Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES Semnează:George Roca, Mihai Berca, Corneliu Leu, Mircea Popescu, Ion Coja, Mihaela Stroe, Constantin Stancu, Magdalena Albu, Alexandru Oblu, George Petrovai, Dwight Luchian Patton, Mircea Bunea, Viorel Martin, Jean Liviu Florian - Partea I
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea II
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea III
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea IV
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea V
SUPLIMENT PORT@LEU
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - Sărbătorit în familie
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - SĂRBĂTORIT DE PRIETENI
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea I)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea II-a)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE VENITE ULTERIOR
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…”
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…” - continuare
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI - continuare
Două studii despre spiritualitatea gândirii intelectuale de Stelian Gombos
Cinci recenzii de adrian Botez la N.N.Negulescu, Constantin Stancu, Mircea Dinutz, Radu Botiș, Ioan Enache
Studiul despre cancer al unui fizician român
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea III
 
 CAPITOLUL AL ȘAPTELEA

„Are și memorie auditivă, nu numai vizuală” –se felicita profesorul pentru studentul său invidiindu-l, fără să știe prea bine din ce motiv: Pentru că, a doua zi în zori, pleca spre locurile lui natale, sau pentru că o însoțea pe femeia aceea care-l preocupa din ce în ce mai mult și pe care, iată, chiar uitase să-ntrebe cum o chema, știind-o numai sub atributiva formă de „bomba sexi”... Bomba sexi cu care găliganul ăsta respectuos ce-i sorbea cuvintele ca la curs, reținănd totul: și distanța exactă și tenișii cu care călca pe traverse, avea norocul să călătorească spre așezarea aceea modestă, pe atât mai plină de praf pe cât împrejurimile îi erau mai pline de mocirlă, pe atât mai lipsită de haz pe cât viața oamenilor era mai banală și mai provincială, pe atât, pesemne, mai tristă și mai lipsită de interes astăzi, pe cât sărăcia și mizeria spirituală se accentuau...
Pentru că era un fost târg, foarte prăfuit și provincial, dar important ca legătură în mijlocul unei întinderi de sate și moșii care-și făceau acolo comerțul și aprovizionarea, perfectau tranzacții sau acte și-și plăteau dările, își aveau judecățile, doftoriceala, poliția, școlile din care copii puteau ieși ceva mai răsăriți, abatorul unde duceau vitele, morile și silozul unde-și puteau valorifica grânele, ceva depozite cu materiale produse industrial și ateliere ale meșteșugarilor mai pricepuți în comerț decât cei de la țară; mai aveau acolo rudele ce părăsiseră satul pentru a lucra în industrii mărunte, misiții de vite și cereale care-i dijmuiau și, desigur, jocurile de noroc sau locurile de petrecere mai atractive, mai de laudă, mai deocheate decât hanurile, chiar dacă erau mai costisitoare. Adică, printr-o asemenea anvergură, prin centrul necesar pe care îl reprezenta, fie ea și modestă, era localitatea de răspântie ce dădea locuitorilor ei o oarecare mândrie în ascendența asupra sătenilor, într-o viață, dacă nu bună în ori ce caz tihnită. Târgul era ceva, iar tțrgoveții se fuduleau în acele locuri unde se spune că, în afara rutinei nu se-ntâmplă nimic, distracția e promenada duminicală cu muzică militară, oamenii sunt cam aceeași, de schimbat schimbându-se numai militarii regimentului, familiștii au principii și prejudecăți iar tineretul se tot primenește de la o vacanță la alta, evenimente mai deosebite au loc rar, chiar dacă uneori, în zi de târg, apar jandarmi și agenți în civil și dau lovituri, dacă nu hoților de cai care știu să dispară din fața zorilor, măcar celor mai fraieri, pe care aceștia îi pun mâna a doua, ca să rămână-n obor cu animale furate de la cine știe ce depărtări, pe care ei n-au reușit să le vândă repede, până la venirea poterei.
Fudulia asta reținută, dar izbucnind la petrecerile un de omul se poate da mare, venea și din faptul că, asupra aparent liniștitei așezări, dăinuia acest miraj al cailor furați, al hergheliilor aduse noaptea la întâlnirea cu cumpărătorii la fel de nărăviți ca și hoții, al oborului plin de freamătul animalelor mânate-n goană din cine știe ce ascunzișuri și a mișcărilor rapide de înțelegere negustorească între personaje stranii și periculoase, ale căror trăsături se vedeau scurt, numai la fulgerătură, ca și luciul spinărilor de cai asudați ce-și schimbau acolo și stăpânii și direcțiile unde aveau să ajungă. Tot misterul noptatec plin de răsuflarea fremătândă a animalelor ce se ridica asemenea unui duh secret al străzilor și potecilor prin care ele erau împinse în tăcere, scârțâitul câte unei porți sau pocnetul neașteptat al unor uși de la case în care, pe ziuă, aveai impresia că locuiesc numai oameni cumsecade și cu frica lui Dumnezeu, accentuau misterul acestui loc adormit sub aparențele lui de tihnă tembelă și sărăcie lenevoasă, dar avându-și, mai mult simțite decât observate, anume nopți de veghe în care-l invadau mișcările crispate și tăcute ale unui alt fel de instincte. Al unor afaceri dure, al unor trăiri arzânde, al unor îmbogățiri rapide, chiar și cu morți misterioase care nu se puteau încadra în tagma crimelor, dar nici de la Dumnezeu nu  veneau cu adevărat.
 Dar toate astea, numai pe durata nopții; a unor anumite nopți în care vărcolacii înghițeau luna; a unor nopți din negurile cărora dimineața scotea la iveală lenevosul oraș blazat în toată resemnarea cuminților săi locuitori, umili sub soare, ca și cum niciodată n-ar fi fost mânate în hoțească strecurare pe lângă curțile lor umbrele năvălitoare cu freamăt ale nărăvașelor herghelii furate.
