Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES Semnează:George Roca, Mihai Berca, Corneliu Leu, Mircea Popescu, Ion Coja, Mihaela Stroe, Constantin Stancu, Magdalena Albu, Alexandru Oblu, George Petrovai, Dwight Luchian Patton, Mircea Bunea, Viorel Martin, Jean Liviu Florian - Partea I
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea II
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea III
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea IV
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea V
SUPLIMENT PORT@LEU
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - Sărbătorit în familie
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - SĂRBĂTORIT DE PRIETENI
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea I)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea II-a)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE VENITE ULTERIOR
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…”
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…” - continuare
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI - continuare
Două studii despre spiritualitatea gândirii intelectuale de Stelian Gombos
Cinci recenzii de adrian Botez la N.N.Negulescu, Constantin Stancu, Mircea Dinutz, Radu Botiș, Ioan Enache
Studiul despre cancer al unui fizician român
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea III
 ARTICOLE DEDICATE

Nicolae Dragoş


    Drumul spre un mâine nesupus vremelniciilor


O operă complexă şi vastă, potriviri inteligente, cu surprinzătoare intuiţii ale cuvintelor pe portativele atâtor creaţii epice, beneficiind, datorită harurilor arhitectului de construcţii durabile, şi de drepturile la elocvente virtuţi expresive, întrupate în romane de vădit profesionalism şi incitante piese de teatru, dar şi în publicistica angajată, îmbrăţişând atât scrieri memorialistice de calitate, cât şi exprimări pamfletare de o corozivitate ce îndeamnă să te fereşti de „Gura leului”, ori aforisme percutante – toate acestea fac din Corneliu Leu o personalitate a literaturii noastre contemporane.
Lectura cărţilor sale – cu tematică istorică ori implicate nemijlocit în dilemele şi convulsiile contemporaneităţii – înfăţişează un veritabil şi luminat om al Cetăţii, un profesionist al cuvântului dăruit adevărului şi meditaţiilor asupra destinelor umane şi ale mersului lumii, un intelectual căruia însingurările egoiste i-au fost şi îi sunt străine. Şi iată că acest remarcabil scriitor, cercetat de o permanentă nelinişte creatoare, păstrându-se în arealul fertil al spiritului mereu tânăr, numără opt decenii de viaţă, trăită cu intensitate şi rodnicie pilduitoare. Cum o atestă zecile de volume ce-i poartă prestigioasa semnătură, certificate de o inconfundabilă „marcă a Leului”. Apelând la titlul unuia dintre romanele ce-i mărturisesc încrederea în raţiunea de a fi a metaforei în creaţia romanescă – e vorba de romanul „Drumul spre Damasc” –,voi observa că scriitorul Corneliu Leu s-a întâlnit nu o dată cu atât de râvnitele clipe creatoare ale revelaţiilor esenţiale, având astfel satisfacţia de a călăuzi cititorii spre înţelegerea unor vremuri, personalităţi şi evenimente care au marcat perioade semnificative din milenara curgere a drumurilor Umanităţii.
A fost o onoare şi un privilegiu de a mă afla, prin ani, alături de un asemenea confrate, cu o contaminantă vocaţie a prieteniei, pe care mi-a dăruit-o cu generozitate. Ce aş putea să-i spun acum, decât să-mi mărturisesc emoţia că m-am aflat în faţa unui om adevărat, potrivnic încremenirii într-o schemă prielnică rigidităţilor şi prejudecăţilor, deschis înnoirilor, şi să-i urez „mulţi, frumoşi şi mereu tineri ani!”. Aşa cum l-am cunoscut mai alaltăieri şi mai ieri, şi să-mi mărturisesc convingerea că va fi mereu cum îl cunosc azi, certitudinea că la fel mi se va înfăţişa şi mâine. E vorba, se înţelege, de un mâine istoric, pentru că prietenul de o viaţă, scriitorul Corneliu Leu, şi-a construit, prin cărţile sale, în care şi-a zidit anii, dreptul la un asemenea mâine; un mâine destinat să învingă, prin operă, împotrivirile şi capcanele vremelniciei.
 




