Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
- reacții recente la apariția primului caiet: Daniela GÎFU, Dimitrie GRAMA, Dwight Luchian PATTON
continutul primului caiet
ZIUA NAȚIONALĂ A LIMBII ROMÂNE – istoricul propunerii pentru o sărbătoare națională a tuturor românilor
DOUĂ STUDII ȘI O RECENZIE DE ION PACHIA-TATOMIRESCU
Dacii în analele france (secolul IX) de Mihai DRAGNEA Adrian BOTEZ: ROMÂNII ,,TRAIANICI” ŞI ROMÂNII ,,AURELIANICI”
„Balcania”, de Victor Papacostea Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA: COLONIZAREA VALAHĂ George Liviu TELEOACĂ: SUBSTRATUL PELASGIC AL EUROPEI Scheletul unui dac înalt de zece metri, descoperit la Roşia Montană BBC şi Discovery scanează Sarmizegetusa ascunsă
ARTICOLE,PREZENTĂRI, RECENZII de Dan LUPESCU, Al. Florin ȚENE, Mihai BERCA, Victor TEIȘANU, Octavian CURPAȘ, Mihai BATOG-BUJENIȚĂ, Adrian BOTEZ, Goerge BACIU, Leon ISTRATE,Carmen MARIN, Georgeta RESTEMAN, Mariana CRISTESCU DESPRE: Miltiade Nenoiu, Gheorghe STROIA, George PETROVAI, Lucia OLARU-NENATI, Georgeta RESTEMAN, Elisabeta IOSIF, Cătălin Nicolae MOLDOVEANU, Marin VOICAN‑GHIOROIU, Andreeas OLARU-CERVATIUC, Octavian CURPAS, Marin TRASCĂ, Mircea CHELARU -Partea I
Articole, recenzii partea II
„CE MAI CIRCULĂ PE INTERNET” - Partea I
Ce mai circula pe internet - Partea II
Din folclorul internetului
Din folclorul internetului - Partea II
Din folclorul internetului - Partea III
 Balcania, de Victor Papacostea

Published By Cezar Machidon On Friday, November 25th 2011. Under Istorie  Tags: balcania, victor papacostea, Victor Papacostea despre confederarea popoarelor balcanice 

