Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES Semnează:George Roca, Mihai Berca, Corneliu Leu, Mircea Popescu, Ion Coja, Mihaela Stroe, Constantin Stancu, Magdalena Albu, Alexandru Oblu, George Petrovai, Dwight Luchian Patton, Mircea Bunea, Viorel Martin, Jean Liviu Florian - Partea I
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea II
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea III
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea IV
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea V
SUPLIMENT PORT@LEU
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - Sărbătorit în familie
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - SĂRBĂTORIT DE PRIETENI
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea I)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea II-a)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE VENITE ULTERIOR
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…”
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…” - continuare
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI - continuare
Două studii despre spiritualitatea gândirii intelectuale de Stelian Gombos
Cinci recenzii de adrian Botez la N.N.Negulescu, Constantin Stancu, Mircea Dinutz, Radu Botiș, Ioan Enache
Studiul despre cancer al unui fizician român
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea III
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI

 Tudor LEU
                                                             CÂINELE
                                           ÎNȚELEPTULUI
                            -poveste cu câini și politicieni-

                                                                                                                      AVERTISMENT:
                                                     Povestea îmi aparține, dar personajul principal și-a însușit ideile tatălui meu,
                                                  pe care i le punem astfel  în valoare întâmpinându-i aniversarea celor 80 de ani.
 
     PARTEA A DOUA:
MAI MULTE OASE GATA ROASE

1
Acasă, m-am găsit lucrat.
Adică funcția mea, care era și așa destul de onorifică, devenise și mai onorifică, singura putere rămânându-mi votul din senat, și acela pe terminate, nesemnificativ deoarece  minoritatea celor care puteam spune că mai rămăseseră ai noștri se blazase, iar majoritatea trecea legile care o mai interesau pe bandă rulantă, folosind mașina ei de vot, fără să-i mai pese de noi de vreme ce nu mai puteam influența votarea. Partidul acela odios, constituit din acaparatori fără nici un Dumnezeu, ca să nu mai vorbim de vreo doctrină, un fel de gașcă de moment, adunată în jurul mincinosului ce oferea facilități potlogăriilor lor și slugărindu-l doar din acest motiv, sfida. Se adunaseră în el tot felul de paraziți financiari, atenți doar la ciubucul pe care-l făceau prin bugetul de stat, cu bugetul de stat sau din bugetul de stat și agreindu-se numai datorită intereselor ascunse pe care și le aranjau sau și le smulgeau unul altuia. Egoiști și interesați, ei se adunaseră sub pulpana acoperitoare a celui pe care-l proclamaseră președintele lor, dar erau gata să se rupă oricând nu le-ar mai fi mers; așa că toată guvernarea lor era o improvizație în care fiecare dintre cei ajunși la funcții își făcea mendrele furând cum putea, ba chiar cu convingerea că nu-i va merge mult și, de asta, trebuia să profite câtă vreme putea. 
Întâi au mințit dând vina pe câini. Că pentru câini se cheltuia tot ceea ce, de fapt, furau ei și câinii erau pricina sărăcirii noastre. Așa că au fost în stare să meargă cu asta pana-n pânzele albe, ajungând la cinismul de a propune legea eutanasierii câinilor. Acum, însă, se vedea cu ochiul liber cum - ne mai având câini, aceștia fiind deștepți și emigrând în țara lor înainte de a se porni holocaustul care făcea din ei săpun, mănuși, praf de oase și jamboane pentru restaurantele cantoneze - puseseră ochii pe noi, pe proprii lor concetățeni. Ne mai având nici cum da vina pe câini, și nici câini pensionari din rațiile cărora să fure ei, s-au repezit asupra noastră. Întâi furând cât se putea din venitul nostru iar, mai apoi, găsindu-ne și principalii vinovați împotriva cărora trebuiau luate măsuri legislative. În felul acesta începură să se preteze la acte antiumaniste nu numai prin lărgirea termenului de dragul sufletului atât de omenos al canidelor, ci chiar cu noi, cei care protestam împotriva incapacității lor politice. Iar, dacă aceste proteste nu ar fi fost energice scoțându-ne, după nu știu câți ani, din nou în piață, sunt sigur că ar fi găsit o formă ca să recurgă, dacă nu direct la eutanasierea unei parți din populație despre care începuseră să strige pe față că sunt prea mulți, oricum la un mod mai discret de a ne face să ne îndepărtăm de ciolan prin inaniție. Asta nu mai era de suportat și, fiindcă nu mai aveam altă cale de a-i combate, am anunțat cavalerește, cu pieptul deschis, că mă retrag din toate funcțiile și nu mai vreau să am întru nimic de-a face cu ei. Ceea ce, desigur că i-a durut de n-au mai putut!... Adică, n-au mai putut să fure chiar pe față și au promis că vor readuce veniturile la nivelul dinainte. Dar, cum scumpirile care avuseseră loc erau enorme, această revenire nu era altceva decât vorbă goală, demagogie, înfomentare; într-un cuvânt, amenințare. Mai voalată, adică doar cu inaninția care, până la urmă poate produce același holocaust ca și eutanasierea. Ne înfometau, ne luau căldura și medicamentele, ne puneau taxe mai mari decât puteam plăti și începuseră să spună pe față, chiar în rapoarte, că suntem prea mulți. Era grav, spunându-ni-se pe față că ar trebui să dispărem și tot pe față reducându-ni-se posibilitatea de subzistență. De la câini, obsesia eutanasierii trecea la noi. Iar noi, oamenii normali și cinstiți, nu mai aveam decât o cale: Să luăm exemplul câinilor care dăduseră lecția adevărată acestor prădători părăsind țara și ne mai recunoscând autoritatea lor. Am propus acest gest catre toată omenirea adunată din nou în piață.
-Așa cum vreme de mii de ani – am spus – câinii s-au bucurat de grija noastră și au învățat de la noi, nu știu cât e de lăudabil, dar cred că e cazul să învățăm noi din experiența câinilor și să-i punem cu botul pe labe pe acești escroci mișei și tiranici, adevărați fii de cățea!...
Astfel mi-am început discursul și am simțit, ca pe vremuri cum, sub balcon, sub același balcon, mulțimea a început să freamăte ca atunci când, până la urmă, i-am alungat pe mineri.  Fremăta ca pe vremuri, văzându-se asta pe ecranele mari care nu mai fuseseră folosite de multă vreme pentru afișajul electronic. Dar, de pornit, nu mai pornea nimeni, de nicăieri, niciunde... Ne ascultau, ne aplaudau, apoi plecau acasă, fiecare cu grijile lui, nimeni ne mai arătându-se dispus chiar să ne creadă - da pe noi, pe cei aplaudați – că vom fi în stare și să facem ceva. Guvernările nefaste îi blazaseră pe oameni în materie de politică. Se învățaseră să nu mai creadă nimic și veneau la chemările noastre doar așa, ca să se mai răcorească înjurând... Cum, pesemne, s-ar fi dus și la chemarea celorlalți dacă am fi fost noi la putere și criticile ar fi fost îndreptate împotriva greșelilor noastre de guvernare. Era cel mai penibil sentiment pe care îl trăiam. Fiindcă nu era vorba numai de sentimentul inutilității mele, a inutilității ideilor și convingerilor pe care le dezvoltam în scopul unui avânt de redresare a societății în care trăiam, a cărei soartă nu îmi era deloc indiferentă și în a cărei nevoie de reabilitare speram cu toată ființa mea. Dădusem dovada asta străduindu-mă să adâncesc mereu studierea situațiilor și găsirea unor soluții prin care să ne depășim decăderea. Dar degeaba; trăiam un sentiment și mai grav, pe care-l intuiam, dar care mi s-a configurat anevoie. Pesemne, fiindcă încă nu aș fi vrut să cred că ar fi posibil așa ceva.
Așa că am insistat cu discursurile mele căutând noi și noi argumente iar, la un moment dat, am apelat la cel mai grav, referindu-mă la exemplul cel mai elocvent de îndobitocire a populațiilor de alegători manipulate și mânate ca o turmă, cum se puteau vedea mai la răsărit de noi, la acele popoare care nu trăiseră nici o dată democrația și nu aveau habar de ea.
-Noi am intrat de bine de rău în Europa – le-am spus – ne-am aliniat, sau încercăm să ne aliniem neamurilor avansate; dar uitați-vă ce se întâmplă mai spre Asia de noi; abțineți-vă să nu râdeți de parodia de democrație pe care o afișează niște politicieni ce nu cred o iotă din ea, catre niște alegători care habar n-au ce înseamnă așa ceva! Uitati-vă cum au putere și agresivitate partide criminale, exact cele care au provocat relele și, apoi, revoltele în partea asta a lumii! Uitati-vă cum vechii dictatori și-au pus cravată în locul uniformelor teroriste dar, după ce obțin votul, tot conducătorii iubiți de odinioară vor să rămână. Iar populația, tot așa îi rabdă, ca mai înainte, fiindcă nu are habar de faptul că viața lor s-ar putea desfășura și altfel decât sub dictatură!... Avem norocul de a fi fost o țară luminată, construită în decenii de democrație occidentală, de monarhie constituțională, de stat de drept!... Avem...
Dar nu aveam. Nu aveam nimic din cele ce simțeam nevoia să afirm eu că le-am fi avut, ca să justific temeiul de pe care puteam porni acum mai departe. Nu aveam sau, ceea ce avusesem și despre care eu îmi aminteam, nu mai era în conștiința nimănui altcuiva, oamenii fiind blazați de atâția ani de minciună și manipulare în numele unor vorbe din astea mari cum rosteam și eu. Oamenii nu mai credeau în nimic pentru că prea li se făcuseră mari promisiuni pentru ca, până la urmă, nu numai să nu se îndeplinească acelea, dar tot ei să fie cei jefuiți, înfometați, umiliți. Oamenii, pur și simplu ajunseseră la concluzia că, până ce vor prinde curaj, sau forță de acțiune sau, pur și simplu, se va aprinde o scânteie care să-i ambiționeze, trebuie să ne suporte; dar că, în fond, nu au nevoie de politica noastră, a niciunuia dintre noi!... Era un sentiment mult mai grav decât cel al inutilității mele. Era sentimentul că fac parte dintre ei, dintre acei oameni pentru care totul e inutil și totul s-a dovedit o înșelătorie ordinară la adresa lor și a nevoilor lor...