 Constantin LUPEANU
                   

                         21 IULIE 1932, ZI BENEFICĂ
                                    (CORNELIU LEU 80)
 

Toamna, în Capitala Nordului, Beijing, China, se împlineşte armonia supremă între cele trei entităţi ale universului: Cer, Pământ, Om. Într-un asemenea moment benefic l-am cunoscut pe Corneliu Leu, prozator, dramaturg, ziarist, cineast, filosof şi om politic, profesor, realizator de reviste social-literare, de cultură şi de reviste şi emisiuni radiofonice şi de televiziune, unde umorul se împleteşte cu satira dulce-amară, mag al cuvântului scris şi vorbit şi al vinului pe care într-o vreme îl scotea din strugure cu mâinile şi cu picioarele goale, după o reţetă de familie păstrată de la dacii al căror descendent indubitabil este. Neamul său, din câte înţeleg, şi-a servit tara urcând în timp cu documente până la Ştefan cel Mare şi Sfânt, când unul dintre străbunii săi a fost oştean nobil, dar să nu uităm că scriitorul Corneliu Leu a compus romanul „Vecinul cel bun”, despre străbunii săi daci, Dacia, primul imperiu european care a realizat unitatea de neam, limba, teritoriu.
Era în anii ’70 şi Ambasada României se afla încă în centrul capitalei chineze, la doi paşi de Palatul Imperial Gugong. În fapt, de Palatul ca un sat întins, ascuns de ziduri semeţe, ne despărţeau Hotelul Beijing (construit în mai multe etape, lanţ de clădiri, paşaport, fiecare, al unei epoci: anii 30, anii 50, anii 70, anii 90), clădirile Asociaţiei de Prietenie, Primăriei, Clubului Diplomatic şi o biserică catolică, ale cărei porţi erau ferecate din anul în care Mao ZeDong stârnise marea revoluţie culturală proletară, după ce, cu doar un an înainte, în 1965, i se plânsese lui Andre Malraux, într-o convorbire de substanţă, de îmburghezirea vieţii la nici douzeci de ani de la proclamarea republicii populare.
În seara aceea a echilibrelor, eram de serviciu pe ambasada. Se înserase şi mă pregăteam de culcare. Ce puteam să fac, într-o ţară condusă nu prin legi parlamentare, nici prin ordonanţe guvernamentale de urgenţă, ci prin Directive ale Preşedintelui Mao, omul politic care izbutise, răvăşind tara, să fie socotit, de frică sau din devoţiune, numărul 1? În Corpul Diplomatic se spunea că, dacă s-ar fi proclamat Împărat ca Napoleon, ar fi reuşit cu uşurinţă. Aruncând o privire peste China de azi, mare păcat că n-a făcut-o! Rezultatul ar fi fost acelaşi, iar suferinţa mai puţină.
Când a sunat telefonul, linia de oraş, am fost surprins. Telefoanele mobile nu fuseseră inventate.
- Alo, Ambasada României? am auzit în microreceptor.
- Vă rog.
- Sunt scriitorul Corneliu Leu.
- Bună seara. Eu sunt diplomatul de serviciu pe ambasada. De unde telefonaţi?
Îl ştiam, citisem romanele „Viaţa particulară a lui Constant Hagiu” şi un roman de dragoste, îndrăzneţ pe acele timpuri: „Femeia cu ochi albaştri”.
- Hotel Beijing, aripa nouă. Sunt în drum spre Vietnam.
Pentru europenii care mergeau sau se întorceau din Vietnam, China era pe vremea aceea că o insulă care-i surâdea unui naufragiat, întinzându-i braţele protectoare. În ciuda mişcărilor politice care se succedau în China într-o cadenţă de necontrolat, străinii aveau parte de tihnă, siguranţă, hoteluri confortabile, hrană bună etc.
- Bine aţi venit! Odihniţi-vă. Vă invit mâine la ambasadă...
M-a întrerupt:
- Aş veni acum, dacă nu deranjez.
Mai că n-am protestat, pentru a-l menaja. Afară plouă, ploaie de toamnă, bogată, persistenta. I-am explicat că n-am maşina să trimit în întâmpinarea să. Pentru urgenţe, se folosea şoferul Ambasadorului. Avea o urgenţă?
- Nu-i nimic, stimate domn. Vin în plimbare, ştiu drumul.
Îndrăzneţ. Cuvintele „stimate domn” au sunat ca un clopoţel de argint.
L-am anunţat pe portar că aveam o vizită şi mi-am aşteptat oaspetele neconvenţional la intrarea oficială în clădirea ambasadei, fosta vila până în anul 1949 a unui neguţător olandez, până când armatele lui Mao au transformat oraşul din Beiping, Tihna Nordului, în Beijing, Capitală de Nord, alternativă la Nanjing, Capitală de Sud a lui Jiang Jieshi.
Corneliu Leu a venit acoperit aproape în întregime de o umbrelă gri ca cerul din acel moment, un bărbat pe care l-am asociat imediat cu generalul Cao Cao, unul dintre vizionarii care au salvat China de la dezintegrare. Ca şi generalul din antichitate, oaspetele meu emana siguranţă de sine şi forţa fizică în măsură să îngenunche un taur! L-am invitat în „Salonul Albastru”, cu mobilier chinezesc. Bufetiera ne-a adus alune şi suc de mandarine, singurul suc natural pe vremea aceea.
 