De la acești cai de furat al căror târg se înrădăcinase tradițional aici, unde se desfășura rapid, venindu-se cu ei noaptea și tocmindu-se la mijitul zorilor, pentru ca, în chilipir sau înșelați, cumpărătorii să dispară cu ei repede pe drumuri pierdute-n câmpie, iar vânzătorii să dispară cu trenul de dimineață, a rămas și atmosfera de mister a orășelului care, când ajungea sub lumina soarelui prăfos părea adormit într-o inerție lipsită de imaginație, de inedit și de orice impuls spre aventură, ascunzându-și bine ecourile vânzolelii de strigoi și fornăitului de armăsari puternici ce-l bântuiau în nopțile premergătoare târgului. Ieșea lenevos la lumină etalând doar moțăiala modestă a oamenilor ce nu se ocupau de afaceri, iar oborul ce trăise agitația cailor fornăitori mânați cu șoapte și șuierături, păstra numai urmele copitelor lor, care se ștergeau treptat sub călcătura celui de al doilea rând de cumpărători, cei veniți cu papornița la tărguială, cu ulcica pregătită să ia lapte proaspăt sau smântână, cu tolba de pânză ori ziarul vechi din care să-și facă pungă pentru grăunțe, bulgur sau arpacaș; târgoveți tocmind cu țăranii zarzavat sau legume, afumătură sau păsări, sau ouăle și brânza aduse de băbuțe colțoase, care țineau la preț până ce se ridica soarele mai sus și le podidea căldura. Din noptatecii cai nărăvași și plini de vână rămâneau doar gloabele aduse la vânzare cinstită alături de tăurașii pe care măcelarii îi plăteau și-i băgau direct la abator, de capre sau oi care puteau fi mulse și pe loc, de măgari încăpățânați prețuiți și tocmiți după dinți, sau berbeci pe care cunoscătorii îi căutau sub coadă ca să le vadă rasa. Depinzând de sezon, mai erau vânzătorii de pepeni, apoi de varză, apoi de cartofi care dormeau lângă marfă întinzând noaptea preșuri, argeșenii cu prune, muscelenii cu mere, mocanii cu miei, cu piei și cu lână, moții cu cioplituri, olarii și străchinarii trăgându-și singuri cărucioarele pline, țiganii pieptănari, lingurari sau zlătari lucrând cu fundu-n praf și negustorii aceia bizari, care vând rădăcini tămăduitoare dând și consultații, pe lângă barbugiii și cei cu alba-neagra care umblă cu taburetul pe umăr în căutare de clienți, precum și obișnuitele meserii de târg: plăcintarii ducând tava pe cap, bragagiii purtându-și marele ibric în  spinare, grataragiii afumându-te cu miros de mici, vânzătorii de nasturi, ace și papioate sau de planete binevestitoare extrase cu adulmecarea șoriceilor albi, telali cu marfa pe braț și hoți de cearceafuri furate cu pisica aruncată în rufele puse la uscat, frizerul care te tundea pe trotuar sau cârpaciul cizmar cu calapodul la îndemână, câte-o ghicitoare sau doftoroaie care în timpul liber fura găini ascunzându-le sub fuste, misiții de ocazie gata să-ți faciliteze o intermediere sau să-ți vândă un pont. Și oameni cu coșniță. Mulți oameni cu coșniță, dar care nu căutau ceva anume ci, mai degrabă, se-nvârteau pe acolo pentru spectacolul târgului, printre negustori improvizați, meseriași fără atelier, cărăuși și hamali tăcuți care așteptau să fie angajați, zmintiți care făceau nebunii pentru un bacșiș, cerșetori și falși ologi care numai în asemenea zile apăreau în oraș. Toate astea sub aspectul monoton al zilei larg desfășurate peste întinderea de bărăgan apăsat și aplatizat în lumina unei inerții cu totul contrarii misterelor nopții dinainte, noapte cu freamăte nărăvașe de herghelii împinse-n forță și tocmite rapid, într-o grabă mereu accentuată de ivirea zorilor, sub șoaptele, jurămintele și înjurăturile tocmelii în care fiecare voia, dacă nu să-i dea celuilalt lovitura, măcar să se elibereze de povara sa, unul scăpând de marfa vie și fremătătoare, altul pierzându-se cu ea în praful drumurilor și prin vadurile râurilor spre cine știe ce alte târguri sau afaceri, legați doar prin clipa aceea de primă lumină răspândită larg, când se pot vedea bine și animalele pe care dai banii, ca să fie de rasă, dar și banii pe care-i iei pe ele, ca să nu fie falși. Un fel de ritual rapid și sigur în mijlocul frumoaselor animale cărora le simți clocotul sângelui și între oameni cărora le simți crisparea grabei încheierii afacerii, pentru ca într-o clipă totul să zboare pe la ieșirile din obor sau să se ascundă în  buzunarele unora care dispar, iar, odată cu răspândirea acelui alb general din lumina zilei, oborul și întregul târg să-și  ascundă motivele de mândrie sfidătoare intrând în monotonia micului său comerț, orașul proaspăt trezit părând a nu avea habar de cele petrecute sub negrul general din întunericul nopții și totul rămânând sub misterul dubiului de a fi fost sau nu ceva real. Mister mare al acestui mic oraș căruia îi punea pecetea unor eresuri de neconceput la lumina zilei, ca și cum toată agitația din trupurile cailor furați și zgomotele înfundate ale aducerii lor prin noapte, era numai de natura viselor acelor provinciali tihniți în modestia nevoilor lor, pe care-i  vedeai făcând mici cumpărături și căscând gura în zilele de târg, sau, îmbrăcați de Duminică ieșind la promenada unde numai tineretul se schimba de la an la an apărând de sub tuleie noi mutre de adolescenți, iar de sub părul scos dintre moațe și pieptănat cu grijă, cele câteva adolescente fragede care aveau să se coacă destul de repede îngroșănd rândurile nevestelor, ale domnișoarelor nemăritate sau ale logodnicelor părăsite care-și iau lumea-n cap și dispar din urbe.
Existența cailor, însă, trecerea lor pe acolo, constituia un  adevărat mister al nopților fără lună, ca o fantasmă de necrezut la lumina zilei, dar care-ți dădea dreptul în forul tău intim să ai acea sfidare fudulă a deținătorului unui eres.  (descriu, mai incolo, legând de misterul prezent, o noapte din asta cu personaje misterioase și herghelii care invadează orașul, dau freamăt deosebit oborului și dispar apoi răspândindu-se în câmpiile largi din jur) . Părea mai mult o legendă din care rămăsese după război doar cultul cailor frumoși pe care-i aveau la docarele lor câțiva dintre proprietarii din jur și glumele practicate la cele două evenimente anuale care spulberau pentru câteva ore amorțeala specifică: Defilarea de ziua națională și deschiderea sezonului de vânătoare la iepuri, mistreți, prepelițe și alte păsări cinegetice, deoarece dropiile, despre care se spunea că mai existau prin mărăcinișurile din depărtări, erau ocrotite prin lege.
Legată, deci, de frumusețea cailor, așa cum erau cei din basmul de noapte pe care-l trăise cândva orașul, era povestită mereu întâmplarea mai recentă cu renghiul jucat unui maior cam fanfaron ce fusese cândva la comanda divizionului de artilerie călăreață care, după regimentul 44 de infanterie, ocupa cea de a doua cazarmă din preajma localității, cea de pe dealul unei foste redute, culme solitară constituind singura ridicătură pe pământul din zonă. Aceasta producea ecou, așa că uneori se auzeau în oraș comenzile instrucției de acolo sau goarna; nu atât cea de dimineață, când lumea era mai agitată, cât cea a stingerii la timpul căreia, căsuțele străzilor de la poale erau cuprinse de tihna înserării și nu le mai tulbura nimeni, decât răvășeala scurtă a galopului în care, urmat de-o mică suită, maiorul părăsea cazarma și își încheia ziua astfel, trecând cu fală, ca o vijelie, spre casă. Pentru ca apoi, tihnit, la pas, suita să se-ntoarcă-napoi ducându-i  la grajduri calul cu hamuri strălucitor bătute-n bumbi de metal... Era mândria lui, fala lui, față de infanteriștii care făceau drumul spre casă pe jos, în căruțele incomode ale aprovizionării unde îi pudrau resturile de făină, sau cel mult în atașul unei motociclete care-l putea duce numai pe comandant. Așa că, rivalitățile dintre arme fiind mari, iar aroganța elegantului maior care vorbea oricui de sus fiind bine cunoscută, de la privirea ironică la modul cum își șfichiuia, ușor dar ritmic, carâmbul cizmei cu cravașa, nici renghiul jucat nu a ținut seama de menajamente, provocându-i-se pentru aceasta chiar cambratul cal pe care-l călărea la defilare.
Cu somitățile urbei pe treptele primăriei, fanfara și corurile reunite pe celelalte trepte, ale tribunalului și populația înșirată pe trotuarele porțiunii de șosea numită bulevard, orașul primea defilarea copiilor, a gimnaștilor de la gimnaziu, a cercetașilor și a premilitarilor în ordinea stabilită de guvernarea care militariza țara, pentru ca încheierea să o facă adevărata defilare armată, cu pas apăsat și aliniere cazonă, cu elementele de armament ușor purtate de infanterie și cele grele, de mândria calculelor balistice trase de caii artileriei călărețe cu militari încremeniți în șei sau pe afete. În fruntea acestora, pe calul său superb, a cărui crupă reflecta străluciri într-o coafură de carouri pomădate și presate cu multă știință, venea drept în șea maiorul,  neclintit în salutul de onor dat asistenței care aplauda din ce în ce mai tare făcându-i tot felul de semne, tot mai tare, extrem de tare, entuziast și-n aplauze și-n semne, făcându-l și mai mândru, și mai de nemișcat, și mai drept, și mai încrezător în superioritatea sa!... Până când, cotind în locul terminus ca să-și felicite divizionul și să-i dea drumul pe străzi ocolite spre cazarmă, când să descalece, se lovi de ceva. Era falusul armăsarului pe care dușmanii îl excitaseră ușor cu metoda clasică de a-i înfige un pai în fund. Un falus arătos, care trezise toate gesturile entuziaste ale celor de pe margine; toate grimasele celor cărora el, nemișcat în șea, le dădea onorul... Fapt pentru care, când și-a obținut mutarea, maiorul și-a trimis la gară ordonanța cu bagajele, iar el, demn în damnarea sa, a călărit cu suita care-l conducea pentru ultima oară, până la următoarea stație de cale ferată,  pentru ca nu cumva vreo altă glumă cazonă să se adauge la finalul acestei povestiri rămase în tradiția orașului.
