Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES Semnează:George Roca, Mihai Berca, Corneliu Leu, Mircea Popescu, Ion Coja, Mihaela Stroe, Constantin Stancu, Magdalena Albu, Alexandru Oblu, George Petrovai, Dwight Luchian Patton, Mircea Bunea, Viorel Martin, Jean Liviu Florian - Partea I
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea II
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea III
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea IV
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea V
SUPLIMENT PORT@LEU
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - Sărbătorit în familie
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - SĂRBĂTORIT DE PRIETENI
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea I)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea II-a)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE VENITE ULTERIOR
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…”
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…” - continuare
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI - continuare
Două studii despre spiritualitatea gândirii intelectuale de Stelian Gombos
Cinci recenzii de adrian Botez la N.N.Negulescu, Constantin Stancu, Mircea Dinutz, Radu Botiș, Ioan Enache
Studiul despre cancer al unui fizician român
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea III
 
 6

Eram ca un șchiop mândru de piciorul său cel sănătos. Adică bine înfipt în el, simțind satisfacția de a apăsa temeinic pe pământ slujindu-te de el, dar fără nici o posibilitate de a sări arătându-ți această bucurie, pentru că-ți lipsește sprijinul celuilalt picior ca să poți face așa ceva. Inert și de nefolosit la noi, pasul meu avea toate atuurile de a călca cu demnitate dincolo, unde măsura lui era recunoscută și venea să se afirme ca o răzbunare pentru eșecul de aici. Iar culmea acestui sentiment am trăit-o urmărind transmisia marii manifestări publice pe care o prezida Leo sărbătorind încheierea unei etape importante în care consolidaseră ceea ce-și propuseseră mai important la recunoașterea statului lor independent și suveran: O legislație care să garanteze libertăți conform valorilor specifice ale populației lor, pentru coeziunea socială între toate categoriile de câini și promovarea pe merit a câinilor celor mai cinstiți, care să conducă administrația publică. Fidelitatea, acea trăsătură caracteristică psihicului lor, devenea un criteriu de evaluare nu numai a cetățenilor noului stat, ci și a instituțiilor nou înființate, și a produselor realizate, și a schimburilor de mărfuri cu alte țări și a relațiilor de muncă, de comerț, de cooperare internațională, etc.etc...  Leo a dezvoltat această idee la modul magistral; cum cred că eu, ne având aici o bază de înțelegere a unui asemenea comportament din partea fiecăruia, nu aș fi avut nici puterea oratorică de a o face la un mod atât de convingător, cu toate că era ideea mea, preluată de la mine.
Dar, acolo, avea loc acum o sărbătoare tocmai a triumfului unor asemenea idei. Temeiul puternic se afla în guvernarea modernă, bazată pe aceste idei, iar progresele vizibile ale unui asemenea stat în comparație cu alte state ale lumii era definitoriu. Faptul că, într-un răstimp atât de scurt de când primii câini descinseseră în teritoriul arid pentru  obținerea căruia se duseseră mari lupte politice internaționale, aspectele viețuirii ajunseseră a prinde unele dintre cele mai moderne forme, era argumentul temeinic pentru ca lucrurile să fie spuse direct, fără a pune surdină ca să nu jignești sensibilităților altora. Leo își schimbase limbajul; nu mai era aluziv în legătură cu degradarea morală și deteriorarea societăților umane, ci făcea demarcația net. El nu mai vorbea unei adunări internaționale unde trebuia să fie diplomat și să ocolească ceea ce l-ar fi rupt de alții, ci le vorbea conaționalilor săi, care trebuiau să știe clar să-și impună valorile câinești de vreme ce aveau un stat al lor. Și să se formeze mai departe în spiritul acestor valori, care le garantau viitor și perenitate. Din pricina aceasta, conceptele de loialitate și fidelitate erau subliniate răspicat drept atuuri ale noului stat pentru a-și păstra ritmul de creștere și pentru a se feri de recesiunea care amenință economiile foarte multor altor state ce nu vor să recunoască proveniența ei din decăderea morală.
-... Curajul, loialitatea și fidelitatea au fost caracteristicile prin care neamul nostru a rezistat și s-a afirmat vreme de milenii în relațiile cu cei care au stăpânit lumea, chiar dacă a fost răspândit și neunitar! – spunea el mulțimilor de câini în sărbătoreasca atmosferă multiplicată pe afișajul electronic al panourilor care, ca și la noi, înconjurau piața – Acestea sunt valorile noastre  și în ele trebuie să credem; în spiritul lor trebuie să ne afirmăm; idealul lor trebuie să-l avem în orice acțiune!... Numai așa vom câștiga, frații mei; numai așa, integrându-ne în această lume de-abia acum, când pentru unii este prea târziu de a mai ieși din răul în care decad tocmai pentru că au uitat să-și mai respecte valorile, noi vom profita de faptul că ne-am păstrat încă nealterate aceste valori și mai suntem capabili de puritatea unor idealuri, singura cale pe care, lumea asta ar mai putea să dăinuie!... Vreme de mii de ani ne-am menținut prin curajul nostru, am fost loiali cu celelalte animale, deseori stabilind chiar relațiile lor cu omul, iar în relațiile cu acesta, am știut să ne dăruim dragostea sinceră, respectând întotdeauna ceea ce el nu a putut respecta: fidelitatea... Omul, de la care noi am deprins multe, știe, sau a deprins, sau a învățat și, în ori ce caz, a dezvoltat mult ca trăire, ceea ce înseamnă dragostea; ceea ce dăruiește ea mai înălțător. Dar, din păcate, el s-a oprit aici, la acest sentiment subiectiv, care nu are mijloace de a exclude egoismul. Nu îi sfidăm, nici nu-i acuzăm pe oameni, ci le recunoaștem cinstit dorința exprimată în scripturile lor, de a se mântui prin dragoste apropiindu-se solidar de ceilalți semeni. Dar, în materie de solidaritate omul are limite, pentru că aceasta se bazează nu numai pe dragoste ci și pe loialitate, și pe fidelitate. Este meritul lui că, prin dragoste, a ajuns să se curețe de alte trăsături nocive și să ajungă, uneori, chiar la valoarea pe care noi o cunoaștem prea bine: La fidelitate!... Dar, din păcate, omul nu are în gena lui, așa cum avem noi, valorile fidelității; ajunge doar la ele, prin dragostea pe care o propovăduiește. Dar numai atunci când apare vreun caracter mai puternic; pentru că omul e slab în materie de sentimente. E confuz și nedecis, pierzându-se de acestea deseori în favoarea intereselor, a meschinăriei, a fățărniciei; adică sentimente alături de care nu mai poate să apară și fidelitatea. Iar oamenii care nu mai pot să fie solidari între ei, își fărâmițează puterea decăzând. Și, totuși, oamenii cei mai valoroși, fac eforturi de a și-o însuși, a și-o impune, a recunoaște fidelitatea ca valoare morală!... Păi noi, frații mei câini, dotați prin însăși natura noastră cu acest minunat dar moral care conferă sufletului și stabilitate și fermitate și încredere și perspectivă limpede a comportamentului prin care te afirmi, nu avem nevoie să facem eforturi pentru aceasta, nu avem nevoie să alungăm alte tare care nu ne lasă să punem în valoare fidelitatea și nici nu trebuie să încercăm să ne salvăm ajungând la ea, de vreme ce o avem de la sine, iar valorile ei sunt înscrise în gena noastră!... Trebuie să fim conștienți de acest avantaj și să-l lărgim, să-l valorificăm în favoarea unei afirmări mai puternice. Omul, ca să se salveze, tânjește după dragoste. Pentru noi, fidelitatea este însăși generatoarea dragostei. Deci, superioritatea sentimentelor noastre este astfel garantată, girând la rândul ei superioritatea morală pe care o putem impune în lume!... Cu această convingere, noi ne-am bazat în dezvoltarea acestui stat, încă de la începuturile administrative modeste, pe institutele de cercetare modernă ce ne-am străduit să avem. Care au studiat caracteristicile noastre genetice, psihologice și de comportament, trasând  la modul științific niște jaloane specifice pe care trebuie să le capete dezvoltarea noastră, adâncind ceea ce ne caracterizează și, mai ales, ferindu-ne, vaccinându-ne, ținându-ne departe de toate influențele nefaste ale acelor defecte care nu-i lasă pe oameni să evolueze prea mult... Avem toată recunoștința față de om, dar dacă el a consimțit și ne-a dat un teritoriu pe care să ne facem statul nostru, înseamnă că a înțeles nevoia noastră de a ne dezvolta după un anumit specific sau, poate, chiar capacitatea noastră de a ne feri de relele care dezagregă omenirea. Pentru că, astfel, salvarea noastră se va putea extinde și asupra omenirii, sau a unei bune părți din ea, care va urma calea câinească de eradicare a instinctelor rele, dându-și seama că cea omenească nu a dat rezultate. Se vor autodistruge cei care nu vor putea să se lepede de năravurile omenești, dar o parte dintre ei își vor da seama de salvarea pe care le-o poate aduce încâinoșirea sufletelor!... Valorile noastre, sunt cele care vin să rezolve problemele Terrei la modul superior, salvând mapamondul sau, cel puțin salvându-i existența pentru încă o eră care sunt sigur că se va denumi „Evul câinesc al lumii”. Un nou Ev, în care se va depăși ceea ce, cu tristețe, cu durere, cu chin este omenește... Da, și toată lumea o va duce câinește!... Un nou Ev în care se va promova prin cinstea sufletească a câinelui și prin capacitatea noastră nemărginită de a ne dezvolta sub spiritul valorilor fidelității. În acel Ev nou, nu se va mai pune problema libertății, pentru că ea va putea fi atinsă de oricine și-o dorește, singura condiție fiind de a promova această valoare cu fidelitate; nu se va mai pune problema egalității, pentru că aceasta este deja reglată prin comportamentul loial al tuturor; și nu va mai trebui să facem apel pentru fraternitate, întrucât valorile curajului ne vor uni pe toți în demnitate, iar sentimentele nedemne ale invidierii și jefuirii aproapelui, vor dispărea din gena ființelor superioare. Așadar, afirmându-ne aici, pe teritoriul pentru care trebuie să fim recunoscători oamenilor că ni l-au dat, ne vom răsplăti pentru aceasta aducând cu noi marea deviză înscrisă pe poarta de intrare în adevăratul nou Ev, contrazicându-i  pe cei care i-au folosit dușmănos denumirea cu tendințele lor de globalizare forțată, cu dușmănia lor pentru înmulțirea ființelor pe acest pământ, cu intențiile lor de a face, nu un „NEW AGE”, cum pretind, ci doar o nouă dictatură prin care să domine prostia omenească și să diminueze locatarii planetei sperând că vor rămâne ei cu toate beneficiile. Asemenea eforturi, făcute cu pretenții de mafie științific organizată, nu impresionează cu nimic studiile cinstite ale Institutelor noastre de cercetare privind progresul social, tocmai datorită faptului că noi pornim de la alt fel de valori și, așa cum spuneam, pe poarta de intrare a NOULUI EV, vom înscrie tot trei cuvinte, cum au făcut și cartezienii la vremea lor, dar acestea vor fi: „FIDELITATE, LOIALITATE, CURAJ”!... Pentru asta am dezvoltat asemenea studii și cercetări. Eu, personal, am avut norocul să cresc pe lângă un om care a studiat o multitudine de probleme asemănătoare, încercând și la ei asemenea măsuri. Din acest motiv, când am venit aici și am găsit lucrurile începute încă de bunicul meu, mi-am dat seama că asta este calea și numai așa putem realiza un progres rapid. Că voi, conaționalii mei, ați făcut din asta chiar un partid care acum, iată, este la putere, cu atât mai bine!... Acesta nu e meritul meu, e meritul vostru și trebuie să punem cu toții umărul; cu toții!...