Balcania este un termen de factura și poate chiar de origina mazziniană. A circulat în corespondența conspiratorilor, între anii 1848-1877. El rezuma, pe atunci, o întreagă concepție politică. Prin magia lui, agenții liberalismului romantic sperau să realizeze o sforțare colectivă și simultană a popoarelor din Peninsulă împotriva sultanului. După luptă, Balcania și-ar fi prelungit sugestia; popoarele eliberate ar fi rămas înfrățite pe anumite temeiuri sufletești, etnice, politice și economice. De altfel, ideea unei confederații a popoarelor din Peninsula, la care ne-am fi adăugat și noi românii, este mult mai veche; în vremea revoluției franceze a predicat-o poetul tesalian Riga Fereul. Azi ideea este din nou în aer. Aproape în toate statele balcanice s-au produs reacțiuni împotriva stărilor de învrăjbire care apasă viața popoarelor. S-au ținut numeroase conferințe inter-balcanice și s-a lucrat pentru apropiere și cooperare. S-au pus bazele unor camere comune de comerț, industrie și agricultură, s-au proiectat tarife preferențiale inter-balcanice, convenții sanitare și se vorbește de o dezvoltare „în comun” a căilor de comunicații, terestre, maritime și aeriene. De curând, înțelegerea balcanică a dat o nouă dovadă de vitalitate, iar în Bulgaria, stat dominat Încă de porniri revanșarde, o parte din personalul politic s-a manifestat public pentru reîntoarcerea la amicițiile seculare”.
Obișnuiți cu creațiile șubrede sau artificiale ale cabinetelor diplomatice, mulți privesc cu scepticism aceste lucrări. S-ar părea că nici spiritul vremii nu prea este prielnic ideii de asociere a popoarelor. Și totuși progresele realizate, dispoziția și atmosfera generală, ne face să credem că în Balcani, ideea aceasta va putea avea o evoluție cu totul deosebită.  Realitățile geopolitice, interesele economice, tradiții istorice comune și mari afinități de ordin etnic toate vor concura pentru a o impune. De altfel, cu mici intervale de separație, popoarele balcanice au trăit aproape întotdeauna laolaltă. Sub forma dominațiunii macedonene, romane, bizantine sau turcești aceste realități au impus lumii balcanice, aproape totdeauna, ritmul unei respirații unitare. Ori de câte ori aceste sisteme politice unificatoare slăbeau, Peninsula recădea în anarhie. Tendințele particulariste ofereau atunci aspecte de totală năruire; dar reacția unificatoare venea fără întârziere, dorită, chemată de toata lumea. Faza bizantină premergătoare năvălirii turcești este tipică în această privință; căderea sub o putere capabilă să creeze o disciplină colectivă în rândul popoarelor din Peninsula a fost o necesitate a acelui timp. Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului va rămâne în istorie prin puterea de pătrundere de care a dat dovadă în această privință. El a simțit cel dintâi, în pragul vremurilor moderne, necesitatea acelei mari unități pontice și dunărene, capabilă a rezista și asalturilor apusene și celor ce se pregăteau la răsărit. Aceasta idee a inspirat întregul său program de cucerire și organizare. Pentru aceleași nevoi de pacificare el a extins autoritatea patriarhilor ecumenici care ajunsese a nu se mai exercita decât în grupul redus al romeilor asupra tuturor popoarelor creștine din Peninsulă, punând astfel temelia unei mari societăți creștine a cărei coeziune și unitate s-a menținut veacuri întregi. Dar brutalitatea regimului turcesc, decadența lui pretimpurie, iar mai târziu aservirea Patriarhiei către interesele de rasa ale elenismului, au dus la ruină această așezare. Veacul al XIX-lea – principiul naționalităților – a dat lovitura mortală acestui sistem politic dovedit sub misiunea sa. Vechiul particularism a reapărut în forma explozivă a revoluțiilor naționale; o luptă pe viață și pe moarte s-a dezlănțuit între supuși și tirani. Toata lumea europeana a privit cu simpatie cum era și firesc lupta popoarelor balcanice pentru eliberare, dar puțini și-au dat seama de perspectivele grave pe care le deschidea desființarea Imperiului Otoman. Într-adevăr, două mari primejdii încep a amenința viața Peninsulei, înainte ca lanțurile care robeau popoarele să fi căzut:
Prima primejdie venea din interferențele etnice ce s-au produs în decursul veacurilor de conviețuire; datorită lor părea imposibilă o delimitare de frontiere care să împace în mod absolut popoarele ce se separau. Ce a însemnat ce înseamnă această imposibilitate, o pot spune acei care au urmărit studiile învățatului iugoslav Jovan Cvijic: Peninsula Balcanică înfățișează unul dintre cele mai variate aspecte etnice, nu numai din Europa, dar de pe întregul glob. Triburi albaneze, aromânești și slave până în inima Greciei, expansiune greacă asupra Epirului, Traciei și Macedoniei până în Albania meridională și de-a lungul tuturor coastelor, înfiltrări bulgare în Dobrogea și mase românești compacte ‘Ana în văile Balcanilor și până în centrul Serbiei Vechi iată câteva numai din aspectele amalgamului etnic pe care îl conține Peninsula. Sunt unele regiuni, cum ar fi Epirul și Macedonia, în care găsești, alături unele de altele, sate slave, grecești, românești, albanezești și turcești. Nu este de mirare ca în Banovina Vardarului, Macedonia, Epir, etc. amestecul este atât de intens încât persistă fenomenul cunoscut sub numele de bilingvism.
În toată Peninsula, se poate spune, sunt doar câteva regiuni muntoase Peloponezul, Munții Albaniei sau Pindului în care s-a mai păstrat vechiul tip grec, ilir sau tracoroman.
Aceasta mare confuzie etnica a dăinuit în Peninsula Balcanică în toate vremurile. Datele ei istorice nu pot fi enumerate în cadrul acestui articol: pe terenul linguisticei comparate, ele pot fi urmărite în lucrările unui Sandfeld, Capidan etc. Minunată pentru a demonstra această veche promiscuitate etnică a Peninsulei ni s-a părut caracterizarea pe care o cronică bizantina o dă voievodului Vanco, care a ocupat orașul Arta la anul 1400: „era de neam serbo-arvanito-bulgaro-vlah”.
A doua primejdie era încă și mai gravă. Ea decurgea din tendințele imperialiste a unora dintre marile puteri care se prefăceau că luptă pentru eliberarea popoarelor subjugate, dar care, în realitate, urmăreau împărțirea Peninsulei în zone de influență, asemeni concesiunilor din continentele de culoare. Îndeosebi Rusia și Austria au trădat aproape de la început un formidabil apetit anexionist. Una vroia Dunărea, Marea Neagra și Constantinopolul, cealaltă Salonicul și țărmul egeean. Între altele, deschiderea moștenirii turcești s-a amânat, multa vreme, și datorită acestor două primejdii.