A doua întâmplare, tot cu caii deveniți simbolul locului, s-a întîmplat și mai de curând, sub guvernarea raională a tovarășilor, deci a apucat-o chiar și el atingând o vârstă la care putea s-o savureze: Comunismul fiind la putere, chiar dacă, de folosit, foloseau numai unii, totul se făcea în devălmășie și în asociație; iar posturile de conducere erau încredințate, bine înțeles, unor serios verificați responsabili raionali, admiși numai după o anumită proveniență. Așa s-a întâmplat cu acel carierist secretar cu propaganda care, cunoscând plăcerea pentru vânat a tovarășilor parveniți în posturi de conducere, s-a zbătut să ajungă președinte al Asociației raionale a vânătorilor și pescarilor sportivi , A.G.V.P.S, ca să se evidențieze organizându-le vânători pe plac, cu tot aparatul de propagandă de care dispunea. Nu țintea el prea bine, dar era ambițios; pusese o cooperativă să facă uniforme vânătorești pe care le vindea în rate convenabile și publicase chiar în revista Asociației un articol teoretico-informativ intitulat: „Marx și Engels vânători și pescari” și, încet, și-a impus faima de a ști să facă cele mai frumoase petreceri de deschidere și închidere a sezonului de vânătoare la care reușea să aducă tovarăși tot mai sus-puși. Primirea cu lăutari și băutură îi băga bine în priză; trăgători de elită erau instruiți să stea în spatele fiecărui tovarăș lovindu-i ținta exact cu o secundă înainte de a a apăsa acela pe trăgaci, în așa fel încât împușcăturile sunau laolaltă cu un fel de recul; formațiile sindicale locale de la banchetul final aveau un întreg repertoriu vânătoresc; iar trofeele cu care se pleca acasă le avea gata pregătite  și lăcuite încă înainte de împușcare. Ca să nu mai vorbim de acutele cornului de vânătoare din care se sunau pauzele pentru gustări alese... Era imbatabil și, conform obiceiurilor din socialismul multilateral dezvoltat, invidia la adresa carierei lui creștea necontenit, până când a adus și plata răzbunătoare:
Cu pregătiri susținute și o regie bine pusă la punct s-a ajuns la ziua inaugurală când, din centrul orașului, cu fanfară, pălării și veste vânătorești, înconjurați de gonaci, au pornit în detașament vânătorii avându-l în frunte pe președinte călare pe iapa lui sură cu care urma a face ocolul spre a verifica tufișurile cu iepuri, ghiolurile cu becațe, mocirlele cu mistreți, plantațiile cu fazani și chiar viile care atrag vulpea. Din șea, el saluta corurile sindicale care atacau arii din operetele cu vânători, dădea comenzi cornului care răspundea tenor, făcea semn mașinilor în care cei comozi o luau îninte și, încet, în buestru, spre a nu forța mișcarea pedeștrilor din spatele său, se îndrepta mândru spre ieșirea din oraș, totul decurgând conform planificărilor prevăzute. Numai că, din grajdurile comunale ce se aflau la margine, alături de insemnele orașului spunând călătorilor „Dum bun/Bun venit”, poate din proprie inițiativă și impuls, dar mai degrabă incitat de cineva cu obișnuitul șomoiog ce i se dă pe la nări spre întărirea atracțiosului miros ce-i vine din chemarea iepei, un armăsar comunal de viguroasă prăsilă  i-a ieșit în întâmpinare. Asta l-a făcut s-o ia la trap, ca să evite incidentul. Un trap nu prea îndemânatic, în care călărețul se poticnea de frică, în  vreme ce armăsarul se-mpiedica de mătărânga ce-i zvâcnea sub burtă. Un trap aproape la mustață în care, armăsarul cu nările fremătânde, își lansa din când în când șuierele nechezatului dezvelindu-și zâmbetul cu dinți lați prin voluntara răsfrâgere a buzei de sus... Părea un zâmbet adresat mai mult călărețului decât iepei, ca o propunere de a face schimb, adică de a coborâ lăsându-l pe el s-o călărească. Zâmbet, putea fi considerat; dar era poruncit imperativ prin  posesivul nechezat.
Atunci, președintele vânătorilor și pescarilor sportivi a dat în galop. Și-a galopat, a galopat, cu armăsarul după el, crezând că scapă, în vreme ce, acela, cine știe ce măscări încerca, fiindcă sărea pe ei când îi ajungea din urmă și dădea chiote înfuriate când călărețul îi smulgea iapa ducând-o mai înainte. Fapt pentru care, și cei din mașinile care ajunseseră înainte, și vânătorii cu gonacii care veneau pedestru pe urmă, au început a urmări cu din ce în ce mai multă teamă și emoție întinsul galop ce se desfășura în cercurile largi ale câmpiei. Cu interes și sperietură, în același timp; cu frică și curiozitate; cu nerăbdare și groază; cu stupoare și durere pentru ce i se putea întâmpla victimei umane, dar pofticioasă dorință de spectacol față de ce făceau triumfătoarele animale... Până când, iapa călărită și armăsarul ce tot tânjea s-o călărească au încremenit într-un punct fix unde oamenii, de abia când au mai reușit să se apropie, au distins cu greu faptul că exista și președintele. Pentru că, sub amenințarea copitelor armăsarului înfipt în iapă pe picioarele dinapoi, el părăsise șeaua cățărându-se tot mai sus pe coamă, apucând urechile iepei și ghemuindu-se între ele, cât mai strâns, cât mai chircit, spre a nu le deranja voluptatea mișcării matrimoniale. Ba, conform pozei făcută de unul mai prompt dintre cei veniți cu mașinile, prin zâmbetul lui umil și înfricoșat în ghemuiala aia pe gâtul iepei și cu nările mari ale armăsarului suflându-i în ceafă, spuneau unii șoltici că președintele părea să-ncerce a se salva cu gestul slugarnic-politicos de a le ura însurățeilor ce-și epuizau focul „casă de piatră!”, ca unul ce venise cu darul ...
Astfel, pe lângă fatasmele  nopților cu hergheliile  misterioase și dubioșii oameni ce le mânau invadând întunericul orașului doar pentru un scurt și neclar popas din care dispăreau odată cu zorii, și-a pus asupra lui amprenta și cea de a doua anecdotică istorie cu cai, în care personajul, fiind un carierist mărunt, parvenit în epoca marilor parveniți ce se înnobilau ca vârfuri prin care clasa muncitoare se spunea că își rezoarbe avantajele aduse de socialism, nu a părăsit orașul cu gestul cavaleresc de onoare din demodata educație rafinată a maiorului. Ci, cu mârlană insolență, a continuat să fie bun în grad acolo unde îi distra pe ștabi nu numai cu chiolhanuri bine organizate, ci și cu amuzamentul aventuroasei lui întâmplări, pe care era pus s-o reediteze cu unii nou veniți. Iar când, într-un accident de vânătoare, alicele din arma unui tovarăș sus pus i-au ciuruit boașele, el a fost mulțumit că i s-a interpretat aceasta drept sacrificiu pentru partid. Gestul de a nu face caz fiindu-i apreciat, fără a da atenție faptului că unii mai răi de gură începuseră să-i spună „Alicoiu”, el a ajuns în consiliul central al bogatei și boieroasei Asociații unde se răsfățau tovarășii.


CAPITOLUL AL OPTULEA

Astfel se legănau între glumă și mister poveștile cu cai ce produseseră blazonul orașului în a cărui heraldică, pe scutul împărțit în trei culori, două sus și una mai mare jos,  se aflau un snop de grâu și o barză cu pește-n cioc, simbolizând bogăția lanurilor și a mocirlei, iar dedesubtul acestora un armăsar de argint pe fond albastru, simbolizând și frumusețea cabalină ridicată-n două picioare, dar și arginții pe care-i aducea urbei majestuosul patruped.
