândului şi-a mea/ Sau dorul meu de te va tulbura/ Tu, să nu-mi uiţi cuvântul, niciodată!”
Şi volumul se încheie cu poezia „Mi-e dor de o ţară…”, rostită ca un strigăt: „Mi-e dor de o ţară, ce mamă îmi este,/ Mai mult decât ieri, mai puţin decât mâine,/ Mi-e dor de pământ legendar, de poveste,/ De macii din holde, de-o coajă de pâine// Coaptă pe vatră, în spuza fierbinte/ Pe-o frunză de varză sfârâind pe tăciuni./ Mi-e dor de bătrânii-nţelepţi, dinainte,/ De ţăranii oneşti, de românii mai buni,// Mi-e dor de-un meleag mângâiat de visare,/ De Iancu Avram şi de Ştefan, Mihai,/  De munţii Carpaţi, Bărăgan şi de mare.../ De toate mi-e dor, de-adevăr şi dreptate,// De fraţi prigoniţi peste tot de destin,/ De-oleacă de bine, de frunţi luminate,/ Mi-e dor de Coşbuc şi mi-e dor de Emin.// Azi, plânsul mă doare, toţi ducem povară/ Când muţi, împietriţi, asistăm la  declin/ Doamne, mi-e dor de o altfel de ţară/ Şi în dar îi aduc azi un ram de măslin!”
--------------------------------------
Georgeta Minodora Resteman este născută pe 24 august 1960 „în sublime miresme de fân cosit şi-n murmur de codrii plini de legendă” cum îi place să spună, în sătucul plin de lumină de la poalele Carpaţilor de Apus, Săcuieu, judeţul Cluj. Inginer chimist de profesie, a îmbrăţişat taina scrisului, refugiu al lacrimii sale ascunse, nu cu mult timp înainte de a pleca acolo unde se află acum, la Limassol, Cipru.
Octavian D. CURPAŞ



O PRINŢESĂ ÎN REGATUL POEZIEI. DESCIFRAREA ANOTIMPURILOR

Nu voi cădea în capcana afirmaţiei, devenită între timp clişeu lipsit de convergenţă cu realitatea, care postulează faptul că, acum, nu se mai citeşte. Aş putea spune că se citeşte, chiar mai mult, însă cu totul altfel decât în urmă cu, hai, să spunem, douăzeci de ani. Pe atunci, noţiuni precum citit e-mail-uri, reviste, studii sau chiar cărţi pe internet, erau simple aberaţii, cât despre ziare, reviste sau publicaţii cu specific, să fim serioşi! Unele dintre acestea erau, în bună parte, de necitit pentru omul de bun simţ (a se vedea ziarele), iar celelalte aparţineau domeniului, singurul atât de permisiv, al science-fiction-ului, pentru societatea acelor vremuri.
Consider deci, că se citeşte, numai că, în aceste noi condiţionări, cartea editată pe hârtie a cam pierdut teren şi când spun asta mă refer în primul rând la proza de ficţiune şi la poezie. Iar ce este mai rău, se adânceşte fenomenul de enclavizare a literaturii în graniţele arbitrare ale geografiei politice, din cauza, atât de nefericit firească, a dificultăţilor de circulaţie a cărţilor. Prin urmare, ce se scrie la Cluj, de exemplu, nu se citeşte la Iaşi iar ce se scrie aici, nu se citeşte la Constanţa. Ca să nu mai vorbim de ceea ce se scrie în afara graniţelor, scrieri pe care, de regulă, numai internauţii cu multă aplecare spre frumuseţile slovei bine alcătuite le citesc. În consecinţă, puţinii norocoşi care mai fac schimburi de cărţi, un fel de membri ai unei societăţi oculte care-şi procură rafinate delicii prin explorarea universurilor create de cuvântul scris, se pot considera în acelaşi timp şi un fel de spărgători ai unei greve, care nu s-a produs de fapt niciodată, în care însă prieteniile literare au un rol primordial.
