Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES Semnează:George Roca, Mihai Berca, Corneliu Leu, Mircea Popescu, Ion Coja, Mihaela Stroe, Constantin Stancu, Magdalena Albu, Alexandru Oblu, George Petrovai, Dwight Luchian Patton, Mircea Bunea, Viorel Martin, Jean Liviu Florian - Partea I
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea II
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea III
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea IV
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea V
SUPLIMENT PORT@LEU
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - Sărbătorit în familie
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - SĂRBĂTORIT DE PRIETENI
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea I)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea II-a)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE VENITE ULTERIOR
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…”
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…” - continuare
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI - continuare
Două studii despre spiritualitatea gândirii intelectuale de Stelian Gombos
Cinci recenzii de adrian Botez la N.N.Negulescu, Constantin Stancu, Mircea Dinutz, Radu Botiș, Ioan Enache
Studiul despre cancer al unui fizician român
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea III
 SĂRBĂTORIT DE PRIETENI
                     



FRAGMENTE DINTR-UN
    INTERVIU CU GEORGE ROCA


George ROCA
                                             DIALOG FLUVIU
                    CU „BĂTRÂNUL SCRIITOR” CORNELIU LEU

George ROCA: Distinse domn Corneliu Leu, vă ştiu de foarte mulţi ani ca scriitor, editor, promotor cultural, critic literar, analist politic, realizator şi producător de film... încă de pe vremea dinainte de 1989, când eraţi directorul Casei de Filme Nr. 4 şi scriaţi romane istorice. După câţiva ani de la această dată, eu i-am numit „mai dormanţi”, v-aţi facut reapariţia vertiginos şi plin de har şi dar pe scena scrisului românesc.
Corneliu LEU: Vreau, nu vreau, trebuie să corectez titlul Domniei Tale. Din păcate, astăzi sunt „bătrânul scriitor”. Şi chiar aş vrea să ne concentrăm privirea pe acest aspect fără să fiu flatat cu alte atribute. Mă consider un profesionist al scrisului şi mă concentrez pe beletristică şi publicistică. Că le fac pe hârtie, că le fac pe peliculă, că le fac prin viu grai convocând adunări, dezbateri publice, alte acţiuni culturale, că o fac, iată, în ultima vreme pe internet, astea sunt modalităţi de exprimare, dar nu depăşiri ale domeniului meu. Dacă, din ele rezultă idei care fac paleta mai largă, cu atât mai bine. Dar nu înseamnă că mi-aş permite să încalc meritele altor profesii şi calificarea celor care s-au străduit, ca şi mine, să cultive cum trebuie domeniul lor. Celelate lucruri despre care vorbim: editor sau redactor, sau producător de filme, de emisiuni tv., de spectacole, de iniţiative culturale publice (pentru că şi acolo tot „producător” trebuie să fii, adică să produci ceva dacă eşti om de iniţiativă, si nu sa controlezi doar, cum fac, din păcate, funcţionarii publici) constituie numai profesii de rezervă, pe care le-am învăţat cinstit cu aspectele lor manageriale şi de competenţă artistică în domeniu, tocmai pentru a mi-o putea practica mai bine pe cea ce o consider unica importantă. Este, de fapt, vorba de a şti să investeşti tu, sau să administrezi banii altora în scop cultural; să vii cu iniţiativa care este ca şi talentul: o ai sau n-o ai. Comunismul ar fi vrut mai mult să n-o avem, ca să ne lăsăm conduşi. Tocmai de asta, noi trebuie să ne învăţăm să o avem. Dar chiar şi in iniţiative secundare, pornite cu scopul de a ne netezi calea spre cea principală, trebuie să abordăm lucrurile numai şi numai profesionist. Cu cât faci mai bine şi mai exact aceste lucruri întemeiate pe profesie, cu atât stabileşti o bază mai temeinică pentru actul de cultură şi de creaţie spre care aspiri.
George ROCA: Da, să trăiţi... aşa voi face! Voi modifica titlul, adăugând singtama „bătrânul scriitor” dorită de dumneavoastră, dar numai după ce vom termina definitiv acest dialog! Oare îl vom termina vreodată? Sunt atâtea materiale de prelucrat, atât de multe de spus despre activitatea dumneavoastră! Şi... „Tempus Fugit”! Revenind la răspunsul anterior pot să „declar” că sunteţi un „multilateral”... un om bun la toate cele!
Corneliu LEU: Numai semidoctismul te îndeamnă să-ţi depăşeşti domeniul şi să fii bun la toate ca o femeie de serviciu!…(Nota bene: în cazul nostru, aş fi putut spune şi „ca un politician”). Bunul simţ şi înţelegerea culturală a lucrurilor ne obligă să ne concentrăm pe ce ne simţim mai pregătiţi. Cel mai penibil în viaţa literară actuală este labilitatea cu care diletanţii dornici de glorie ţopăie de la poezie la proză şi, neapărat, la critică fiindcă de acolo ies laudele. Mi-e jenă când văd aceeaşi semnătură sub o poezie mediocră iar, apoi, luându-şi permisiunea să scrie un articol critic despre poezia altuia. Sau, mai ales un articol laudativ la care vezi imediat dedesubtul: semnatarul aşteaptă la rându-i un articol laudativ din partea celui pe care-l laudă. Cu asemenea năravuri, nu ne situăm pe domeniul literaturii, ci al cenaclismului amatoristic sau, cel mult, al unor găşti care scriu si se analizează în suc propriu. E o stare ridicolă, subculturală, fiindcă nimeni nu-i ia în serios în afară de ei între ei, sfidând triunghiul clasic: autor – critic specializat –cititor. Şi nu acelaşi grup de persoane ţopăind laolaltă pe toate laturile triunghiului! Aşa că, dă-mi voie să-ţi spun: Când  mi-ai înşirat atributele alea toate, m-am şi simţit înfundat în categoria acestor nedefiniţi care încearcă de toate numai şi numai ca să-şi vadă publicat numele după care se alege praful.
George ROCA: Distinse interlocutor, nu e chiar aşa! Simt eu că doriţi sa fiţi modest! Aveţi o mulţime de atribute (pozitive! Sic!). Şi nu vă descânt sau perii - ci aşa scrie despre dumneavoastră prin cărţi sau pe internet. Este suficient să cauţi pe motorul de căutare „Google” numele „Corneliu Leu” şi vor ieşi la iveală acele atribute pozitive, calităţi, aptitudini, chiar şi meserii... Eu v-am pus sub lupă înainte de a începe interviul nostru. În general îmi place sa tai firu’n patru!
Corneliu LEU: Vezi cum pun eu problema?… Iar dumneata, dacă ai auzit că eu, cetăţeneşte, aştern în scris câte o problemă de principiu sau, colegial, schiţez portretul vreunui confrate sau scriu o vorbă bună întâmpinând o carte, mă şi faci mare critic, sau mare analist! Păi, ehe, să fii cu adevărat „analist” e o imensă problemă de cultură, de acumulare şi sistemică şi sistematică, ce nu are nimic de a face cu palavragii din talk-showuri; cât, despre un adevărat critic literar, se naşte şi se formează cu adevărat atât de greu, încât nici nu văd să-ţi pot cita vreun nume de la Călinescu încoace!