Profesorul Ștefoiu-Mocirloaia cunoștea prea bine aceste semnificații, chiar el fiind autorul care a conceput un asemenea blazon pentru unul dintre primarii cu care se împrietenise pe vremea când venea aici cu premierele filmelor la care el semna imaginea, de se lăsa cu un asemenea chiolhan, încât actorii îl întrebau mereu când îi mai prezintă pe-acolo. Era un primar ceva mai descuiat pe care-l ducea mintea să se gândească și la așa ceva; iar el, chiar dacă era artist al jocului de lumină și culoare prin lentilele obiectivului, viziune grafică avea; așa că a pus mâna pe creion și a trasat scutul cu o imaginație romantică,  mai ales că primarul, om al locului, își amintea de frumoasa femeie care făcuse senzație în vremurile când generația lui ajungea la maturitate, ba se găsea și un fel de rudă cu ea cu toate că n-o știa decât din povestirile invidioase ale mătușilor. Dar, pentru că taifasul despre acea perioadă și despre frumoasa femeie ce căpătase faimă peste marginile localității avea loc la un pahar de vin, profesorul s-a ambalat sau, poate, chiar și-a închipuit-o ieșindu-i în cale ca odinioară, cu mersul ei de regină, cu zâmbetul ei misterios provocator. Bând îndesat, ca și cum asta i-ar fi apropiat-o și încingându-se mocnit în vreme ce amândoi o evocau adăugând detalii din cele ce o făcuseră celebră, din cele ce o caracterizau intim sau public, sau din cele pe care le adăugase apoi legenda, Ștefoiu-Mocirloaia deveni nostalgicic și rău de tot sentimental, mărturisindu-i primarului mai tânăr că o iubise enorm pe cea care spunea acela că-i era un fel de rudă. Dar îndatoritorul primar, respectându-l sincer, însă încingându-se și el în evocarea celebrității cu înrudirea căreia se mândrea, nu a dat atenție informației subiective privind iubirea celui cu care stătea de vorbă, ca și cum lucrurile importante de discutat erau despre femeie. Nu l-a încurajat să lărgească mărturisirea, așa cum le-ar place celor care și-o încep și nu a reacționat pozitiv față de sentimentele lui, adică nu și-a manifestat interesul pentru persoana profesorului amintindu-și-l în vreun fel în peisajul local al epocii, sau încercând să reconstituie faptele prin niște dulci detalii ale amintirii ce l-ar fi consolat pe acela. Ci, politicos cu umplutul paharelor, dar insensibil la amintirile ce-l tulburaseră pe emoționatul bărbat de lângă el, a continuat să-și  amintească doar de femeie. A vorbit chiar și despre fotografiile ei, fără să-i pese că tocmai celălalt era cel care i le făcuse punându-i în valoarea iluminării chipul iubit, mângâindu-i frumusețea în lumini și umbre sau retușându-i contururile; a reiterat bârfele din oraș, a pus cap la cap informațiile venite apoi din străinătate, a fost foarte atent să-i răspundă la toate întrebările și să-i dea toate detaliile pe care le știa, dar fără să remarce că interesul bietului om venea doar din dureroasa dorință de a și-o aminti. Fie ea sub orice chip, dar a și-o aminti; chiar și cel bârfit, dar a și-o aminti; chiar și cu răutățile celor ce nu ajunseseră la frumusețea ei, dar a și-o aminti!... Și, fără să-i pese, sau, mai degrabă, fără să realizeze ce rană adâncă răscolea în sufletul unui om pe care credea că-l respectă, a compilat apoi ceva informații ce veneau despre ea din lumea largă unde continua să-și pună la picoare bărbații; cât mai mulți bărbați cărora, bine-nțeles că știa să le avanseze mici favoruri lăsându-le speranțele deschise, dar luându-i în serios doar pe cei bătrâni și bogați cu care se căsătorea moștenindu-le averea.
George Ștefoiu-Mocirloaia, marele maestru al imaginii cinematografice în care se trezise sentimentul frumuseților prinse pe peliculă tocmai pentru că o fotografiase pe ea și lucrase la desăvârșirea portretelor ei, turna în gură, setos, paharul pentru care-i mulțumea primarului că i-l reumpluse și scotea, tot pe gură, punându-le  în fața celuilalt, pe masă, mărturisiri fierbinți pline de fascinația amintirii. Iar celălalt îi mai turna, politicos, dar neatent la durerea lui, cel mult consolându-l cu afirmația că „ de una ca ea, ehe, mulți s-or fi îndrăgostit!”... Până la urmă, profesorul s-a mulțumit cu faptul că avusese cum să-și descarce sentimentele și nu s-a supărat; ba dimpotrivă, a început să se bucure punându-l pe acela să repete unele amănunte despre evoluția în timp a iubirii vieții sale, despre bărbații bogați pe care i-a moștenit sau cei pe care îi făcea să o dorească în continuare; și a început să se simtă el fericit de fericirea ei, discuțiile cu primarul mergând strună pe această temă, deoarece acela intențona să o aducă în țară ca pe o fiică de glorie cu care ne puteam mândri și să obțină astfel ceva avantaje pentru localitatea sa... Din acest motiv și-a făcut de lucru mult cu blazonul orașului, căutând prilejuri de a veni cât mai des în localitate, mânat de dorința și plăcerea de a mai afla câte ceva, sau, măcar, de a și-o aminti provocându-i pe localnici să povestească despre ea. Așa că, atunci când primarul l-a anunțat bucuros că se aprobase propunerea blazonului, a fost trist. Dar nu pentru că autoritățile superioare nu fuseseră de acord și cu coroana treflată, ca de comitat, pe care el o așezase deasupra celor trei culori ale scutului, reprezentarea rămânând fără acest element de înnobilare care ar cam fi forțat lucrurile, ci pentru că se termina motivul venirilor lui dese acolo și, mai ales, a speranței că, măcar din discuțiile cu diverși, ar fi putut da de urmele ei.
A participat la banchetul prin care se lansau insemnele, a primit felicitările și mulțumirile de rigoare, dar s-a îmbătat atât de rău încât, vară frumoasă cu cer înstelat fiind, a bântuit toată noaptea pe străzi și străduțe cunoscute sau necunoscute, ca și cum ar fi căutat urmele hergheliilor furate care, uneori, populau fantomatic întunericul lor, pentru a se topi odată cu zorii. Și, în ciuda faptului că era cetățean de onoare al urbei, având rezervată cea mai bună cameră din hotelul stadionului de divizia C, acei zori l-au găsit dormind îmbrățișat cu statuia eroului din primul război mondial care aruncă grenada. Mângâind moletierele de bronz ale aceluia, se simțea ca și cum ar fi stat la picioarele ei, mângâindu-i-le într-o voluptuasă regăsire.
Pentru că fusese mare poveste de dragoste între ei!... Mare, romantică, plină de neînțelesuri și de dramatism... O poveste cum se aprinde numai în speranțele unui june abia ieșit din adolescență, dar care poate fi temperată numai de o femeie cu practică, al cărei calm  venit din convingerea experimentată că poate obține de la bărbați totul, o face să fie cu el senină, răbdătoare , înțelegătoare, ne intrând în intimități dar dăruindu-i toate calineriile vorbelor acelora de răsfăț mângâietor, prin care rostirea ei puțin nazală, ca a unei făpturi care, din dragoste, îți vorbește și prin căldura răsuflării, parcă torcea cuvintele ca o pisică răsfățată.