-Uitați-vă la lumea nedemocratică ce începe dincolo de granițele noastre – le strigam eu în mod inutil – noi nu trebuie să ajungem ca ei; noi avem capacitatea să rezistăm ca să nu ajungem ca ei. Uitați-vă la parodiile de alegeri cu care au fost încălecați de oameni care acum pretind că-și pot continua dictatura la modul democratic, adică arestandu-și adeversarii politici și perpetuându-și guvernarea lor!... Uitați-vă cum guvernările devin tot mai totalitare cum sunt trădate toate libertățile populației, cum se înscăunează din nou dictatura și nimeni nu zice nimic!... Oameni buni, pericolul de molipsire e mare; dar trebuie să avem voința de a spune că, la noi, nu trebuie să se întîmple așa ceva; la noi, nu există climat pentru dictatură; noi  nu putem fi mințiți, cum i-au mințit pe ăia cu mandatele prezidențiale repetate, devenind președinți pe viață, adică dictatori... Noi nu... La noi, nu...
Dar am rămas cu negația în gât. Pentru că nimeni nu mai credea că „noi nu...” și „la noi nu...”. Oamenii ridicau din umeri întorcând spatele și, chiar pregătindu-se să-mi spună că: „și noi, da...”; „și la noi, da... va veni aceeași dictatură”.
-Oameni buni!... – am strigat – Deșteptați-vă, oameni buni!... Nu vă luați după cei de la răsărit. Ei nu au altă cale; ei nu au gustat nici o dată din altă cale!... Ei au fost niște popoare zbuciumate, pentru care puțină liniște înseamnă mult!... Da, e drept că fiecare popor își are conducătorii pe care-i merită, de vreme ce aceste popoare își suportă conducătorii! Dar există o diferență între fiecare dintre popoarele noastre, un nivel de civilizație care, odată atins, nu mai trebuie renunțat la el!... Acele popoare, care au fost apăsate și zbuciumate vreme de sute de ani, vor și ele acum o oarecare liniște, o oarecare stabilitate. Si, dacă politicienii care s-au promovat din rândurile lor, le aduc această stabilitate, chiar dacă o fac cu mijloace nedemocratice, ele sunt mulțumite fiindcă ceva mai bun nu au avut. Sunt popoare care, poate, înca n-au ce face cu libertatea, dacă nu le este asigurat traiul de zi cu zi. Ele nu vor bunăstare, ci măcar un minim de trai.  Până la bunăstare, ca să nu mai vorbim de libertate, omul vrea stabilitate; stabilitatea unui minim de trai, este astăzi visul multor popoare care se mulțumesc și cu asta, fiindcă n-au avut niciodată ceva mai bun!... Dar noi am avut; noi am avut și libertate și bunăstare; ar fi criminal să renunțăm la ele de frica unor hoți care au pus mâna pe guvernare!... Ceilalți, văd în dictatorii ăștia un element de stabilitate și de asta îi aleg. Noi ce vedem? Vedem cum ni se fură libertățile pentru care ne-am sacrificat din greu și vedem cum ni se sărăcește traiul, pentru că alții ne fură din greu!...  Oameni buni, trag un semnal de alarmă: Nu vă lăsați manipulați, ca să credeți în cei care vor să vă încalece și să vă conducă fără dreptul de a-i mai schimba!... Priviți statisticile pe care le afișăm pe panourile electronice și vă veți da seama de ce trag acest grav semnal de alarmă!...
Degeaba îl trăgeam. Oamenii erau prea dezamăgiți ca să mai reacționeze. Pesemne că pe asta mizează acei trădători de idealuri care ne-ndeamnă la luptă pentru libertate până când își cuceresc ei funcții importante și, apoi, pun mâna pe putere devenind dictatori... Mizează pe dezamăgirilie ce-i demobilizează pe oameni; pe lipsa lor de consecvență; pe delăsarea sau lașitatea lor când se văd copleșiți de rău. Strigam degeaba, absolutamente degeaba. Oamenii veniseră aici cel mult ca să înjure și se duceau însingurați acasă, fiecare cu necazurile lui. Asta era mai groaznic decât sentimentul inutilității mele. Sentimentul inutilității a orice! Oamenii blazati, care uită pentru ce au  votat. În acest mod ajungem la două rele care se completează dând un anumit format societății respective: Politicieni care uită ce au promis ca să fie votați, dar care n-ar rezista dacă n-ar fi completați de alegători care uită pentru ce au votat... În condițiile astea piața a început să se golească; în zilele următoare veneau din ce în ce mai puțini oameni. Adversarii noștri triumfau și aruncau mici ciosvârte cu promisiuni electorale prin care-i adormeau de tot pe oamenii blazați sau obosiți. Le-am spus celorlalți că nu mai vin. Nu-mi mai rămânea decât să mă retrag acasă la mine... Dar nici ei n-au încercat să mă convingă de altceva. Se ocupau de deconectarea marilor panouri de afișaj electronic din piață. Nu ne mai foloseau la nimic. Ba chiar începuseră să apară pe ele niște mascate sloganuri dictatoriale. Sentimentul inutilității punea stăpânire chiar pe noi, cei care ne simțeam chemați ca să schimbăm starea de lucruri. Conform teoriei că fiecare populație alegătoare și-i merită pe cei pe care și i-au ales, pesemne că ne convingeam din ce în ce mai mult că noi eram cei excluși, că alegătorii pe care contam erau ai celorlalți; ai celor pe care, suportându-i, și-i meritau!...
Și, în vreme ce dincolo, în tânăra republică printre conducătorii căreia Leo ajunsese la loc de cinste, mi se ridica o statuie pe care aș fi meritat-o mai mult aici, în țară la mine mă simțeam tot mai fără rost, ca să nu mai vorbim de vreun obiectiv politic.

2
Pentru că Leo, într-adevăr, ajunsese la putere în coaliție cu primarul acela care se lăuda drept prieten al oamenilor și apărător al stării de degradant vagabondaj în care ajunseseră.  Era o coaliție pe care nu știu cum și când a făcut-o cu cel de la masa căruia am cam fost împinși să plecăm ca să-și șteargă legătura cu noi. Pentru că atunci se pornise revoluția care încă nu se știa că avea să-i aducă tocmai pe ei la putere. Dar iată că ajunseseră în fruntea noului guvern, care avea misiunea grea de a eradica toate urmele de conducere agresivă la care fusese supusă până atunci tânăra republică câinească. În fruntea unui guvern deschis și democratic, căruia nu-i fusese prea greu să se impună, deoarece întreaga opinie publică internațională cerea de la ei așa ceva, condiționând recunoașterea mondială de eliminarea vechilor năravuri antidemocratice pe care dușmanul lor, președintele pe care îl dăduseră jos, le tot acoperise cu perfidie și relații oculte în lumea oamenilor care, se știe că sunt fățarnici.
Dar de data asta fățarnicii nu au mai avut ce face, pentru că nu l-au mai putut apăra pe omul lor, semidictatorul care o făcea pe liderul democrat. Și, astfel, mișcarea lui Leo a reușit.
E drept: și cu ajutorul unsurosului și nesuferitului aceluia de câine lățos, cu smocuri din părul de pe o parte trase grijuliu peste porțiunile din cealaltă parte, unde chelise. Dar nu ăsta era defectul lui principal, ci comportamentul schimbător, ca al javrelor de mahala care mușcă pe la spate. Fapt pentru care eu mă întrebam ce conjunctură nenorocită îl făcuse pe Leo să se coalizeze cu un asemena individ. Mă întrebam, dar, gândindu-mă la asemănătoarele mele slăbiciuni de altă dată și din slăbiciune pentru el, nu insistam atât să aflu asta, cât mă bucuram pentru faptul că, până la urmă, chiar și cu compromisurile lesne de înțeles în politică, reușise!
Ideea mea, pe care i-am dat-o încă de aici, de a elabora o doctrină cumpătată, care să corespundă nevoii și intereselor cât mai multor câini, în așa fel încât majoritatea alegătorilor, care la ei se maturizează la vârsta de doi ani, să se regăsească în programul său politic, l-a condus spre succes. Chemând la muncă și efort național toți câinii, el a  dus mai departe ideea modestă și destoinică cu care pornise lupta de emancipare canină încă bunicul său: un os pentru fiecare! Și a dezvoltat pe baza acesteia o doctrină pragmatică demonstrând că, dacă toți cei care au imigrat în noua țară vor face efortul de a produce ei, dezvățându-se de obiceiul milenar de a aștepta de la alții, atunci, în câțiva ani, își vor atinge idealul modest de a avea fiecare un os de ros din producția proprie, asigurând independența care era atât de necesară tânărului lor stat.