Înadins am repredus această substanțială parte a discursului său fără nici o întrerupere, fără a descrie modul entuziast în care el s-a desfășurat trezind mereu urale, ovații și aplauze pentru care se întreceau toate cozile sutelor de mii de câini adunați în piața aceea a universității din capitala lor, unde fusesem și eu primit, și continuând să se adune pe străzile din jur, până departe, la periferii; ca și ale milioanelor și milioanelor de câini din alte zone, adunați în fața televizoarelor și descriși de reporterii televiziunilor pe marile monitoare care adunau imagini din întreaga țară. Nu mi-am permis să întrerup acest text pentru a comenta sau a descrie modul de bucurie sinceră, cum numai sinceritatea exploziv-câinească poate manifesta din străfundul sincer al fiecărei ființe canine, tocmai ca să-l las cititorului compact, la întreaga lui valoare filosofică, istorică și logică. E drept că aici intervin și micile mele orgolii de belfer care poate demonstra ce discipoli geniali, deshizători de noi drumuri, a fost el în stare să formeze; dar e vorba și de o plăcere științifică: Satisfacția de a vedea cum se desfășoară raționamentul unei filosofii politice superioare, pornind de la conștiința unor valori superioare și dând frâu liber amănunțirii unor detalii.
Pentru că mintea mea, îndelung calată pe astfel de provocări, exact cum Leo, cândva, dezvolta ideile mele, începuse acum, cu plăcere și entuziasm a dezvolta diverse și diverse aspecte  ale adevărurilor istorice care, până acum, fuseseră spuse doar pe jumătate. Era efectul, sau provocarea pe care o aduce întotdeauna valoarea unei idei noi, menită a incita spiritele active, a le pune pe gânduri și a le face să ajungă ele însele la noi descoperiri sau afirmații. Așa ceva se întâmpla cu mine, om bătrân a cărui minte mobilizată de efectul convingător al discursului cu care Leo ne surprindea pe toți - chiar și pe mine, de la care deprinsese alfabetul gândirii civice - se simțea mobilizată, intra în marșul ropotitor al ideilor dezvoltate de el cu luciditate, se alinia lor și continua ritmul împreună dezvoltându-și propria linie melodică. Adică propriile idei și propriile deducții provocate de frumosul spectacol al etalării ideilor celuilalt.
Așa că porneam avântat, ne mai știind ce venea din mintea mea și ce venea de la el, ne mai interesându-mă lucrul acesta ci, pasionat, dezvoltând și dezvoltând idei și teze și teme și opinii și amintiri și referințe de conexiunea cărora acum abia îmi dădeam seama; și argumente logice și referiri concrete la o bibliografie întreagă ce se dezvăluia acum a fi dospit în depozitele absconse ale neuronilor mei care le consemnaseră fără să le comenteze. Un univers întreg de idei se năștea, ieșea la iveală, colcăia ca la acea superioară categorie de bâlbâiți pe care o constituie intelectualii care au de spus prea multe și doar din acest motiv, nu din poticneala gândirii, li se încalecă cuvintele. Un univers întreg de idei abia scânteinde suporta apăsările logicii mele spre a se formula cât mai coerent, în consecuția firească, pusă în lumină prin provocarea ideilor ce mă bombardaseră din partea celuilalt. Adică a lui Leo – cert lucru, cel mai reușit exemplar de gânditor politic din câți formasem eu. Și, ca să spun un secret pe care l-am ținut în mine: Singurul care nu m-a dezamăgit. Petru că am mai crescut pe lângă mine emuli simpatici și bătăioși. Dar fiecare dintre ei avea latura sa de compromis, ceea ce le-a și adus, cum era de așteptat, succes politic. Am învățat și cunosc prea bine acest adevăr care, în politică, devine inexorabil. Dar perfecționist cum sunt până la pedanterie, mai ales cu ideile și idealurile mele, trebuie să mărturisesc faptul că dorința mea expresă ar fi să ajung să trăiesc într-o atmosferă politică consecventă cu ceea ce își propune și fidelă idealurilor pe care le-a enunțat ca program. Acesta este visul meu care m-a făcut să am mari dezamăgiri la oameni. Pentru că ei, nu numai că acceptă compromisul politic, ci fac din el o scuză artistică de mare profesionalism, o mândrie de a ști să tragi sforile și să duci cu vorba, o consacrare a nesincerității de genul „scopul scuză mijloacele”, dar fără a mai spune că și scopul este unul prefăcut, egoist, interesat. Iar Leo... Leo era cel  care mă făcea să sper că, dezamăgit de labilitatea înșelător umană, îmi voi găsi satisfacția în fermitatea fidelității canine. Pentru că, până acum, noi am folosit termenul de fidelitate doar în raporturile dintre ființe: fidelitatea unei ființe față de alta. Dar, mai ales din punctul de vedere al gândirii care experimentează cele mai îndrăznețe idei de afirmare umană, fidelitatea poate fi manifestată față de aceste idei, ca și față de respectarea purității lor. Fidelitatea nu se raportează doar la relațiile cu altul, ci e foarte importantă cerința de a-ți fi fidel ție însuți, adică ideilor pe care le-ai afirmat nu pentru ca apoi să ți le schimbi, ci ca să le impui și să le perfecționezi. Fidelitatea mai poate fi o caracteristică benefică pentru modul de viață al cuiva, pentru că poți fi fidel sau infidel promisiunilor pe care le-ai făcut, direcțiilor pe care le-ai propus, adevărurilor noi pe care te-ai ambiționat să le descoperi. Poți fi fidel meseriei, sau profesiei tale, practicând-o așa cum ai învățat mai bine și transmițând-o altora la fel. Poți fi fidel respectării unor principii și, dacă impui ca, la comportamentul acesta să ți se răspundă cu reciprocitate, înseamnă că ai și făcut un pas spre o lume mai bună și mai sigură. Poți, sau chiar trebuie să fii fidel credințelor pe care le afirmi, dacă vrei ca și alții să înceapă să ți se asemene schimbând starea de nepăsare de astăzi; iar, atunci când e vorba de mediul înconjurător, numai dacă fidelitatea pe care i-o dovedești respectându-i modul și ritmurile de existență, așa cum fac mai bine alte ființe, poate ajunge la rezultate. Ca să ai certitudinea că vei păstra această planetă și că neamul tău va dăinui, trebuie să fii fidel moștenirii pe care ai primit-o și să nu-ți permiți actele invazive prin care omul o distruge. Fidelitatea față de mediul în care a apărut leagă omul de natură; fidelitatea reciprocă este cea care leagă prieteniile; fidelitatea este cea care potențează dragostea dându-i certitudini; fidelitatea este cea care întărește credința aducându-i veșnicia de care poate beneficia chiar propria-ți ființă; fidelitatea consolidează idealurile pe care și le fac oamenii, purtându-i solidari înspre ele...