Acesta este contextul în care cu câţiva ani în urmă am „întâlnit-o” pe Georgeta Resteman”. Lucra pe atunci la o revistă europeană de mare prestigiu şi, recunosc, m-a fermecat pasiunea şi dăruirea cu care făcea un lucru nu tocmai uşor dar care aducea în faţa cititorilor revistei creaţii literare care, altfel, ar fi avut şanse minime de a fi cunoscute. Şi, hai să fim sinceri, o creaţie literară, dacă nu este cunoscută, nu există!
Apoi cu acea generozitate specifică poeţilor care-şi risipesc, din dragostea pentru frumos, cărţile aşa cu fac şi cu propria lor fiinţă, mi-a trimis câteva din volumele ei de poezie. Ultimul dintre acestea „Rătăcite anotimpuri”, un volum al cărui cuprins cu multiple semnificaţii dezvoltă, folosind cu măiestrie arta poetică, nu numai tema fundamentală iubirea sub nenumăratele ei forme de manifestare ci şi teme adiacente precum uitarea, înstrăinarea, natura sau dorul de casă, toate folosind meşteşugul simbolurilor care nu se lasă dezvăluite la o primă lectură chiar dacă este atent făcută. Nici marea înspumată ca metaforă a neliniştilor permanente, nici cerul, chiar dacă senin, ca necuprins al eu-lui profund şi nici un ţărm stâncos, un simbol al luptei în care oricât de puternic eşti, chiar dacă aparent câştigi, ceva tot vei pierde. Vorbind despre anotimpuri rătăcite autoarea, ca orice poet autentic, se confesează cititorului arătându-i acestuia precum legendarul fir al Ariadnei o posibilă cale ce ar putea fi urmată printre vitregiile inerente ale vieţii, ale iubirii sau ale incertitudinilor rezultate ca o constantă a interogaţiilor solilocviale. Nu este nici o trufie în această atitudine, poeta ne propunea doar cunoaşterea unei experienţe de viaţă, restul urmând a-l decide, dacă vrea, cititorul. 
O spun din capul locului: nu sunt nici un consumator predilect de poezie şi, chiar dacă uneori mai intru cu timiditate în domeniul creaţiei poetice, nu sunt în nici un fel mandatat, prin studii sau diplome, să mă exprim asupra creaţiei poetice iar dacă o fac este numai în numele Măriei sale Cititorul, cel fără de care orice carte devine inutilă.
 
Aşadar, lectura poeziilor Georgetei Resteman m-a captivat de la bun început, poate şi pentru faptul că citeam poezie în dulcele stil clasic având rimă şi ritm, prozodie, conţinut, sensibilitate şi multă trăire, sesizabil, autentică. În timp, am citit mai puţin dar cu mult mai mare atenţie, pentru a intra mai bine în miezul fiecărei poezii, să încerc a-i devoala sensurile, subtilităţile şi poate chiar starea de spirit a autoarei în momentul creaţiei. Era cumva un joc între noi doi, neştiut decât de mine, dar cu atât mai incitant. Asta şi pentru faptul că Georgeta Resteman este, firesc pentru o structură poetică naturală, o fiinţă rezonantă spaţiului la care se raportează iar poezia ei reflectă fidel relaţia între cele două universuri aflate în contact direct şi intercondiţionalitate: universul interior şi cel exterior. Ambele nemărginite!