Pentru că lumea e perfidă și, conform experienței oamenilor caracterizați prin nesinceritate, țările mari încearcă să le subjuge pe cele mici momindu-le cu produse care le fac dependente de ele, pentru ca apoi să le facă chiar subordonate lor. Or, emanciparea câinilor într-un stat propriu, însemnând îndepărtarea de starea de dependență pe care le-a creat-o omul - așa cum, împins spre păcatul râvnirii la bunul altuia fiind, acesta a creat chiar și pentru subjugarea proprilor săi semeni - câine-câinește ei vor trebui să se înfrâneze de la pofte și să-și impună această cumpătare, dacă vor să se mențină și să-și afirme o țară demnă, cu adevărat independentă. Și, tocmai de asta, principiul trebuie să fie clar: Un os de ros!... Deoarece produs de tine, pentru uzul tău, un os de ros îți conferă independență; în vreme ce, dacă altul îți aruncă  două oase gata roase, te îndatorează, îți ia banii iar, cu timpul te și umilește începând a-ți dicta ce să faci și trecându-ți treptat țara în slujba lui. Așa s-a întâmplat cu oamenii în decursul istoriei lor caracterizată prin invidie, suspiciune și lipsă, totală lipsă de sinceritate; și iată-i acum în ce stare de degradare, deteriorare și decrepitudine au ajuns!... Numai ținând câinește cu dinții de acest principiu sfânt: „Mai bine un os de ros decât două oase gata roase”, neamul lor, profitând de profunda trăsătură de loialitate care îi diferențiază de oameni, se va perpetua cum trebuie și va avea un cuvânt de spus între țările lumii!... Viața de câine își va depăși conotațiile prezente, numai dacă va ști să-și păstreze sinceritatea caracteristică și să se ferească de exemplele nefaste ale vieții omului...
Cam asta era doctrina: Pe cât de limpede și profundă, pe atât de greu de îndeplinit într-o lume plină de tentații, cerând din partea fiecărui cetățean al republicii câinilor voința de a-și păstra nealterate valorile de sinceritate și loialitate cu care, spre deosebire de neamul oamenilor, era dotat neamul lor. Aceasta presupunea creșterea foarte mare a conștiinței de sine, pe care Leo o învățase de la mine ascultându-mi discursurile adresate oamenilor și care, din păcate, aici la oameni, se pierdeau în deșert. Presupunea, de asemenea, abstinența prin care trebuie să rezistăm ofertelor deșănțate ale unei societăți care s-a configurat doar cu rolul stupid de a ne face, nu să ne acoperim nevoile, ci doar să ne cheltuim banii spre profitul altora; și mai presupunea înțelegere față de austeritatea unei vieți bogată spiritual spre a nu fi tentată de toate prostiile materiale oferite deșănțat de șmecherii negustori care știu ce-i aceea „fiabilitate” și-i obligă pe tehnicieni să scape de ea, inventând doar lucruri menite a se strica repede și a se modifica mereu, pentru a ne lua mereu banii. Toate acestea cereau voință și educație civică în sensul respectului pentru modestie,  dar promiteau un viitor într-adevăr luminos, așa cum se pot lăuda numai marile partide politice devotate progresului.
Leo era cel care îi configurase toate amănuntele, spre binele neamului său, dar și spre satisfacția mea. Pentru că, doar văzând fermitatea lui pe ideile mele de care, aici, printre oameni, se alesese praful, mai găseam și eu o justificare pentru toată strădania de o viață în slujba unor idealuri pe care cei din jur mi le sacrificaseră în favoarea degradantelor lor interese meschine. Doar așa, chiar cu regretul că, ceea ce gândisem în sinceritatea mea pentru oameni, se putea realiza numai la câini, mai aveam și eu curajul să mă privesc în oglindă... Să mă privesc descoperind și câte ceva bun pe lângă cimitirele de eșecuri și regrete decorate cu jerbele nesincerității, meschinăriei, fățărniciei, hoției și câinoșeniei omenești.

3
Iar Leo, recunoscător și credincios ideilor mele așa cum poate fi doar un câine în sufletul său cel sincer, deschis și iubitor, mi-a făcut toate onorurile.
Tocmai spre a arăta înțelepciunea și luciditatea neamului său cu caracter frumos și gena loialității nealterată, spre a compensa măsurile științifice pe care institutele lor specializate le luau ca să-i dezvețe pe câini de ce era viciu omenesc, el a recunoscut și ceea ce era merit. Apoi, chiar prin programul său de guvernare Leo a luat și alte măsuri, mai ferme, pentru a eradica la câini sechelele păstrate din conviețuirea cu firea nesinceră, avidă și distructivă a omului și pentru a-i vaccina de alte năravuri mai recente care s-au înmulțit conducând la decăderea rapidă a puterii omenești în lume. Dar, în același timp, el a găsit mijloace de a-și arăta și recunoștința pentru ce fusese bun în aceste relații. Astfel, atunci când au ajuns la ridicarea unor monumente ale întemeietorilor statului lor, făcând un memorial de grupuri statuare de-a lungul Marelui Bulevard al Afirmării Naționale Canine, au adăugat statuilor ce reprezentau figuri eroice de câini ajunși bărbați de stat și pe cele ale oamenilor în slujba cărora au fost aceia, dacă omul respectiv a fost o minte luminată în aspirațiile democratice, iar câinele a putut face în casa lui o asemenea ucenicie politică. Astfel, pe mine m-au plasat alături de foarte importante personalități din ultimul secol, precum însuși generalul De Gaulle, al cărui câine a fost strămoșul absolut al acelor locuri, primul care a întemeiat o colonie pe teritoriul viitoarei țări, în mica localitate devenită loc de pelerinaj al patrupedelor, denumită Colombey Les Quatres Eglises. M-au plasat, de asemenea, alături de Bill Gates al cărui câine a adus o mare contribuție la modernizarea rapidă a teritoriului care abia începea să se dezvolte, proiectând cea mai performantă digitalizare, a celui mai complet sistem de comunicare ce asigură o ultra modernă administrație publică. Ca și alături și de Vaclav Havel, al cărui câine, pe lângă că a înființat Teatrul Național Canin promovând o întreagă literatură canină plină de fantezie, a influențat și mișcarea de proclamare a Republicii Canine pe linia pașnică a revoluției de catifea, care este tot un valoros concept estetic, așa cum doar scriitorii cu sensibilitate și imaginație pot dărui muritorilor de rând... Da: pe lângă statuile acestora trei, se află și statuia mea ca învățător de precepte morale pentru familia lor,  încă de la bunicul său care a fost primul guvernator al statului pornit spre autodeterminare, impunând unele dintre preceptele mele de politică morală sau de morală a politicii. Sunt luat în considerație, astfel, printre primele patru persoane din lume importante istoricește pentru acest salt făcut pe mapamond prin creerea primului stat al altor ființe decât cele umane. Statul care, ambiționându-se a se vaccina în întregime împotriva defectelor umane, se afirmă cu o altă morală politică și cu o altă viziune asupra coexistenței: cele ale căror teorii sunt elaborate de mine. Statul care ar putea salva lumea de pe Terra de direcția fatală pe care i-a dat-o până în prezent omenirea cea viciată de germeni distructivi, direcție care se subliniază din ce în ce mai grav, după cum arată studiile mele. Și, de care, noile forțe politice canine ajunse la putere, se delimitează tot mai mult. Conduse de Leo, care aplică învățăturile mele continuându-le creator,  acestea sunt hotărâte să instaureze o democrație reală și o morală politică desăvârșită, într-o transparență adevărată, excluzând minciuna politică, evitând meschinăria nesincerităților omenești și condamnând aspru orice încălcare a libertății câinelui.
În felul acesta, înseamnă că există șanse ca teoria mea privind democrația reală să se impună până la urmă în lume, iar orice tendință de dictatură, fie ea politică sau financiară, să dispară. Pentrucă, așa cum am spus, există alegători care votează cu dictatorii, sau cu viitorii dictatori, numai pentru că sunt oameni cărora le e mai comod să trăiască într-un rău cunoscut, lipsiți de drepturi dar cu oarecare hrană asigurată, decât să ajungă la instabilitate și existență anarhică. O dictatură dă stabilitate societăților primitive care, altfel, cu câte mafii există acum pe lume, s-ar sfâșia în anarhice războiae interne. Dictaturile pot aduce un aparent echilibru strivind anarhia și impunîndu-și regulile totalitare pe care, la inceput, oamenii nu le observă. Din comoditate ei le acceptă, chiar dacă rămân la un orizont limitat. Omul e ființa care  nu se ingrozeste de orizontul său limitat, care se adaptează la indobitocire; care târziu iși dă seama, venindu-i mintea cea de pe urmă, fiindcă la inceput il orbesc grijile elementare: hrană, habitat, loc de muncă.Omul simplu, speriat de câte forțe acaparatoare a creat omenirea, nu se mai gândește la libertatea care este un superlativ al existenței, ci vrea doar să-și poată păstra speranța că nu-i va fi mai rău. Se simte mic, meschin, neajutorat și alege o dictatură internă ca să se apere de dictaturile modiale ce-l amenință. Și, astfel, inconștient, el, acest alegător lipsit de aspirații democratice, perpetuează totalitarismele...
Ei bine, eu  - crezând că numai prin extinderea democrației reale, acestor dictaturi li se vor demasca manipulările finaciare internaționale și, până la urmă, cultura umanistă le va îngropa - e normal să exult și să-mi fac speranțe văzând că politica învățată de Leo de la mine triumfă măcar acolo, la ei!
Iată, așadar cum, alături de celelalte trei, statuia mea reprezintă rădăcinile unei lumi noi care se va instaura pe alte criterii morale, la alte dimensiuni de cinste și respect a valorilor. Ăsta sunt eu, acolo; și sper că, măcar așa, identitatea mea umană și ideile pe care le-am dezvoltat în slujba salvării omenirii de spiritul distructiv care o macină demolând și valorile morale și valorile democratice, se vor salva măcar prin exemplul dat de câini!
Pentru că eu care, aici, mă simt înlăturat ca un gunoi netrebuincios cinismului amoral și imoralității agresive a celor care au furat puterea și ne deturnează țara de la tot ce mai avea cinstit, corect și democratic, am măcar dovada că nu sunt uitat acolo. Ce-am construit pentru oameni, vor prelua măcar câinii. Ideile de armonie morală prin care s-ar putea înlătura câinoșenia umană, au prins pe teritoriul unde se dezvoltă sănătoasa gândire a câinilor. Ne luată în seamă de oameni, această identitate a mea începe să se configureze în viziune canină, iar speranțele mele privind salvarea omenirii de spiritul distructiv dus până la autodistrugere, chiar dacă sunt trădate omenește, vor reînvia câinește și vor salva o lume care, dacă nu se va mai putea numi „omenire”, își va găsi un alt concept prin care să exprime o filosofie salvatoare a Terrei prin alte viețuitoare care vor prelua umanismul!... 