Pentru evitarea lor, mazzinienii au combătut ideea separatismului total. Trecând peste ideile dominante ale veacului, ei s-au gândit la înlocuirea sistemului otoman, îndată după desființarea lui, cu o forma politică care să asigure, pe plan economic și militar – cu respectul ideii de stat național – acea unitate pontică și dunăreană pe care o întrezărise cuceritorul otoman la 1453. De aceea, odată cu ideea libertății naționale, ei propovăduiau și ideea solidarității balcanice în fața marilor puteri care manifestaseră tendințe imperialiste. Mazzini însuși reproșa englezilor, pe la 1855, că nu ajută popoarele balcanice, „… să alcătuiască, uniți, o mare confederație, sustrăgându-i astfel influenței rusești, ajutându-i sa obțină acea existență i pe care zadarnic o sperau de la Rusia; să ridice în fața împărăției moscovite un zăgaz viu, de tinere Națiuni asociate”.  Nu trebuie să creadă nimeni că aceasta ar fi însemnat o amendare sau o atingere cât de mică adusă ideii naționale în esență ei spirituală dimpotrivă, prin realizarea acelei confederațiuni, popoarele balcanice își apărau și garantau, în măsura cea mai deplină, integritatea suveranității lor naționale împotriva statelor acaparatoare, de la Apus ca și de la Răsărit.  Între mazzinienii convinși a fost, după cum se știe, și Dimitrie Brătianu, care, în numele Comitetului Național Român, a răspuns, la 11 Septembrie 1851,1a apelul Comitetului Central Democratic European. În apelul lui Mazzini stă scris: „Podul lui Traian are acum numai câte un stâlp pe amândouă țărmurile Dunării; este simbolul stării de astăzi. Trebuie ca, cu mâinile voastre, să-i puneți arcuri noi; aceasta este datoria voastră pentru viitor”. La care Brătianu răspundea: „Românul nu va înșela nădejdile pe care democrația și le-a pus în el; noile bolți ale podului lui Traian le-am înfipt în pământ… și podul sfintei alianțe a popoarelor se va arăta strălucitor de frumusețe și tărie… Fi-va acest pod simbolul marii înfrățiri europene…”. Și pentru a câștiga încrederea popoarelor, Brătianu ținea să precizeze: „Vecinii noștri să fie fără grijă, Confederația dunăreană, ori dacă se preferă, sfântă alianței a popoarelor de la Dunăre, nu va fi o societate universală, un consorțiu al tuturor bunurilor. În asociația noastră, fiecare asociat va continua să se bucure de libera dispunere de averea sa și nu va fi angajat decât cu o parte a sa. Fiecare își va păstra individualitatea și acțiunea”. Apoi către încheiere: „Nu vă fie frică fraților; țarul și împăratul austriac nu ne mai pot înșela: le-am smuls masca”. Eminescu, creatorul doctrinei naționaliste, s-a declarat și el partizanul regrupării popoarelor balcanice, pentru a se evita astfel mandatul vreunei mari puteri, în speță al Austro-Ungariei, care se oferea necontenit. Fiindcă propaganda austriacă în acest sens se întețise, Eminescu a simțit pericolul și a reacționat. El a scris în acest sens un foarte frumos articol întitulat „Planul unei confederațiuni balcanice”.
Ziarul austriac „Post”,  exploatând cu rea credință tema că micile state din Peninsula Balcanică, ieșite din letargia în care le ține domnia turcească, ar forma, prin rivalitățile lor, politice, naționale și religioase un pericol mult mai mare pentru liniștea Europei decât letargia acestor provincii produsă prin apăsarea Semilunii”, propunea confederarea lor sub mandatul Austriei; totodată, numitul oficios propunea să se lase Rusiei pentru a o împăca posibilitatea de a cuceri Constantinopolul, și drumul deschis către alte mari compensații în Asia.
Răspunsul lui Eminescu are o viguroasă ținută polemică. Referindu-se la situația de stat clientelar Austriei – stare către care lunecasem deja din teama, desigur legitimă, de ruși – el spune: “Robia economică a noastră și a Orientului întreg, supremația culturii extrafine din Buda-Pesta și Viena, poate fi visul diplomaților de la Post”, dar exemplul României ar trebui întipărit în mintea popoarelor de peste Dunăre; ar trebui să li se spună ca protectoratul Austriei este echivalent cu sărăcirea, cu stoarcerea populațiunilor prin agenți economici fără patrie și că acelea (popoarele balcanice) n-ar forma decât terenul de nutrițiune al desvoltatelor sisteme intestinale de la bursa din Viena”. Continuând pe un ton din ce în cel mai vehement. Eminescu respinge cu indignare ideea mandatelor și ajunge la concluzia unei confederații independente, întemeiată pe o politica comercială protecționistă, „sub protectoratul său propriu și al nimănui altcuiva”. Totodată, Eminescu socoate că aceasta este forma de organizare care „conține în sine sâmburi de dezvoltare adevărată”. Iată cum Eminescu, deși dominat de ideologia naționalistă, și creator de geniu în acest domeniu a înțeles printre cei dintâi în România această necesitate și s-a pătruns de tot sensul marilor comandamente geopolitice, economice, etnice și istorice care impun ideea unei asociații a popoarelor din Peninsulă.
*
Dreptul de autodeterminare al popoarelor a fost satisfăcut în ultima sută de ani în mod aproape absolut. Cel puțin în Europa. S-a rupt Banatul în două, Macedonia în trei pentru ca linia de demarcațiune între statele respective să urmărească cât mai exact limitele etnice. La Fiume, frontiera evoluează în mod ireproșabil printre cartiere și străzi, alegându-le pe cele italiene de cele iugoslave … (S-au produs firește și unele nedreptăți; aceea a Banatului nu este singură).
Când a apărut noua hartă a continentului nostru, unii publiciști de peste ocean au reluat atacurile împotriva particularismului statal european. S-a vorbit atunci de „atomismul” care împinge la anarhie și ruină civilizația bătrânului continent. Criticele n-au fost luate însă în seamă de oamenii de stat din Europa. Este drept că multe din ele erau lipsite de cunoașterea exactă a particularităților de ordin etnic, istoric, geografic și economic pe care le prezintă continentul nostru. Astăzi însă trebuie să recunoaștem că unele din criticele rostite atunci își găsesc o crudă îndreptățire. Să recunoaștem, că aplicarea integrată, până la ultimele consecințe, a dreptului de autodeterminare, obliga pentru anumite considerente de ordin economic și geopolitic la o modificare a vechii concepții despre frontiere.
Sistemul frontierelor absolute adevărate ziduri chinezești suportabile pentru viața economică a marilor imperii, constituie o absurditate în fărâmițarea de astăzi. Este păcat ca acest lucru nu a fost înțeles la vreme  de cârmuitorii popoarelor europene. Ei au uitat ca oamenii nu vor putea trăi și în “atomismul” creat de autodeterminare, și cu vechiul sistem al frontierelor înalte și ermetice. De aci marea contradicție a vremii noastre: contradicția între etnic și economic; între unitatea etnicei și diversitatea economică indispensabilă vieții. Prin “atomismul” statal european, s-a ajuns la violentarea acelui neiertător determinism geografic a cărui sensibilitate economica și politică a reacționat. De aci, în primul rând, starea de nevroză generală.
Nevoia concentrării a început să se simtă acum din nou. În cabinetele diplomatice ideea câștigă teren; în curând, ea se va impune. Popoarele mici trebuie să fie atente. Să nu piardă iarăși, ceea ce au câștigat după atâta așteptare și cu atâtea jertfe. Căci, încurajat de noul curent de gândire, spectrul marilor imperialisme a reapărut la toate punctele cardinale. Cei interesați vor încerca, fluturând necesitatea concentrării economice, să reînvie despotismul așa cum Austria de altădată, însușindu-și federalismul mazzinian, a căutat să înglobeze în hotarele ei popoarele balcanice. Nu este vreme de pierdut. Să opunem puterilor necurate ale trecutului cetatea naturală a unei mari unități geografice. Dacă este vorba să intram, pe viitor, într-o asociație de state s-o preferăm pe aceea a Peninsulei. Pe aceasta, a făcut-o Dumnezeu. În cadrul ei, popoarele își vor păstra neatinsă organizația statală națională. România va putea relua acel mare oficiu în slujba umanității sud-esteuropene pe care l-a mai avut și altădată, dar nu în condițiuni atât de prielnice.
Să organizăm deci micșorând cât mai mult cu putință rigorismul frontierelor intermediare acea mare solidaritate balcanică menită a împiedică renașterea imperiilor scăpărătoare. Să organizam Confederația așa cum au văzut-o Dimitrie Brătianu și Eminescu împotriva tiraniei ce dă ocol caselor noastre.
                                          Victor Papacostea despre confederarea popoarelor balcanice
                                         (Libertatea”, 20 iunie 1936), Sursa:
http://danubius.info