George ROCA: Atunci, mai bine să revenim la acei „ani dormanţi”. Unde aţi fost „plecat” o perioadă?
Corneliu LEU: Despre „anii dormanţi” pot spune, jur, că nu mi i-am permis tocmai din panica ce mă cuprinsese în 1989. Eram panicat că ajunsesem la libertate prea târziu ca vârstă şi nu voi mai reuşi să fac tot ce aş fi dorit. M-am împrumutat cumpărând imediat o tiparniţă cu care n-am făcut afaceri editoriale ci am trăit satisfacţia de a trimite direct la tipar ceea ce, înainte, nu puteam trimite decât la cenzură. La ea am publicat şi răspândit poezie religioasă pentru şcolari, am făcut broşuri prin care-i informam pe ţăranii români cum a evoluat agricultura occidentală câtă vreme ei au fost ţinuţi în minciuna colhozului, am propagat filosofia personalistă, a respectului pentru persoana umană care fusese înjosită sub comunism, mi-am editat cum am vrut eu (şi l-am dat sigilat spre editare) romanul interzis despre Sfântul Apostol Pavel, iar când am intrat în posesia dosarelor de securitate ale celor doi din familia mea condamnaţi la moarte ca apărători ai Bisericii Ortodoxe de asaltul bolşevic, am publicat „Cartea episcopilor cruciaţi”… Nu m-am amestecat nici în presa şi nici în politica de scandal, n-am fost prezent nici în coteriile literare, dar am publicat cărţi în fiecare an. Am pus accentul în literatură pe marea tradiţie a ortodoxismului din perioada interbelică, iar în educaţia civică pe dezvoltarea ideilor de „Iniţiativă” şi de „Democraţie Locală”, care puteau salva societatea, tocmai fiindcă aveam toate acestea de construit. Până am ajuns a organiza anual „Consfătuirea Naţională a Intelectualilor de la Sate” care a devenit mai apoi o „Mişcare pentru Progresul Satului Românesc”, aşa cum iniţiase în vremuri normale - creştineşti, unchiul meu, episcopul martir Grigorie Leu, care a şi plătit cu viaţa pentru aceasta. E drept că nici nu m-am ferit de greutăţi sau atacuri. Satiră politică am scris tot timpul prin „Cabaretul politic” şi rubrica „În gura leului”.
George ROCA: Aţi inţiat, condus (şi conduceţi în continuare!) câteva reviste literare foarte cunoscute precum „Albina românească”, „Port@Leu” şi altele. Puteţi să faceţi cunoscut motivaţia dumneavoastră în conceperea unor astfel de publicaţii?
Corneliu LEU: Cred că rezultă destule explicaţii din cele spuse mai înainte. Despre „Albina românească” şi începuturile presei româneşti am publicat o întreagă carte (de fapt, v-aş putea oferi ca o addenda de final al acestei discuţii, cronologia bibliografică a cărţilor şi actelor mele publice care poate ilustra mai bine perseverenţa în a păstra o linie dreaptă de preocupări), o carte care descrie caracterul strict patriotic şi de afirmare naţională al începuturilor cuvântului tipărit şi apariţiei de periodice în limba română. M-am simţit dator să le continui tocmai prin această străveche revistă care, iată, dăinuie prin veacuri; şi m-a ajutat Dumnezeu să-i adaug seria editată de mine în deceniile în care s-a revenit la libertatea tiparului. Prin ea, în afara suplimentelor cu literatură (care mi-am propus întotdeauna să fie profesionistă şi de calitate) am slujit în permanenţă trei idei magistrale pentru afirmarea noastră: 1. Emanciparea satului românesc şi a familiei ţăranului român ca temei pentru progresul întregii societăţi; 2. Slujirea limbii române ca element de unitate naţională oriunde ne-am afla şi cultivarea solidarităţii româneşti prin cultura pe care o exprimă limba noastră şi 3. Ideea politică a egalităţii de şanse pentru toţi copiii familiilor de români, realizată prin Bunul Comun Naţional de care trebuie să beneficieze în mod egal fiecare familie.
„Albina românească” apare şi pe hârtie şi electronic, păstrându-şi formatul clasic provenit de la zaţul tiparului. Pentru a veni în întâmpinarea modalităţilor noi de comunicare mediatică pe care le oferă internetul, adică a nu fi robul coloanelor şi paginii fixe din gazetăria clasică, am conceput, fondat şi editat revista electronică „Port@Leu” gândită special pentru acest gen de comunicare şi chiar propunându-şi să experimenteze necontenit inventivităţile tehnice pe care le oferă virtualul şi chiar impactul lor asupra modalităţilor de exprimare artistică. Tematic, ea este asemănătoare „Albina românească” subintitulându-se „Periodic pentru promovarea culturii şi iniţiativelor de dezvoltare”, dar beneficiază atât de lejeritatea postării virtuale cât şi de avantajele exprimării electronice, stimulând căutările de viitor ale artelor, inclusiv cea a graficii electronice cum numai conjugarea virtuală a artelor poate oferi şi până la folclorul internetului, care devine din ce in ce mai bogat în originalitatea lui. Iar eu mai cred şi că, această corespondenţă rapidă între oameni care au de comunicat idei va renova şi va readuce în