Îmi veneau abia acum în minte toate acestea, pentru că eu am scris cândva un articol despre loialitatea câinelui. Dar Leo a pus în mod magistral punctul pe i ajungând la fidelitate, concept neglijat de noi prin structura noastra infidelă. Adam a fost infidel față de Creatorul său și a fost infidel față de promisiunea pe care o făcuse. N-a avut capacitatea de a fi ferm în îndatoririle sale față de Cel care i-a arătat dragoste modelându-l și, din acest motiv, nu i-a putut rămâne fidel. Tot așa cum și-a însușit Credința insuflată dar, în loc de a fi perseverent cu ea, i s-a dovedit infidel. Infidelitatea și-a pus astfel amprenta de la prima reacție la care a fost testată firea omului, de la prima încercare de comportament la care a fost supus. Este drept că, în dragoste, a fost mai consecvent. Nu se poate spune că nu și-a iubit Părintele și Făcătorul invocându-l și implorându-l de câte ori a avut nevoie de ajutor. Ajutorul îl ceri în numele iubirii care mai speri că dăinuie; chiar dacă tu, neglijând-o sau uitând-o, i-ai fost infidel... Iar ajutor el a cerut. Din plin gura lui a cerut și, pe măsură ce s-a înmulțit, toate mulțimile de guri omenești au cerut. Ceea ce, dacă ținem seama și de celălalt aspect, cel care e cauza infidelității față de primul, adică dragostea față de a doua ființă umană, față de femeie, atunci chiar că ni se confirmă. În direcția aceasta, a doua, dragostea lui s-a dovedit și mai bine a exista, a ființa, a funcționa, de vreme ce, tocmai pentru a și-o manifesta, a devenit infidel față de prima... Ei, aici cred eu că apare punctul nevralgic în materie de dragoste și de aici putem trage concluzia că dragostea nu este un sentiment complet. Dragostea este, dacă mi-e permis să mă exprim mai pe șleau, un sentiment cu dus și-ntors. Pentru că, în materie de dragoste nu poți spune doar că iubești, și gata: cu asta punct. În dragoste se pune problema și ce iubești, și pe cine iubești și cât iubești și cum îți dovedești dragostea; ca și în ce măsură nu ți-o dovedești, adică ești infidel. Pentru că, sunt convins, deîndată ce femeile s-au înmulțit, Adam, așa cum s-a dovedit istoricește vreme de milenii, a făcut și pasul infidelității față de dragostea de femeie, după ce, tocmai provocat de ea, îl făcuse pe cel al infidelității față de Cel care-l păstrase alături de El, în Eden.
Dar ce să mai vorbim despre această istorie nouă, în care omul pretinde că a căpătat conștiință de sine devenind infidel tocmai față de Cel a cărui bunătate de abia o descoperise! Spre deosebire de alte ființe, omul a trădat de la început. Pentru că, de la începutul începuturilor, când au simțit că tot ce însemna energie și căldură și viață, venea de la soare, răsfățându-se și căpătând puteri sub razele lui, toate ființele au recunoscut în soare zeitatea. Au recunoscut-o și nici acum nu s-au dezis. Priviți-le cum caută atingerea razei lui slabe în iarnă și cum folosesc zăpada rece ca să le reflecte această strălucire fierbinte. Priviți-le cum regenerează sub aceste raze primăvara, cum se desfată sub ele vara și cum se bucură de roadele care se împlinesc prin ele toamna. Un ritual întreg de celebrare a soarelui și de întremare cu energiile lui, de devenire sub impulsurile lui, de însușire a luminii lui, de recunoștință pentru binefacerile lui are loc pentru toate ființele de zeci și sute de mii de ani. Se repetă cu fidelitate de zeci și sute de mii de ani, manifestă fidelitatea lor de zeci și sute de mii de ani! Față de toate acestea, numai omul, prin infidelitatea lui, văzând că soarele îi dă totul și dacă îi mulțumește și dacă nu, a început de la o vreme să-și găsească alți zei de la care, adresându-le lor rugăciunile, să obțină, poate, și de la ei câte ceva!... Ăsta este omul: Vrea un „ce profit” de la oricine și de pe urma a orice; iar, pentru a-l obține, nu ține seama nici de fidelitate, nici de loialitate!
Câinii au rămas fideli soarelui. Priviți la ei cum se prosternează și stau în fața lui nemișcați, primind binecuvântarea de raze. Și, tocmai de asta, fiindcă i-au rămas fideli, comunicarea lor e mai temeinică și mai de folos rasei, pentru că organismul lor a învățat cum să recepționeze și cum să folosească fiecare dar de energie adus de razele în fața cărora rămân nemișcați, iar sufletele lor care știu ce bucurie le poate veni astfel, nici nu mai au nevoie de altceva. În vreme ce omul, în infidelitatea lui căutătoare de profit, tânjește și tânjește, dorește și dorește, dar tot nemulțumit rămâne. Până ce, nici dragostea de care e capabil, nu-i mai ajunge, infidelitatea făcându-l să caute mereu alta. 
Pentru că dragostea, în dezvoltarea teoriei căreia oamenii au obținut ceva succese, îți pune problema de alegere; iar alegerea unei direcții noi presupune, în egală măsură, și infidelitatea față de cea pe care te-ai aflat.
Pe când în fidelitate ești tu; tu carele ești fidel; și, cu asta ai spus tot.  Cred că, dezvoltând dragostea in detrimentul fidelității, temperamentul uman și-a pus amprenta labilității sale, a lipsei de fermitate, a neputinței de a pune bază totală pe ceea ce ar face el sau ceea ce ar fi în stare să facă. Așa a evoluat, așa a ajuns la a avea idealuri mari și, apoi, a și le trăda el însuși. Cum s-a întâmplat cu natura care l-a hrănit și, pe care, întâi a slăvit-o iar apoi a început s-o distrugă cerându-i mai mult. Cum s-a întâmplat cu religia față de care întâi și-a manifestat credința și apoi a început să păcătuiască. Sau cum s-a întâmplat cu cavalerismul epocii romantice și cu fairplay-ul de mai târziu, pe care le-au cultivat mândrindu-se, iar apoi le-au păstrat de fațadă spre a le batjocori lovind pe la spate... Și, bine înțeles, cum s-a întâmplat și cu democrația!... Democrația în care a crezut și a sperat, pentru care a fost în stare să moară iar, apoi, tot el a fost cel care a trădat-o, a diminuat-o, a înșelat-o, a renunțat la ea; iar acum tot el o plânge și o caută. Dar o caută în alte direcții decât cele în care o aflase pe vremea când lupta entuziast pentru ea, pe vremea când  era romantic și afirma cele mai frumoase idealuri democratice, pe vremea când era în stare să ridice democrației temple și să se sacrifice, iar statele cele mai civilizate ale lumii ajunseseră să fie demne și cu fruntea sus, mândre de modul în care reușiseră să-și  construiască instituțiile democratice și să impună autoritatea lor, mândre și foarte categorice în desprinderea de celelalte state care nu erau în stare să aplice toate  prevederile democratice și de neconvins în iertarea celor pe care îi considerau dușmanii democrației. Ce vremuri mărețe, câtă demnitate umană, ce înflorire umanistă ducând chiar și la sacrificii de luptă pentru înfrângerea celor care își mai permiteau, între granițele lor, să nesocotească nevoia de democrație a omenirii!... Două războaie mondiale s-au terminat cu mari sacrificii, dar cu cuceriri de nezdruncinat în avansarea omenirii pe direcția democratică!
Iar astăzi, la abia o jumătate de veac de la aceste sacrificii mondiale pentru triumful democrației, în abia al treilea deceniu de la terminarea războiului rece cu totalitarismul comunist, să se ajungă la a nu mai conta deloc principiile, să ne ascundem sub masca „relațiilor pragmatice” între toate statele (zi „averile” sau „hoțiile”) lumii, să nu ne fie rușine că suntem pateneri de afaceri cu criminali sau teroriști, să ne facem că nu știm ce teroare e în țările dictatorilor cărora le strângem mâna pentru „bune relații internaționale”?!... Liderii țărilor care au pretenția a se numi marile democrații ale lumii, stau bot în bot cu dictatori feroci, discutând tranzacții financiare fără a pomeni un cuvințel despre drepturile omului. Ca să nu mai vorbim de acceptarea perfidiei dictatorilor ascunși în spatele unor aparențe așa zis diplomatice, cum ar fi organizarea alegerilor la o populație pe care o terorizează și o manipulează prin cele mai antidemocratice mijloace totalitare, sau de acceptarea necondiționată în tranzacții pretins democratic-capitaliste, a capitalurilor care au fost stoarse dictatorial. Ba unii chiar mai aplaudă și felicită „succesul în alegeri” al dictatorilor care fac ceea ce a început să se denumească în omenire „rocada rusă”!.. Democrația devine o chestiune din ce în ce mai formală, de afișaj exterior sau de rugăciune spusă papagalicește, fără nici o rezonanță sufletească înspre cel căruia o adresezi, iar fondul lucrurilor, nu numai că nu acordă nici o atenție vreunei convingeri politice, nu numai că dezice orice comentariu despre programele interne de guvernare, nu numai că sfidează pe oricine mai crede în ceva; dar se transformă rapid și pe față într-o dictatură financiară unde nici nu contează de unde provin sau cui aparțin capitalurile. Important este doar să fie cât mai puțini, ducând la o concentrare cât mai înrăită a puterii...
De n-ar fi câinii, unul ca mine ar muri de disperare strigându-și în deșert chemările. Sau ar muri cu ei de gât!... Da, trebuie să mărturisesc lucrul acesta: Uneori, când îi văd cât de perfizi și de trădători de idealuri sunt, mi se încețoșează mintea și-mi vine să pun o bombă să-i arunc pe toți în aer!... Cu asemenea viclenii lipsite de principii, puse numai pe profit și pe escaladarea puterii, nu e de mirare că tocmai omul normal e cel care se țicnește.