În felul acesta, chiar dacă nu mai aveam cui să mă mărturisec și cu cine să împărtășesc asemenea speranțe salvatoare pentru sufletul meu înjosit de abjecțiile din jur, îmi recăpătam curajul și nu renunțam la năzuințele dintotdeauna. Ba, mai mult, mă convingeam pe zi ce trecea și pe măsură  ce primeam informații despre ascensiunea politicilor promovate de Leo acolo, că  pledoariile mele nu au fost în zadar și că năzuințele mele se realizează. Și nu-mi mai păsa că, aici, aveam tot mai puțini partizani capabili să-mi înțeleagă bucuria. Pentru că îl aveam pe Leo, care înfăptuia ce visasem eu și care-mi promitea că va veni să-mi povestească tot!...El îmi va povesti tot ce a realizat acolo, iar eu îmi voi vărsa necazul deplângând tot ce n-am reușit să fac aici!... I-i voi încondedia pe toți netrebnicii, îi voi înfiera cum trebuie, pentru ca orice suflet dornic să salveze omenirea, să știe prea bine de cine trebuie să o salveze. Cine sunt ticăloșii!... Cine sunt trădătorii înaltelor idealuri omenești!... Îmi voi vărsa tot necazul pe care mi l-au produs șmecheriile și nesimțirea cu care  golănia unor acaparatori aventurieri politici iese la iveală trădând democrația și ingropând filosofia mea politică.
Ah, abia asteptam sa vina Leo, așa cum m-a anunțat c-ar fi posibil să ajungă prin apropiere la o conferință internațională, ca sa-i impărtășesc aceste nemulțumiri grave, dar care aveam impresia că nu mai interesau pe nimeni aici; atât de mult reușiseră ticăloșii să îndepărteze om de om făcându-ne egoiști și răi, niște izolați în poftele noastre, gândindu-ne fiecare, numai la nemulțumirile și la nevoile noastre și, egolatru, pierzându-ne din ce în ce mai mult capacitatea de comunicare și de altă legătură socială decât cea financiară. Care, și ea decade golănindu-se în cinismul corupției... Abia așteptam să am alături sufletul lui dulce care, sunt sigur, nu numai din ambiția de a învăța, motiv pentru care mi-l adusese bunicul său alegându-și cel mai reușit dintre nepoți, ci și din dragostea funciară așa cum pot avea doar sufletele sincere cum nu mai găsești la om, din dragoste față de mine îmi preluase toate ideile de redresare morală  cu care, pe vremea aceea eu mai speram să salvez societatea omenească și, cu toate că mă consideram un gânditor, un moralist, am intrat cu tot avântul în lupta politică de zi cu zi, crezând că prin asta îmi făceam o datorie civică și că-mi manifestam dragostea pentru concetățenii mei...
Mi-o manifestam, adevărat lucru; dar mi-o manifestam față de niște oameni luați de alte curente, atenți la alte îndemnuri tot mai vulgare, în care nu mai există noblețea unor aspirații, nu mai există nimic ales. Oamenii sunt corupți de alte tentații și manipulați de altfel de minți decât a mea, mințile malefice ale celor care, prin orice mijloc, atrăgându-i cu golănia lor și aruncând mereu promisiuni deșarte sau tentații meschine, vin să contamineze diavolește societatea trăgând-o spre păcatele mărunte ce i se par dulci și lesne de atins. Pentru că nu există psihologie mai periculoasă și mai contaminantă decât a golanului îmbogățit prin necinste!... În vreme ce înțelegerea superioară a lucrurilor înseamnă meditație și rațiune, lucruri de care nu mai are vreme omenirea incitată mereu spre consumuri inutile; omenirea în care se pompează bani pe de o parte, tocmai ca să fie făcută să cheltuiască mai mult pe de alta. Până ajunge la decădere, la înrobire, la dependență de instrumentele cu care forțele malefice ale șmecherilor o manipulează!...
Mi-o manifestam, dar nimeni nu mă mai înțelegea. Și numai Leo, din marea lui dragoste nesubminată de nici o perfidie, a rămas să înțeleagă și să-și însușească învățătura mea.  
Ah, cum îl mai așteptam!...
Mă consolam, bine înțeles, cu convingerea că, acolo, el avea lucruri importante de făcut și nu putea pierde timpul cu o vizită. Dar, din timp în timp, când mă suna sau când îl sunam, tot nu mă puteam abține: Mă lua gura pe dinainte și, în loc să-i spun cât mă bucur că îl aud, scăpam miloaga mea întrebare:
-Când vii?... Ai promis că vii!...  Ai și tu nevoie de câteva zile de odihnă; vino!
- Am să vin, am să vin!... – răspundea dragul de el, asigurându-mă și dorind din toată inima să facă asta – Am să vin, două-trei zile, nu mai mult; dar două-trei zile în care să fiu numai cu tine și să ne distrăm jucăuși, ca pe vremuri!
- Să vii, Leo, să vii!... Mingea ta pe care o alergai prin iarbă e aici pentru tine!... Osul tău, împletit din maț de balenă e ros numai pe jumătate și îți așteaptă colții. Coșul tău de dormit ți-e rezervat; l-am băgat sub pat și am luat altul pentru cei ce ți-au urmat. Merișorul l-am tuns tot la înălțimea la care săreai tu gardurile!... Vino, dragul meu; vino să ne jucăm și să nu vorbim de nimic altceva, dar numai vino!...
Așa îi vorbeam; și știam că mă înțelege chiar dacă ajunsese un important bărbat de stat cu preocupări majore privind interesele naționale, bugetul unei țări, dezvoltarea internă prin adoptarea unei noi Constituții și afirmarea susținută în relațiile internaționale. Iar eu, eu sentimentalul îi vorbeam de mingea și de mațul de balenă înnodat în formă de os, de săriturile peste gardurile vii și de coșul lui de dormit la picioarele mele!
Imi ierta, oare, naivitatea, sau mă înțelegea?
Eu cred chiar mai mult: Cred ca pentru asemenea plăceri simple, câinești, trăite mai deplin decât acolo, la el, unde timpul îi era fărâmițat de protocoale, înalte consilii și mari acțiuni sociale în care era antrenat, voia el să treacă măcar câteva zile pe aici.  Pentru că timp mai mult, desigur, n-ar fi avut. Îmi dădeam prea bine seama de asta din știrile pe care le primeam în legătură cu evenimentele politice fierbinți din tânărul stat care se consolida pe harta lumii, urmând a fi recunoscut oficial și primit în ONU. Leo era deocamdată președinte interimar. Era președinte al Frontului Național Câinesc ce alungase ultimele sechele ale unei guvernări încă servile; era  șef al Guvernului Provizoriu care instaura administrația unei adevărate democrații locale și elabora noile proiecte de legi, era președinte al Adunării Constituante prin care se stabilea statului lor un statut irevocabil. Ocupa palatul guvernatorului, al cărui parc îl deschisese publicului larg și avea la dispoziție  toate serviciile auxiliare unui șef de stat. Simțea o responsabilitate mai mare chiar decât a președinților normali, fiindcă guvernarea aceasta avea loc în momente atât de importante pentru istoria lor... În fine, avea încă zeci și zeci de  preocupări de înaltă factură și încurcături de natură internă sau internațională pe care trebuia să le rezolve, iar eu îl îmbiam vorbindu-i de mingea cu care îl dresasem la jocuri și cu coșul care îi era culcuș la picioarele mele, ca să roadă mațul ăla uscat de balenă și să sară gardurile vii de merișor pe care le tundeam la înălțimea posibilităților lui de a face salturi!...
Dar asta era situația: Îmi doream atât de mult să vină, aveam atât de multă nevoie de un suflet căruia să-i pot mărturisi căderea spre absolut a eșecului meu în legătură cu redresarea morală a ființei umane, mă simțeam atât de însingurat printre conaționalii mei tot mai apăsați de criză, de nevoi și de poftele mai mari pe care li le excitau acei iresponsabili golani îmbogățiți, încât nu puteam să nu insist și nu puteam să mă abțin întotdeauna de a-i pune întrebarea mea prostească și copilăroasă: Când vii?!... Cred că așa fac, de obicei, numai mamele; mama pentru care ești mereu același copil, chiar dacă tu ai ajuns om vârstnic plin de griji și preocupări în depărtările unde ai plecat: Se uită la jucăriile cu care te jucai în poala ei, scapă o lacrimă și, cu tot dorul, chiar dacă știe că și pe tine te răscolește lucrul acesta, nu se poate abține să nu te întrebe: Când vii?!...
Uite, însă, că trecea vara cu căldurile ei de care știu că ducea lipsă în țara aceea situată mult mai la nord, iar el nu mai venea. Și nici nu avea cum să vină, pentru că, după ce câinii și-au proclamat noua Constituție, au avut acolo alegeri. Iar Leo a fost ales președinte cu puteri depline, primul președinte al acelui stat cu formulă într-adevăr nouă, recunoscut de toate statele lumii și promițând prin vigoarea cu care se afirma, a avea un cuvânt de spus, în discursul politic mondial. Îi urmăream aparițiile, îi urmăream succesele și, bine-nțeles, nu-mi mai permiteam să mă gândesc la venirea lui aici când avea acolo atâtea și atâtea îndatoriri de îndeplinit.