În drum spre Hanoi, Corneliu Leu se văzuse, ajuns la Beijing, în situaţia de a nu putea continua călătoria. Ar fi trebuit să zboare în sud-estul Chinei, la Danang, şi de acolo la Hanoi, doar că zborurile fuseseră întrerupte pentru o săptămână, din motive misterioase. El mergea în Vietnam, în locurile unde acţionase o vreme drept corespondent de război, să filmeze pentru o emisiune TV de mare succes, care-i aparţinea: „Călătorii romantice”. Dacă era reţinut în Beijing, avea de gând să realizeze câteva filme documentare, mi-a explicat, şi eu i-am promis sprijin.
Nu-mi amintesc cum discuţia a alunecat de la imediat la Vietnamul sfâşiat până de curând de război, divizare, sărăcie, înfometare. La început n-am fost atent. Ştiam multe poveşti adevărate, crude, zguduitoare sau de luat în răspăr. Numai că mi-am dat seama de la primele fraze că, spre deosebire de alţi diplomaţi, ziarişti, militari, călători de tot felul, care treceau prin China şi sporeau folclorul, oaspetele meu vorbea parcă de alt Vietnam, un ţinut de nereperat în lumea modernă, teritoriu încărcat cu valente proteice şi totodată de joasă rezonanţă, într-un amestec fascinant. Nu mă mai săturam ascultându-l, deşi bătea miezul nopţii. Peste ani, aveam să găsesc în romanul sau de succes „Insulele” imaginea pe care mi-o crease ad-hoc. Corneliu Leu avea patruzeci de ani.
Aşa l-am cunoscut. Campion al meritocraţiei, sensibil, inteligent, cu simţul umorului, înţelept, un suflet nobil de descendenta regească. Ne-am revăzut în zilele şi în anii care au urmat, i-am citit cărţile, am fost martor al demnităţii sale de după ceea ce s-a întâmplat la noi la finele anului 1989. Unii oameni se schimbă ca apa. Corneliu Leu este esenţa tare a acestui pământ, cu simţul miracolului lumii şi puterea cerească a creaţiei în inima şi-n buricele degetelor.
 