Norocul, așa cum spuneam, cu câinii! Cu toate că mi-e greu să concep o asemenea ruptură, mai am o șansă: Să mă conving că omenirea cu toate contorsiunile ei e o problemă moartă. S-o consider, măcar pentru binele meu, definitiv înmormântată și, fără a mă mai gândi la ceea ce am de regretat, să-mi trăiesc bucuriile de care mai am parte, printre cei care mi-au înțeles idealul și au știut să-l susțină. Ba l-au și dezvoltat, așa cum mie, ca om, nici nu-mi trecea prin cap. L-au dezvoltat afirmând valorile fidelității, ale loialității, ale curajului specific canin...  Acum îmi dau seama că dragostea, pe calea căreia omenirea ar fi putut să pășească frumos, nu e o soluție. Sau, mă rog: Nu mai e o soluție din clipa în care, superficiala, fățarnica, vicleana ființă omenească, spre plăcerea sa, bine-nțeles, dezvoltând dragostea în detrimentul fidelității, nu a mai fost în stare să fie consecventă nici în dragoste. Nu mai este nimic de făcut cu o ființă care și-a iubit Creatorul doar în măsura în care avea speranța că i-ar mai putea cere câte ceva. L-a iubit numai pentru a-i cere averi, sau puteri, sau deșarte plăceri omenești; dar, de înțeles, nu a tins niciodată să-L înțeleagă; de asemuit, nu a tins niciodată să I se asemuie. A dat din cap cu supușenie sperând la alte avantaje, dar n-a fost în stare să fie fidel unei asemenea idei mărețe. Ca dovadă că atunci când Tatălui ceresc i s-a făcut milă de prea marea îndepărtare în care se pierdea omul cu urmași din ce în ce mai înrăiți, când și-a trimis Fiul să-i salveze, ei l-au omorăt!... I-a iertat și Fiul, de acolo, de la înălțimea pe care îl crucificaseră, spunându-le că se jertfește pentru iertarea lor. Dar degeaba: Și-au făcut semn sfințit din cruce, ca să aibă mai târziu ce trăda în instinctul lor de infidelitate. Nu... nu; cert lucru, omul nu este cea mai reușită făptură și nici nu va putea ajunge vreodată, din pricina tarelor care prea evident îl marchează...
Așa îmi spun, încurajându-mă să fac odată ruptura; să mă dezic de ceea ce e de dezis și, cât mai am de trăit, să mă bucur de faptul că s-au găsit ființe la care să fiu înțeles. Vorbele lui Leo, fâlfâiau triumfător pe lângă urechile mele:
-Curajul ni l-am dovedit! Fidelitatea pentru construcția politică pe care o avem de înfăptuit este valoarea în care, crezând funciar, neamul nostru este recunoscut astăzi cu toate aspirațiile lui! Iar loialitatea e cea mai mare valoare canină și prima cu care, prin comportamentul nostru, vom ajunge să ne impunem printre cei ce ne-au primit în organizațiile democratice internaționale  și să o impunem celor cu care vom colabora, ajungând să cooperăm respectându-ne. Prin consecvența noastră, dintr-o valoare abandonată tot mai mult de omenire, loialitatea va reajunge, nu numai la recunoașterea pe care o merită, ci va ajunge a se dovedi un element important de salvare a lumii de la decădere!...
Asta, mai ales, mă ungea pe suflet - sufletul meu atâta vreme torturat în acel pat procustian în care propagandiștii marxisti ne împingeau și ne îndesau tinerețea celor care am fi avut înclinația de a gândi filosofic. Asta îmi dădea satisfacție la sfîrșitul vieții mele de gândire, de meditație asupra unor probleme existențiale și conturare a unor direcții întru rezolvarea lor: Satisfacția că, oricât de brutal și de necorespunzător secolului al douăzecilea - care urmase  celor două secole ale marilor gânditori moderni, așa că prăbușirea era mai mare - fusese episodul puterilor absolute, dictatoriale până la a spăla creierele și a se infiltra în conștiințele oamenilor pervertindu-le, el tot s-a prăbușit. Da; fiindcă artificialitatea soluțiilor și preceptelor ce se doreau impuse brutal ca gândire nu aveau puterea de a rezista vreodată în fața adevărului... Artificială, exportată în țări cu a căror istorie nu se putea armoniza în nici un fel, habotnicia priorității materialului dusă până la negarea a ceea ce este conștiință, adică exact ceea ce se poate ridica la ideal și moral, s-a prăbușit ne reușind să ridice decât un nor de praf care a poluat multă vreme sufletele oamenilor legându-i de meschinăria poftelor materiale și mânându-i să consume orice, oricât. Prin această reducere doar la poftele materiale, care se vede astăzi că le convine și altor politicieni, care au negat comunismul,  omenirea devine din ce în ce mai mult o turmă consumatoare care se mișcă doar pe direcțiile impuse de cei care produc în neștire spre turmentarea mulțimii pofticioase. Pentru că adevăratele soluții de salvare a lumii, ceea ce include și redresarea omenirii măcar până la a se feri de prăpastia pe marginea căreia a ajuns prin propriile-i impulsuri malefice, sunt tot cele morale. Tot cele capabile să formeze în lumea gânditoare un sistem de conștiință sănătos, un cadru de deziderate etice prin care gândirea să pună picioru-n prag stopând decăderea. Adică exact ceea ce nu-i interesează pe cei care se vor stăpânii lumii astăzi, continuând absurditatea împingerii spre pofte materiale a bolșevicilor de ieri!... Dezmembrarea omenirii în pofte făcute unui instinct apucător de masă, pe de o parte și satisfacțiile ascunse, mafiote, ale unora care se doresc elite ale puterii, înseamnă și îndobitocirea noastră, dar și pieirea lor. Pentru că, oricât devin ei de puternici, nu vor fi în stare niciodată să ajungă elite ale unei gândiri lucide... Acea cumpătare impusă sub deviza „un os de ros”, pentru a se putea porni redresarea morală prin fidelitate, loialitate și curaj, era însăși răzbunarea tinereților mele apăsate în forțarea spre credința abusurdă în bunurile materiale, ca și cum acestea ar fi un scop în sine și nu un mijloc, doar, în serviciul aducerii fiecărei persoane la un trai mai bun. 
Din acest motiv, sau și din acest motiv, nu mai simțeam dureroasă ruptura cu această lume a oamenilor. Pentru că oamenii sunt cei care au fost în stare de asemenea absurdități, cum ar fi dictatura asupra gândirii care, prin ea însăși, nu se poate dezvolta decât în libertate, ea fiind principala formă umană de manifestare a libertății. Ca să se dezvolte gândirea, primul lucru care trebuie săi fie limpede fiecărui gânditor, este faptul că nimeni nu gândește chiar ca el, că fiecare ființă umană sau gânditoare, reprezintă o persoană independentă și are personalitatea ei, distincțiile ei, caracteristicile ei, tocmai în asta constând frumusețea complexă a procesului de gândire în omenire. Fiecare persoană are adevărul ei, sau modul ei de a înțelege adevărul; și fiecare persoană trebuie înțeleasă de către celălalt într-un asemene sens, dacă vrea ca, la rându-i, să fie înțeles astfel. Numai așa se poate clădi o armonie între gânditorii lumii, care să se manifeste prin armonia contrucției unei lumi ce tinde spre perfecțiune. Pentru că perfecțiunea nu este ceva în sine; perfecțiunea înseamnă realizarea unei armonii cât mai depline între cele mai diferite idei produse de mintea omenească. Din păcate, exact cei care defectează mai mult gândind gogomănii, sunt mai obstinați pentru a le impune pe acestea ca adevăruri pentru alții. Așa au fost marxiștii care ne terorizau dacă nu acceptam absurditatea lor cu primatul materialului asupra moralului; așa sunt și pragmaticii cei de acum care, mai rău, vor să impună ceva ce nu sunt în stare nici ei să creadă, dar le aduce deocamdată beneficiile și puterea după care sunt ahtiați.

7
Până la urmă, am ajuns a considera firească participarea mea sufletească alături câinilor acelora entuziasmați de formularea de către Leo a unui program de politici morale atât de frumos și atât de evident salutar în condițiile de viață și de supraviețuire cu care se confruntă astăzi omenirea. De la hotărârea pentru sobrietate și chiar abținere față de poftele inutile, pe care și-o manifestau scandând deviza-cheie a cumpătării bine înțelese: „Un os de ros”, ca temei pentru dezvoltarea celorlalte deziderate morale, până la satisfacția aplauzelor ca o adevărată sărbătoare intelectuală celebrând formularea normelor superioare despre care vorbea Leo, eram totalmente de-al lor. Și-mi manifestam entuziasmul uralelor când logica argumentelor sale de dezvoltare a ajuns la  definirea acelui Nou Ev care va începe pe bazele unei asemenea morale,  simțindu-mă din ce în ce mai mult unul de al lor.
