Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES Semnează:George Roca, Mihai Berca, Corneliu Leu, Mircea Popescu, Ion Coja, Mihaela Stroe, Constantin Stancu, Magdalena Albu, Alexandru Oblu, George Petrovai, Dwight Luchian Patton, Mircea Bunea, Viorel Martin, Jean Liviu Florian - Partea I
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea II
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea III
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea IV
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea V
SUPLIMENT PORT@LEU
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - Sărbătorit în familie
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - SĂRBĂTORIT DE PRIETENI
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea I)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea II-a)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE VENITE ULTERIOR
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…”
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…” - continuare
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI - continuare
Două studii despre spiritualitatea gândirii intelectuale de Stelian Gombos
Cinci recenzii de adrian Botez la N.N.Negulescu, Constantin Stancu, Mircea Dinutz, Radu Botiș, Ioan Enache
Studiul despre cancer al unui fizician român
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea III
 DOUĂ ARTICOLE DE MIHAELA ALBU


                                          PREŞEDINTE CU REPETIŢIE?!

Nu ştiu care va fi rezultatul referendumului de demitere a preşedintelui României din data de 29 iulie şi, personal, nici nu mă interesează neavând vreo pasiune anume pentru stratele politice ale vremurilor noastre. Ceea ce este însă deosebit de important de urmărit în toată această ultimă perioadă de istorie contemporană autohtonă are o legătură precisă cu imaginea de ansamblu a întregii clase politice româneşti, o radiografie sui-generis a acestei sfere restrânse a perimetrului mioritic actual, de unde nu a lipsit de la strigare niciun personaj reprezentativ al bogatei panoplii caragialesco-filimoniene atât de cunoscute tuturor.
Am avut interpretate, aşadar, pe scena politică naţională foarte multe dintre rolurile consacrate ale literaturii române a secolului al XIX-lea. De la coane Joiţichi „ambetate” de-un amor decadent şi până la Păturici plimbându-se cu nerv (sau cu nervi) de la un partid la altul, după cum nu conştiinţa, ci „enteresul” personal şi dorinţa de parvenire le-au dictat, de la Caţavenci cu discursuri penibile, ce înfăţişau o realitate ilustră (mai bine zis sinistră) tocmai de la „paşopt” încoace, şi până la Dandanachi cu grade multe pe umăr impuşi de la centru (de la centrul lumii, evident), de la Tipăteşti numai buni de traşi în poză pentru albumul politic al UE (dar şi pentru eternitate) şi până la Brânzoveneşti şi Farfurizi, care urmăreau cu fervoare nestăvilită din culise acţiunea, gata oricând să strige de trei ori trădare, dacă „enteresele” partidului, de astă dată, o solicitau imperios, de la Chiriaci combativi - oameni de încredere, de-ai casei, cu alte cuvinte - ce apărau cu spirit incisiv onoarea pierdută a unui jupân Dumitrache tradus de propriii lui tovarăşi Ipingeşti şi până la variantele feminine ale lui Ghiţă poliţaiul, nişte Pristandale cu cât mai vopsite, cu atât mai mai inexpresive, cărora nu prea le-au ieşit la număr de-a lungul mandatului nu steagurile, ci voturile, iată doar o mică parte dintre personajele cvasiprezente zilele trecute în piesă bulevardieră intitulată simplu „Staţia România” - una dintre multele drame, de fapt, ale unui popor, căruia i se tot amputează pe zi ce trece demnitatea şi certitudinile - , nişte bolnavi deloc închipuiţi însă cu lecţia foarte bine învăţată la şcoala molierescă a Harpagon-ului carpato-danubiano-pontic de tip securisto-penal.