primul plan al comunicării „genul epistolar” al literaturii eseistice, lângă a cărui specie fosilă a corespondenţelor care făceau drumuri de săptămâni (depăşind prin asta perioada istoriceşte pragmatic-subintelectuală a comunicării telefonice şi telegrafice care a sufocat plăcerea de a scrie lejer şi relaxat), va intra în scenă specia nouă, electronică, a comunicării în timp real, stimulând din nou eleganţa limbajului şi subtilitatea tratării ideilor. Vor ajunge astfel, tot mai mulţi oameni cu har să descopere ce şanse le dă internetul pentru a dezvolta o pasiune coerentă a exprimării ideilor, reevaluând ceea ce, la vremea respectivă, a făcut din stilul epistolar o artă. Iar noi, ca oameni de artă, nu trebuie să lăsăm internetul să tehnicizeze şi mai mult viaţa, ci să-i cultivăm acele atribute prin care poate îmbogăţi artistic spiritualitatea...
George ROCA: Cam cum aţi defini aceste discuţii critice pe seama literaturii amatoriste-decăzute şi a artei kitsch? Pictura de gang ne sufocă pe zi ce trece... Trăiască Victoraş-Pictoraş şi importul de „produse kitai” care ne invadează!
Corneliu LEU: Definirea nu e simplă şi, mai ales pentru a nu aluneca în exagerări sau elitisme, presupune o discuţie atentă, pentru care am iniţiat o dezbatere la care, tocmai pentru a-ţi dezvolta punctul de vedere din întrebarea dinainte, punct de vedere la care subscriu total, te rog să participi. M-aş rezuma doar la un exemplu din pictură: pictura de gang este repudiată de pictura academică pentru că îi lipseşte tot ce se invaţă la academia de belle arte. Pictorul amator bâjbâie cu culorile pe care n-a învăţat să le amestece ca la carte, nici să cunoască raporturile dintre pigment şi solvent; idem cu anatomia, cu perspectiva, cu lumina şi umbra, cu importanţa proporţiilor sau a contrastelor, cu tehnicile ajutătoare, cu simbolistica inventivităţii artistice sau cu istoricul cultivării prin meşteşug a tuturor artelor; precum şi cu tot ce se mai deprinde prin şcolire. Dar avem si clienți bogați neșcoliți. Intraţi în mari hoteluri şi veţi vedea ce expun shopurile lor. Nu pentru că hotelierii n-ar avea gust, ci pentru că parveniţilor cu bani asta le place şi asta se vinde! ...Între aceste două categorii: academia şi gangul, există însă novatorii, rebelii, moderniştii, cei care duc inovaţia până la exagerare şi căutările până la descoperirea altui univers estetic. Nici pe aceştia academiştii nu-i agreează sau nu-i înţeleg. Dar şi ei se feresc ca naiba de tămâie de cei din gang, tocmai pentru că au o formaţie temeinică şi s-au şcolit bine înainte de a inova. Ei înseamnă mai mult decât academiştii, tocmai pentru că pot face tot ce fac aceia şi încă ceva în plus! Chiar când societatea nu-i încurajează, ei nu recurg la gang. Expun în aer liber, inventează tot felul de hapeninguri, se asociază şi fac un „salon al refuzaţilor” şi se tot cern într-un asemenea ciur, unii căzând în tranşee alţii perseverând până când, învingătorul dintre ei ajunge a avea un preţ chiar mai mare decât al academiştilor. Să nu uităm că avangardismul nostru, astăzi la impresionante cote la Casa de licitaţie Sotheby’s, a pornit de la „Lăptăria lui Enache”, unde bietul iaurgiu îi găzduia numai pentru că şi fiu-său (Gheorghe Dinu) se ţicnise scriind poezie sub superbul pseudonim St[ephan] Roll. În vreme ce zeci de restaurante rentabile pentru protipendada de „bon ton şi mauvaise culture” aveau pe pereţi pepenii, strugurii şi leliţele cu ţâţa scoasă, tocmite cu gangiştii contra băutură de către cârciumarul prosper.
George ROCA: Dar în literatură…?
Corneliu LEU: Grădina lui Dumnezeu e mare si are loc pentru toţi. După cum am văzut, poate chiar şi clientelă pentru toţi; cu toate că în literatură e mai greu şi, de obicei, practicanţii gangului literar sunt mai libidinoşi fiindcă se ling şi se linguşesc mai mult ei intre ei, cum fac căţelandrii de maidanezi. Bravo lor! Fiecare om trebuie să poată face ce vrea. Nu-i împiedică nimeni şi nimeni nu le face vreo imputare. Important este, însă, să-şi dea seama ce rasă sunt şi de ce n-au loc la frizeria de lux care este Uniunea Scriitorilor. Cu toate că şi acolo sunt destule corcituri care te fac „ras, tuns şi frezat” dacă aspiri la ciolanul lor!... Eu nu-i agreez pe diletanţi în universul meu, dar nici nu mi-aş permite să-i trimit la gazare, ci le-aş respecta toată libertatea de a convieţui cu publicul lor, fără să vină să-mi ceară mie recomandare pentru Uniunea Scriitorilor care te-a speriat mai înainte. Din păcate, cu cât un nechemat e mai perseverent şi scoate mai multe volume care nu fac decât să-l arate din ce in ce mai bine cât de departe e de literatură, cu atât se consideră mai îndreptăţit să-mi fie coleg şi confrate. Ştiu că nu sunt politicos, dar eu ricanez foarte urât la lipsa de bun simţ...