Mă bucuram, numai, de succesele lui, urmărind atent desfășurarea politicilor de acolo și ecourile lor internaționale, avalanșa lor fericindu-mă tot mai mult, conștient că succesele lui sunt succesele mele. Iar această avalanșă de realizări, de întâmplări inedite cum scoate totdeauna în evidență politicul și de rezolvări ale lor, sau de întorsături pe care le luau situațiile create, ca și de tot felul de alte fapte și aspecte  sociale, politice, economice, financiare sau chiar mondene pe care le trăgeau ca pe o trenă, era atât de mare, încât puteau uimi pe oricine nu făcea acel calcul esențial de unu la șapte. Calculul diferenței de trăire în timp dintre câini și oameni.
Da, la ei lucrurile se întâmplau de șapte ori mai repede decât la noi. Iar mie, care trăiam aici în ritmul oamenilor, dar aveam inima acolo,  la succesele pe care le obținea dragul meu cățel, îmi aduceau de șapte ori mai repede bucuriile, mă făceau de șapte ori mai repede să simt nevoia să-i transmit uralele și entuziasmul meu, îmi ofereau de șapte ori mai mult mângăierea că ideile mele prind măcar acolo, făcând ca dezamăgirile de aici să devină de șapte ori mai mici și să nu mă mai preocupe. Deoarece eu eram om trăind biologic pe fusul meu orar. Dar, sentimental eram axat direct pe fusul lor care se rotea de șapte ori mai repede, așa că satisfacțiile mele erau de șapte ori mai multe în timpul determinat astfel.
Erau multe, într-adevăr, că n-am vreme acum nici măcar să stau să le enumăr, darămite să le povestesc!... O voi face cândva, când voi scrie o istorie a acestui nou început, căruia i- am fost acum martor, după ce mai înainte fusesem chiar teoreticianul unor posibile politici de succes. Toate acestea, datorită lui Leo - ca să întrebuințez un termen banal - se implementau acolo, în tânăra republică a câinilor, care acum era proclamată și recunoscută din toate punctele de vedere, spre marile satisfacții pe care le trăiam: Vreme de câteva luni, ani la ei, Leo fusese șeful provizoriu al acelei guvernări, iar acum – ce repede trece vremea, iată că trecuse vara, deci trecuseră încă două luni, mai bine de un an la ei, de când el era Președintele ales și iubit din prima Republică a Câinilor Liberi. Câini pe care îi făcea să se afirme frumos și cu multă demnitate. Eram de-a dreptul fericit!
Un singur amănunt, chiar dacă nu pot spune că mă nemulțumea, îmi punea un oarecare semn de întrebare: Faptul că lucrurile acestea care mergeau foarte bine se bazau pe tandemul lui Leo cu acel câine ce mi se păruse uns cu toate alifiile omenești, la care fusesem în vizită în orașul unde era primar. El ne-a expediat cam repede când au început acțiunile de înnăbuișire a mișcărilor democratice, dar a apărut apoi alături de Leo când toată lupta acestuia a triumfat. De atunci, apărea mereu alături de Leo, fapt pentru care mie îmi crea un oarecare sentiment de disconfort: Nu-l simțeam chiar alături de Leo ci, mai degrabă în coasta lui Leo, sau suflându-i în ceafă lui Leo...
Dar, ne cunoscând încă amănuntele în care se desfășurase lupta din acele zile, când eu zburasem înapoi de acolo și nu aveam cum a ști prea bine în ce mod se ajutaseră și cum se aliaseră ei atât de strâns, mă obligam să mă abțin de la alergia mea față de golanii îmbogățiți dubios, care incită și golănia altora. Să nu țin seama de acest disconfort și, în ori ce caz, să nu-l manifest, tocmai pentru că toată conștiința mea mă obliga să fiu sigur pe capacitățile lui Leo de a face o bună alegere. Repet doar așa, la modul intim, aici: Chiar dacă mie îmi crea senzația că-i stă în coastă sau că-i suflă în ceafă, câinele acela ceacâr cu privire chiorâșă era mereu alături de Leo având toate aparențele unui aliat fidel și neîndoielnic; îl completa sau îl înlocuia pe Leo când era cazul, în secondase fără a mă face să remarc vreo defecțiune în toată perioada când avuseseră conducerea provizorie iar, acum, de când Leo era Președinte, devenise un foarte activ Prim-ministru. Posibil ca toate senzațiile acelea ale mele să fie false, datorate unor impresii de moment și lipsei de informare în legătură cu continuitatea faptelor. Omul... - na, că era să mă exprim ca aici, la noi! - câinele, vreau să spun, se dovedea un colaborator serios și la fel de tenace. Iar eu încercam să mă obiectivez, pentru că n-ar fi fost frumos pentru mine să cad în greșeală, tocmai în  legătură cu un asemenea glorios demers politic ce îmi poroducea atâta satisfacție.

4
- Să vii, Leo, să vii!... Mingea ta pe care o alergai prin iarbă e aici pentru tine!... Osul tău, împletit din maț de balenă e ros numai pe jumătate și îți așteaptă colții. Merișorul l-am tuns tot la înălțimea la care săreai tu gardurile!... Vino, dragul meu; vino să ne jucăm și să nu vorbim de nimic altceva, dar numai vino!...
Trecuse aproape un an. Nu m-am mai putut abține și i-am spus din nou asta. M-am simțit depășit de propriile mele frământări și, după ce l-am întrebat dacă mai crede că va ajunge pe aici, mi-a fost rușine și l-am asigurat repede că nu voiam nimic altceva, decât că mi-era dor să mă joc cu el, mi-era dor să ne copilărim, așa cum ne copilăream noi doi când ne distram singuri și voioșia lui jucăușă mă scotea pe mine din gândurile și frământările importantelor probleme se stat în care eram pe atunci angrenat. Îl asiguram că întrebarea mea, căreia încercam să-i ascund accentul de duioșie tragică, avea numai scopul acesta. Că era vorba, după cum constataserăm amândoi încă de atunci, doar de o cură psihologică de abandon în preocupări facile, distractive, neangajante, care pot vindeca sau ameliora starea unui suflet stresat în probleme prea grave. Și, fiindcă o verificaserăm destul de mult atunci constatându-i efectele pe tonusul meu care creștea făcându-mă mai activ în rezolvarea problemelor obositoare, acum îl invitam ca să ne ameliorăm amândoi starea, mai ales că el era cel mai supus tensiunilor istovitoare ale hotărârilor politice pe care trebuia să le ia. Îl mințeam, chiar, spunându-i că mă gândesc la el când scap asemenea exclamații și, dacă tot repet întrebarea, o fac doar ca să știu să mă pregătesc și să fiu apt unei stări de disponibilitate la a fi jucăuș și senin, ca să ne vindecăm obsesiile neplăcute ale maturității copilărindu-ne cum trebuie... Asta voiam, și nimic mai mult: Să ne copilărim alergându-ne, eu cu salturi mari, voioase, el cu capul pitit ghiduș ca și cum și l-ar fi tras mai între urechi, să gâfâim râzând de bucuria efortului gratuit pe care îl făceam și să ne trântim în iarbă obosiți dar veseli până la a exclama cu satisfacție: „Ah și vai, ce bine ne-am distrat!”... Pentru ca apoi, prostindu-ne de tot în îmbrățișarea cu care ne tăvăleam pe iarbă unul peste altul, să cântăm împreună, el acompaniindu-mă cu niște sughițuri muzicale cum scapă câinii când au auzul lovit de acute, eu ridicând chiar aceste acute cu glasul meu fals și dogit, dar puternic în a improviza prostioare versificate în dicteu automat: „Ah și vai, ce bine ne-am distrat,/ Stresul tot din noi l-am alungat!.../Ah și vai, se plâng toți mușchii mei,/ Când tu m-alergi, când tu m-alergi, bătându-ți joc de ei!”...
Spuneam eu asta; dar, Dumnezeule: Câte aveam de vorbit cu el; câte aveam să-i spun numai lui, pentru că numai el mă mai putea, într-adevăr, înțelege!
De exemplu, nu  vreau să vorbesc aici de marginalizarea mea. De faptul că, de la funcția pe care o aveam cândva, mai demult, de președinte al Senatului, care este al doilea om în Stat, au răsuflat ușurați când mi-am dat demisia, pentru că nu le mai puneam bețe-n roate la legislația strâmbă prin care nu făceau altceva decât să caute plapumă pentru afacerile lor și câștigurile lor ilicite. Dar, în același timp, mi-au luat și posibilitatea de a insista pe cele câteva măsuri legislative care decurgeau din promisiunile programului nostru de guvernare și care, știrbind câte ceva din îmbuibarea lor prin jocurile financiare care-i favorizau doar pe unii, ar fi adus oarecari facilități rezolvării nevoilor populației.