        
Societatea românească, dacă a ajuns la stadiul dezastrului moral şi economic în care se găseşte în momentul de faţă, nu este doar ea singura vinovată pentru amploarea acestui fenomen fără precedent al siluirii propriei sale intimităţi, aşa cum eronat se tot acreditează de către anumiţi reprezentanţi ai mass-media, decât într-o oarecare măsură. Acestei societăţi i s-a tot vârât cu forţa pe gât în anii ce au urmat „Revoluţiei” decembriste a anului 1989 (am mai scris acest lucru şi în „Dictatura nonvalorii”) o aşa-zisă „cultură” de import, distructivă pe absolut toate direcţiile sale de dezvoltare, o cultură negativă pe care ea, societatea, a fost obligată să şi-o însuşească drept normă de a fi, din păcate, altfel, riscând aruncarea de pe orbita globalizării şi, implicit, marginalizarea. Faptul că azi avem în faţa ochilor un aşa-zis mozaic arhitectural societar cu tentă postmodernistă, plin de cioburi lipite haotic pe o pânză inertă în locul unei tuşe puternice (şi bine gândite în prealabil) trasate de un pictor pătruns de oareşice urmă de geniu, reprezintă efectul unei intoxicări constante în timp din punct de vedere politico-mediatic cu cele mai imbecilizante antimodele, inclusiv la nivel politic, importate cu intenţie uşor explicabilă din Vestul sălbatic, un Vest caracterizat nu întotdeauna numai de intenţii onorabile, dar bucurându-se însă de o imagine publică aproape impecabilă, abil desenată în jurul pseudoideii de autentică „democraţie” generală. Nimic mai greşit. Totul se învârteşte în acel spaţiu cultural într-un soi de cerc vicios, unde, în numele banului, au fost ucise până şi Arta adevărată împreună cu Creatorul ei doar spre a vinde consumatorului zilnic o sumă de simboluri anume, ce nu au vreo legătură directă cu creştinismul, simboluri, în general, oculte, şi nici cu valoarea intrinsecă a Fiinţei umane ori cu istoria de până acum a omenirii. Cei care le produc au o singură dorinţă: aceea de a le distribui în cadrul larg al societăţii de consum cu un scop extrem de precis, mass-media fiind unul dintre vectorii principali întru diseminarea prin varii discursuri a informaţiei fabricate în acest sens. E doar unul dintre multiplele aspecte negative dominante ale gândirii actuale a vătafilor noştri planetari.
În ceea ce priveşte data de 29 iulie, aş dori ca ea să fie prima zi din tumultuoasa istorie a ultimelor decenii ale poporului român, când acesta îşi va putea decide singur, de astă dată, soarta, nealimentându-i-se prin mijloacele cunoscute ale manipulării singură iluzia unei hotărâri proprii şi că jocurile politice au fost cu mult înainte făcute. Nu avem cum anticipa cu exactitate care va fi deznodământul referendumului propus, putem să ne folosim numai de sondajele sociologilor şi atât. Foarte interesantă însă pentru România va fi opţiunea populară exprimată la acea dată. Pentru oricare cetăţean cu drept de vot sau nu, capacitatea fiecăruia dintre aceştia în parte de a conştientiza că destinul acestei ţări şi al naţiei sale se află acum la o răscruce memorabilă de drumuri, unde politicienii, indiferent de apartenenţa lor partinică, schimbă, fie pe rând, fie în grupuri declarate, sensul indicatorului său de mers în direcţia care le este lor prilenică, din păcate, reprezintă unul dintre reperele forte ale momentului.
Aş vrea să cred că măcar în acest alt ceas al vremilor roata istoriei românilor nu va mai fi învârtită, ca în multe alte dăţi, de altfel, de anumite forţe din exterior dominate de o seamă de interese economice conjuncturale favorabile lor, pentru că România a fost, este şi va fi mereu o atracţie deosebit de importantă din această perspectivă pentru aşa-zişii investitori străini ocazionali, care nu au drept unic ţel decât acela de a plăti o serie de comisioane grase unor compatrioţi mioriţici (vorba lui C.T. Popescu) avizi de îmbogăţire imediată cu scopul obţinerii facile a unor resurse naturale absolut necesare supravieţuirii propriilor lor industrii naţionale aflate într-un derapaj economic evident.
Poporul român va avea de ales acum între axioma „sexy”-tăcerii şi opusul ei. Cu alte cuvinte, în votul popular de la sfârşitul lunii iulie trebuie desluşit mult mai mult decât lasă acesta să se vadă la prima lectură politică inocentă a sa. Să vedem care va fi rezultatul referendumului şi direcţia viitoare către care se va îndrepta de la 29 iulie 2012 încolo România.