George ROCA: Fiindcă aţi pomenit-o din nou, aţi putea să descrieţi „faimoasa” revistă „Port@Leu”, revistă care este făcută după chipul şi asemănarea dumneavoastră... căci ce naşte din Leu (n-am zis pisică! Sic!), primează în literatura virtuală de limbă română!
Corneliu LEU: Revista „Port@Leu” este un periodic pentru promovarea culturii şi a iniţiativelor de dezvoltarea a României... Există reviste de acumulare, care publică ceea ce primesc de la colaboratori, adică etalează ideile acestora, dar sunt şi reviste de dezbatere, care îşi incită colaboratorii pe anumite direcţii şi care chiar publică idei de direcţie. Direcţie artistică, estetică, filosofică, politico-socială etc. adică o direcţie care, spre deosebire de celelalte, îi devine caracteristică. Din „„Port@Leu” am vrut să fac, în mod deliberat, o revistă de dezbatere şi atitudine chiar şi prin creaţiile literare sau artistice pe care le publică, şi nu una de consemnare. Deoarece, pentru consemnarea tuturor realităţilor culturale la zi ale ţării şi ale actului cultural în limba română, portalul nostru are în centrul paginii principale meniurile intitulate „Flux de ştiri” şi „Harta culturală a României contemporane”, iar pentru punerea în valoare a creaţiei româneşti prin carte are, în coloana din dreapta paginii principale, „Vitrina editurii noastre on-line” care promovează „Un autor român pe săptămână” tocmai pentru ca, în lupta nedreaptă cu traducerile de tipărituri comerciale, să atragă atenţia asupra valorilor aflătoare în cultura noastră.