 
                            
                                     COLONIZAREA VALAHĂ

 
Luni, 27 august, am participat, împreună cu toţi preoţii din Mehedinţi, la un simpozion cu tema „Pregătirea resurselor umane pentru valorificarea şi promovarea patrimoniului cultural naţional”, organizat de Episcopia Severinului şi Strehaiei, în cadrul programului Workshop. Simpozionul s-a ţinut la Hotelul „Severin” din Turnu  Severin, fiind iniţiat şi condus de Prea Sfinţitul Episcop Nicodim al Severinului şi Strehaiei. La simpozion au participat doi oaspeţi din Slovacia, Prof. Univ. Dr. Petr Balcárek şi Pr. Prof. Dr. Štefan Šak, de la Universitatea din Prešov din Slovacia.
Oaspeţii ne-au prezentat două comunicări foarte interesante privind patrimoniul cultural cu specific religios, în speţă ortodox, din Slovacia, făcând ample comparaţii cu cel din Ucraina, Rusia, Polonia, România, chiar Peninsula Balcanică. Valoarea comunicărilor a crescut considerabil, datorită faptului că cei doi au folosit diafilme, care au ajutat mult la înţelegerea problemelor prezentate.
Comunicările oaspeţilor slovaci ar fi fost de nota zece, dacă nu ar fi intervenit un amănunt, care ne-a şocat pe mulţi dintre cei prezenţi. Primele imagini de la unul dintre diafilmele prezentate arăta imagini din Slovacia, peisaje naturale, hărţi, situaţii demografice etc. La un moment dat, deasupra unor hărţi a apărut un titlu mare: „Colonizarea valahă”. În  harta cu pricina era prezentată o anumită zonă a Slovaciei, în care erau notate cu albastru satele cu populaţie “valahă” şi cu roşu cele cu populaţie de alte etnii. Punctele albastre, puzderie, erau cu mult mai numeroase decât cele roşii! Mai mult, cei doi au spus că există în zona respectivă chiar o regiune destul de întinsă, numită „Valahia”.  Universitarii slovaci erau conştienţi că valahii cu pricina nu erau alţii decât românii băştinaşi. Mai mult, nu s-au putut abţine să nu precizeze că dintre fii acelor sate s-au ridicat doi academicieni de frunte ai culturii slovace şi că aceia au menţionat toată viaţa lor că ei sunt români.
La sfârşitul comunicărilor, s-a dat undă verde luărilor de cuvânt. Subsemnatul s-a înscris primul şi, de fapt, singurul. Pe lângă alte două precizări, a insistat asupra aşa-zisei “colonizări valahe” de care vorbeau filmele oaspeţilor. Colonizarea înseamnă ocuparea cu forţa de către un popor a unui teritoriu, înrobirea populaţiei locale şi aducerea de  populaţie nouă în acel spaţiu, credincioasă ocupantului. Sunt situaţii când, în cadrul aceluiaşi imperiu au fost transferate populaţii dintr-o parte în alta în mod paşnic. Aşa, bunăoară, împărăteasa Maria Tereza a Imperiului Habsburgic, a adus nemţi în Banat (şvabii de azi) şi în Transilvania (saşii de azi), i-a aşezat pe graniţă, le-a dat o serie de scutiri, cu condiţia să apere graniţa. Ea a colonizat zona românească de graniţă cu populaţie germană.
Românii n-au colonizat niciodată nici un popor european sau de pe alt continent. Au fost state care au colonizat alte popoare, precum Anglia, Franţa, Spania, Germania, Rusia, Portugalia, Olanda, Italia, Grecia etc. În vechime au fost popoare europene, care au colonizat alte popoare europene, cum au fost romanii, dar şi popoare  migratoare, care au colonizat o mare parte din Europa: goţii, hunii, avarii, slavii, pecenegii,  cumanii, turcii, tătarii etc. Românii au fost urmaşii vechior traci, numiţi de istoricul antic Herodot “cei mai viteji şi cei mai numeroşi”. Tracii erau răspândiţi în aproape toată Europa. O ramură a tracilor, dacii, au fost cuceriţi de romani şi din îngemănarea celor două popoare s-a născut poporul român. Cel puţin aşa se crede deocamdată! Bizantinii au numit urmaşii daco-romanilor „vlahi”, „volohi” sau „valahi” şi aşa au rămas în documente şi în cronici.
Vlahii erau foarte răspândiţi în Peninsula Balcanică, adică la sud de Dunăre. Dovadă că în sudul Dunării avem şi un Imperiu vlaho-bulgar, condus de cei trei fraţi Asăneşti, vlahi de origine. Împăratul Ioniţă Caloianu, despre care vorbeşte şi azi folclorul românesc este unul dintre cei trei. Vlahii se întind şi azi în numeroase sate din Munţii Balcani, Munţii Alpi, până în Spania. Urmaşii vechilor vlahi s-au ocupat cu creşterea animalelor şi cultivarea pământului. Vlahii sau valahii se întindeau şi în nord şi în vest. Şi azi se găsesc sate în care se vorbeşte româneşte în apropierea Varşoviei, în Ucraina, Slovacia, Ungaria etc. Până la jumătatea veacului al XIX, Oltenia era numită în documente Valahia Mică, iar Muntenia, adică partea de la Olt până la gurile Dunării, Valahia Mare. Fiindcă erau mai multe „ţări” numite „Valahia”, Ţării Româneşti i se mai spunea şi Ungrovlahia, adică Vlahia dinspre Ungaria.
Aşadar, populaţia românească sau valahă din Slovacia nu a ocupat teritoriul respectiv cu forţa, ci a fost ocupată de migratorii slavi, printre urmaşii cărora se numără azi şi slovacii. Ceea ce este foarte trist, e faptul că şi în Slovacia, iată, se poartă aceaşi politică practicată în Serbia şi Bulgaria: nu se recunoaşte oficial că valahii nu sunt alţii decât românii, aşa cum în Basarabia ruşii nu recunosc că moldovenii sunt români, iar în Bucovina ucraineni nu recunosc că bucovinenii sunt români. Era de aşteptat la mai mult din partea slovacilor! Pe lângă faptul că atât ei, cât şi românii au fost secole de-a rândul sub dominaţie austriacă şi austro-ungară şi au avut aceleaşi zile amare, adăugăm miile de soldaţi români, care au murit în al doilea război mondial ca să elibereze pământul Slovaciei de nemţi, fără a mai vorbi de actul de enorm curaj din 1968, când toţi „fraţii” din Pactul de la Varşovia au alergat cu tancurile să ocupe Cehoslovacia, numai românii rămânând la ei acasă, asumându-şi riscuri enorme. Măcar ei să nu ne mai amărască sufletul acum! Oricum, sunt de admirat slovacii, căci ştiu să-şi trimită la înaintare oameni capabili să apere interesele neamului lor.
 
Venirea celor doi universitari slovaci nu a fost întâmplătoare. În vara aceasta, o delegaţie a episcopiei noastre, formată din crema preoţimii mehedinţene, a vizitat Slovacia timp de mai multe zile. Dintre participanţi s-a remarcat în mod deosebit fratele Vasile. Şi la simpozion unul dintre universitarii slovaci îşi amintea, cu admiraţie, cât de bine a jucat fratele Vasile fotbal cu nişte copii dintr-o parohie de acolo. Bun fotbalist fratele Vasile! Ne-am bucurat cu toţii, aflând de succesele sale într-ale fotbalului, recunoscute pe plan internaţional. Ce este, este!
                                                     Pr. Dr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA
 