Că vor răsufla ei ușurați, îmi închipuiam eu, dar că se vor arunca chiar așa, fără rușine să-mpartă-ntre ei, sau să vândă luând comisioane pentru ei, niște bunuri care erau ale țării și puteau fi folosite pentru a ameliora cât de cât starea precară economică în care se zbătea populația, asta nu mi-aș fi închipuit. De exemplu, se știa prea bine că energia electrică obținută prin hidrocentrale e cea mai ieftină. Iar țara noastră avea destule hidrocentrale pentru că natura ei era dăruită cu multe căderi de apă. Ăsta e un dar de la Dumnezeu, dat locuitorilor unui teritoriu – am preluat eu teoria bunului comun administrat de orice guvern responsabil în sprijinul populației. De exemplu, bunăstarea din Emirate vine din bogăția petrolului cu care au fost dăruiți, iar cetățenii Kuveitului primesc fiecare de la stat un bonus substanțial, cam cât o leafă sau o pensie, numai pentru faptul că sunt beneficiarii acestui bun comun. Cetățenii Statelor Unite, care au construit mari hidrocentrale la căderile de apă, se bucură de cele mai mici prețuri ale energiei electrice, fapt pentru care o folosesc peste tot, fără a trebui să se abțină sau să se zgârcească; iar pescuitul care aduce beneficii altor categorii de cetățeni este atributul bunului comun al țărilor riverane. La unii este cel mai ieftin lemnul, pentru că-l au din belșug; la alții recoltele de fructe, care cresc cu foarte puțină trudă, iar alții folosesc într-o veselie automobilele deoarece au petrol suficient ca să fie ieftin carburantul. Fiecare categorie de cetățeni beneficiază într-un fel sau altul de bunul comun pe care l-a moștenit natura locului pe care viețuiesc. Numai la noi, energia ieftină a apelor noastre este vândută unor străini de la care administratorii guvernamentali iau mită, iar pentru consumul din casele cetățenilor care sunt de fapt proprietarii acestui bun comun se pun cele mai scumpe tarife. Suntem uneori comparați cu țări de la ecuator și tropice; dar cetățenii acelora nu au cheltuieli cu căldura peste iarnă, ale cărei prețuri, la noi, ne jupoaie. În vremne ce petrolul îl avem în subsol; ceea ce înseamnă că, datorită bunului comun cu care am fost dăruiți, de aici ne putem scoate pârleala... Guvernarea, însă, l-a vândut cu totul, iar prețurile lui se calculează la bursele internaționale făcându-ne sarcina cât a altor state care nu au așa ceva... Teoria mea, cu care nu mă împăunez, deoarece circulă de mult în omenire, a creat cândva un curent de opinie publică, a avut partizani, care m-au susținut cu votul lor... De ce, treptat treptat aceștia au dispărut, iar facturile de consum casnic la asemenea produse au rămas la fel de mari? Nu pot să-mi explic... Uneori mă apucă nebunia și încep să cred că e vorba de un complot împotriva mea. Dar îmi ascund asemenea gânduri ca să nu par ridicol: Nimeni nu mă mai ia în seamă, darămite să mai și comploteze împotriva mea!...
Da, asta au reușit băieții deștepți și șmecheri: Să mă marginalizeze; să demonstreze că ideile mele nu sunt realiste; să mușamalizeze totul aruncând praf în ochii prostimii și să preia unii de la alții beneficiile ascunse ale acestui jaf. Câștigul care intră în buzunare e mai important. Și chiar dacă azi intră în buzunarele unora, iar mâine într-ale celor care pretind că sunt în opoziție cu aceștia, este un câștig real și constant de pe urmna politicilor duse în acest fel. Și, atunci, nu-i mai convine nimănui să-i fie luat de sub nas deoarece, chiar dacă nu-l are azi, îl are mâine și, indiferent de doctrina politică în care nu cred, băieții deștepți, golani corupți puși pe îmbogățire, formează aceeași mafie, chiar dacă se luptă electoral. Fiindcă lupta este exact pentru acest câștig și nu pentru vreun interes cu adevărat democratic. Și, atunci, oricât de antagonici ar fi în a pune ei mâna, nu sunt proști ca să-și devoaleze sursa de câștig, adică adevăratul scop al luptei lor politice. Și, astfel, subiectul e tabu, iar populația nici nu trebuie să afle că ar exista resurse.   
 Că nu se mai ridica nimeni ca să demaște asemenea matrapazlâcuri, nici asta nu mi-aș fi putut închipui!... Ba, mai mult, rațional fiind și ne considerându-mă buricul pământului, nu m-am crezut nici o dată singurul capabil de gânduri bine intenționate și atitudine fermă față de cele aducătoare de rău, ci m-am bazat întotdeauna pe cei la fel de capabili ca și mine pentru asemenea gesturi. Dar uite că nu. Uite că nimeni nu se mai ridică, nimeni nu mai crâcnește, cazurile de corupție se închid repede, condamnarea celui judecat fiind mai degrabă o pedepapsă pentru prostia lui de a se fi lăsat prins și nu pentru fapta în sine. Se închid repede, fără prea multe comentarii, ca și cum cuiva i-ar fi teamă ca cel găsit vinovat să nu vorbească prea mult demascându-i și pe alții. Principiul cu: „după ce l-au bătut să vorbească, acum îl bat să tacă” funcționează atât de frecvent încât, pe lângă procese tărăgănate ani și ani, cu tot felul de chichițe avocățești pentru ca să se ajungă la prescrierea condamnării celor vinovați, acum se desfășoară și unele foarte rapide, ca să se-nchidă repede dosarul și să nu mai lase loc de comentarii. Trăim în viața politică, și nu numai în ea, un sentiment de ignorare reciprocă, efect al înrăirii prin necazuri prea mari ca să-ți mai permiți a te gândi la altul. Ceea ce, în fond, e o desumanizare și o ciuntire a reflexelor de existență socială pe care trebuie să le aibă omul.
 La fel cum, în tramvai, autobuz, metrou sau troleibuz, când cineva descoperă hoțul care vrea să-l buzunărească sau chiar e atacat, cu cât e mai banditesc actul care-l face pe acesta să strige, cu atât reacțiile celor de pe scaune sunt mai temătoare, mai egoist-înfricoșate sau mai ostentativ nepăsătoare, ca și cum ar  vrea să sublinieze că pe nimeni nu privește soarta altuia. Și vezi un vagon întreg de călători, care numai dacă s-ar înghesui puțin în jurul agresorilor și tot i-ar anihila, cum stau, sau cel mult cască curios gura. Dar de intervenit nu intervine nimeni, asta încurajându-i și mai mult pe răufăcători. Exact același lucru se întîmplă și la scara mare, în politică, sau în viața publică determinată de aceste politici. De exemplu primul ministru a fost mai înainte primar într-o localitate și șeful grupării locale a partidului respectiv. Când el a fost avansat, un om crescut de el în organizația locală și făcut de el chiar viceprimar, i-a luat locul și s-a dovedit a fi un hoț ordinar fiind arestat și suspendat din funcție. Ziarele au scris îndelung. Doar despre faptele lui, care ieșeau tot mai compromițător la iveală. Dar nimeni nu a făcut nici un fel de legătură, nici un fel de apropo, despre cel  care l-a format, l-a promovat și chiar l-a lăsat în loc. Nici măcar opoziția care, în acea perioadă făcea tot felul de moțiuni de cenzură la adresa primului ministru... Eram de-a dreptul stupefiat și așteptam degeaba reacția care nu mai venea, până când în senat, un scandal imens a izbucnit prin descoperirea unui senator dedat la mari acte de corupție, dovedit ca atare și arestat. Toți s-au grăbit să comenteze, să condamne și să se dezică de faptele lui, inclusiv președintele grupului parlamentar al partidului respectiv. Dar acest președinte de grup parlamentar era tocmai și președintele organizației locale care l-a promovat pe senatorul corupt, propunându-l să candideze. Nimeni nu i-a făcut nici o imputare și nimeni nu l-a întrebat cum de a promovat în județul lui un asemenea escroc, sau dacă a luat bani de la acela. Nici măcar opoziția care, altfel, era atacată și se ataca zilnic cu grupul parlamentar condus de acesta. Așa că, ce mai căutam eu răspuns la primul, când cazul se repeta aproape identic. Da, ca și-n tramvai: indiferent de opiniile politice, oamenii tăceau, ocoleau, se făceau că nu există o asemenea întrebare. Și, atunci, nu am eu dreptul să cred că e vorba de o convenție tacită între niște oameni care, or fi ei opozanți unul altuia, dar se simt împreună cu musca pe căciulă fiindcă fiecare la rându-i, face sau e dispus să facă același lucru. Și, atunci, problema devine tabu; e de nescormonit și folosește doar la a arunca praf în ochii alegătorului, relațiile mafiote funcționând de minune între politicienii de diverse orientări, opozanții lor adevărați fiind doar populația, cetățenii contribuabili pe spinarea cărora se petrec toate aceste furturi.
Ei bine, fiindcă asemenea întîmplări mă făcuseră să mă simt singur și antagonic, m-au condus la a-mi da demisia. Dar îmi dădeam seama că durerea era mai mare, pentru că aici, în țară la mine, nu mai aveam nici cu cine să le comentez. Și, de asta, ca sufocatul care-și caută aerul în care să respire, eu simțeam nevoia de Leo și de dreapta lui judecată în care mă puteam încrede.