 



                         DICTATURA OCULTĂ CU CIP PREFERENŢIAL
                               A LUMII CONTEMPORANE


M-am hotărât, în sfârşit, să scriu despre acest subiect considerat a fi ca un fel de „secret al lui Polichinelle” la ora actuală, plecând de la premiza interacţiunii mele destinice cu câţiva reprezentanţi ai filonului negru de sorginte securisto-ocultă din ziua de azi, întâlnire care s-a constituit pentru mine într-un soi de comuniune forţată, dar mai mult decât interesantă şi extrem de dureroasă, în acelaşi timp, sub raportul analizei interrelaţionărilor dintre diverşii subiecţi umani ai prezentului. Portretul lor, aşa cum l-am văzut zilnic în faţa ochilor vreme de câţiva ani la rând, are câteva coordonate intrinseci, ce ţin de structura sa intimă, şi anume: nişte inşi veşnic pomădaţi la chip, dar extrem de urâţi la suflet, posesori ai unor raţiuni diabolice capabile de a distruge pe oricine cu uşurinţă în orice moment printr-un simplu telefon sau printr-o simplă formă de comunicare descendentă, actanţi cu intelect precar şi cu funcţii neapărat importante, care nu cunosc decât două ipostazieri ale multifaţetatului chip al lumii în care trăiesc: banii şi puterea - simple forme fără fond semnificând însă absolutul acestei vieţi în accepţia lor profund reducţionistă. Că vor intra într-o bună zi în fundul gropii ca oricare alt muritor al acestei alte planete din Universul divin şi că nu vor duce cu ei nimic în lumea de Dincolo nu îi deranjează câtuşi de puţin. Ei trăiesc subţirimea fiecărei clipe ce li se prelinge cu repeziciune pe lângă trup, de parcă aripa veşniciei i-ar fi atins generoasă numai pe ei în raport cu toate celelalte miliarde alcătuite din specia Homo sapiens sapiens, varianta degenerată în opinia lor. Orbiţi de o vanitate ce îi stăpâneşte continuu şi le întunecă minţile cumplit, securisto-masonii de azi au un unic principiu solid: vor să conducă tot, să stăpânească tot, considerându-se dumnezeii imuabili ai acestei umanităţi, umanitate care, din fericire, nu le aparţine câtuşi de puţin.
Din păcate însă pentru întreaga omenire, ei sunt prezenţi peste tot: în posturi-cheie de conducere,  guverne, mass-media, universităţi, instituţii publice, mediul privat etc. Mai nou, vor să controleze populaţia Terrei de aşa manieră, încât să ştie cu orice preţ când eşti diareic, când pui frunză de sarmale, dar şi când tai frunză la câini (aşa cum procedează aceştia), când scoţi bani din contul propriu ori când te împuiţezi legal sau clandestin, potrivit legilor naturale ale firii ş.a. Personal, am dat de securisto-masoni în mod inevitabil pe parcursul destinului meu de până acum, dar, interacţionând din necesitate cu ei, am dat, bineînţeles, şi de dracu - nu de unul, ci de mai mulţi, o serie de draci hidoşi cu nasul stârmocind la porţile homosexualităţii ori ale organului sexual feminin, deoarece curvăsăria cu nimic ostoită (poate doar de legile biologice ale naturii, în final, adică de trecerea inefabilă a timpului), hoţia nedisimulată şi beţiile succesive sunt unicul lor capital „moral” definitoriu; nimic bun, nimic profund uman -, adică de tatăl lor spiritual şi financiar, deopotrivă. Mi-a fost dat să văd nişte personaje demne de cazanul cu smoală al infernului biblic, având sufletul vândut pe doar câţiva arginţi acelui diavol-caracatiţă cu mii de braţe numite loje masonice sau confrerii întinse pe toată suprafaţa Globului pământesc şi pregătite să muşte cu aviditate din mădularele oricărui humanoid rătăcit de soartă prin deşertul de cenuşă al propriei sale vieţi sumbre. Indivizii aceştia - fixaţi, mai bine zis, încleiaţi pe viaţă în cele mai de sus scaune de conducere a instituţiilor lumii, de fapt, nişte simpli tejghetari obosiţi de soartă, care tot învârtesc (cu folos doar pentru buzunarul propriu) pe sub masa rotundă a destinului lor mercantilo-filistin fel şi fel de contracte ilegale, concepute însă într-o serie de termeni specifici numai pentru ei înşişi şi lojile lor anoste, atât - funcţionează în mod înseriat, exact ca o banală reţea electrică studiată de elevi în manualul obligatoriu de Fizică din liceu. Înseriaţii aceştia însă conduc lumea prin „n” fire întunecate la culoare, pe care ei şi le imaginează ca fiind, culmea, nevăzute şi nebănuite de niciunul dintre componenţii săraci cu duhul (cred ei) ai turmei planetare de sclavi pur statistici.  