Cum să nu mă simt, când Leo reedita, de fapt – cu idei morale și mai avansate, recunosc – ceea ce, cu vreo cincisprezece ani în urmă, timp mult, foarte mult, în raportul lor de trăire de șapte ori mai rapidă, realizasem eu la noi, în Piața Universității de la noi, recunoscându-mi-se ideile ca necesare pentru perspectivele vieții de la noi. Atunci am atins culmea comunicării mele cu semenii mei. Și din punct de vedere tehnic, pentru că instalasem acele mari panouri de afișaj electronic ce asigurau comunicarea cât mai directă și mai apropiată, dar mai ales din punct de vedere sufletesc, în care apropierea era deplină, confirmând un ideal comun... Atunci eu, bătrânul belfer care mi-am ascuns gândirea ce s-ar fi voit liberă cufundându-mă în bibliotecile unde mai găseam și altceva decât literatură comunistă, am simțit că ajunsesem să mă pot exprima liber ca să mă pot face înțeles; și că mă pot face înțeles exprimându-mă liber. Am prins acel avânt care a durat câțiva ani și a avut succes tocmai printr-o învățătură către modestie și sobrietate, conducând la relații echitabile între oameni; o învățătură care făcea prozeliți și aducea votanți, cu toate că adversarii politici cam batjocoreau modestia noastră. Ei denumeau asta o filosofie păguboasă în epoca marilor lovituri financiare când oamenii se îmbogățeau rapid dând cu tifla altora. Pe mine nu mă deranja, atâta vreme cât aveam aderenți care credeau în această cale serioasă și modestă. Nici măcar batjocura adversarilor politici la adresa modestiei mele, nu mă prea deranja. Știam că nu eram cel mai grozav gânditor politic și nici nu mai speram să devin în câtă viață îmi rămăsese. Pentru că, pe jumătate, viața asta se irosise sub un regim dictatorial în care trebuise să țin capu-n nisip, ca struțul, scriind studii banale despre filosofii antici, care nu mai puteau deranja puterea comunistă; dar, ca să fie publicate, până și pe acestea, care tratau subiecte banale, despre niște trecute filosofii inofensive, le periau alții de urmele de admirație pentru ce nu trebuia admirat, rămase în gândirea mea confuză, cum o carcterizau oficialii vremii... Ei, și iată că ea s-a dovedit a nu fi confuză deloc, a avea impact cu oamenii atunci când aceștia au ajuns la o gândire liberă și, în felul acesta, cea de a doua parte a vieții mele, cu toate că nu mai aveam avântul pe care l-aș fi avut la tinerețe și eram conștient de tributul de lașitate pe care-l plătisem exact când eram mai în putere, mi-a adus asemenea satisfacții și m-a făcut să-mi simt un rost printre oamenii care îmbrățișau ideile mele. Ba, chiar,cred că am procedat la o guvernare bună atâta vreme cât am fost în coaliția de partide care o deținea. Cu toate că era o coaliție cam fragilă, obligat fiind să mă aliez cu partide lipsite de doctrină, improvizate după niște interese imediate și formate din oameni  pentru care statul nu era decât un instrument de la care politicienii trebuiau să storcă tot mai mult. Era normal să fi intrat în conflict și... Ma bine nu-mi mai amintesc!... Mă oblig să nu-mi mai amintesc pentru că, la o anumită vârstă, când nu mai poți să-ți spui nici măcar că ai vrea să iei lucrurile de la început, nu are nici un rost să zgândări trecutul numai pentru a te amărî... Nu pot să-mi iert însă faptul că, ăluia chelu care la început îmi făcea curte cu o modestie care de abia apoi s-a dovedit perfidă, nu i-am pus piciorul în prag atunci când a venit cu lozinca aceea de demagogie deșănțată spunând oamenilor că de acum încolo vor trăi bine, chiar foarte bine... Și asigurându-i de asta în vreme ce economia noastră nu avea nici un fel de acoperire pentru a susține așa ceva și numai calea unei hărnicii modeste, muncitoare, cumpătată-n consum și consecventă la produs cele necesare, era o cale viabilă. Nu i-am pus picioru-n prag și...
Am spus: Mă oblig să nu-mi mai amintesc. Mă consolez cu gândul că Leo a reușit, deci există-n univers un punct de sprijin pentru ideile mele, oricât de modeste ar fi ele. Pentru că, eu nu am pretenția de a fi original. Eu sunt un șobolan de bibliotecă ale cărui lecturi și idei acumulate au avut norocul să corespundă unor nevoi de eliberare și de găsire a căii naturale, în acea mișcare ce începuse la noi împotriva artificialității mincinoase a direcțiilor pe care dorea să le impună dictatura. Unii, care mă știau ca încăpățânat în studiu, care, mai mult din obtuzitate și din nepriceperea de a falsifica lucrurile decât din curaj, făceam surprize la ședințe trântind câte o ide care nu convenea, au venit atunci la mine șoptindu-mi acel „fă-te că lucrezi” care s-a auzit peste tot și, dând cep celor acumulate de mine, s-au trezit cu un discurs despre marile idealuri ale democrației cum nu se așteptau. Ei bine, discursul meu a entuziasmat niște oameni care nu mai auziseră, dar poate îndrăzniseră să viseze la asemenea idei... Au exultat și, în acest mod, m-am văzut lider politic, așa cum nici eu nu m-aș fi așteptat. Iar, din această surpriză în care nimeni nu s-ar fi așteptat la ce s-a întâmplat, soarta bună a făcut să se nască o mișcare liberă căreia i-am devenit lider. Repet: Cum nu mă așteptam; dar făcând prostia de a mă lua în serios. Cum să nu te iei în serios când vezi că se întâmplă ceva în care - chiar dacă n-ai îndrăznit s-o spui, iar când ai spus-o, era din prostie, din neștiința de a te disimula, de fapt, tu ai crezut?!... Eram lider; eram aplaudat; mi se cereau soluții... Pentru ca, până la urmă... până la urmă...
Nu: Am spus că nu mai vreau să-mi amintesc modul în care toate acestea au eșuat. Cum, treptat, demagogia ăluia cu „să trăim bine” a fost mai atractivă decât calculele mele sobre, realiste, învățate de la stoici; cum prostia omenească, sau tentațiile facile prin care e condamnat omul să-și plătească viclenia, a mușcat nada aceea falsă îndepărtându-se de la undița pe care eu le-o puneam goală-n mână, dându-le doar învățătura pescuitului... Nu mai vreau să-mi amintesc; nu mai vreau să aflu cum de-am fost abandonat pe drum!... Iar acum, chiar că nici nu mai am nevoie. Nu mi-a reușit mie, dar lui Leo i-a reușit!...
Nu-mi rămâne decât să mă bucur alături de el  și să fiu fericit că trăiesc în acestă epocă a comunicării când, indiferent de distanță, putem urmări orice eveniment în timpul său real, participând cât ne țin de mult trăirile noastre proprii, ca și cum am fi chiar acolo, la fața locului.
Și urmăresc, da, cu emoție modul cum Leo este ovaționat, purtat fiind pe spinările  admiratorilor săi canini. Purtat în frunte, fiindcă și el are acolo o coaliție pe care se bazează, dar față de ceilalți lideri cu care s-a aliat, primatul său e evident și prioritatea ideilor de filosofie politică îi aparține. Pe el, sunt convins că nu vor avea cum să-l abandoneze, deoarece câinii nu sunt aloiali și infideli cum îi face pe oameni viclenia. Ideile lui politice au căpătat statut național. O spun chiar aliații care se perindă la tribună confirmând consensul coaliției lor guvernamentale al căror liant sunt ideile pragmatice ale lui Leo. Toți liderii din jurul lui se perindă la tribună confirmând și declarându-se mândri de un asemenea program.
Printre aceștia, desigur că-mi atrage atenția acel câine cu pieptănătura smocurilor de păr trase peste calviție, pe care l-am cunoscut în orașul unde era primar și străduia să ne primească după cel mai înalt protocol. Dar protocol câinesc, fără să țină seama de sensibilitățile mele de om, chiar dacă el se lăuda tocmai cu calitatea de ocrotitor al ființelor umane și abuzase de banii pe care vedeta aia zulufată care lupta pentru protecția oamenilor i-a dat ca să le facă adăposturi acelor nefericiți bețivi decăzuți din rasa noastră... Se emancipase, avea o altfel de pieptănătură prin care-și trăgea blana dintr-o parte în alta, se comporta ca un adevărat demnitar de rang înalt depășindu-și vechile aroganțe de ștab local și se spunea că îi făcea plăcere a-și demonstra memoria bună, prin care câinii bagă la cap repede ținând minte tot, fiindcă putea rosti pe dinafară douăzeci de discursuri sau combina ocazional pasaje din ele. Combinat astfel, discursul lui părea cel mai substanțial, dar era numai cel mai lung.
Nu trebuie, însă, să fiu rău și să-mi manifest niște sentimente nesigure, produse doar la o singură întâlnire. Chiar dacă păreau discursuri învățate, frazele pe care le alegea erau dintre cele mai elogioase, cele noi, pe care le adăuga, reflectau lucrurile într-adevăr novatoare pe care le adusese Leo în viața lor, iar emoția de a vorbi despre realizările unei persoane pe care, într-adevăr, o admira, demonstra un entuziasm sincer:
-... Trebuie să recunoaștem aici că definirea și coagularea mișcării noastre patriotice, triumful ei asupra celor care profitau de vechea stare menținând țara în dependența care le dădea lor puteri aproape dictatoriale, se datorează fermității unor idei pe care Leo ni le-a adus și tot el ne-a învățat să fim consecvenți, mirosind din fașă tot ceea ce este antidemocratic.Tot Leo, cu înțelepciunea de a studia caracteristicile care conferă o anumită psihologie politică neamului nostru, a pus în valoare munca acelor institute de prognoză pentru politicile noului stat și, iată că, dintr-un teren arid, lucizi mereu, cunoscându-ne lungul botului, am pus în aplicare dezideratul „un os pentru fiecare”, asigurându-ne traiul decent pe care ni l-am dorit, în așa fel încât acuma să putem să ne lărgim dezideratul dorind să avem chiar oase mai multe... Din pricina aceasta, cu un asemenea gând de prosperitate, eu lansez în cinstea lui lozinca sub semnul căreia îl vom alege din nou, la alegerile prezidențiale care se apropie: SĂ AVEM OASE MULTE!...
Era un orator. Știa să incite și să obțină aplauze. Ridica toți câinii în două picioare și, chiar dacă Leo, modest, încerca să-i potolească și, înțelept, încerca să le taie pofta pentru mai multe oase, atrăgându-le atenția că încă nu se terminase vremea unui os de ros, entuziasmul era atât de mare încât chiar eu mă simțeam de partea mulțimii câinești care ovaționa și nu luam în considerație, decât ca formă de bun simț, încercarea lui Leo de a pune batista pe țambal, de a pune pedală unei dorințe, poate, prea mari, la care nu voia să se angajeze.