Pentru că, eu, puneam până acum toate acestea pe seama defectelor personale ale unor oameni de rea credință, dar nu-mi închipuiam că pot exista în mod organizat, cu structuri în teritoriu și organe colective de conducere pe mai multe trepte, până la guvernarea de la centru. Dar, la ultimele alegeri, cele pentru Parlamentul European, am avut imaginea coruperii, necinstei și slugărniciei unui partid întreg, care și-a folosit necondiționat și fără să se audă vreo crâcneală, întreaga sa voință pentru ca, slugarnic, să-și saboteze proprii candidați, numai să facă pe gustul președintelui. Da, același președinte care i-a indignat deopotrivă pe câini și pe oameni, făcându-i pe primii să plece sfidându-l cu dispreț, dar pe noi, pe oameni, să ne tâmpim mai mult acceptând minciunile și demagogia lui. Acest președinte are niște urmași, care s-au dovedit cam săraci cu duhul din naștere, dar nu s-au sfiit să dorească să ne încalece, ca și tatăl lor. Și, negăsindu-i altă îndeletnicire, exact cum cei mai stupizi și feroci dictatori comuniști au încercat să-și transforme țara într-o proprietate de familie, asigurându-se că urmașii le vor fi ereditari la conducerea ei, s-a gândit să-și facă progenitura parlamentar european. Trăiam o mare scârbă văzând acestă josnicie manifestată pe față, ca în cele mai înapoiate țări din lumea subdezvoltată; dar nu oricare, fiindcă și acolo, unde există mai multe partide, se dă o oarecare luptă. Ci, ca în acele țări și subdezvoltate și dominate de fățărnicia comunistă care nu are limite. Iar, cum de la prințul ereditar la tovarășul ereditar, împins tenace din umbră câtâ vreme tătica mai e în viață și dând apoi lovitura monarhică, nu e decât un pas pentru popoarele ținute în mod înapoiat în feudalism, am vrut să pornesc o campanie pentru spălarea unei asemenea rușini. Dar atunci mi-am dat seama că, fie eram surclasat, fie mă înșelasem, pentru că un comunicat oficial a venit să șteargă orice îndoială: Progenitura va candida independent, înfruntându-și la mod egal forțele cu ale celorlalți candidați; partidul clientelar tatălui nu propunea o asemenea candidatură.... Poate, chiar, că m-am mustrat întrebându-mă ce aveam eu împotriva unui om tânăr  care voia să-și încerce forțele în politică. Și am tăcut... Iar progenitura a fost aleasă. În ciuda faptului că s-a dovedit a nu fi existat șanse pentru nici un candidat independent și, din pricina modului cum era condiționată alegerea, nu a reușit nici unul să strângă decât un număr rușinos de voturi!... În afară, bine înțeles, de progenitura care a triumfat punându-ne pe toți cu botul pe labe și demonstrând înaltul democratism al familiei ei... Asta, până când au început să răsufle amănunte din interiorul respectivului partid și să apară documente prin care organizațiile erau obligate să ia câte zece la sută din voturile fiecărui candidat adevărat, înscris pe listele lor și să le treacă în contul acestui „independent”... Mărturisesc: Așa ceva chiar că nu mi-am închipuit a fi posibil - Un partid întreg, solidar în slugărnicia cu care lua din șansele propriilor săi candidați, pentru a-i face plăcere președintelui servindu-i progenitura... Un partid întreg. Fără crâcneală!... În vreme ce experiența, sau cele învățate de mine, îmi spuneau că, doar un partid de tip fascist, sau comunist, un partid bazat pe o aspră dictatură militară asupra propriilor săi membri, ar putea ajunge la așa ceva... Un partid creat astfel alături de mine; din niște oameni pe care îi știam că nu erau nici fasciști, nici comuniști... Dar erau ahtiați după puterea guvernamentală prin care ajung la mari avantaje proprii. Asta erau; și ăsta devenea pericolul golănirii societății noastre!
 Un asemenea lucru, nu că m-ar fi făcut să mă plâng, ci mă obliga, îmi crea inexorabila nevoie de a-l studia cu toată atenția împreună cu o minte cinstită, ca a lui Leo.

5
Tocmai ca să fiu obiectiv, nu-mi permisesem până acum  să-mi exprim părerea față de un partid sau altul, cu toate că le studiasem prea bine și știam despre fiecare câte parale face. După cum se vede, chiar și faptele ce le-am enumerat mai sus - și pe care le-aș fi dezbătut în special cu Leo, deoarece îmi pierdusem încrederea în  mulți dintre cei din jur – sunt alarmante pentru mine  nu numai pentru că au ajuns în practica de zi cu zi, ci pentru că sunt acceptate tacit de toată lumea activă politic. Ceea ce înseamnă că toată această lume e coruptă, că nu există o opoziție categorică și că orice măsură luată acum împotriva adversarului, dar care ar deveni ulterior legislație obligatorie, produce ezitare chiar dacă interesele politice ar cere ca ea să fie demascată imediat. Adică reacțiile în fața mârșăviei sunt privite cu circumspecție, conducând mai degrabă la lașitate și la retragere. Îți vine în minte ideea că s-ar putea să procedezi și tu la fel când vei ajunge la putere, s-ar putea să ajungi și tu să uzezi de asemenea mijloace nepermise, pentru că și tu ești om, deci supus decăderii în corupție, sau chiar tentat de aceasta. Gândind astfel, nu mai faci gestul bărbătesc de a demasca public corupția celuilalt. Pentru că, în mintea ta care a devenit foarte dispusă, din ce în ce mai dispusă de a nu mai fi cea mai cinstită, cum și-o doreau, considerând cinstea o glorie, marii oameni dotați cu simț cavaleresc, perfidia care a căpătat ascensiune îți spune că stavila pe care o ridici astăzi adversarului ar putea deveni piedică fermă, consemnată legislativ, pentru ce ai fi tu tentat să faci mâine. Și, atunci închizi ochii lăsând deschisă portița, ca și tu să ai astfel de avantaje mafiote când vei ajunge la putere.
 Dacă nu chiar mai înainte. Pentru că, înțelegându-te cu adversarul pe dedesubtul lucrurilor, mai e un pas până, tot așa, în secret, apoi din ce în ce mai pe față, să te aliezi cu el împotriva cetățeanului de rând, a prostimii care te alege. Și, astfel, de la marii bărbați austeri și vizionari ai mișcărilor politice din trecut, care considerau cinstea o glorie, ajungem la niște mărunte și perfide suflete de bărbați și femei amestecați în politică și ajungând a fi plini de avantajele ei tocmai pentru că au cinismul de a considera cinstea o prostie. Au impertinența să-și bată joc de ea la modul cât mai nesimțit și cât mai nepăsător față de nevoile alegătorului.
Exemplul cel mai clar îl avem în faptul că, la ordinul unor forțe suprastatale de care, acești politicieni ce joacă teatru în fața noastră, nu fac decât să asculte orbește, trei sferturi dintre țările lumii sunt conduse pe calea de a nu mai produce nimic, de a rămâne în stadiul de simple consumatoare care-și cumpără mărfurile îmbogățindu-le pe celelelate; sau, mai corect spus, marile companii internaționale provenite din celelalte. Cu ce plătesc?... Cu bunurile naturale pe care devin stăpâni alții, iar ei nu mai beneficiază de nimic, înafară de perspectiva unei sărăcii totale care-i fac din ce în ce mai dependenți. Dispar producătorii locali, dispar negustorii locali, dispare orice interes pentru inițiativa individuală, nici măcar plăcerea acelor străzi întinse cu firme multe și mici prăvălioare printre care se plimbă lumea în voie trăindu-și viața de stradă, nu mai există. Totul depinde de marile lanțuri care produc și marile lanțuri care desfac produse tip, în magazine tip, cu ambalaje tip și prețuri fixate de o forță tip pe care nu o poți învinge.
Toată democrația care s-a creat la piață, în tocmeala liberă, cu sentimentul fiecărui proprietar de tarabă și fiecărui țăran care și-a luat găina subsuoară considerând-o marfă, că face afaceri, că existența lui socială e girată de aceste afaceri și că mâine poate da lovitura în aceste afaceri iar poimâine poate deveni om bogat, toată această activitate plină de impuls și de căutare în care fiecare se perfecționează, se concurează și se întrece, dispare. E înlocuită de existența leșioasă a unor cumpărături satisfăcând sau nesatisfăcând nevoi, a unor activități satisfăcând sau nesatisfăcând ambiții, a unor distracții satisfăcând sau nesatisfăcând pofta de viață. Totul devine jind, cerșeală sau rutină în slujba unei munci pe care nu știi pentru cine o faci și nu e neapărat să o faci pentru că venitul ei îl cheltuiești spre câștigul cuiva pe care nu-l știi și nu-l vei ști niciodată. Identitatea lui se pierde în cifrele anonime ale unor speculații financiare ajungând din ce în ce mai opac, devenind un sistem și nu o forță, un mecanism de produs și de consumat care merge și merge și merge, fără să te mai întrebi de ce și cum. Asta e viața de rutină în care se epuizează forțele celor mai mulți oameni; fără surprize, fără pretenții, doar cu disperări din când în când , în momentele în care apar crizele și zeci de mii, sute de mii, miloane de destine se prăbușesc într-un sistem de eutanasiere în care nici nu știi când ai fost eutanasiat, nici nu-ți dai seama când ai dispărut de pe fața pământului. Deoarece mecanismul merge înainte adunând alte fonduri, de la alți consumatori, spre câștigurile transformate în mister de cei care se mint pe ei înșiși crezând că ne conduc din umbră, nedându-și nici ei seama că mecanismul este al autodistrugerii.
Deocamdată, mai putem enumera țările în care această autodistrugere a început, prin țările în care totul s-a compromis sau totul era compromis de mai înainte. Dar mecanismul merge înainte și cei care profită azi de el, vor ajunge mâine sub el, iar poimâine desființați de el. Asta a fost chiar aluzia unui discurs fulminant pe care Leo l-a ținut la Națiunile Unite când țara lor a fost recunoscută și i s-a ridicat steagul printre cele ale membrilor. A fost o nuanțare discretă, în care doar eu mi-am recunoscut unele dintre idei. Față de marele public, Leo și-a păstrat eleganța discursului vorbind  numai despre unele elemente specifice pe care ei sunt hotărâți să le păstreze punând accentul pe diferite valori; doar atăt: Valorile lor, așa cum e specific fiecărei țări sau națiuni. Doar lumea avizată știa că acele foarte reținute afirmații veneau în urma succeselor de cercetare privind psihologia specifică, antidistructivă pe care noul stat își propunea să o promoveze în politicile sale de afirmare și în formarea cetățenilor săi, ajungând, poate, să reimpună în lume conceptul de „loialitate” ale cărui valori erau bine marcate în gena canină. Și, spre binele omenirii, făcându-l să devină o loialitate reciprocă, așa cum, doar între oameni, se dovedise a fi imposibil, gena omului  păstrând urme din ce în ce mai vagi din aceste valori care, fie se pierduseră, fie se înlocuiseră treptat cu cele ale perfidiei...