Și ochii ei alungiți, cu un iz puțin oriental, tot de felină răsfățată erau, alintându-se și mângâindu-te, mângâindu-te și alintându-se, într-un joc de făptură femeiască nedeliberat, venind dinlăuntrul ei, din adâncul genei ei de amantă perfectă pe care n-o rușinează deloc un asemenea atribut; ba, dimpotrivă: cu instinct și firească vocație și-l pune în valoare dăruindu-se cât mai multora și cât mai des, ca și cum ar fi scos dintr-un corn al abundenței bucurii pentru fiecare. Astfel, ajungând să scoată și pentru el, adolescentul topit de emoții, instincte și visul unor dorințe care se întruchipau într-o asemenea femeie. (atentie: aici si in permanența, schimb și asemănări de atribute cu bomba sexi, a cărei mătușă se dovedește până la urmă a fi)
Cu dragostea pentru ea și-a trecut el pragul dintre adolescență și junețe, cel prin care Gigel, băiatul împătimit de fotografie a devenit  Geoge, artistul căutat pentru portrete expresive care te făceau să semeni cu actorii italieni lansând croieli și pieptănături provocatoare. Cu una dintre fotografiile făcute ei, și-a trecut și pragul dintre amatorism și profesie, obținând un mare premiu la cel mai important concurs de portrete fotografice, prin asta stabilindu-i-se destinul și ducându-se, în loc de medicina veterinară unde ar fi avut o bursă dacă semna angajamentul să revină apoi la ferma de vaci din apropiere, la proaspăt înființata facultate de cinematografie. S-a realizat, deci, în diverse direcții, numai în cea privind dragostea ei, nu... Asta era suferința!... Pentru că a iubit-o nebunește; atât de nebunește  încât era fericit chiar și cu faptul că ea îl accepta drept confident și purtător de mesaje al amorurilor pe care le avea cu unii dintre cei mai grei bărbați maturi. Dintre care unul chiar s-a sinucis pentru ea, sau a fost împușcat de nevastă, provocând prin asta și plecarea ei definitivă. Tocmai când speranțele lui deveniseră mai mari, mai certe, ea începând să-l sărute altfel, într-un mod în care i se simțea împătimirea de ființă derutată, apelând la brațele lui de bărbat care începea a putea fi capabil s-o ocrotească. S-a măritat cu primul student negru care i-a ieșit în  cale și, din tribul unde o dusese acela ca să hrănească antilopele și struții familiei, a sărit direct la Las Vegas unde un miliardar bătrân i-a făcut o firmă de cosmetice.
Dar povestea asta trebuie luată  de mai înainte:
De la amintirea vremurilor frumoase, înfloritoare de după primul război mondial când o arătoasă văduvă tânără moștenind atelierul de covoare orientale al soțului ce fusese mai vârstnic, a dus o viață duplicitară punând pe gânduri și rivalități mulți bărbați, militari în uniforme frumoase, moșierași, tineri titrați ce se plimbau prin funcții administrative. Știa să-și facă dorit trupul ei, cu toate că avea și alte oferte: În atelierul moștenit alegea fete frumoase ca să le-nvețe meseria mângâierii culorilor de lână răsfățată în nodul covoarelor iar, la o anumită oră sosind invitații, începeau discrete petreceri din care nu răsufla însă nimic vulgar, câte un una dintre fete, doar, din când în când, făcând o partidă bine aleasă cu unul dintre aceia. Pe când ea, doar își etala provocator nurii, dar îi refuza pe rând, cu aceeași superioritate de a oferi fetele, dar a nu permite să se ajungă la propriu-i trup. Într-un târziu, de abia, s-a aflat că, încă de pe vremea când îi era în viață soțul, ea trăia un amor constant și frenetic în combinația c-un tânăr politician, familist care nu putea divorța findcă-și susținea cariera prin socru.
Cu toate că acest om de carieră era chiar tatăl copilului pe care ea îl făcuse în cadrul căsniciei cu bătrânul, nimeni nu știuse multă vreme de această legătură, în afară de ei doi și soția acelui bărbat important care păstra aparențele și nu voia să cedeze. Făcuse totul pentru asta: de la amenințări către ea, la îngăduință față de el, relațiile în trei rămânând astfel într-un discret statu-quo. Iar ea, tânăra văduvă căreia realul bărbat nu-i murise niciodată și îi era alături, se răzbuna față de mândria celeilalte de a păstra formala căsnicie cu un deputat, forțând nota de a-și afișa viața libertină. Pe care doar aparențele ei de patroană a unui loc de petreceri cu fetele aduse la ucenicie insinuau că ar fi dus-o. De fapt, se iubea cinstit cu deputatul, iar plăcerile celor care îi vizitau rafinatul stabiliment erau limitate. Acesta funcționa doar în timpul săptămânii, duminicile fiind rezervate pentru ea și iubitul ei constant, serviți de fetele educate în discreție și dragoste pentru patroana care avea îndemânarea și autoritatea de a le da mai mult pe la nasul clienților și a-i încurca cu ele. Fapt atestat  prin partidele bune pe  care le făceau multe dintre fete, bine învățate, ca pe vremea lui Napoleon, să promită totul oricând, dar să dea numai după trecerea pe la altar.
Petreceau oamenii, dar când se credeau mai fericiți, li se punea problema de încredere. Din acest motiv, atelierul ei ascunzând mereu tentațiile unui misterios salon de plăceri pentru cei care se dovedeau a fi generoși cumpărători de covoare, era și locul unor izbucniri brutale din partea mârlanilor cu bani care, plătind gras, credeau că puteau cumpăra totul; dar erau puși imediat la punct de bărbații stilați care, tânjind după nurii ei, sau ai fetelor, erau clienți constanți cunoscând limitele și ritualul petrecerii. Chiar dacă se auzea în oraș, împricinatul fîcând scandal, sau ajungând să fie pus la punct de autoritățile care țineau cu fetele, ea știa prea bine să sfideze asemenea situații; și se mândrea că era nașă de cununie a foarte multora dintre ucenice.  Se spunea că-l avea în soldă chiar și pe un tâmpit de medic militar care nu era bun pentru soldați, dar știa să le coasă la loc pe fetele care greșiseră. Iar la câte o nuntă când ginerele era un băiat promițător, ca venind din partea aceluia și nu a ei, naș bărbătesc se anunța a accepta să fie domnul deputat – iubitul ei care-și avansa cariera politică prin acceptul soției ce nu concepea divorțul.      
Printr-o asemenea nuntă s-a aflat mai mult despre relația lor, devenind evident faptul că deputatul venea la sfârșit de săptămână în fief, dar nu poposea în patul conjugal, ci într-al ei, care special pentru asta făcuse pauza de program al atelierului la sfârșit de săptămână. Ba, de la o vreme, acolo au început să se desfășoare și discuțiile ceva mai secrete, mai ales prin măsurile și mișcările politice la care conduceau, dintre frecventatorii clubului de partid al cărui lider era respectivul. Oamenii se obișnuiseră cu lucrul acesta, iar cei care aveau nevoie de sprijin, intervenții sau pile, căutau să obțină bunăvoința demnitarului mai degrabă prin ea, decât bătând cu plocoane la ușa nevestii legitime. Misterul femeii se amesteca cu misterul puterii și cu misterul manevrelor politice, înfășurând în aburii săi a doua trăsătură ocultă pe care o căpăta mica așezare, alături de misterul hergheliilor furate care o bântuiau noaptea.
În acest mod s-a țesut pentru oraș și un miraj al iubirilor misterioase, întreținute de niște femei fatale la care râvneau mulți bărbați, planând întotdeauna un secret în legătură cu cel care era preferatul. În acest mod, eresul cailor noptateci, cu herghelii aduse de aiurea doar pentru a bântui străzile nopții, dispărând la ivirea zorilor în care parcă-și topeau prezența acoperind totul cu imaginea amorțelii resemnate lenevoase și banale din deplinătatea zilei, și-a găsit rezonanță în cealaltă odisee, a femeilor pline de o iubire implicată-n aventuri secrete, ce le făceau pe ele însele să constituie un mister.
Pentru că puternica frumoasă femeie, aleasă cândva de patron exact dintre fetele venite să învețe gingașa meserie ce trebuia făcută cu degete fine, capabile să-nnoade firul mângâindu-l și răsfățându-i culoarea, era generoasă cu ucenicele ei învățându-le să fie mângâietoare și-n meserie și-n dragoste; dar ea, ea personal era dură păstrându-și secretul și frângând multe inimi care i s-ar fi așezat la picioare. Avea, împreună cu omul important pe care-l iubea o fată pe care-o țineau departe, spre a fi educată bine la un cunoscut liceu cu internat îngrijit de maicile unui ordin mănăstiresc; iar aceasta venea în vacanțe tot mai frumoasă, tot mai cizelată și la fel de arătoasă ca mama ei, începând, când erau împreună, să arate ca două surori.