Eu fremătam împreună cu mulțimea poporului câinesc animată de modul convingător al celui care încă se afla la tribună dirijând aplauzele spre locul unde, covârșit de modestie, stătea Leo. Fremătam și nu-mi mai păsa ce se întâmpla aici, la mine. Eu eram cu sufletul acolo.
Asta a făcut ca să nu mă afecteze cu nimic noul bobârnac pe care l-am primit în acele zile: Prin niște manevre administrative, funcția de  director general al grupului acelor institute de studii politice și de prognoză pe care le fondasem și care îmi rămăsese când m-am văzut nevoit să ies din politică, se desființa din anumite rațiuni bugetare. Mie lăsându-mi-se doar un titlu onorific așa, de fațadă. Dar, de fapt, ce mai conta asta când demagogul nostru cu „trăitul bine” voia acum să schimbe și Constituția?!... Nu-i mai ajungeau libertățile din Constituția asta și voia alta!... Era ceva ascuns, perfid, o manipulare care mă scârbea prin nesinceritatea ei. Se făcuseră și până atunci destule  încercări de a se lua măsuri legislative contradictorii prevederilor constituționale, care nu aveau alt scop decât să asigure pentru anumite persoane unele drepturi antidemocratice, făcând din alegeri și din tot sistemul electoral un simplu paravan pentru continuarea unor dictaturi asiatice ivite tot din cinica teorie a produselor materiale, pentru simplul fapt al puterii celui ce-mparte aceste produse de a-i manipula pe cei ce poftesc la ele. Putere care, din vechile republici ale „măreței uniuni” ce ne-a terorizat în secolul trecut, trece acum și la casele mai mari ale celor care biciuiesc civilizația de consum în unicul scop de a globaliza obsesia de „shopping” prin care ei, punând stăpânire pe bănuții fiecărei ființe, distrug sistematic independența acesteia.
Problema dependenței economice decurgând din decăderea morală este de multă vreme limpezită pentru mine. Idiotizarea materialistă din comunism a fost doar începutul: O inoculare de prostie egoistă care a grăbit accentuările din firea coruptă a omului... Economicul nu determină moralul; economicul determină producerea de tentații. Iar tentațiile te îndepărteză de fidelitatea față de idei și față de semeni. Tentațiile astea consumiste care abrutizează omul în pofte, îi fac pe diriguitorii secreți ai finanțelor modiale să facă jocuri asemănătoare cu dictatorii staliniști. Dar demagogia asta nu mai ține pentru că economicul, ne fiind dirijat moral,  nu mai poate avea aceeași înflorire. Iar multele dedesubturi, cheltuieli secrete, redistribuiri de fonduri fără acoperire și centre de decizie economică învăluite-n mister care produc crizele, le demască tot mai mult lipsa de morală cu care vor să încalece omenirea. Sfidarea eticii și amoralitatea, asta a preluat dominația financiară din politicile așa-zis marxist-leniniste: Îndepărtarea omului de om care consacră lipsa de loialitate, ascunzișul, hoția, convingerea că un câștig bun vine numai din întrecerea în josnicii. Pentru ce? Pentru a se ajunge la populații formate din oameni care nu mai sunt uniți de vreo convingere, ci doar despărțiți de pofte egoiste. Acei oameni așa ziși fără Dumnezeu, abrutizați în dihonie și atât de însingurați încât poți face ce vrei cu ei. Chiar să-i și elimini; să-i convingi de necesitatea eutanasierii. S-a ajuns prea jos, oameni buni!... Decăderea, adevărata decădere e morală, nu materială. Din decăderea materială te ridici și-ntr-un an sau doi ești din nou altul. Împotriva decăderii morale luptă conștiințele benefice ale unor generații întregi și tot nu reușesc să dovedească răul pe care-l aduce lipsa de conștiință a celor dotați doar cu armele cinice ale puterii.
Tezele lui Leo despre curajul prin fidelitate și loialitate m-au convins, tocmai pentru că, prin infidelitatea și aloialitatea carecteristic umane, mi se confirmă toate relele. Nimic dintre cele ce vin din partea acestei omeniri nu mă mai poate afecta. Eu, prin ideile mele, mă realizez dincolo, la ei!

8
În felul acesta, blazându-mă pe de o parte dar păstrându-mi entuziasmul meditației lucide pe de alta, am ajuns la celălalt mare moment al lumii căreia îi devenisem  împătimit observator: alegerile. Noile alegeri cu noua campanie electorală care se pregătea în Republica Câinilor. Mandatul glorios pe care-l dusese Leo ca președinte trebuia consolidat. Toată lumea se aștepta la un viitor program de guvernare și mai meticulos alcătuit pe elementele sigure ale construirii demnității câinești. Și chiar așa a fost. In plus, în Parlamentul care se întrunise special, el a venit cu o propunere care a uluit pe toată lumea. O propunere pe cât de neașteptată în ascensiunea spre care mergeau lucrurile conduse de el, pe atât de uluitoare ca putere de decizie obiectivă și dezinteresată în slujba unui ideal.
I-a uluit această propunere pe toți parlamentarii. Întâi șocând, dar apoi încântând și punând pe oricine pe gânduri prin frumusețea logicii ei. Punând pe gânduri și participanții la acea adunare dar și pe cei care o urmăreau în trasmisii. Adică uimind prin adevărul pe care îl exprima și, care, cu toate că alte categorii de sentimente, cum ar fi dragostea, sau admirația, sau sentimentalismul,  ar fi impus o intenție de contestare, rațiunea profundă pe care se baza nu numai că nu-ți permitea să faci aceasta, ci te obliga s-o înțelegi, să-i dai dreptate și, până la urmă, chiar să-ți dai seama că numai așa e bine; numai astfel se pășește ferm pe calea cea dreaptă.
Pentru că Leo i-a anunțat solemn că el și-a terminat mandatul și le propune să se stabilească alte candidaturi, să vină alți oameni în fruntea țării, să se creeze cadrul acela generos în care să fie promovați mereu noi conducători.
Uimiti, toți au strigat la început că nu se poate.
Apoi au zis că Leo vrea să-i pună la încercare, sau că testează terenul pentru o nouă candidatură și încearcă să vadă cât de mare îi este adeziunea electoratului...
Apoi, văzându-l cum perseverează  și vorbește despre decizia sa ca despre un act bine gândit și pus în corelație cu toate preceptele democratice pe care străduiseră până atunci să le pună în aplicare, au protestat sau chiar s-au alarmat refuzând gândul că s-ar putea întâmpla așa ceva.
Apoi, dându-și seama că era o mare doză de adevăr, dar tot ne crezând, s-au întrebat ce anunume l-o fi determinat să ia o asemenea hotărâre. Și, indiferent de încrederea pe care ar fi avut-o în el, tot au căutat să vadă dacă nu e vreun alt joc in spatele unei asemenea decizii.
Apoi, ne având cum să găsească răspunsuri la asemenea întrebări, au dat vina pe vreo stare sufletească în care se afla candidatul lor preferat, de care erau mulțumiți și ar fi vrut să-l mai aleagă. Au încercat să afle problemele de care trebuiau să-l elibereze și, cu dragoste, ascultând argumentările lui întrutotul convingătoare, tot nu au vrut să se convingă. Au insistat și au tot insistat căutând depășirea momentului psihologic care credeau că determina hotărârea lui.
Până când si-au dat  seama ca propunerea asta venea dintr-un funciar respect față de tot ce făcuse Leo și până atunci. Care nu-l lăsa să fie altfel. Care nu-i permitea să fie altfel. Care-l obliga sa facă acest gest, numai astfel consolidând  doctrina democrației reale în numele căreia ajunsese lider.
 Au protestat, au intrebat, s-au agitat s-au contrariat. Dar în loc să-l convingă pe el, se convingeau ei de noblețea propunerii pe care o făcea Leo, de faptul că valorile lor canine îi obligau la fidelitate față de asemenea  principii. Si încercările de a-l convinge au eșuat treptat. Câinii rămâneau tot mai plini de admirație, unii începând să dea dreptate logicii lui; rosteau cuvinte de respect la adresa unei asemenea gândiri neclintite în cinstea față de primatul valorilor democratice, începând a înțelege ce spunea Leo prin ideea de neclintire de la „devotamentul pentru ideile unei democrații adevărate”.
Toate argumentele logice conduceau spre înțelegerea acestui devotament, care, așa cum le spunea Leo, trebuia să fie mai important decât oricare sentiment subiectiv: Și acela că ți-ar plăcea să mai conduci și acela că iubești acest tip de conducător. N-au mai avut altă cale decât să-l roage să rămână. Pentru că încă îl doreau sincer pe Leo, chiar dacă acesta, plin de conștiința răspunderii sale pentru o asemenea hotărâre, în finalul acelui discurs cuprinzător și la obiect, a anunțat că nu mai candidează.
-Dar, nu se poate, nu se poate!... - strigau cu toții uimiți.
Cu tact, și ne ascunzând grija de a folosi un asemenea gest tocmai pentru a marca începutul de tradiție ferm democratică,  Leo le explica meticulos imperativul acestei hotărâri: Să se asigure continuitatea celei mai cinstite guvernări. 
- ...Gândiți-vă bine și veți vedea că se poate; ba, mai mult: E obligatoriu. Dacă vrem să ne respectăm principiile, să stăm cu fruntea sus și să creem o tradiție de la care să nu se mai abată nimeni, e obligatoriu!... Gestul meu nu are nimic superficial în el; vine de la tot ce-am învățat mai de preț despre democrație! – răspundea el precizând ca și cum mi-ar fi căutat prezența în mulțime: Am primit învățătură bună, temeinică; și nu am voie s-o trădez!...