Poezia ei îşi schimbă „culoarea” nu numai după frământările interioare ci şi în perfectă coordonare cu lumina soarelui sau, cine ştie, cu vreo vibraţie telurică pe care noi cei mai puţin sensibili nici nu o percepem. Una este poezia scrisă în Săcuieul natal şi o cu totul alta, în esenţă dar fără afectarea calităţii, în Koln sau în Cipru. În mod sigur contează şi impactul specific emoţional sau afectiv dar lucrul este benefic operei deoarece citim, aproape în fiecare ciclu de poezii, un aparent alt poet. Interesant, poate puţin cam greu de admis dar voi încerca augmentarea printr-un exemplu: „E primăvară-n muguri şi-n cuvânt/ Curg slove lin şi înfloresc pe ram/ Seve ţâşnind din bulgări de pământ/Cu pumni de ghiocei aruncă-n geam”. (E primăvară-n muguri şi-n cuvânt; Săcuieu). Apoi într-o poezie scrisă la Koln: „De Paşte-i gata totul, dar dorul o apasă/ Şi-aşterne lin privirea spre zări, căci ştie bine.../ Suntem departe, mamă, mereu gândim la tine/ Noi te purtăm în inimi, venim la anu’-acasă!”. (Ne-aşteaptă iarăşi mama de Înviere-acasă) Se pare că nordul, mai întunecat, a impus drept compensaţie necesitatea invocării luminii ca sărbătoare, cu trăirile aferente celor despărţiţi de tristeţea miilor de kilometri dar purtând aceleaşi speranţe în suflet. Şi iată o strofă scrisă sub un soare generos un cer albastru şi probabil o perioadă marcată de speranţe: „Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul/ Cu spuma-i albă-n sidefiu de perle/ Iar falduri de albastru-şi sapă drumul/ Spre-abis, în murmur de iubiri eterne”. ( Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul: Limasol)
Efectul asupra cititorului este foarte interesant creându-se iluzia unei participări directe la actul creaţiei poetice sub auspiciile inspiratoare pentru poetă. În orice context însă există o durere, chiar şi o revoltă împotriva acelor evenimente care o fac să fie departe de ţară, nu neapărat împotriva voinţei ei dar nici cu bucurie. „Măicuţă dragă, chiar plecaţi în lume/ Noi te purtăm în suflet cu mândrie/ În munţi cerniţi sau mările cu spume/ Căci rupţi am fost de astă tristă glie”. (Mi-e dor…, Limasol).
Dar dincolo de orice consideraţii de natură relaţională între operă şi autor, poezia Georgetei Resteman poate fi comparată cu o dantelă. Folosesc metafora fiind exact pe tărâmul acesteia. O dantelă din acelea din timpul când sufletul, mintea, ochiul şi mâna dantelăresei, făceau ca aceasta să arate ca un val de aer solidificat cu străluciri de gheaţă şi o ireală frumuseţe. Lucrul în sine părea neverosimil şi o senzaţie de oprire a respiraţiei era una cât se poate de firească. Apoi după ce trecea surpriza primei impresii puteai să observi, dacă erai pregătit tu însuţi pentru aşa ceva, cum întregul miracol era compus din mii de miracole minuscule, la rândul lor, la fel de incredibile precum întregul. Starea de uimire se transforma într-una de admiraţie şi, de ce să nu recunoaştem, şi una de dorinţă. Dorinţa de a avea şi tu măcar o câtime din această capodoperă. O luai, o puneai pe o haină şi din acel moment haina, din banală devenea impunătoare.
Desigur poezia dacă este să o iei cu tine pentru a deveni la rândul tău mai impunător în ochii semenilor, nu o iei pe tine, ci în tine. Abia acolo, în suflet, se produce acea alchimie secretă prin care posesorul vremelnic al miracolului poetic se transformă şi, după mai multe exerciţii de acest gen, dobândeşte una din marile şi adevăratele bogăţii ale omului: înţelegerea. Sau, cine ştie, pentru cei foarte perseverenţi, poate chiar înţelepciunea. Şi astfel putem spune că poezia Georgetei Resteman este precum bagheta vrăjită a zânei care a transformat-o pe cenuşăreasă într-o prinţesă.  Fiindcă numai o prinţesă a rostirii poetice poate spune: „Steaua viselor din noi strălucind pe-un colţ de cer/ Printre astre-şi trece clipa ascunzând un tainic dor/ Nu se sperie de suliţi, de tristeţi înfipte-n ger/ Răsfirându-şi lin lucirea peste-un nesfârşit izvor”. (Steaua viselor din noi)
Prin urmare, luaţi dragi cititori, cu încredere, mâna care cu generozitate vă este întinsă prin această carte, faceţi paşii pe care vi-i inspiră Menuetul lui Bocherinni şi fiţi convinşi că miracolul se va produce.
 
                                                         Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971