 
 DAN LUPESCU

                                                    Leonin, argintul viu           


 La vârsta patriarhilor, Corneliu Leu are o vitalitate, o energie şi un dinamism cu adevărat… leonine. Cheia tinereţii sale sufleteşti uimitoare constă în aceea că şi-a păstrat intactă prospeţimea sufletească sfecifică vârstei de aur: copilăria.
 Născut în ziua de 21 iulie 1932, la Medgidia, a copilărit sub soarele de andezit, aur, miere şi aramă al Munţilor Măcinului şi Dobrogei, tărâm de confluenţe multiculturale şi temelie a unei inconfundabile Axis Mundi cu obârşii precreştine.
Tatăl, avocat, şi mama, medic, i-au oblăduit pruncia, pubertatea şi adolescenţa sub crugul valorilor fundamentale ale neamului românesc, pe aceste plaiuri pontice, danubiene respirând aerul tare de sub sprânceana păduroasă a neclintiţilor Munţi Carpaţi – coloana vertebrală a Europei - rimând cu Dunărea, străveche axă economică şi comercială,  culturală şi spirituală a bătrânului nostru continent.
 Născut în miezul verii – sub semnul Soarelui, îngemănat cu steaua polară a lui  Ernest Hemingway, Aldous Houxley, Marin Preda, Dumitru Radu Popescu, George Enescu -, Corneliu Leu a luat în piept cu frenezie vâltoarea vieţii, dovedindu-se un vajnic înotător prin apele vijelioase ale unor timpuri mereu în schimbare.
 Trece rapid şi sigur, ca un precoce, dar temerar căpitan de cursă lungă, prin Liceul Mircea cel Bătrân din Constanţa, aruncându-se, cu pasiune, patos şi luciditate, în nobila, dar dura profesie de jurnalist.
 La vârsta când mulţi dintre colegii de generaţie traversau hiatusul îndoielii, al nehotărârii şi încremenirii în întrebarea: Oare eu încotro să o iau, unde să mă duc ?!, Corneliu Leu se avântă, la nici 16 ani, pe baricadele solzoase ale muncii de reporter şi redactor la Pagini dobrogene.
Între 18 şi 26 de ani hălăduieşte pe şantierele întemeierilor postbelice din ţară, ca jurnalist frenetic la Radiodifuziunea Română. Concomitent, este student la Facultatea de Pedagogie şi Psihologie a Universităţii din Bucureşti, apoi la aceea de Jurnalişti Universali. 
Călit în presa scrisă şi audio, accede la prestigioasa revistă Roumanie d’aujourd’hui, pentru ca, de la 30 la 33 de ani, vârsta christică, să fie redactor la hebdomadarul Uniunii Scriitorilor din România: Luceafărul.
Modernizarea şi românizarea editurilor din ţara noastră îi oferă marea răspundere de a croi destinul nou înfiinţatei Edituri Eminescu (la vârsta de 38-39 de ani: 1970-1971), de unde face transbordarea în lumea filmului artistic de lung metraj: director al Casei de Filme 4 (1973-1979), pe care o înfiinţează şi unde este producător al unor pelicule memorabile: Cantemir, Ioanide, Mihai Viteazul, Actorul şi sălbaticii, Ciprian Porumbescu, Ţara de piatră, Serata, Casa de la miezul nopţii, Cu mâinile curate, Felix şi Otilia, Nea Mărin miliardar, Scrinul negru, Tănase Scatiu, Castelul din Carpaţi…
Ca redactor şef adjunct la Contemporanul (1979-1986), reînfiinţează suplimentul Realitatea ilustrată.
După lovitura de stat capitalistă şi contrarevoluţia din decembrie 1989, fişa de activitate culturală a redutabilului scriitor, om de presă, teatru şi film Corneliu Leu înregistrează aproape 30 de iniţiative, dintre care amintim:
1. ctitorirea Casei de Editură şi Producţie Audio, Video, Film Realitatea;
2. înfiinţarea Fundaţiei Episcopul Grigorie Leu – Mişcare pentru progresul satului românesc;
 3. spectacolele radio-Tv cu public Cabaret politic, Hora tranziţiei, Nu trageţi în guvern, Bomba tranziţiei, Noi şi Europa, S-a schimbat schimbarea…;
4. rubrica În gura leului;
5. Consfătuirea Naţională a Intelectualilor de la Sate;
6. Institutul Naţional de Personalism;
7. Asociaţia Fundaţiilor pentru Dezvoltare Rurală;
8. lansează, la 175 de ani de la apariţie, noua serie a revistei Albina, care, din 2002, devine Albina Românească;
9. în revista Pluralitas, lansează ipoteza Personalismului Diacronic şi publică Idei personaliste de actualitate în opera lui C. Rădulescu-Motru;
10. în 2005 lansează conceptul de Societate Civilă Transnaţională;
11. ca profesor universitar, creează, în 2007, un curs de Meritocraţie şi înfiinţează Liga Meritocraţiei;
12. prin portalul de internet
www.cartesiarte.ro, realizează, din 2008, o reţea nonguvernamentală pentru Promovarea virtuală a culturii româneşti;
13. în anul 2009, pune bazele Reţelei de iniţiative şi universităţi populare, în cadrul Programului European de înfiinţare a Grupurilor de Acţiune Locală.
De reţinut că a debutat la vârsta de 17 ani, cu poezia „Arta”, dar a optat ulterior, masiv, pentru proză, în care libertatea de mişcare, spiritul de observaţie, capacitatea de a crea atmosferă şi personaje viabile, captivante se potriveau ca o mănuşă cu spiritul său scormonitor, ţâşnind mereu în căutarea esenţelor umane, creator de universuri narative vibrante, pe spaţiile restrânse, ale prozei scurte, ori, dimpotrivă, de ample desfăşurări, gen frescă istorică şi socială, în romane pe teme incitante.