- Dar nu trădezi nimic; cele mai limpezi prevederi constituționale democratice prevăd dreptul la două legislaturi pentru orice candidat! – insista, mai tulburat decât toți ceilalți, aliatul său principal despre care am vorbit mai înainte, insistând la modul credincios: Nimeni nu are mai mult dreptul decât tine!
- L-am avut și mi-a fost satisfăcut, Samson, știi prea bine asta – răspundea Leo amintindu-mi numele aceluia; da, îmi aminteam de afișele campaniilor sale de primar înregistrate subliminal de privirea mea în acea agitată zi când fusesem acolo; „Samson – primarul beton” era pe acele afișe sloganul lui, profilându-i poziția patrupedă pe imaginile edilitare care doar le începuse - Știi prea bine, Samson, pentru că ai fost prim-ministru în toată această perioadă care nu e numai o legislatură, ci cuprinde încă mai bine de o jumătate de legislatură de mai înainte, când eu eram președinte provizoriu, iar guvernul era împuternicit provizoriu pentru organizarea tuturor formelor recunoașterii noastre ca stat independent.
- Dar nu sunt două legislaturi!
- Samson, numără bine, Samson; nici una singură nu este, mai sunt vreo câteva săptămâni diferență; doar n-o să facem alegeri speciale pentru ele!
- Nu sunt doar câteva săptămâni; trebuie să numărăm din momentul în care intră în vigoare constituția care a prevăzut cele două mandate; e o problemă de drept: nici o lege nu se aplică retroactiv.
- E o problemă de drept, da – îl văzui pe Leo, parcă îmbătrânit, vorbind cu înțelepciune – O problemă din aceea de drept pe care avocații oamenilor o întorc pe toate fețele până când o fac pierdută și te trezești cu o sentință care indignează pe toată lumea!...
-Litera legii arată că e mai mult! – protestă Samson provocându-l.
- Ai dreptate. Dar pe noi ne interesează spiritul legii!... Litera legii e o șmecherie omenească prin  care, de multe ori, se încalcă spiritul legii!...  La asemenea practici, prin asemenea sofisme și tertipuri care sfidează adevărul și instaurează prin minciună puteri mafiote, vreți să recurgem?... Sau ne continuăm realizarea dorinței de a pune cu demnitate bazele unei adevărate democrații?!...
- Dar ce, democrația nu tot prin lege se aplică? – întrebă Samson destul de morocănos, ca să trezească la Leo cine știe ce reacții...
Spun eu asta cu modestie, ca să nu-mi permit să cred că a trezit în el exact ce deprinsese mai bun de la mine. Exact ce mă rodea pe mine; ce-mi chinuia  sufletul printre perfidiile omenești care inventaseră metode de eludare a legii și se învățaseră să plimbe legea în așa fel, prin ipoteze și interpretări ipocrite, până i se pierdea sensul... Da, cinica plăcere omenească este de a folosi legea numai pentru a o sfida. Cu cât sunt mai culți, oamenii devin mai perverși dând interpretări care de care mai ipocrite, numai pentru a spune cu cinism că aplică legea, exact atunci când reușesc să o înșele. Dar asta e doar una dintre trăsăturile vicleniei omenești; e știința deșartă de a aneantiza orice prevedere bună, numai și numai pentru ca minciuna să triumfe, numai și numai pentru ca infractorul să sfideze când se dovedește, nu nevinovat, ci de nepedepsit; iar judecătorul se uită în ochii celui nedreptățit, pretinzând că așa îi poruncește legea... Toată viața m-am lovit de aceste viclenii și am făcut prostia să le disprețuiesc, în loc să le ucid. În ce spunea Leo, era glasul meu și experiența mea întristătoare.  Ca și mine, ca un om lovit la tot pasul de perfidia invocării legii, el nu se mai stăpâni:
-Da, dar nu prin legea aia pe care poți so-ntorci în toate felurile până găsești modul în care îți convine ție sau convine unor interese viclene!... Nu trebuie să ne molipsim de la ei căutând litera care ne convine, ci trebuie să respectăm spiritul; am spus asta de prima dată: Nu de la vicleniile lor; nu de la perfidiile lor; nu de la convingerea lor nefastă că reaua intenție poate să triumfe!... – Îl vedeam cum se ambala într-un sens bun; adică liniștindu-se, înseninându-se de gândurile bune pe care le comunica unor minți de care era sigur că-l înțeleg: Câinii mei buni – le spuse -  eu nu sunt nici absurd, nici extremist; sunt doar un soldat în apărarea valorilor câinești și vă sunt recunoscător pentru că m-ați înțeles întotdeauna, așa cum vă sunt recunoscător că până acuma m-ați ales și vă voi fi recunoscător dacă veți înțelege de ce, de acum înainte, va trebui să-i alegeți pe alții... Avem multe lucruri bune învățate de la oameni și încă multe lucruri pe care le putem învăța. Dar de relele lor, tocmai fiindcă sunt un dat obiectiv pentru care nu-i învinuim, trebuie să ne ferim!... Pentru că, numai ferindu-ne noi, poate că vom ajunge să-i salvăm și pe ei!... Avem istoria senatorilor romani, cei care au creat din „Rei publicae” – ceea ce înseamnă treburile publice, ale comunității - termenul de „Republică”. Republica era condusă de Senat. Senatorii erau trimiși la Roma de acolo, din obștile lor, pentru o legislatură; iar, după ce-și terminau mandatul se întorceau la coarnele plugului. Și se lăudau cu asta; se lăudau că n-au uitat să are!... Au existat, de asemenea, religii în care, la un moment dat, marele preot era sacrificat; trebuia să se retragă, tocmai ca să nu prindă prea multă putere lumească... Există Parlamentul englez, care de sute de ani își păstrează neștirbite regulamentele, tocmai pentru că ei au inventat parlamentarismul ca formă a garanțiilor cetățenești. Există  democrații în care, ca să candidezi, trebuie să faci dovada unui anumit venit; și asta nu ca să se aleagă cei bogați, ci ca să garantezi că pui acel venit la bătaie pentru cheltuielile conducerii; adică dai tu, fără să-ți permiți să iei sub nici o formă bani de la alegători... Avem, mai dur, chiar bănuiala că un legământ secret american prevede sacrificarea acelor președinți care, prin meritele lor, devin atât de populari încât ar provoca riscul de a fi votați și a treia oară!... Ei bine, americanii s-au jurat și au ținut cu dinții de acest legământ. Au făcut o singură excepție, în vreme de război. În felul acesta exemplul democrației lor e sfânt, ajungând la această poveste în care eu cred: Hotărârea secretă prin care au ieșit din scenă ne deranjând democrația americană nici Lincoln, nici Kennedy. Ca o lege nescrisă de asasinare a celor pe care, din entuziasm, lumea i-ar alege a treia oară. Oricât de merituoși ar fi, s-au jurat americanii aceia care voiau stabilitatea statului lor democratic, dacă prezintă acest risc, ajungem până la actul final. Pentru că principiul democrației e mai presus!
Cum, pe de altă parte, avem și exemplul demagogic al aproape tuturor revoluțiilor europene care și-au ales lideri ce s-au proclamat repede împărați; avem exemplul lui Hitler care a venit la putere prin alegeri parlamentare libere, avem exemplul farselor de alegeri din toate țările pe care le mânjește dictatura internă sau externă. Avem, da, avem exemplele anarhiei care se autodistruge provocând alte anarhii, numai pentru a da unora prilejul de a pescui în ape tulburi. Mistificarea legii prin litera ei nu înseamnă nimic altceva decât transformarea statului de drept într-un schelet de legi pe care, apoi, orice mistificator ajuns la putere îl îmbracă cum vrea. Uitati-vă în unele state unde, ne mai putând fi un singur dictator, sunt doi schimbându-și între ei posturile, ca să pretindă că sunt aleși. Dacă tindem să ajungem la un nou ev conform moralei noastre, atunci nu avem dreptul de a ne juca. Eu nu mă încăpățânez. Eu fac acest gest pentru că am condus aproape două legislaturi și, din acest punct de vedere mi-am terminat drepturile. Eu respect acest principiu primul, pentru ca să-i oblig pe cei ce vor urma să respecte pentru totdeauna!... Pentru ca să asigur democrației noastre o limpezime de cristal, bazată pe vigilența absolută. Orice posibilitate de interpretare lăsată acuma, va fi un mijloc pentru forțarea adevărului în viitor. Deci, pentru decăderea al cărui tablou îl avem evident în jurul nostru. Vreți să ajungem acolo?!...
- Nuuu! – se auziră vocile care constituiau ecoul vorbelor lui și, mai ales, ale trăirii sincere pe care ele o comunicau – Nuuu!... Niciodatăăă!
Și m-am trezit și eu, deodată, strigând aici, în această altă parte a lumii:
-Niciodată!... Nici odată!... Nici o datăăă!...