George ROCA: Ce ne puteţi spune concret despre dezbaterile din revista dumneavoastră?
Corneliu LEU: Prima, a şi fost enunţată mai sus. Ea porneşte de la articolul „Deosebirea dintre dragoste de literatură şi adevărata poezie de dragoste” publicat în „Port@Leu” numărul 9 pag. 4 .Altă dezbatere ar fi „Cum putem întâmpina faptul că, din motive comerciale, multe edituri nu numai că proliferează amatoristice volume lipsite de valoare artistică, dar s-au format în jurul lor recenzenţi dispuşi să laude orice, a căror ignoranţă sau rea credinţă atacă grav nivelul unui civilizat criteriu de valoare artistică?”... Dintre dezbaterile pe tema salvării şi dezvoltării satului românesc menţionăm cea despre „Bunul comun” care încă nu a fost restituit proprietarului agricol modest aşa cum a fost restituit prin latifundiile retrocedate.
Dintre dezbaterile pe teme sociale şi de filosofie politică o menţionăm pe cea „Despre meritocraţie” prezentă sub diverse forme în toate numerele revistei şi dezvoltând pledoaria pentru conceptul de „democraţie reală” spre care tinde societatea modernă europeană, pentru depăşirea sechelelor populiste şi demagogice, ca şi aprecierea fiecărei persoane conform meritelor dobândite pe plan social. Pe temele politicilor culturale menţionăm dezbaterea permanentă, lărgită prin manifestări susţinute în multe localităţi din ţară şi comunităţi de români de pretutindeni pentru „Sărbătoarea naţională a limbii române.
George ROCA: Să revenim la importanta dezbatere despre BUNUL COMUN. Veniţi cu puncte de vedere noi privind șansele românilor de a beneficia de el?
Corneliu LEU: Nu neapărat noi. Bunul comun este dat tuturor oamenilor de la Dumnezeu de când le-a spus „Înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul!”. Le-a spus-o tuturor, dar istoria ne arată că întotdeauna au beneficiat unii. Acum, însă, nu mă refer la istorie, ci la legislaţia modernă a Bunului Comun în raport cu nu prea plăcutele realităţi ale recentelor guvernări româneşti.
George ROCA: Aveţi vreun punct de vedere personal?
Corneliu LEU: Bine înţeles, de vreme ce eu am repus pe tapet problema în societatea română actuală şi am consacrat capitole importante de curs universitar acestui concept foarte important pentru modernitatea democraţiei, dar şi pentru sinceritatea ei. Sinceritate care obligă la a se recunoaşte fiecărui om dreptul la proprietatea personală care îşi are statute clare, ca şi dreptul la proprietatea indiviză a bunului comun pe care, de obicei, îl administrează statul. Dar statul, de aia exista: Ca sa-l administreze in folosul tuturor, nu al unora. Dau un singur exemplu, ca sa fiu înţeles: Cetăţenii emiratelor beneficiază cu toţii de faptul ca s-a descoperit petrolul in subsolul lor. Ca cetăţeni care au dreptul la o parte din bunul comun, nu ca implicaţi în industria petrolului. La noi, cu toate că avem modeste resurse petroliere, guvernanţii de după 1989 nu au făcut decât sa vândă aceste bunuri altora, fără a urmări ca, pentru cetăţenii români care au dreptul la acest bun comun, produsele petroliere să aibă un preţ ceva mai mic decât în ţările care sunt numai consumatoare. Avem, de asemenea, producţie energetică hidroelectrică la preţ mai mic, datorită apelor noastre care sunt un bun comun naţional si alta produsa la preţ mai mare de alt fel de centrale electrice. Normal ar fi fost ca, în primul rând, preţul mai ieftin să se îndrepte spre consumul casnic al locuitorilor acestei ţări dăruită de Dumnezeu cu energia apelor. Guvernanţii au făcut însă invers: Dau patronilor ruşi si de alte cetăţenii de la ALRO si de la alte industrii energofage energia ieftină şi îl taxează pe cetăţean cu cea scumpă. Sper ca e destul de clar?!
George ROCA: Prea clar. Aveţi dreptate!