Două surori, sau două prietene; oricum, un cuplu feminin pregnant, elegant și prestant, după care toată lumea întorcea capul, bărbații mai pofticioși scăpând și câte un oftat. Era o plăcere pentru intimii discretului salon să le admire cum patronau și dirijau petrecerea completându-se una pe alta în calinerii, având delicatețea de a nu respinge când stăvileau pretențiile exagerate,  știind cu toate armele să pună un bărbat pe jar, până dădea totul. Iar asta s-a petrecut destul de repede cu mai mulți intrați în competiție, înghesuindu-se să-i câștige favorurile, întrecându-se și-n daruri și-n a se minuna cum înflorise deodată făptura care până mai ieri  stătuse ascunsă în șorțul de școlăriță... Mulți, mulți se perpeleau; mai tineri sau mai în bărbăție, dar știind să aprecieze exemplarul rar, cum numai mama ei mai fusese la vârsta când o aducea pe lume. Mulți și dornici, cărora le-a luat-o înainte un june locotenent, dintre cei supli de la divizionul de artilerie călăreață, care n-a mai avut răbdare așteptând-o pe fată să revină în vacanță și, luându-și permisie, s-a-mbrăcat în civil ca să nu impieteze  în vreun eventual eșec uniforma, a pornit spre orașul cu liceu de fete de înaltă clasă și a răpit-o din internatul maicilor supuse rigidului ordin călugăresc, fugind împreună într-o lună de miere secretă, de unde au trimis mamei și deputatului scrisoarea în care-i rugau să-i căsătorească. A fost o nuntă la care a participat tot orașul, călcându-și pe inimă chiar și cei cu prejudecăți și nas pe sus din motive de obârșie și castitate familială. O nuntă care a bucurat și a împăcat toate categoriile lumii bune și și-a purtat multă vreme povestea prin prostimea care căscase gura. Chiar mai multă vreme decât a durat căsnicia; pentru că, transferat prin influența deputatului într-o unitate mai mare, dintr-o localitate mai mare, unde fata să-și urmeze rostul și să-și poată da în particular examenele de absolvire, locotenentul a scos-o în lume, la cercul militar și la marile baluri în care instinctul ei a făcut-o să se remarce, să strălucească, să domine, să fie dorită de bărbați importanți, până când l-a lăsat pe locotenent pentru un maior nu mult mai vârstnic, bine cunoscut prin cariera fulminantă. De aici, după încă doi ani în care a circulat mult la București pentru examenele la o școală superioară pe care a avut ambiția să n-o abandoneze, ajungea soția unui conferențiar universitar care o aducea definitiv în Capitală unde, cândva, l-a reîntâlnit, ajuns colonel la excepțional, pe unul dintre ambițioșii ofițeri din vechiul divizion de artilerie călăreață care, așteptând-o și el pe vremuri să se-ntoarcă-n vacanță, suferise mult când camaradul său, locotenetul, avusese cu întâietate inițiativa de a se duce și a o răpi din internatul de la maici. Așa că perioada căsătoriei cu conferențiarul universitar prin strădania căruia și-a luat și diploma, a marcat singura ei nuntă cu un civil, cea cu colonelul, care, de fapt, fusese și preferatul de prima oară al mamei ei, subliniind o revenire în orașul natal. Care le-a pregătit prelungite petreceri pline de fast, în nopțile cărora, toată populația și autoritățile fiind prinse cu dansul, cu darul sau cu căscatul gurii, se povestește că, în obor, s-au făcut mai multe tranzacții cu herghelii furate, decât într-o vară întreagă. Petrecerile au fost fastuoase, iubirea regăsirii era mare și avea toți sorții de izbândă, soacra era fericită având un ginere pe care de mult îl preferase, un copil a venit pe lume, creșterea lui alungând tristețile din timpul războiului și, încă tânărul tată capabil s-a întors acasă cu grad de general tocmai de peste munții Tatra, unde întoarcerea armelor îi împinsese spre cucerirea Berlinului. Se întorsese însă mai târziu decât momentul critic; deoarece, la petrecerile din garnizoana Bucureștilor, de unde el lipsea, petreceri care sărbătoreau pacea de aici și triumful aliaților acolo unde el înainta cu frontul, ea cunoscuse un ofițer american de la Misiunea Aliată de Control, declanșându-se o brutală pasiune bruscă ce a trezit în urmașul vagabonzilor căutători de aur străvechile instincte de imigrant care se simte lipsit de rost în primitivitatea dură a vieții de acolo și visează să-și aducă nevastă de pe bătrânul continent.
Generalul a suferit foarte; a încercat s-o împiedice pe orice cale, s-a obligat să-nchidă ochii față de relația propriu zisă și măcar să-ntărzie lucrurile știind că Misiunea Aliată va pleca, dar n-a reuși să-mpiedice categorica cerere de divorț. Atunci a făcut apel disperat la soacra a cărei dragoste și încurajare o simțise. A invitat-o la București, la o masă de restaurant unde să se adune toți ca să salveze situația creată și să împace lucrurile. Dar fiica ei, nevasta tulburatului general, a venit cu americanul, tocmai pentru ca, în fața mamei și a părăsitului soț, să-i arate întreaga dragoste. Până la vreo nouă aventură, dacă va mai avea în viața ei, care se promitea bogată prin averea de peste ocean. Iar mama, cunoscând pesemne ce fioruri tainice, de amantă cucerindu-i pe bărbați exact prin faptul că li se dăruiește cu împătimire, moștenise de la ea trupul și ființa fiicei, a ridicat din umeri către general a neputință și implacabil. Ca și cum i-ar fi spus că celălalt era și tânăr, avea desigur și moștenire de vreme ce era american!
Sau, poate că n-ar fi vrut să-i spună chiar așa ceva; dar, obsedat, generalul asta a înțeles și, obișnuit a avea în strategie un plan de rezervă, a cerut să se umple paharele, a pus o bancnotă  impresionantă în arcușul starostelui de taraf indicând melodia și, în vreme ce lăutarii atacau șlagărul: ”Sa nu ne despărțim / Și viața mea, s-o leg de-a ta...”, s-a aplecat sărutând tâmpla femeii pe care o iubise enorm și a lipit de ea pistolul, trăgând. Iar când șlagărul ajunsese la: „... Un vis frumos trăim, / Rămâi, nu pleca...”, el trăgea următorul glonte în propria-i tâmplă. Stupoarea din restaurant s-a transformat în alarmată agitație; îngroziți până la leșin, mama cu americanul tânăr și moștenitor erau tratați de chelneri cu prosoape ude; în armoniile tarafului, strofa a doua se frângea brusc: „Rămâi nu spune nu, / Ne cheamă vraja dragostei...”...      


CAPITOLUL AL NOUĂLEA

Din spița asta, a unor asemenea femei, făcea parte și ea, provocatoarea de zâzanii pentru unii, dar de visuri și aspirații pentru el, care-i făcuse acel portret de obsesia căruia nu mai putea scăpa. Fiindcă, pe lângă faptul că inima lui George Ștefoiu-Mocirloaia nu putea s-o uite pe cea fotografiată, fotografia premiată cândva avea largă circulație. Publicitatea socialistă de stat preluase imaginea făcând-o să apară mereu în afișe și reclame, ceea ce, pentru majoritatea publicului chiar reușise s-o banalizeze. Nu însă pentru suferința din amintirile lui, cel care-o iubise real, cu împătrimirea ce-i descoperea și-i lumina toate frumusețile. Lucrase atât de mult asupra portretului ei, cultivase într-atâta imaginea în umbre și lumini încât fotografia îi adusese acel mare premiu și deschiderea drumului spre consacrare în arta imaginii. Lucru important în destinul său, dar care care tot nu valora nici a suta parte, față de ce simțise când ea l-a sărutat văzându-și poza. L-a sărutat fugar, cam neatent, cu gândul la un cu totul alt bărbat pentru care ea se fotografiase tocmai ca să-i trimită dragostea din priviri acolo unde fugise de ea și să-i răscolească sentimentele. Dar, pentru el, asta nu conta. Fapt era că, după trei ani de ignorare în care nici măcar nu știuse de existența lui timidă și admirativă cu care o urmărea de la distanță, femeia ajunsese a-i fi atât de aproape încât să-l sărute.