       SUBSTRATUL PELASGIC AL EUROPEI
    FUNDAMENTEAZĂ UNITATEA SA LINGVISTICĂ
           
                                           Motto: „Dacă vrei să se urască, aruncă-le grăunţe.” 
                „Putreziciunea oamenilor mei, este înainte de toate, putreziciunea imperiului, ce-şi creşte
                                              oamenii. Căci dacă el ar fi viguros şi sănătos, le-ar înflăcăra nobleţea.”   
                                                                                        Antoine de Saint-Exupéry, CITADELA
                                                                                          .
 Astăzi, nu mai face nimeni un secret, din faptul, că Europa Unită scârţâie din toate încheieturile. Imensele datorii externe acumulate de Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania, creşterea şomajului sau distrugerea economică a României prin monitorizare externă, reprezintă tot atâtea exemple, care probează că diriguitorii de la Bruxelles n-au înţeles nimic din realităţile care trebuie gestionate. Criza financiară nu scuză, ci acuză politica UE şi reprezintă consecinţa multelor greşeli comise de toate organismele, implicate în procesul de edificare a unităţii europene.
 Deşi consumă fonduri imense, forurile pentru unificarea Europei acţionează la întâmplare, dovedind că n-au înţeles nimic, dar absolut nimic, din premizele procesului, pe care ar vrea să-l modeleze, spre a asigura creşterea democraţiei şi a civilizaţiei în Europa Unită. Demersul acestor foruri este falimentar, la nivel principial, în toate domeniile vieţii noastre.
 În planul ţinutei juridice, aceste foruri n-au înţeles că a tolera contestarea tratatelor de pace este nu numai contraproductiv, ci şi periculos şi au emis recomandări, care au încurajat revizionismul urmat de numeroasele conflictele inter-etnice, cu efectele economice care se văd. Exemplul se va extinde spre contestarea altor tratate, conducând la acea stare de tensiune improprie progresului, pe care şi-l doreşte Uniunea Europeană.
 Fără a le mai inventaria, erorile forurilor europene sunt multiple şi ele, toate, provin de la înverşunarea, cu care reformatorii au refuzat să accepte, că Lumea Veche are rădăcini prea adânci pentru a putea fi ignorate. Au refuzat, în fapt, esenţele ontologice ale unităţii europene, au refuzat criteriile de eficienţă, fără de care o mare parte a Europei a ajuns în pragul ruinei economice şi morale.
 În termeni concreţi, forurile pentru modelarea Europei Unite au pus un prea mare accent pe doctrina diversităţii, fără a avea în vedere că această diversitate se sprijină pe puternica şi evidenta înrudire a neamurilor, cu limbile lor atât de asemănătoare. Dar, puternicele criterii de înrudire a neamurilor europene generează tot atâtea criterii de unitate. Este vorba despre necontestata unitate pelasgică, care presupune şi matricea, de la care derivă această unitate, fiindcă nu se poate imagina o înrudire, pe deplin, evidentă fără entitatea reală aflată la originea acestei înrudiri. Prin coroborarea multelor studii, care s-au scris despre pelasgi, inclusiv, în format electronic, se confirmă pe deplin concluzia marelui istoric Berthold-Georg Niebuhr, care a arătat că: „Pelasgii reprezintă cea mai răspândită suşă a popoarelor din Europa.”(Histoire romaine, Vol.VII, p. 82)
         Chiar şi la originea popoarelor germanice se află Boerinus, asociat, inevitabil, cu boierin, forma mai veche a cuvântului românesc boier. Dar sufixul -in indică înrudirea cu un spaţiu, care nu poate fi decât Hyperborea sau Borea, vatra zeilor lumii. Ajungem astfel la vatra românilor, care prin denumirea lor foarte veche, de valahi, sunt înscrişi în toate Cărţile Sacre ale omenirii, de la Rig-Veda la Edde-le germanice, iar în Biblie (Fc. 10,25) chiar cu numele de Peleg, fiindcă pe vremea lui s-a împărţit lumea.
 Conexiunea mitică se susţine, în plan lingvistic, prin succesiunea de consoane V-B-P, ceea ce permite asocierea numelui pelasg cu numele volsg-ilor din Laţiu, dar şi cu numele wælisc, aflat la originea numelui welsh-ilor. (http: //homepages.rootsweb.ancestry.com/~walsh/folklore.html).
 Aşadar, matricea neamurilor europene, nu este o ficţiune, ci o realitate care dăinuie prin neamul românesc. Ni s-a spus Axis mundi, ca semn că toate civilzaţiile lumii ne-au recunoscut acest rol. De aici şi responsabilităţile, ce ne revin în edificarea Europei Unite pe bazele ei fireşti. Or, pentru a începe să funcţioneze, acest mare agregat multi-etnic are nevoie, în primul rând, de o limbă comună, ((fapt constatat şi de Wall Street Journal
http://www.romanialibera.ro/actualitate/europa/ce-poate-face-ue-pentru-a-se-salva-din-criza-228707.html)) care să asigure la nivel de masă libera circulaţie a informaţiei şi a persoanelor. Există impresia că această limbă ar putea fi limba engleză, dar dificultăţile sale etimologice îi limitează utilizarea la cei foarte puţini, de maximum 10%, care o pot vorbi curent pe lîngă limba maternă. 
  Chiar, lucrările de specialitate arată că avansul limbii engleze nu se justifică din punct de vedere lingvistic (Revista LUMEA, An IX, Nr 8 (100), 2001, p.53), aşa încât nu mai pot fi amânate dezbaterile ştiinţifice, necesare pentru a stabili limba, care să asigure buna funcţionare a Uniunii Europene. 
 Să nu uităm că în cartea sa Previziunile de la Sarajevo, apărută cu doisprezece ani în urmă, savantul elveţian, Urs Altermat, şi-a intitulat capitolul II Bătălia limbilor, ca semn că şi în acest domeniu lingvistic competiţia este în plină desfăşurare, aşa că zarurile au fost aruncate. 
 Acesta este încă un motivul, pentru care ne vom asuma, fără alte întârzieri, responsabilitatea de a promova limba română spre statutul de UNICĂ  LIMBĂ  PAN-EUROPEANĂ.
 Şi o vom promova cu toată încrederea având în vedere faptul că virtuţile limbii române, puse în evidenţă de cercetările ultimilor 25-30 de ani, satisfac pe deplin cele două criterii majore cerute de specialiştii străini pentru limba comunitară.
 Primul este criteriul fonetic – pe care limba română îl satisface mult mai bine ca orice altă limbă.
 Al doilea criteriu promovat mai ales de Umberto Eco prin cele două eseuri ale sale:
    Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană
                                   În căutarea limbii perfecte
vizează limba cu cea mai bună competenţă generativă, ceea ce presupune aflarea limbii matriciale, uşor de recunoscut prin regulile de gramatică universală a limbilor, pe care le mai conservă.
 Or, mai multe grupuri toponimice de vecinătate de pe teritoriul României ilustrează în mod vizibil asemenea reguli de gramatică universală a limbilor, de unde şi dovada că limba română satisface şi cea de a doua condiţie impusă la nivel de principiu pentru limba comunitară.
 Ca o confirmare directă a faptului că limba română este limba modernă cu cele mai profunde rădăcini în timp, dar şi o limbă care a fost respectată până la divinizare de către civilizaţiile în formare, spiritualitatea valahică din Dacia a fost sacralizată cu 4000 de ani în urmă de panteonul vedic sub forma tandemului de zeităţi Valac-Hilya şi Dakşa, la care se mai adaugă în lexicul lor religios cuvintele de uz comun „valaca, dakşa şi dakişa”.
 Dacă filologii lumii ar fi conştientizat faptul că numai entităţile pre-existente panteonului vedic puteau fi venerate şi sacralizate în Vede, n-ar fi ezitat să acorde vechime pre-vedică acestor prestigioase cuvinte valahice, la care se mai adaugă alte minimum 300 de cuvinte care au forme şi înţelesuri identice, atât în limba română, cât şi în limba sanscrită, şi ca urmare n-ar fi omis să atribuie limbii române importanţa şi poziţia ce i se cuvin ca depozitară în forme actuale a unor fapte de limbă foarte vechi, ce ajung până la originea reală a graiului uman articulat. Parcă pentru a confirma, odată în plus, importanţa matricială a limbii române, Martin Maiden de la Universitatea Cambridge va afirma în anul 2003, pe baza unui studiu bine documentat , că „sunt absolut convins că o lingvistică romanică în cadrul căreia nu se află pe primul plan şi limba română este o absurditate. Caracteristicile structurale ale limbii române permit romaniştilor să înţeleagă cu o precizie mai mare cum se prezentau limbile romanice în faza lor arhaică” . La concluzia domnului profesor Martin Maiden noi vom mai adăuga constatările făcută de mai mulţi cercetători, care au dovedit că elemente din substratul românesc prelatin se regăsesc în multe alte limbi zise indo-europene.
 Dar pentru o limbă actuală cum este limba română, cu o fostă arie de răspândire mult mai mare decât cea de astăzi, vorbită curent în secolul XIX de la golful Corint până în Bucovina de nord şi din Moravia până dincolo de Bug, marea sa vechime reprezintă înainte de orice o proba de mare stabilitate în timp, o adevărată probă de anduranţă. În plus, şi acest fapt este esenţial, vechimea sa pre-vedică asociază limba română la atotcuprinzătorul sistem de metafore care au generat graiul uman articulat, iar pe temeiul acestei preponderenţe metaforice limba română se află în situaţia de a satisface şi cele patru condiţii preconizate pentru limba comunitară de către Dante Alighieri în „De vulgari eloquentia”.
 În conformitate cu criteriile marelui florentin, limba română poate fi considerată ilustră, adică purtătoare de lumină chiar prin aceea că vorbitorii ei, numiţi Valac-Hilya în Rig-Veda, au fost desemnaţii literalmente ca purtători de lumină, asemenea celei solare. Este aulică, aşa după cum constatase pe la anul 1842 W.Hoffman care vorbind despre neamul românesc, a consemnat: „Şi ca o complectare, limba sa este atât de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pământ” . Este cardinală fiindcă noi înşine am fost numiţi „Cardines mundi”, iar acest fapt, conform postulatului formulat de Th. Mommsen  se reflectă în limbă. Şi este curială după cum s-a constat la încheierea Păcii de la Versaille în anul 1919, când nici unul din participanţii la negocieri n-au avut ce opune celor zece volume de paremii cât cuprinde marea colecţie realizată de inginerul Iuliu A. Zanne, pentru a conserva şi sub formă scrisă valorile morale şi etice promovate prin graiul viu al neamului românesc numit şi VLAHI.
 Remarcabilă mai mult ca oricare altă limbă sub aspectul condiţionărilor de ordin principial, limba română manifestă şi celelalte însuşiri necesare unei limbi moderne de largă circulaţie. Astfel:
                 1. Spre deosebire de limbile zise universale, create în mod artificial, de tip esperanto sau Interlingua, lipsite de orice validare practică, calităţile şi validitatea limbii române beneficiază de confirmările dobândite prin utilizarea sa multimilenară şi pe arii extinse.
                2. Cu un lexic pe deplin adaptat nevoilor contemporane, limba română are cel mai apropiat lexic de lexicul limbii latine, care a servit ca limbă cultă şi ştiinţifică de circulaţie europeană până în epoca modernă
                3.  Gramatica limbii române prin complexitate, fineţe şi precizie (cele trei genuri pentru substantive sau scara timpurilor verbale) permite o exprimare lipsită de ambiguităţi, clară şi la obiect, ce nu lasă loc unor interpretări contextuale. Lipsită de această precizie gramaticală, limba engleză utilizează de regulă cu peste 10% mai multe cuvinte decât limba română pentru a transmite un acelaşi mesaj.
                4. Ca dovadă că va fi adoptată cu uşurinţă de către toţi cetăţenii Europei Unite, multe din cuvintele sale, inclusiv cele de substrat, se regăsesc în toate limbile vorbite astăzi pe continentul nostru.
                 5. Limba română va manifesta şi în continuare o deplină rezistenţă la acţiunea tuturor factorilor de uzură entropică datorită legăturii fonetice directe dintre scris şi citit, legătură care va menţine vizibil şi pe mai departe etalonul pronunţiei.
                 6. Fiindcă este fonetică în proporţie de 99,5%, scrisul şi cititul se învaţă uşor în limba română, aşa după cum recunosc toţi cei veniţi în România.
                 7. În cadrul bilingvismului menit să înfăptuiască unitatea în diversitate, caracterul profund fonetic al limbii române şi caracteristicile sale matriciale vor menaja în cel mai înalt grad limbile actuale ale Europei.
                8. Limba română este izofonică, adică numărul total de consoane dintr-un text este egal cu numărul de vocale ale textului respectiv, ceea ce denotă un raport optim între energia la emisie şi acurateţea percepţiei.
               9. Limba română este deosebit de versatilă naturalizând cu uşurinţă orice neologism pentru conceptele noi, oriunde ar apărea ele în lume.
             10. Ca păstrătoare a Tradiţiei Primordiale, limba română conduce la criteriile fundamentale de înrudire religioasă pe larga arie cuprinsă între Atlantic şi Oceanul Indian şi ca atare poate fi numită limba Păcii popoarelor.
 În încheiere doresc să arăt că accesul fiecărui cetăţean al Europei Unite la libera circulaţie şi accesul la libera informare nu mai pot fi grevate de multele dificultăţi specifice limbilor cu scriere etimologică, dificultăţi atât de greu depăşite chiar şi de elita intelectuală, care reprezintă astăzi doar 3-10%  din populaţie.
 Alături de aceste elite care vor continua să înveţe limbi străine, demosul Europei Unite va avea, astfel, la dispoziţie limba care satisface la superlativ toate condiţionările de principiu formulate până acum pentru limba comunitară.
                                                                             Teleoacă George Liviu
                                                               Bucureşti, 2 iunie 2012
 