Corneliu LEU: Problema pe care o punem acum, este în legătură cu ţăranii, locuitorii satelor care, din totdeauna, şi-au avut proprietatea lor de familie: pământul şi gospodăria respectivă, precum şi bunul comun local, al fiecărei comunităţi: apa comunală, păşunea comunală, pădurea comunală, celelalte bunuri comunale administrate de primărie în folosul tuturor; pe lângă apele, pădurile, zăcămintele şi toate celelalte bunuri ale domeniului public ce trebuie administrate de stat in folosul tuturor. Colectivizarea le-a luat totul iar guvernările de după 1989 nu le-au restituit pana acum nici jumătate înapoi. Le-a dat numai terenul, fără mijloacele de producţie necesare, pe care ei le aveau când au fost colectivizaţi şi fără nici un beneficiu de pe urma bunurilor comune de mai înainte. Au avut grijă numai de „restitutio in integrum” pentru un număr mic de favorizaţi, dar ţărănimii sau urmaşilor ei încă le e furata mai bine de jumătate din fosta proprietate: atelajele, care ar fi trebuit restituite sub forma nouă a lucrărilor mecanizate şi BUNUL COMUN despre care principiile politice europene şi nu numai, spun că trebuie folosit pentru realizarea BINELUI COMUN!… Acuz aceste guvernări preocupate numai de „restitutio” pentru unii.
George ROCA: Să înţeleg că sunteţi împotriva lui „restitutio in integrum”?
Corneliu LEU: Domnule, eu sunt împotriva politicienilor ticăloşi care fura cu neruşinare drepturile populaţiei, aşa cum ţi-am dat exemplul cu preţul electricităţii care ar putea fi mult mai scăzut pentru consumul casnic!… Bunul comun e o problemă foarte complicată pe care şmecherii democraţiei cu cultura de la învăţământul seral PCR, sau direct de la părinţii mafioţi, nu o pot înţelege nici în esenţa ei divină, pentru că e vorba de mediul lăsat de Dumnezeu oricărui om, dar nici în cea de Drept modern care vine cu prevederi imperioase tocmai pentru ca bunul comun să nu mai fie confiscat în folosul unora care au dominat momentele istorice respective. Or guvernările noastre ce au făcut: Nimic pentru ţărani şi totul pentru familia fostă regală şi alţi câţiva latifundiari!
George ROCA: Contestaţi aceşti paşi totuşi făcuţi spre legalitate?
Corneliu LEU: Nu contest nimic; mi-e silă de nesimţirea unor asemenea acte arbitrare de guvernare: Primul a fost cel iresponsabil de a interzice fostului rege sa revină, ca orice cetăţean, in tara sa. Apoi, aceeaşi mână „de stânga” care l-a alungat, l-a strâns la piept dându-i orice numai ca să-şi şteargă ruşinea de mai înainte. Asta au făcut cei de stânga, foşti comunişti obişnuiţi să dispună de bunurile ţării pe care nu le-au muncit ei. Apoi au venit cei care, pretinzându-se de dreapta, au plusat rezolvând multe alte asemenea „in integrum”, dar nu cea esenţială: pentru ţăranul român. Au fost jignite prin aceasta toate reformele agrare făcute de Cuza ,de Ferdinant I şi chiar cea de după al doilea război mondial făcută tot sub regimul monarhic al cărui principiu naţional demonstrat tocmai prin asemenea reforme era de a-i împroprietări pe cei care au luptat şi şi-au dat sângele pentru pământul ţării. Ei bine, ultima reformă, cea pusă în aplicare în 1945-1946, a fixat marea proprietate la 50 de hectare, tocmai pentru ca ţărănimea întoarsă din război să poată fi împroprietărită, aşa cum s-a întâmplat şi la 1918. Or, asta fiind măsura legalizată şi promulgată după care ne putem ghida, te întreb: Mai respectă cineva plafonul de 50 de hectare al acestei ultime reforme regale al cărei semnatar beneficiază azi de „restitutio”, sau, pentru acest „in integrum” guvernările iresponsabile au atentat la bunul comun al ţărănimii?!… Nu am nimic cu cei care au luat. Ci cu cei care au dat, fiindcă nu dădeau de la ei şi au lăsat ţărănimea nedreptăţită până astăzi, după douăzeci de ani, din care cauză s-a ajuns la falimentul agriculturii, la importuri de hrană pentru noi, care hrăneam Europa!… Reformele agrare sunt consfinţite istoriceşte ca atare la toate popoarele şi, odată legea promulgată, sau recompensarea exproprierii făcută, nu se mai revine asupra ei! Este asta mai mult decât o Lege juridică; e o Lege a Istoriei. Pentru că, dacă omenirea va accepta si pretenţiile absurde din cadrul acestui „restitutio in integrum”, atunci urmaşii feudalilor şi-ar putea cere toate domeniile înapoi, iar cei care ar putea să-şi dovedească originea antică le-ar lua totul feudalilor. Din fericire, lucrurile nu s-ar opri aici pentru că, atunci, ar putea veni Creatorul luând El tot ceea ce a creat. Şi in Marea Sa Dragoste de Oameni, ce-ar face EL?