Ăsta a fost cel mai important și mai tulburător premiu pe care el, covârșitul de premii și onoruri, devenit maestru în imaginea de film, îl simte astfel și astăzi: Momentul în care l-a sărutat femeia aceea cu câțiva ani mai mare decât el... Unul sau doi, nu mai mult, adică fără importanță calendaristică, dar  semnificativ față de modul cum fetele se maturizează mult mai repede și mult mai pregnant decât băieții de vârsta lor, atunci când ajung în brațele bărbaților maturi și devin doamne; în vreme ce ei, oricât s-ar zbengui cu femei mai tinere sau mai în vârstă, rămân numai flăcăi... Îl tulbură și acum amintirea modului cum ea l-a alintat și l-a sărutat văzând ce provocator portret îi făcuse. Și nu mai conta că ea făcuse asta imaginându-și cum vor tulbura nurii ei inima altui bărbat. A bărbatului pe care voia să-l chinuie, fiindcă scandalul provocat de alții îl obligase s-o părăsească. Ea, de asta l-a sărutat; adică nu l-a sărutat pe junele care tânjea după așa ceva, ci pe fotograf, mulțumindu-i, doar ca pentru un serviciu bine făcut... Dar pentru el, Dumnezeule mare! – aceasta rămâne și acum amintirea celei mai mari fericiri pe care i-a putut-o aduce succesul artei sale.
Erau anii aceia când tot farmecul de odinioară al romanticelor mistere pe care le deținea mica localitate dispăruse din viața majorității locuitorilor, rămânând ca o inerție doar la tineretul care, ne apucând alte vremuri, își trăia bucuriile vârstei și ale petrecerilor de vacanță. Petreceri prin care tot mai sunt legați și tot mai vin acolo, la vechile amintiri din copilărie, până să-și ia definitiv zborul, sau să rămână definitiv în banalitățile care aveau să-i covârșescă odată cu vârsta, numai tinerețea fiind frumoasă oricum și oriunde  
Mai ales când  ajungi să te apropii de un asemenea ideal feminin despre care ai avut coștiința că nu-ți aparține; ba, din bârfele inerente, chiar că nu are cum aparține unuia singur. Tânăra femeie era frumoasă și triumfătoare prin modul cum înflorea, devenind o prezență tot mai pregnantă. Nu știa dacă era rudă directă cu înaintașele ei care creaseră legendă în acele locuri, sau, poate, chiar descendenta - fetița rămasă în urma dramei și având a fi crescută de bunică. Asemenea amănunte ar fi vrut să afle de abia acum, când aproape că nu mai avea de unde. Vremurile acelea erau ostile tradiției; tulburi, cu oameni fugiți, deposedați, strămutați, scoși din rosturile lor și înlocuiți cu venetici aduși pentru noile îndeletniciri în orașul devenit centru de raion sub guvernarea care-i tăiase toate elanurile comerciale, lăsându-l la fel de provincial dar făcând din el un fel de nod de comandă sub imperiul colectivizării forțate; iar lumea derutată nu mai era atentă cu legendele.
Fapt este că-ntr-o singură vară, într-o vacanță, într-o asemenea perioadă din an când se animă viața de stradă și parc, iar veseliile ca și tainele de noapte prind farmecul acela de a se petrece-n aer liber, sub cerul cu stele, peisajul tinerilor gălăgioși și liberi de grija lecțiilor se schimbă, sau se îmbogățește cu figuri noi, ca o generație spontană, înflorită peste noapte dintre bobocii aceia ce se desfac eliberându-se de frunzele care țin strâns petala. Fetele, în special, ajung a fi flori proaspete, crude încă, dar care-și marchează devenirea prin culori și deschidere, în așa fel încât, peste încă două sau trei vacanțe sunt femei în toată firea. Bărbații tineri știu asta; și, ca vânătorii, apreciază când trebuie să dea lovitura. Însă el era încă un adolescent în transformare, încă nefuncționându-i instinctele, așa că a înregistrat-o ca atare în perioada în care ea își începuse evoluția mondenă. Pentru că, dintre asemenea flori, ea a apărut cea mai frumoasă, cea mai arătoasă, cea mai semnificativă.  Și a evoluat rapid, sărind etapele și ajungând prezența feminină cu nurii bine conturați, cu victimele bine predestinate.
O știa, așa cum știu puștii grupurile mai mari după libertățile cărora tânjesc ani buni dorindu-și să ajungă mai repede acolo. Și, fără să se gândească de ce, întâlnind-o, chiar dacă lucrul ăsta rar se întâmpla, trecea pe lângă ea rușinat, lăsând privirile, tocmai pentru că ar fi simțit nevoia să caște gura spunându-și cât e de frumoasă. Sau, înfricoșat de voga ei în universul orașului, chiar se ascundea ca s-o  privească, o urmărea din umbră. Pentru că, la o asemenea frumusețe nu era cu putință să nu se nască și legende despre iubiri interzise; sau aventuri pe jumătate știute; sau cine știe ce alte povești cu semnificații mai mature pe care le prinde din zbor mintea încă adolescentină.
Apoi a uitat-o și, mai târziu a revăzut-o, tot de la distanță, tot întâmplător, tot neremarcat de ea; dar el tot intimidându-se, fără să știe de ce. După care a uitat-o sau și-a luat gândul de la ea. O vedea,  singură, sau împreună cu diverși bărbați sau, în anumite  momente cu unul, despre care se știa că e iubitul ei oficial; o vedea și-n alte îndeletniciri, fiindcă ea începuse să lucreze la bancă sau la poștă, undeva la un ghișeu public unde i se remarca frumusețea fiindcă apărea clientelei ca ăntr-o cadră făcută special pentru a-i pune în valoare frumusețea. Dar el lua lucrurile ca atare, fără să se mai simtă intimidat sau ignorat. Existau in paralel, atâta tot. Ea cu frumusețea ei, cu aventurile despre care circulau informații semipublice, cu o dramă mai mare, devenită chiar publică atunci când un bărbat cu funcție marcantă fusese mutat din oraș ca măsură disciplinară, dar mai ales pentru a fi îndepărtat de ea, care i-ar fi periclitat statutul de familist... El, cu împătimirea pentru fotografie, prin care făcea progrese, ajungând a publica la diferite reviste. Până când, aflându-se odată cu treabă la acel ghișeu, dar fiindu-i încă teamă să ridice privirile, atunci când a îndrăznit, a văzut-o cu pieptănătura ei de prințesă, cu obrazul ei de actriță din filme, cu buzele ei de fotomodel, zâmbindu-i frumos și deschis. Insistent chiar, ca și cum se mira că nu e înțeleasă și că el înghite-n sec când ea-l întreabă cu ton sincer-bucuros, ca și cum ar fi așteptat de mai multă vreme să facă asta:
-Nu ești tu băiatul care...
Da: el înghițea în sec ne știind ce va răspunde când ea își va completa întrebarea demonstrând că nu-l ignorase deloc: „Nu ești tu băiatul care... se tot uită după mine și nu îndrăznește să mă salute, sau să mă oprească?”... Înghițea în sec și îi venea să fugă, pentru că nu-și dădea seama cum îi va răspunde. Dar nici asta, măcar, nu îndrăznea să facă. Nu fugea, ci stătea acolo privindu-i zâmbetul atât de deschis, atât de prietenos. Până când, târziu, gângăvi ceva... Târziu. După ce-și dădu seama că întrebarea era una ce dovedea că nu-i era un necunoscut; că și ea știa într-un fel de el, chiar dacă nu-l privise cu anumite sensuri în ascunderea privirilor, așa cum se întâmplase cu el... Întrebarea era:
-Nu eștu tu băiatul despre care se spune că face cele mai frumoase fotografii?