Bibliografia lui Corneliu Leu înregistrează circa 70 (şaptezeci) de apariţii editoriale numai la capitolul volume de nuvele, povestiri, romane, eseuri, studii şi articole, reportaje, cărora li se adaugă 21 de piese de teatru, unele în serial, la Teatrul TVR (pe care îl inaugurează, cu piesa Familia, în 1958), Teatru la Microfon/ Teatrul Naţional Radiofonic, la instituţiile de profil din Constanţa, Bacău, Piteşti, Craiova, Sibiu.  Este autorul unor filme artistice de mare audienţă, precum: Asediul, Cota 2516, Casa dintre câmpuri, Circul spionilor.
Fervoarea şi apetitul narativ, acribia documentării, spiritul de analiză şi sinteză, cu mijloacele de mare rafinament ale psihologului experimentat, plăcerea taifasului şi a despicării firului de păr în patru sunt atuuri ale romancierului Corneliu Leu, probate convingător de la debutul din 1956 (la vârsta de numai 24 de ani !) în genul proteic, cu Ochiu dracului, ori de la Plângerea lui Dracula (1977) până la Patriarhii (1979), Romanul nopţii de februarie (1984; detronarea Domnitorul Alexandru Ioan Cuza din 1866), Anonimul Brâncovenesc (1994), Spionii birocraţi (1996) sau până la Roma Termini, cap de pod al ciclului Blesteme contemporane, lansat în 2011.
Corneliu Leu – paltin semeţ şi brad argintiu, veşnic verde, în Panteonul bărbaţilor exemplari ai culturii române de la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea - şi-a lansat, în vara anului 2007, Nuvele şi istorii, primul volum de OPERE DEFINITIVE dintr-o serie de 11, anunţate de el însuşi, la librăria Cărtureşti din Bucureşti. Din câte ştim, până acum au apărut deja alte câteva volume din seria anunţată. Semn de vigoare şi spirit creator mereu tânăr, ajuns în areopagul împlinirilor eclatante.
Acum, când trece pragul arcului de lumină de unde începe vârsta patriarhilor, îi adresăm Maestrului Corneliu Leu urările tradiţionale de LA MULŢI ANI cu sănătate, că-i mai bună decât toate.
Fie ca Steaua de pe Masivul Caraiman, care-i ocroteşte permanent casa-muzeu de la Poiana Ţapului, să-i lumineze scrisul măcar 33 de ani de acum încolo. Pentru că, aşa după cum zic francezii, deocamdată nu a împlinit decât …20 de ani, ce-i drept de patru ori. La mulţi, mulţi ani !
Dacă măcar un sfert din bărbaţii cu tâmple ninse de lumină (ai acestei ţări) ar realiza câte 10 la sută din ceea ce înfăptuieşte Corneliu Leu – pentru intelectualii de la sate, pentru păstrarea şi promovarea culturii noastre în formele ei cu adevărat specifice şi autentice –, atunci am fi cu un secol mai în faţă, adică acolo pe unde s-ar cuveni să fim.
La aniversarea Maestrului în completarea imaginii sale, îmi permit să reproduc înregistrările mele de la lansarea primului volum de „Opere definitive Corneliu Leu:

                                              
 
 
Bucureşti, 11 iunie 2007, Librăria „Mihai Eminescu”, lansarea primelor volume din seria „Opere definitive” a scriitorului Corneliu Leu.