 

                           Scheletul unui dac înalt de zece metri,
                         descoperit la Roşia Montană

Postăm mesajul integral care a fost publicat pe Facebook şi care a strâns sute de comentariii, like-uri şi share-uri: “HIPERBOREENII ŞI SHAMBALLA” – O descoperire senzaţională zguduie lumea oamenilor de ştiinţă. Istoria trebuie rescrisă.  BOMBA În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate [...]

“HIPERBOREENII ŞI SHAMBALLA” – O descoperire senzaţională zguduie lumea oamenilor de ştiinţă. Istoria trebuie rescrisă.


BOMBA
În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au făcut din întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.
HIPERBOREANUL
Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărât totuşi să rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a trăit martorul ocular Ion Moiş:
„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci când treaba noastră a fost terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa… ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el au venit o echipă întreagă de civili daar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze nouă legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină.
Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” – a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! – „Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!… Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu…. Dar ştiu că am mâncat bătaie vreo săptămână încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac…!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întâlnit din nou la mină nu am mai vorbit despre asta.
Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite Ioane, – mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.



LESPEDEA
Dar să revenim la lespede…
Ne aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă de urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi condusă de un arheolog bătrân cu o cicatrice în colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean, aflat acum la Moscova iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu decopertarea o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu aproximaţie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată “piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek, numai aurul conţinut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatârşi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de români la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub pază militarizată iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la începutul lunii mai 2012.
La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
SCRIEREA DACICĂ VECHE
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au fost făcute de către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost date spre studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru argumentarea afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas insensibile la aceste atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.
SHAMBALLA ?
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, – declară de data aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din motive de siguranţă personală nu-l putem face public – la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, totuşi înafara paleolingvistului care s-a precpitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre, care-ncotro.”
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest lucru nu este prea sigur.
ÎN ATENŢIA CITITORILOR!
Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi întâlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost în Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o limbă necunoscută, probabil pelasgă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme când veţi pricepe.
                              SURSA REALITATEA.NET:
http://www.realitatea.net
 