- Da, eu sunt! – bâigui el fericit; pentru ca, dându-și seama, să retracteze: Nu știu dacă cele mai frumoase, dar...
- Dar... Lasă, am auzit eu!... Cu toate că mie nu mi-ai făcut nici una!
„Cu toate că mie nu mi-ai făcut nici una!”... Dumnezeule, ce dulce suna imputarea asta pentru el; cu câte sensuri!... Nu era în stare decât să bâlbâie ca un copil prost:
-Păi... păi vă fac!... Când vreți, vă fac!... Oricum, vă fac!... Sigur că vă fac!... Vreți să vă fac?... Vă fac; vă fac; vă fac...
... Nu numai că i-a făcut; dar după ce ea i-a răsplătit arta prin acel sărut, a devenit chiar intimul ei. Foarte intimul ei. Omul pe care începuse ea să-l caute și de care ea, în drama ei, în singurătatea ei, avea tot mai multă nevoie. Omul intim, într-un mod în care era unicul.
Din păcate, nu în sensul în care ar fi sperat el; nu în sensul în care își simțea el chinurile; nu în sensul în care tânjea el.
Pentru că ea începuse a-l căuta, a-l chema, a simți intens nevoia lui, dar era vorba de nevoia de confident. Confident pentru chinurile dragostei ei rănite prin îndepărtarea bărbatului pe care l-a iubit, pentru chinurile orgoliilor ei rănite de modul cum acela, tocmai ca să-și înfrângă dragostea, prefera să sufere în neliniștea îndepărtării decât să de vreun răspuns semnalelor ei.
Iar el, în loc să poată profita de toată această intimitate atingându-și visul și iubind-o, trebuia să-i mângâie zbuciumările produse de altul, să-i asculte lamento-ul, să-i liniștească exploziile de durere și pofta de răzbunare sau să-i dea dreptate, să-i confirme și s-o asigure că așa e, atunci când ea clama faptul că tăcerea aceluia venea din prea marea dragoste pe care i-o purta, de vreme ce nici la trimiterea portretului care ar fi trebuit să-l pună pe jar, nu s-a primit nici un semnal... Sau, mai rău, că oamenii de partid care-l sancționaseră ne iertând abaterile de la familism, îi interceptau confiscând semnalele pe care și le trimiteau unul altuia.
Tuturor acestor stări el trebuia să le fie confident și mângâiere, așa că nu-și mai aveau loc în nici un fel mângâierile la care ar fi visat și speranța cărora îi renăscuse  în  toate ședințele de fotografie când ea îl asculta cu supușenie. Constatând acest implacabil, el devenea din ce în ce mai trist și, pe măsură ce trebuia să consoleze mai mult, ar fi avut el nevoie de mai multă consolare. Era, categoric, așa și numai așa trebuind să-și ducă crucea: confidentul lipsit de confidență.
Până când – din nou „până când” – ea i-a mărturisit că nu mai vrea să audă de acela; că vrea să-l uite; că face orice ca să-l uite.
El a exultat; a sperat; a încurajat-o. A încurajat-o sperând și s-a oferit din toată inima. Din toată inima și cu toate puterile lui de a o iubi la nesfârșit.
Dar ea, parcă nici n-a auzit lucrurile acestea spuse de el cu înflăcărare. Nu că n-ar fi interesat-o, ci chiar că nu le-a mai auzit. Ea era atentă numai la gândul răzbunător pe care-l rumegase, pesemne, multă vreme și, pe care, cu sprijinul lui moral, își lua inima-n dinți să-l pună-n practică:
-E un negru venit la studii, care mă cere mereu în căsătorie. Nici nu știu de ce s-a ambalat așa, fiindcă eu nu l-am luat în considerație. Dar am s-o fac. E singura cale să scap de-aici și să uit ce mi s-a-ntâmplat.
Chiar dacă suferea, chiar dacă simțea cumplita nedreptate abătându-se și asupra lui, trebuise să-și dea seama cu durere că nu intra în ecuație. Dar, de iubit, mai ales după ce ea a fost cea care și-a deschis zâmbetul și l-a tras aproape, tot n-a încetat s-o iubească.


CAPITOLUL AL ZECELEA

În speranța ca ea să nu fi plecat definitiv din oraș, sau să se fi întors, sau să fi trimis  niște vești, sau măcar prin altcineva să parvină niște vești, revenea el în oraș. Era pe vremea când se mai făceau premiere cinematografice, iar Ștefoiu-Mocirloaia descindea împreună cu actorii, în entuziasmul provincialilor, fiind luat pe sus și urcat pe scenă ca un monument al gloriei locale, ca fiu al locurilor care se mândreau cu el. Pentru că publicul dinafară nu cunoaște mâncătoriile dinlăuntrul lumii artelor și-i cinstește pe artiști dându-le mari satisfacții, cum trăia și el de câte ori descindea acolo. Deosebit de multe satisfacții și o singură, unică insatisfacție: Aceea că femeia visurilor lui, femeia care fusese intangibilă pentru el, adolescentul care o visa și, din păcate, tocmai când ar fi putut fi tangibilă, când șansa ar fi fost a lui, răzbunătoare ea și-a luat lumea-n cap și a plecat în zodia africanului ăluia pe care nici măcar nu-l iubea. Asta era lipsa, era  pata neagră, era singura lui nerealizare în acel orășel din care, altfel, rămăsese cu amintiri atât de frumoase încât îi puteau cultiva chiar nostalgia...
 Dar acum nu se mai întâmpla nici asta, fiindcă arta filmului ajunsese a fi la pământ, cinematografele se desființaseră facând loc la săli pentru petreceri karaoke, iar edilii orașului uitaseră lista celebrităților cu care se mândreau. Dacă n-ar fi fost studentul acela atât de bucuros că pleca într-acolo să filmeze, poate că nici măcar nu și-ar mai fi amintit sau, în ori ce caz, i s-ar fi întâmplat mult mai vag. Dar studentul era bucuros. Era atât de bucuros și-i promitea că va filma lucruri atât de frumoase încât...
Încât... ia stai!...Ia stai așa: Studentul, nu numai că a promis; studentul chiar filmase lucruri foarte frumoase. Studentul filmase cu ardoare chipul... portretul... Ia stai, bădie; oare ce se petrece?... Oare, nu cumva... Nu cumva istoria se repetă?... Ce fericit a sărit în sus găliganul când striga „da șefa; sigur șefa; voi fi, șefa”... Ha: „bomba sexi”!... Păi, dacă studentul o numea astfel pe cea de astăzi, femeia din amintirile lui ce era?... Era tot o bombă sexi; cu atât mai sexi cu cât era mai sentimentală. Numai că, pe atunci, nu existase încă șmecherul cu imaginație de argou care să inventeze expresia asta!... Ca și celelalte femei pline de simțul aventurii și chiar depline în simțul aventurii cu sentimente, tulburătoare sentimente de amor și împătimire care s-ar fi potrivit foarte mult modernului termen pe jumătate argotic, pe jumătate de-a dreptul exploziv în epoca asta a exploziilor nucleare... Da: N-a existat termenul, adică nu era încă inventat și folosit termenul, dar bomba sexi a existat; a existat întotdeauna purtându-și la vedere amenințarea și deliciul printre generațiile de bărbați ce s-au dorit întotdeauna atacați de ea și au trăit întotdeauna sub gingașa și promițătoarea ei amenințare. Bomba sexi e un atribut ubicuu și peren; și nu numai al lumii contemporane, ci dintotdeauna; încă din mitologie!... Merită de făcut un curs pe tema asta. Cu multă ilustrație. Și strădania de a pune lumina prin cele mai cuceritor-expresive accente! Pentru că misterul bombei sexi e unul de continuitate istorică, pe care omenirea l-a trăit întotdeauna și va fi printre ultimele ce se vor stinge din existența ei, odată cu ultimul bărbat care să viseze la ea.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971