Ne face o deosebită plăcere să găzduim, astăzi, o nouă lansare organizată de dl Corneliu Leu. A devenit, deja, o tradiţie ca dumnealui să-şi lanseze cărţile la librăria noastră – a precizat directoarea librăriei - Pentru început, am să dau cuvântul domnului academician Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române:

*
DAN BERINDEI: Mărturisesc că sunt bucuros să mă aflu astăzi aici, să fiu martorul unui eveniment foarte important pentru prietenul nostru, domnul Corneliu Leu, din viaţa dânsului, dar cred că este şi un eveniment cultural deosebit de interesant. Eu nu sunt de meserie. Nu sunt scriitor. Sunt istoric, aşa că văd lucrurile un pic din alt unghi. Dar mărturisesc că volumul acesta gros pe care l-a scris domnul Leu m-a pus în cumpănă şi, în primul rând, a trebuit să-l citesc. După ce l-am citit, am ezitat, am văzut la sfârşit două pagini de biobibliografii şi mi-am dat seama că era, în primul rând, dl Corneliu Leu, un scriitor, aş putea spune prematur, dacă nu mă înşel sunteţi născut în 1932 şi din 1948, şi nu mă înşel, datează prima dumneavoastră publicaţie. Mai surprinzător este un alt lucru, Corneliu Leu este un scriitor precoce, dar constant. S-a suit pe calul literaturii şi n-a mai coborât. Mai mult decât atât, de la început a ţinut calul numai la trap şi la galop, şi cele două pagini de la sfârşit sunt edificatoare în privinţa aceasta.
Pe de altă parte, dincolo de această sârguinţă de o viaţă, dincolo de acest lucru, mai există altceva, dezvăluit în volumul pe care astăzi îl lansăm, altceva – care, înţeleg chiar din cuvintele autorului, cred că a urmărit, de a ne pune în faţă provocarea unei varietăţi tematice. Dar îmi pun întrebarea cum va rezolva problema cu celelalte 10 volume. Pentru că, în volumul acesta, a reuşit perfect. Totuşi, este o obligaţie pe viitor să reuşească în acelaşi fel.
Volumul este tematic parcă… Apar câteva dintre ele, apăsătoare, ca să spun aşa, amintind şi titlul, care într-un fel sau altul ne-au adus acum împreună.
Dar, în afară de aceasta apare şi o idee de evocaţie istorică.
O nuvelă foarte impresionantă prin simplitatea mesajului pe care îl transmite. Şi nu este suficient acest lucru. Mai spre sfârşit apar nişte lucruri stranii.
Deci, iată o gamă, n-aş spune infinită, dar de o uriaşă varietate la un scriitor care a scris opere… Dacă de acum, de la o anumită vârstă, începem să ne facem bilanţul, dânsul a ştiut să se reorganizeze în acest volum, şi lucrul acesta arată, pe de o parte, capacitatea autorului, pe de altă parte, este şi un respect deosebit pentru cititor.
Mărturisesc că sar cu mare plăcere de la un gen la altul. Am citit-o, aşa, ţopăind, dintr-o parte în cealaltă, atras şi captivat de această continuă schimbare a lui.
Repet, nu sunt un om de litere. Sunt un cititor ca oricare altul. Pot să spun următorul lucru – domnul Corneliu Leu este un scriitor, ca să fiu drept această firmă nu se cuvine tuturor dintre cei care scriu. Dânsul nu are nevoie să şi-o pună pentru că s-a născut cu această firmă. Copilul acela de la 1932 a fost destinat să fie scriitor, şi a fost întreaga sa viaţă, pe lângă alte lucruri pe care le-a făcut, dar acum discutăm despre opera sa literară. Opera sa literară este remarcabilă prin impactul pe care îl stârneşte.
Este o carte pe care o citeşti astăzi cu impresia că a fost scrisă astăzi. Multe dintre textele acestea sunt diferite, dar ele se îngemănează într-un tot, într-un mod armonic.
Încă o dată, felicităm autorul şi aşteptăm celelalte volume cu un deosebit interes, dar sarcina lui acum este foarte grea. Să realizeze şi să egaleze calitatea celui dintâi. Multe urări de bine pe mai departe.