 
       BBC şi Discovery scanează Sarmizegetusa ascunsă


Celebrul post britanic de televiziune a folosit sateliţii şi o tehnologie numită LIDAR cu care a scanat împrejurimile incintei sacre din capitala dacică. Aşa a descoperit o echipă de la BBC în Sarmizegetusa Regia urme ale construcţilor romane. Rezultatele sunt spectaculoase, spun cei de la BBC, dar preferă deocamdată să păstreze secretul asupra descoperirii lor. Arheologii români vor primi o copie a hărţii obţinute astfel doar după difuzarea documentarului, la sfârşitul verii. >> >>Filmările pentru coproducţia BBC - Discovery Channel s-au derulat şi la Sarmizegetusa Regia, după ce indicii interesante, ce rămân deocamdată secrete, le-au fost oferite producătorilor de o scanare din satelit >>BBC lucrează de anul trecut la acest proiect despre Imperiul Roman şi despre cum tehnologia prin satelit îi ajută pe arheologi să descopere noi situri arheologice romane. Filmările la documentar au început în martie şi, de cinci săptămâni, echipa BBC s-a plimbat de-a lungul fostului imperiu şi a filmat în Italia, Tunisia, Iordania, iar, la final, a poposit în Munţii Orăştiei, la Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a dacilor, cucerită de romani în urma a două războaie grele: "BBC e aici pentru că lucrăm la un documentar despre Imperiul Roman şi despre cum tehnologia prin satelit ne ajută să descoperim noi situri arheologice în tot imperiul. În România, şi în special, în această parte a României, există o moştenire culturală foarte bogată şi suntem foarte interesaţi să descoperim urmele romane", spune Louise Bray, producătorul documentarului. Coproducţia BBC-Discovery va avea 90 de minute şi este dedicată  special Imperiului Roman, o temă foarte bine primită de telespectatorii posturilor. Proiectul a demarat în septembrie 2011, dar filmările efective au început de-abia în luna martie.
Munca de teren se finalizează odată cu cadrele filmate sus, în Munţii Orăştiei, iar partea interesantă apare în documentele la care deocamdată are acces doar "staff-ul" documentarului. De altfel, membrii echipei au fost îndeajuns de secretoşi pe toată durata vizitei lor şi au preferat să oprească filmările de îndată de ziariştii români au ajuns în zonă. Contractul de confidenţialitate încheiat cu autorităţile şi arheologii români i-a împiedicat şi pe aceştia să dea prea multe date despre materialul BBC, dar entuziasmul specialiştilor care au fost alături de echipa de filmare e relevant: "Sigur că acest documentar e foarte important pentru arheologi, pentru că această colaborare cu BBC-ul nu înseamnă doar o colaborare cu o  televiziune superprofesionistă, care dă informaţie curată, care promovează în felul acesta situl, dar ne oferă şansa să avem şi rezultatele investigaţiilor făcute cu noua tehnică LIDAR privind situl de la Sarmizegetusa. Şi, din punct de vedere ştiinţific, asta va fi un pas mare înainte", a declarat profesorul universitar Gelu Florea, coordonatorul şantierului arheologic de la Sarmizegetusa Regia. >>Cu laserul prin istorie >>Producătoarea documentarului, Louise Bray, este arheolog şi pasionată de istoria veche. Pe teren, la cetăţile dacice, a însoţit-o chiar şeful de şantier de pe sit, profesorul universitar dr. Gelu Florea, cea mai autorizată sursă în ceea ce priveşte Sarmizegetusa Regia. Toţi românii trebuie să aştepte însă difuzarea coproducţiei pentru detalii.
Cert este că ziariştii britanici au folosit sateliţii postului pentru a "scana" teritoriul fostului imperiu în căutarea de situri care nu şi-au spus încă ultimul cuvânt. "Ceva" a atras atenţia lor către Sarmizegetusa Regia şi nu către ruinele romane de la Ulpia Traiana. >> >>Louise Bray, producătoarea documentarului, observă că bogăţia Munţilor Orăştiei nu se rezumă la comorile arheologice, ci cuprinde atât natura, cât şi oamenii >>Louise Bray a decis să includă situl din Munţii Orăştiei în proiectul ei şi, pentru a obţine detalii interesante asupra a ceea ce pământul ascunde în zonă, a închiriat un avion pe care s-a montat echipamentul LIDAR - Light Detection and Ranging. "BBC foloseşte acum un tip de tehnologie numită LIDAR, în care postul a investit sume importante, şi aceasta ne-a descoperit o nouă imagine, o imagine foarte largă a pădurii care înconjoară acest sit. Este o descoperire foarte interesantă, parte din ea se cunoştea dinainte, este vorba despre o structură romană de apărare, credem noi, dar nu suntem siguri 100%. Descoperirea este foarte importantă pentru că este pentru prima dată când această structură poate fi observată integral, deci putem vedea marele plan al cetăţii pentru prima dată". Este tot ce a dezvăluit producătoarea britanică despre descoperirea din sol apărută după ce tehnologia LIDAR a "bombardat" solul  sitului cu impulsuri luminoase, oferind o imagine clară a ceea ce ascunde natura. Dacă echipa BBC a "decupat" din harta obţinută din satelit doar o structură romană, arheologii români cred că tehnologia LIDAR le va aduce detalii si despre ruinele dacice: "Imediat după difuzarea filmului, din august încolo, vom primi aceste hârtii. Aşteptăm să vedem imaginile şi sunt convins că această nouă tehnică pune în evidenţă tot felul de structuri care altminteri din fotografie aeriană nu se văd. Trebuie să vă imaginaţi tot acest deal fără vegetaţie, văzut de la înălţime, ceea ce din punctul nostru de vedere spune foarte mult, mult mai mult decât ce se vede cu ochiul liber, de la nivelul solului", crede profesorul Gelu Florea. Doar din toamnă vom şti, după ce arheologii români vor viziona imaginile, dacă descoperirea BBC schimbă teoriile în ceea ce priveşte istoria capitalei dacice. >>Promovare pentru patrimoniu >>Louise Bray a ajuns în luna februarie pentru prima dată în România, în "recunoaştere": "Era zăpadă multă şi atunci nu am reuşit să văd mare lucru, dar acum sunt entuziasmată de ceea ce este aici.