Aici, în această altă parte a lumii, în care acumulasem tot amarul meu față de asemenea practici care, distrugătoare de morală fiind, duceau la continua degradare umană de care mă simțeam înconjurat. „Niciodată!... Nici odată!... Nici o dată!”... strigam eu din toate puterile mele, ca și cum asta m-ar fi putut salva.  Și nici măcar n-am fost atent când Leo mi-a făcut elogiul. Mi-au povestit a doua zi, alții, care urmăriseră și ei transmiterea evenimentului. Mi-au povesti cu lux de amănunte, fiecare, după modul omenesc în care a putut fi impresionat. Unii vorbind mai mult despre lovitura de teatru, alții despre impresionantul exemplu canin exact când în țările marilor dictaturi omenești praful în ochi este aruncat pe față, iar alții căutând încă vreo explicație ascunsă, așa cum, în înțelepciunea lor, câinii renunțaseră de mai înainte. Până la urmă, am făcut rost de înregistrarea transmisiei și am văzut exact. Convins că ei vor înțelege ce reprezentam eu, Leo  spunea, nici mai mult nici mai puțin: 
-Maestrul meu, care știu că acum mă urmărește, mă va felicita si mă va îmbrățișa. O fac pentru a consolida tradițiile democratice ale acestei țari stabilind de la început caracterul trecător al puterii și caracterul permanent, peren, atotputernic, numai și numai al democrației prin pricipiile ei de aur. Dar o fac și pentru că el, acolo, în omenire, știu cât suferă văzând cum unii demagogi, ambițioși ai puterii, devin dictatori mistificând principiul electoral al dreptului la candidatură și abia apoi numărând voturile ca să pară democrați. L-am văzut cum suferea de câte ori trăiam o asemenea trădare; și nu vreau să-l dezamăgesc. Vreau să-i arăt că aici, la noi, se respectă ceea ce a visat el ca principiu sfânt, garant al adevăratei democrații: Trecerea unei persoane, o singură dată, pe la frânele puterii! Va fi salutar pentru toată lumea, dacă demonstrăm că acest deziderat se poate realiza!...
De fapt, luat de valul de acolo, eu nu fusesem atent la cele ce mă priveau, tocmai pentru că în transmisia directă lucrurile începeau să se precipite, câinele acela important cu numele de Samson, demonstrându-se a fi cel mai greu de convins.
- ...E cea mai fireasca si cea mai cinstită cale prin care putem consolida principiile demnității noastre. Asta nu inseamnă o renunțare la mine ci, dimpotrivă!... Dacă suntem convinși că fiecare suntem reprezentați de ideile noastre, inseamnă că asta nu e decât o recunoaștere a continuității prin voi a persoanei mele, prin consolidarea principiilor pe care le-am stabilit împreună. Acestea trebuie să fie atât de bine consolidate, încât oricare dintre voi să le poată duce mai departe.
- Oricare?
- Da: Oricare; oricine!... Democrația e o problemă de conștiință colectivă, dragă Samson.
- Dar relațiile tale cu țara asta?
- Crezi că relațiile cu cineva sunt mai puternice dacă-l strângi la piept până îl sufoci?... Crezi că dictatorii care nu renunță la putere, mai au vreo legătură cu țara respectivă?... Eu mă retrag, tocmai ca să-mi păstrez neștirbite legăturile. Adevăratele legături, care se bazează pe respect și loialitate.
- Dar n-ai voie să gândești doar la relația ta cu țara!... Ai obligații față de noi!  Suntem atâția care ne-am făcut planuri pentru propria noastră carieră, susținându-te pe tine!... – spunea acela sincer, tocmai pentru că își dădea arama pe față referindu-se mai mult la acea idee de „ a candida oricine” care, afectându-i interesele, îl făcuse să nu se mai abțină - ...Am aplicat împreună deviza ta cu „un os de ros”, ne pregăteam ca, tot împreună, să venim acum  cu ideea mai multor oase, nu?...
Se simțea o anume tensiune-ntre ei.
-Vezi, dragă Samson, tocmai aici e problema: Eu nu cred că am și ajuns în etapa în care să putem face asemenea promisiuni.
- Atunci rămâi; fă-ți datoria de a ne duce până la capăt!
- E o hotărâre definitivă și vreau s-o încheiem frumos. Anunț ferm că, din respect pentru democrația pe care am construit-o împreună, eu nu mai candidez și mă întoc la rosturile mele, în cercetare. Să fiți convinși: Cu cât vom fi mai fermi astăzi, cu atât ne asigurăm mai trainic viitorul.
Ah, Leo; Leo al meu!... Dacă ar fi fost cu putință, aș fi zburat acolo, aș fi făcut un salt într-acolo, ca să-l îmbrățișez; ca să-l sărut; ca să-l strâng la piept!... Ca să-mi manifest nu numai dragostea, ci întregul sentiment de triumf pe care, bătrânețea mea jignită-ntr-una de toate cinicile trădări la care asistasem ucigându-mi momentele de speranță și dezamăgindu-mă tot mai tare în legătură cu capacitatea omului de a fi demn și just, acel sentiment de glorie a unei idei pe care nu mai speram să o văd afirmându-se, se întemeia, acolo, în adunarea unor bărbați fermi, hotărâți pentru un alt fel de guvernare a treburilor lumii. Exultam, mă fericeam că ajunsesem să trăiesc, în lumea asta care mă dezamăgise, un asemenea moment; și nici nu mai simțeam distanța dintre mine și ei.
Atunci s-a auzit un scheunat prelung, ca un vaier la lună.
Un scheunat prelung și penibil. Mai surprinzător, în penibilul lui, chiar decât gestul care îl provocase:
-Leooo, ho, ho,ho!... Pleci Leooo?... Ne părăsești, Leo, ho ho,ho...
Lovit de fermitatea gestului ca și, mai ales, de lipsa unui răspuns la acea exclamație iritată care-i scăpase auzind că că Leo nu-și permite vreo preferință; îngrijorat de faptul că Leo nu le va mai fi cap de afiș, dar nici nu-l propune pe el, ci lasă candidatura liberă, pentru oricine; refuzat și la intenția populistă de a promite mai multe oase, Samson nu se mai putuse stăpâni. Lipsit de orice bărbăție, jigodia bătrână făcuse o criză și, dându-se-n stambă, incepuse să plângă.
-Leooo, ho, ho, ho!... De ce ne părăsești, Leo?!... De  ceeee...
Ca și cum asta-l durea pe el, ca și cum de asta-și chinuia privirea aia chiorâșă parcă străduindu-se să-și stoarcă lacrimile:
-De ce, Leo, de ceee?!...
- Pentru că acest mandat s-a terminat și trebuie să lăsăm locul altora.
Cu cât răspunsul lui Leo era mai ferm, însă, cu atât colții galbeni ai celuilalt își arătau mai mult încăpățânarea de a sta încleștați pe putere:
- Noi am promis populației mai multe oase!... – strigă el ne mai sfiindu-se să-și arate ostilitatea - ...Noi  nu putem să nu ne ținem promisiunea... Leo, mă doare, Leo... Mă doare dar nu mă voi lăsa... Eu... – își căuta cuvintele printre mârâituri încercând să le facă mai mieroase – Eu... Da... Eu te voi continua!... - Și, de unde mai înainte mârâise, dedodată se repezi drăgăstos îmbrățișându-l: Dacă tu pleci, Leo, eu am datoria să duc mai departe steagul tău!
Și-l îmbrățișă, îl îmbrățișă, făcându-se a nu auzi când Leo îi spunea de la obraz că nu e neapărată nevoie:
-Noi l-am ridicat; acum steagul îl poate duce oricine.
- Îl voi duce eu, Leo; îl voi duce eu! – striga Samson fericit, ne mai ascunzându-și cu nimic bucuria de a-i lua locul și, deodată îl scăpă din brațe ne mai dându-i atenție, ba chiar acoperindu-l ca să nu i se vadă gesturile negative, sburlindu-și părul și întinzând labele, ca să-i obtureze imaginea și să fie numai el văzut de adunarea către care acum striga, doar făcându-se că i se adresa lui Leo:...Voi duce steagul tău mai departe!... dacă tu pleci, mă văd obligat să candidez eu!... – zicea el dându-i pe la spate cu coada ca să-l îndepărteze - ... Câinii noștri buni, să ducem mai departe ceea ce am realizat împreună cu Leo!... Dacă el nu ne va mai conduce, trebuie să conducem noi în spiritul lui!... Numai așa îl vom cinsti și, prin ce-am înfăptuit cu el, vom reuși să ajungem la mai multe oase... La luptă, frații mei câini; să nu lăsăm să ne doboare durerea de a nu-l mai avea pe Leo!... Voi candida eu, tocmai ca să păstrez sus steagul lui Leo... Leo dragă - își aminti el că acela era, totuși acolo – Leo, fratele meu, iubitul meu frate de luptă, Leooo, ho,ho,ho,ho – îl îmbăloșă el continuând melodramatic plânsul acela hidos – nu avea grijă, suntem câinii tăi, fii tăi sufletești, și îți vom duce ideile înainteee!... Leooo, ho, ho, hooo!... – plângea el jalnic, pentru ca deodată să prindă un adevărat avânt teatral și, ridicându-se în două picioare, să vină chiar în față așezându-se pe locul de pe care se retrăsese Leo și, fluturându-și coada lățoasă, să schimbe tonul plângăreț în unul de tribun, să nu-i mai dea atenție celui pe care-l plânsese și, cu spatele la el, căutând doar spre cei care-l interesau de atunci înainte, rostind ca și cum s-ar fi proclamat - Cîinii mei buni, m-am hotărât: Situația e gravă și trebuie să o salveze cineva!... Mă voi sacrifica eu și, cu toate că nu sunt pregătit, voi intra în luptă!... Sper să nu vă dezamăgesc, câinii mei dragi!... Mesajul meu e clar: La oase!... La oaseee!... Laaa oaaaseee!... La cât mai multeee oaseee!...
Alegerile s-au desfășurat sub lozinca „Să aveți multe oase”, Leo a trecut într-o funcție decorativă, ca președinte al Academiei de Cercetări, iar câinele Samson a devenit cel de al doilea președinte al Republicii despre care, de atunci, nu am mai auzit mare lucru. Devenea, în mod banal, una dintre multele țări mici care se înglodau în datorii la mai marii care râvneau puterile lumii făcând-o pe generoșii sprijinitori ai popoarelor.  Pe care, de fapt, le-ar fi dorit împuținate ca să nu mai fie nevoie de atâta hrană..
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971