*
CORNELIU LEU: Dintotdeauna, de când am înfiinţat Editura „Mihai Eminescu”, eu făcând parte dintre cei care am reuşit să spargem monopolul unicei edituri de stat care exista cândva în România, diversificând-o în mai multe, am organizat și lansările de carte la această „Librărie Eminescu”. Fapt pentru care mî bucur și mai mult acum, când îmi inaugurez seria de opere definitive.
Stimate domnule profesor şi stimate domnule vicepreşedinte al Academiei Române, vă mulţumesc nu numai pentru că aţi dat atenţie acestui moment, dar şi pentru faptul că apreciaţi diversitatea registrului meu literar.
Şi pentru asta, pentru ca diversitatea să fie completă, în materie de literatură poţi să fii profesionist, dar nu de profesie. Dorinţa mea a fost să fiu un profesionit al literaturii. Am insistat sau am dorit în mod deosebit ca prezentarea să fie făcută de un istoric de prestigiul dumneavoastră, pentru că istoria este cea care m-a salvat şi a salvat o bună parte din literatura pe care am scris-o.
Când scriam despre actualitate…, când îmi vedea cărţile scrise dar greu, foarte greu publicate, mă refugiam în istorie şi în felul acesta am ajuns poate chiar să inventez acest tip de roman istoric, care să corespundă cititorului modern, adică acestui tip de roman de îmbinare a ficţiunii cu nonficţiunea, de îmbinare a unui document istoric cu actul de ficţiune, ceea ce cred că începe să devină o trăsătură a romanelor istorice pe care le-am scris.
Aici mă adresez domniilor voastre, mulţumindu-vă că mi-aţi făcut onoarea de a veni la lansarea acestei cărţi.
Prin acest prim volum, am lansat, de fapt, o provocare, intuită frumos, elegant, poate chiar prea politicos de domnul prof. Berindei. Mi-am făcut socoteala, în cele 11 volume de opere definitive, care vor avea vreo 20000 pagini, alese cu chin din tot ce am scris, oare va mai avea răbdare cititorul modern să le parcurgă? Şi atunci am lansat provocarea prin acest prim volum, în care am băgat ca nişte eşantioane; mi-am spus de ce să-mi facă alţii… target-ul cărţilor mele. De ce, poate, pentru un momenţel scurt, la care eu am străduit luni întregi ca să îl cizelez şi să îl arăt aşa cum trebuie, cel care rezumă să mi-l expedieze printr-un cuvânt – a iubi.
Am vrut să selecţionez din tot ce am scris vreo 800 de pagini, cât are volumul acesta, ceea ce cred eu reprezentativ pentru diferite perioade prin care trece artistul, ca şi la arta plastică. Am încercat să inserez toate direcţiile de preocupare literară pe care le-am avut, astfel încât să ofer din ele eşantioane cititorului, provocându-l ca la acele capitole care-l interesează să caute, ulterior, şi cărţile celelalte.
Cartea se cheamă „Amintirile şi răutăţile tatălui meu”. El vorbeşte de generaţia noastră ca despre o generaţie de un deosebit curaj, pornind de la o anecdotă pe care i-am spus-o eu, cea cu românul şi americanul pe vremea prieteniei româno-americane din perioada Nixon, când americanul îi dă o lecţie de democraţie românului şi îi spune: „la mine e libertate, eu mă duc la Casa Albă, îl iau pe preşedinte de cravată şi îi spun că nu face bine”. Românul îi răspunde: „da, eu nu pot să mă manifest aşa, dar eu când sunt nemulţumit, mă duc şi fac pipi pe zidul clădirii unde este preşedintele”. După asta se felicită reciproc, se aşază la şpriţ, devin prieteni, iar americanul îi spune: „dar mai există poliţie, jandarmerie, eu nu mă duc chiar la Casa Albă, chiar în Biroul Oval, dar tu chiar faci asta?”. Românul îi răspunde: „ştii, eu fac ce ţi-am spus, dar nu mă deschei la pantaloni”.
Vă mulţumesc din inimă, îi mulţumesc lui Nicolae Dragoş care mi-a făcut o surpriză venind direct din tipografie cu viitorul număr din „Pluralitas” în care am scris ceva despre meritocraţie şi revista noastră de filozofie politică în care publicăm nişte studii despre societatea divină.
Bunul meu prieten, Nicolae Dragoş, a venit din tipografie şi mi-a adus semnul apariţiei unui număr nou, pe care îl pregăteşte, să ştiţi, nu am împlinit încă 75 de ani, abia în iulie, eu sunt un puşti pe lângă Fănuş care a împlinit în aprilie. Şi mi-a adus această revistă în care este vorba despre preocuparea mea de politologie, sunt nişte cursuri prin care încerc să-i formez, în spiritul meritocraţiei, pe studenții de la SNSPA.