Această parte a României este frumoasă, ne bucurăm de clipele trăite, oamenii sunt superbi, arheologii sunt minunaţi, timpul - uitaţi este o zi însorită perfectă, deci trăim un timp minunat şi suntem mulţumiţi că am venit. Avem şi noi în UK o mulţime de monumente, dar aici totul este inedit, situl şi natura. Noi nu mai avem nici lupi, nici urşi şi nici suprafeţe atât de mari de asemenea pădure", spune producătoarea a cărei echipă a fost mereu însoţită în teren de un vânător cu puşca în spate. "Echipa de cercetare a vrut să includă Sarmizegetusa Regia în film şi nu ne pare deloc rău. Am început să citim despre sit şi apoi am luat legătura cu domnul Gelu Florea. Pentru acest program am filmat în alte  trei ţări: Imperiul Roman se întindea mai demult pe o suprafaţă unde acum sunt 16, chiar mai multe ţări. Noi am ales doar patru ţări dintre acestea unde să ne filmăm documentarul, am filmat în Tunisia, în Africa de Nord, am filmat în Iordania şi, de asemenea, în Italia. România este a patra ţară unde filmăm". Pe directorul Parcului Natural Grădiştea Muncelului - Cioclovina (PNG), Lucian Stratulat, adresa BBC l-a surprins: nici că se putea promovare mai bună atât pentru monument, cât şi pentru întreaga zonă protejată: "Când am văzut prima dată adresa de la BBC prin care ne cereau acceptul să filmeze în cetăţi am rămas plăcuţi impresionaţi, pentru că nu ne-am aşteptat ca parcul să fie promovat în acest fel, şi prin folosirea unei tehnologii de vârf. Bineînţeles că ne-am dat acceptul imediat, chiar am promis echipei de filmare că îi vom sprijini cu tot ce se poate. Acest documentar înseamnă foarte mult  nu dar pentru cetăţile dacice, dar şi pentru Parcul Natural Grădiştea Muncelului - Cioclovina. Vă daţi seama că prin realizarea acestui documentar se realizează o conexiune între biodiversitate, tradiţie şi istorie.
Zona este încărcată de istorie, iar promovarea cetăţilor implică promovarea parcului natural a cărui valoare este de necontestat. >> >>Arheologii români au spus demult că doar 3 la sută din vestigiile vechii capitale a Daciei au fost până acum scoase la lumină, restul rămânând ascunse sub pământ >>Tehnologia specială folosită poate oferi şi specialiştilor parcului date despre biodiversitatea din zonă"; în timp ce preşedintele Consiliului Ştiinţific al PNG, cercetătorul Radu Stelian, care a discutat minute bune cu englezii despre minunăţiile naturale din zonă, crede: "Pe lângă siturile arheologice, până şi natura de aici, care e magnifică, are şi ea valenţe de patrimoniu UNESCO. Europa descoperă că românii au şi ei ceva interesant, că România are o cultură şi o civilizaţie veche". Vestea că o televiune precum BBC filmează în cetate, a făcut turul sitului. Toţi turiştii au tras de departe cu ochiul la echipa care se plimba şi filma la pas în pădurea din jurul incintei sacre şi toţi au sperat că documentarul va îmbunătăţi imaginea României în lume. >>Audienţă de milioane >>Documentarul va fi difuzat în luna august de BBC, apoi în septembrie de Discovery SUA, aşa că zeci de milioane de oameni vor afla informaţii şi vor vedea imagini din fosta capitală a Daciei, Sarmizegetusa Regia: "Noi avem o audienţă estimată de 30, până la 40 de milioane de oameni în întreaga lume: în UK, America, Europa, Asia şi Australia, practic peste tot în lume, deci e o ocazie minunată de a arăta lumii ce parte minunată a României este aceasta şi să le dea de înţeles cât de importantă era această lume în vremea romanilor", crede Louise Bray. O lume despre care ştiu puţine până şi turiştii români - în lipsa unei finanţări continue şi suficiente, la care se adaugă condiţii de lucru primitive, arheologii au făcut puţine descoperiri, dar şi datele publicate nu are cine să le expună turiştilor interesaţi în lipsa unui ghidaj de specialitate în cetăţile dacice. Câţi dintre români ştiu de exemplu  că: "Situl de la Sarmizegetusa este foarte mare: ultima ridicare topografică pe care am terminat-o toamna trecută, cu ajutorul profesorului Rus de la Facultatea de Geografie din Cluj, ne arată un sit care are şase kilometri lungime pe ax, peste 250 de terase antropogene, amenajate în antichitate, se întinde pe aproape 400 de hectare de teren plan, deci vă daţi seama că e mult şi de-abia acum avem o dimensiune reală a tot ce s-a întâmplat aici în antichitate", spune universitarul clujan, care aşteaptă cele 10 milioane de lei alocate deocamdată pe hârtie de fostul Executiv: "Sumele alocate de Bucureşti ne ajută foarte mult, este vorba de acel program multianual anunţat de Ministerul Culturii şi care sperăm să-l putem pune în aplicare din această vară cel târziu, pentru patru ani şi, dacă toate lucrurile merg bine, vom lucra şi la Sarmizegetusa, dar şi în alte centre dacice din zonă". Lipsei de informaţie i se adaugă  şi infrastructura deficitară, pentru că drumurile numai trasee turistice nu par. Louise Bray a caracterizat accesul către Sarmizegetusa Regia ca fiind "bumpy": "Drumul către sit este plin de hârtoape şi este un pic peste mâna turiştilor să vină aici. Au nevoie de o maşină 4×4, dar este un sit atât de frumos încât cu certitudine aş face efortul să vin aici, dacă aş fi un turist care ar vizita România şi în mod special aceasta parte a ţării. Este un sit minunat, iar drumul n-ar trebui să-i impiedice pe oameni să vină". Englezii chiar glumesc - cu siguranţă, pe vremea romanilor, drumurile erau mai bune. >>Tehnologia LIDAR >>Light Detection and Ranging (LIDAR) este o tehnică activă de teledetecţie cu ajutorul căreia se pot obţine date de o acurateţe ridicată despre topografia terenului, vegetaţie ori diverse structuri şi construcţii. Potrivit specialiştilor, această tehnologie foloseşte trei sisteme de bază - scanarea laser care măsoară distanţele cu precizie, plus sistemul de poziţionare global (GPS) şi Inertial Measurement Unit (IMU) pentru înregistrarea orientării. Tehnologia presupune folosirea de calculatoare cu capacitate ridicată de stocare şi calcul. Cu ajutorul scanării laser, sunt înregistrate diferenţele de timp dintre impulsurile laser trimise din avionul ce efectuează zborul şi cele reflectate de suprafaţa topografică. Un receptor GPS montat pe avionul care transportă tehnologia înregistrează poziţia continuă a acestuia. În teren, este amplasată o staţie GPS pentru a corecta diferenţele, iar traiectoria de zbor să fie  înregistrată extrem de precis. Sistemul IMU măsoară continuu înălţimea şi acceleraţia avionului. Datele despre topografia terenului cu sistemul LIDAR se obţin prin recepţionarea impulsurilor laser într-un anumit interval de lungime de undă, cunoscut ca "banda infraroşu apropiat". Avantajul tehnologiei LIDAR apare datorită fasciculului laser care penetrează vegetaţia indiferent cât este de densă. Aceeaşi tehnologie a fost folosită de arheologii care au descoperit oraşul maiaş Caracol - în acest caz, oamenii de ştiinţă au apelat la LIDAR, adică au folosit semnale laser care au penetrat jungla şi au reflectat dinspre pământ o imagine 3D a sitului Caracol, unul dintre cele mai mari oraşe din istoria maiaşă. Au fost îndeajuns 10 ore de măsurători cu ajutorul laserului, făcute în patru zile, pentru ca tehnologia să pună la dispoziţia arheologilor o hartă mult mai detaliată decât ce obţinuseră specialiştii după  un sfert de secol de cercetări la sol. Folosită în arheologie, tehnologia LIDAR arată exact mărimea sitului, limitele lui şi construcţiile în terase
         
http://casanoastra-romania-dacia.blogspot.com/2012/05/bbc-si-discovery-scaneaza-sarmizegetusa.html
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971