… Ne-ar răspândi în Grădinile Sale şi ne-ar spune „Înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul!”… Da: Măcar această simplă logică creştină ar trebui să o bage la cap nepricepuţii şi necinstiţii care dau din bunul comun pentru a-şi face interesele politice!… În ce cadru o fac? Cu totală nesimţire, chiar în cadrul STATULUI care a luat fiinţă tocmai pentru ca să existe o delegare de subsidiaritate pentru ADMINISTRAREA BUNULUI COMUN SPRE BINELE COMUN, principiu de bază a tot ceea ce înseamnă Administraţie Publică modernă.
George ROCA: Această importantă problemă a administrării bunului comun spre binele comun, are legătură cu cealaltă teză democratică pe care o susţineţi: MERITOCRAŢIA?
Corneliu LEU: Bine înţeles! Cine altcineva poate asigura acest bine comun prin onesta şi priceputa administrare a binelui comun, decât nişte politicien aleşi la gvuvernare pe principiul punerii în valoare a meritelor sociale pe care ei le-au dovedit?
Gorge ROCA: Înţeleg că vorbiţi de un criteriu electoral.
Corneliu LEU: Criteriul electoral al evidenţei meritelor este cel mai firesc şi cel mai umanist mod de selecţie a conducătorilor politici. Criteriul punerii acestor merite, chiar şi numai pe perioada determinată pentru care ai fost ales ca garant al bunului comun, în slujba binelui comun, este problema lor cea mai importantă. Ei nu au dreptul să găsească în absenteismul altora explicaţii pentru modul cum nu se achită el de această îndatorire. Pentru că, o democraţie reală se caracterizează ca un referendum necontenit prin forţa curentelor de opinie publică animate şi împrospătate mereu de criteriile meritocratice ale unor permanente mutaţii în ierahia valorilor politice. Mutaţii care nu deranjează niciodată nici inteligenţa, nici priceperea, nici buna credinţă, dar intră deseori în conflict cu ambiţiile de putere şi, întotdeauna, cu tendinţele de confiscare a ei.
Aceasta, tocmai pentru că meritocraţia îşi propune a pune în valoare meritele tuturor şi a perfecţiona în permanenţă condiţiile pentru această singură bogăţie inepuizabilă a omenirii. Pentru că, vorbind despre bunul comun ajungem să includem pe un loc important meritele în acţiune a fiecărui membru al societăţii care se bucură de acest bun comun. Bogăţiile solului şi subsolului, mereu devorate, se vor epuiza, factorul termic se poate modifica periculos, hrana pe care o producem astăzi s-ar putea să nu ne mai ajungă, industria să nu mai aibă materiile prime de la care a pornit. O asemenea perspectivă nu poate fi tratată nici cu „aia a mă-si”, dar nici nu poate accepta să fie slujită de vreo demagogie care va vrea doar puterea, sau va acţiona doar în virtutea îndemânării de a pune mâna pe nişte bunuri, de vreme ce acelea vor fi epuizate. Principala speranţă de perenitate este cea în capacitatea creatoare a omului, care va inventa alte forme de a ne prelungi existenţa. Meritele vor fi apreciate în această direcţie, iar conceptul de „lider” se va defini numai prin capacitatea de a stimula şi promova cât mai multe merite. Popoarele care nu învaţă de astăzi acest lucru, vor produce doar corijenţi ce nu vor trece niciodată un asemenea examen. Votul pe criteriul meritului, pentru o democraţie meritocratică, aptă de a-şi înlătura balastul politicianist al manipulatorilor de interese, balast ce poate fi contracarat de politicienii cinstiţi prin simpla dar limpedea cunoaştere a interesului real al fiecărui cetăţean, îl va aduce şi pe acesta la urne, va asigura şi democraţia reală care înseamnă o adevărată proprietate indiviză a tuturor cetăţenilor asupra bunului comun.
                                                                                            