Am înregistrat cu plăcere, pentru că asta provenea din ideile pe care le dezvoltasem eu cândva, combătându-i pe politicienii slugarnici și servili intereselor străine din pricina cărora dispărea cea mai activă și mai efervescentă categorie socială, cea pe care marii gânditori au considerat-o  în întreaga istorie a politicilor moderne motorul prefacerilor sociale, al inovației și progresului unei societăți. Acele furnici mici, mărunte, multe și harnice care mișună prin societate de zece ori mai repede și mai activ decât alte categorii, care le animă și pe acelea și le trag cu ele pe calea unor prefaceri salutare pe plan social: Clasa de mijloc, care e cea mai explozivă, fiind cea mai dornică de afirmare și ale cărei mișcări sau partide au constiutuit întotdeauna motorul social al progresului; micii intelectuali, micii producători, micii negustori, puzderia de  oameni capabili și dornici de afirmare care caută mereu căi, direcții și deschideri noi de care beneficiază apoi și alții... Cu alte cuvinte, cei care realizează în sine un profit mic, modest, însă întotdeauna bine folosit, dacă îi privim individual; dar constituie o forță prin mulțimea lor căutătoare de mijloace noi și de noi valorificări ale produselor vieții acesteia, creindu-ți acel sentiment de înnoire continuă  pe care-l dă mulțimea unor energii puse mereu pe afirmarea a noi posibilități de existență. Comuniștii au știut sau au simțit că această efervescență căutătoare nu poate fi decât dușmanul lor, al totalitariștilor care voiau să dicteze de la centru orice măsură și să inhibe spiritul de ințiativă al ființei umane ca s-o poată conduce cum voiau ei. Erau preceptele lor absurde, dictatoriale, dar care se dovedeau folositoare pentru cei care puteau să se mențină în fruntea piramidei dominându-i pe alții. Ei nu aveau nevoie de o culme spre care să aspire cât mai multă lume, ci doar de vârful piramidei totalitare. Ei bine, e ciudat faptul că și-ntr-o societate de comerț liber, cum se pretinde a fi cea la care am revenit, tot asupra acestei clase efervescente prin căutările ei se revarsă dușmănia celor care vor să globalizeze totul în interes personal. Nemulțumirea celor puternici financiar lovește mereu în inițiativele mici care li se opun căutându-și câștigurile proprii. Se duce o luptă neloială de îngrădire și se depun toate eforturile de inhibare a unor asemenea instincte la om, pentru a-l menține în starea de consumator disciplinat și blazat pe care poți să-l duci de nas cum vrei tu. Se crează o categorie de oameni dresați pentru o asemenea înfrânare a afirmării locale, prin forțe locale; se crează funcționari de stat care pun taxe îngrozitoare pe mica inițiativă; se încurajează lenea și necinstea în scopul manipulării  populațiilor spre doritul stadiu de consumator a ceea ce li se oferă, sau li se bagă pe gât.
Aici este durerea mea cea mare văzând, nu numai cum partidele existente pun botul și mușcă, rămânând slugarnice și mulțumite indiferent de doctrina pe care o afișează. Ci văzând, cu proprii mei ochi cum, într-un interval destul de scurt, propriul meu partid, creat pentru această categorie activă social, căutător de soluții pentru afirmarea unei asemenea clase de mijloc, se descompune. Am mai spus: Nu aveam eu meritul; ei au venit la mine știind că pentru vechea guvernare aveam bube-n cap dar, fiindcă eram doar un laș care scăpa din când în când câte o vorbă contra curentului, securitatea nu-mi găsea vreun motiv serios. Au venit la mine când se duceau să facă proclamații democratice la televiziune  și mi-au spus cu acel cinism  histrionic „să mă fac că lucrez” ca un dizident ce eram. Nu fusesem dizident decât, cel mult, citind lucruri care contraziceau marxismul; dar din ce știam și admirasem mai mult citind în tăcere, am făcut o mișcare bazată pe asemenea idei cinstite, care a devenit  partidul unor oameni entuziaști. Că mi-au spus „fă-te că lucrezi” și au vrut să-l facă în jurul ideilor pentru care eu pledam sincer, e altceva; m-a onorat și, bine înțeles că mi-am făcut visuri față de entuziasmul lor. Ca un împătimit șobolan de bibliotecă ce eram, selectam cu fervoare ce credeam că era mai bun din istoria ideilor politice pe care a scris-o această clasă de mijloc afirmând națiunile moderne prin capacitatea lor de a se înnoi și a se administra tot mai bine, spre un folos tot mai general. M-am dăruit atât de mult, încât nici nu mi-am dat seama că începusem să merg și contra curentului acestuia. A curentului din țara noastră, vreau să spun: Țara slăbită și de exagerările dictatoriale, din care abia a ieșit cu o societate lipsită de Dumnezeu și dispusă la orice fel de corupție, dar mai ales derutată de toate interesele mârșave care bântuiau așa zisa lume liberă. Interese ce și-au găsit imediat slujitori pe măsură în cei pentru care politica nu însemna decât șmecherie și înșelăciune. Și chiar pentru cei care învățaseră manipularea opiniei publice în fățărnicia existenței dinainte. Eu adunam, prelucram, cream și enunțam cu împătimire idei romantice de afirmare a inițiativei fiecărui om, iar ei, aliații mei, cei care vorbeau tot de binele țării, o vindeau pe bucăți și puneau taxe atât de mari pentru cei mici, încât omul se frigea cel mai tare cu propria-i inițiativă. Până când l-au învățat, sau l-au obligat să n-o mai aibă. Exact cum făcuseră cei cu colectivizarea.
Afaceriștilor le convenea materialismul cinic al marxiștilor, iar partidul meu s-a prăbușit mai repede decât se afirmase. Nu putea avea ecou nici la forțele finaciare mari, care vor să dirijeze totul, nici la consumatori blazați trăind pe marginea confuză a ilegalului și inculturii, a interlopului și a sărăciei, a consumismului absurd. Am abandonat, i-am lăsat pe alții mai tineri să încerce, dar n-a mai ținut. S-a tot scindat, până a dispărut „absorbit”de alte partide. Care, de fapt, nu sunt partide ci formații împinse de cineva de la spate spre a deruta electoratul și a obține răgazul prin care se instaurează noua ordine... Adică noua dezordine din care vor câștiga mai bine cei care speră  să se situezeze deasupra ei, dar nu-și dau seama că, până la urmă, explozia fatală îi va spulbera și pe ei.
În acest mod, iată-ne ajunși la o societate în continuă deteriorare... Politicienii se conduc după instinctele lor apucătoare uitând pentru ce au fost aleși; dar, cum am spus, mai rău: chiar și alegătorii uită penru ce i-au ales, tocmai pentru că s-au învățat să nu creadă nici o dată în promisiunile lor. O amnezie degradantă și periculoasă se dezvoltă și se instalează asupra întregii societăți care se descompune, se tot descompune, până ce va reajunge în cele mai stupide faze de primitivism, de subculturalism, de ignorare agresivă a valorilor afirmate și consolidate prin eforturile omenirii în decursul istoriei.
Cu o asemenea societate, unul ca mine nu are cum să se lupte pentru că și-a epuizat toate elementele morale de care s-ar mai fi putut agăța. Nu-mi rămânea, față de asemenea concluzii, decât să mă fericesc pentru faptul că, dincolo, în țara lui Leo, ideile mele politice, filosofia mea politică și conceptele mele de sociologie a culturilor specifice erau puse în practică. Să mă consolez cu gândul că, și dacă ele erau respinse de oamenii pentru care fuseseră gândite, și dacă omenirea accepta să aleagă doar între o anumită formă totalitară sau alta, eu trebuia să fiu mândru că mai aveam câinii cei bine dresați de mine, care-mi puteau duce ideile mai departe și puteau impune instaurarea lor într-o anumită parte a lumii. Libertatea e o problemă de gândire. Iar oamenii, când vor comoditate, nu mai vor să gândească ci doar să se-mbuibe, ne mai păsându-le că astfel decad. Dictaturile, fie ele militare sau financiare, le-au prins această slăbiciune și profită de ea până îi vor distruge. Așa că, să vreau și tot nu voi mai avea ce căuta aici.
Ca să fiu sincer, chiar mă gândeam să lichidez totul și, pentru cât mai aveam de trăit, să mă duc acolo, să-i cer lui Leo o mică funcție de consilier, sau de cercetător  la un Institut de științe politice, unde să dezvoltăm ideile normale ale democrației așa cum o poate concepe gena loială și corectă a nației canine, fără strâmbătățile din gena umană care au condus la ce spuneam. M-aș fi retras astfel acolo și m-aș fi afundat într-o asemenea cercetare, fără să mai trăiesc în mijlocul spectacolului stupid al acestei lumi în care, șefii unor state de veche tradiție democratică, se bat prietenește pe burtă făcând parte din aceleași conclavuri financiare cu tirani odioși, cu șefi de partide dictatorial-antiumaniste și cu aventurieri care au trădat valorile democratice de care făceau caz cândva, dându-și pe față arama plăcerilor și intereselor totalitare. Se pupă și se firitisesc între ei uitând de grava diferență de valori politice și acceptând stigmatul trădării aspirațiilor omenești în fața încâlcelilor financiare pe care le produc asemenea relații, fiecare având impresia că ar putea câștiga ceva de la celălalt... Aș fi scutit să mai asist la convulsiile unei asemenea lumi fățarnice și la masturbarea gazetărească ce crede că poate minți vorbind de scrutin electoral la Moscova și de dorința sinceră de ajutor american pentru problemele tehnice ale extragerii petrolului din Golf.
Era, totuși, norocul meu că, în vreme ce aici deveneam un suferind la vederea modului cum îmi erau călcate în picioare ideile și principiile, acolo, la ei, Leo îmi ridica statuie alături de reprezentanții de seamă ai familiei lui care, în condițiile degradării și deteriorării democrației umane, reușiseră datorită bioritmului lor de șapte ori mai rapid decât al nostru, să construiască acel stat cu adevărat democratic al câinilor. Să-l construiască repede, vreau să spun, câtă vreme eu mai eram în viață. Dumnezeu mă răsplătise asigurându-mi măcar un asemenea loc de refugiu.

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971