*
NICOLAE DRAGOŞ: Ascultându-l pe domnul academician vorbind despre faptul că, la un moment dat, domnul Corneliu Leu a încălecat calul literaturii şi nu s-a mai dat jos din şa, aş vrea să spun că nici nu se putea. Îndrăznesc să-mi imaginez cum arată un cal călărit de un leu…
Unul din romanele sale excelente se cheamă „Drumul spre Damasc”. Corneliu Leu a străbătut acest drum al literaturii cu sentimentul credinţei că literatura poate fi izbăvitoare oricând dacă este slujită cu un respect adânc pentru cuvânt. Am avut bucuria să-i fiu aproape şi în acest moment aniversar când el, la 75 de ani, ne anunţă că-şi va publica opera.
Aşa cum îl ştiu, după ce îşi va încheia toate volumele planificate, el le va revedea, încă o dată, pentru a fi de două ori definitive. Şi, probabil, va adăuga în ele şi aceste eseuri filosofice şi sociale care îl arată ca pe un gânditor, ca pe un om activ în timpul său. Unul din cuvintele pronunţate aici este „meritocraţie”. Vreau să vă spun că sunt bucuros să constat că este consecvent cu ideile sale, dovadă că acei prezenţi aici se înscriu sub egida acestui cuvânt, adică nu se înconjoară de oameni care nu au merite cu adevărat în cultură. Pentru toate acestea îl felicit prieteneşte.

*
CORNELIU LEU: Vă mulţumesc şi vă rog să-mi permiteţi să v-o prezint pe doamna Mariana Gâju, prim vicepreşedinte al Asociaţiei Comunelor din România (ACOR), organizație de prestigiu, membră în Consiliul Comunelor Europei, cu care colaborez de mai multă vreme pentru dezvoltarea rurală în România.
Am reuşit să realizăm, prin colaborare cu instituţii de cultură, cu aproape toţi primarii comunelor şi oraşelor româneşti un portal Internet –
www.carte&arte.ro – prin care ambiţionăm să realizăm în permanenţă harta şi agenda culturale, la zi, ale României.
Există link-uri posibile către fiecare comună şi către fiecare sat. Sunt 2893 de comune în România şi 13000 de sate şi comune, noi le-am inventariat.
Oricine poate să introducă o ştire de 500 de cuvinte care apare pe fluxul nostru de ştiri. În dreptul fiecărei localităţi, a fiecărui judeţ, noi trecem monografiile sau link-uri către monografiile şi site-urile tututor instituţiilor culturale, dar aceste site-uri care, de obicei, sunt făcute o dată şi prezintă monografic cultural locală se înnoiesc mereu prin fluxul de ştiri pe care îl provocăm.
Portalul este deosebit de ambiţios, el cuprinde toate aspectele vieţii culturale şi spirituale ale ţării, este făcut în condiţii modeste, nu pentru că nu am putea să inventăm procedee multimedia deosebite, dar ca să poată fi accesat în orice comună, acolo unde copiii au la dispoziţie, prin bunăvoinţa primarului, un calculator pe care l-a dat de la Primărie.
Doamna Mariana Gâju este un exemplu, vă invit să vizitaţi comuna ei, Cumpăna, de lângă Constanţa, şi să vedeţi ce minuni culturale a făcut acolo.
Noi încercăm să ambiţionăm fiecare primar din România, să-i punem tot ce putem la dispoziţie. Avem un coleg, un confrate – primar în Gorj, Cârstea, care are un singur calculator la el la Primărie. Ştiţi ce face duminica? Îl pune pe geam, strânge copiii în curte şi umblă cu copiii pe Internet şi le face o lecţie în plus, o catehizare modernp, cum ar trebui să facă preotul şi nu mai face, pentru că noi suntem obişnuiţi, la biserică, doar cu liturghia, nu şi cu misionarismul.
Ei, noi încercăm să facem misionarism cu primarii comunelor României şi le sunt recunoscător că, iată, de trei ani lucrăm împreună, m-au înţeles din prima clipă, m-au sprijinit, iar acum suntem gata să realizăm acest portal şi, dacă tot nu avem altceva cu ce să defilăm în Europa, cu diversitatea culturii noastre putem să fim mândri şi să defilăm.
Din acest motiv, consider foarte important actul în care am fost sprijiniţi şi mulţumesc din inimă Asociaţiei Comunelor din România şi tuturor organizaţiilor similare: ale preşedinţilor de Consilii Judeţene, ale primarilor de oraşe, care m-au sprijinit mai mult decât confraţii noştri de la cultură.





 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971