 


VERSURI CU DEDICAȚIE
 


  Toma George Maiorescu

TINEREȚEA MEA

            lui Corneliu Leu

În ce depãrtãri
în ce lume anticã
te-ai pierdut
sãrmana mea tinerețe anticã -
(Aripi albastre
nemãrginit univers
zbor infinit spre astre și vers)
Secole
ziduri de cearã
timp rãstignit imprecis
ceasornic invers
rãtãcit paradis
Ca în neguri contururi se șterg
cu glezne bãtute în fiare alerg
Înapoi?
Înainte?
Nu știu...
Totul rãsunã
gol de sicriu
se sfãrâmã în vid
se destramã

 


 Caut și mi-e teamã
Unde-i cadavrul?

Pe umeri cine-l duce
sus pe o vânãtã cruce? Unde ți Cine mi-l poartã
spre pecetluita de 7 ori Poartã?
Înapoi?
Înainte?
Atât m-au rãmas doar: cuvinte.
Timpane de plumb
gîtleje strivite
ochi de sticlã umplute orbite.
Cine

dar Cine
îmi poate rãspunde
Tinerețea mea unde e unde?
Cine mã poate dar duce
In mormântul cu vânãtã cruce?
(Aripi albastre
nemãrginit univers
zbor infinit spre astre si vers)
  Radu Cârneci

CHIP FĂRĂ CHIP

              lui Corneliu Leu

Dincolo de carne si sânge stă aburul

Mai tare ca piatra: al treilea chip
În mine răsfățându-se ca într-un lac
Primordial, venind din care astru?

Chipfără chip, aburul-piatră
Stelă pe care mă răstignesc noapte de noapte
Obișnuindu-mă cu ce va fi dincolo
Obișnuindu-mă cu frumusețea-tăcere.

Dincolo de carne, dincolo de sânge
Eu cel dintotdeauna
Chemându-mă, îndemnându-mă să încep
Trecerea către băuitele spații.
                                                           Dincolo... 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971