Cu o putere financiară evidentă şi cu un status dobândit ori cumpărat, securisto-masonii lumii de azi - indivizii care se hrănesc din satisfacţia producerii răului asupra Celuilalt şi din construirea unor planuri diabolice pentru comunitate, au o predilecţie către aşa ceva - îţi inculcă ideea că simbolurile tale specifice consacrate şi libertatea-ţi proprie sunt nişte lucruri complet inutile, elemente fade ale unui simplu vis utopic nocturn, lucruri demne de a fi trecute sub obrocul searbăd al tăcerii printr-un sistem de legi bine pus la punct de către armata lor de cadre juridice obediente. Pentru ei, tu nu exişti ca OM, ca FIINŢĂ. Eşti, în opinia-le patologică, doar un simplu, mult prea simplu mijloc de producţie fără creier, cu o valoare de piaţă minimă stabilită tot de ei înşişi, bun doar de corvoadă grea şi prost plătită, căruia tot ei îi vând, pentru îmbogăţirea lor personală, fel şi fel de iluzii anoste cu semnificaţie nulă, care să îndepărteze Omul de substratul profund al existenţei sale proprii. Iar ca sclav, trebuie să stai în perimetrul tău îngust, stabilit deloc imaginar, exact ca într-un ţarc obişnuit pentru vite. Nu ai cum să îţi pui în evidenţă valoarea personală, pentru că nu ţi se dă voie să faci aşa ceva - chiar dacă tu deţii o asemenea valoare individuală remarcabilă -, atâta vreme cât nu te integrezi spiritului şi normelor lor de gaşcă denumită lojă, o confrerie cu iz funebru, care distruge însă cu viclenie şi răutate absolut tot. Aceste structuri bolnave de vanitate şi machiavelism făţiş te obligă, prin mijloace manipulatorii grosolane, să te gândeşti permanent că viaţa ta nu valorează nici măcar cât cei treizeci de arginţi ai Iscarioteanului trădător sau nici măcar cât o ceapă degerată ori încolţită din cămară comparativ, bineînţeles, cu viaţa lor mai mult decât preţioasă şi plină - de mizerie morală, evident (ei, dar mare scofală mai e şi morala acestei lumi, „La dracu cu morala!”, vorba lui Eugen Ionesco în „Rinocerii”). Te determină, umblând la mecanismele fine ale creierului tău, să te simţi vinovat de orice, imaginându-ţi că greşeşti chiar şi atunci când respiri în mod natural şi nu încerci să te abţii a elimina în atmosfera, unde ei îşi „diseminează” aburii desfrânării personale, bioxidul tău de carbon, culmea, poluant, cu alte valenţe chimice decât cele ale lor, desigur, superioare. Acestor indivizi, dumnezeul lor mic şi neînsemnat, de laborator, le dăruieşte, chipurile, puteri nebănuite şi imunitate în raport cu toate evenimentele şi stările de lucruri existente pe lumea aceasta faţă de Dumnezeul tău, neofertant şi nu întotdeauna grabnic protector, acela înomenit şi neîncuibat în orgii walpurgice  fără număr - o „umbră” doar analizabilă filozofic în fel şi chip ca simplu idol amurgit între filele unor cărţi roase de vreme -, care te supune însă la caznele iadului încă din faza telurică a fiinţării tale omeneşti în carne şi duh.
Personal, am considerat întotdeauna segmentul securisto-masonic trecut şi actual ca fiind un grav şi constant pericol pentru întreaga umanitate, pentru istoria însăşi a Fiinţei umane în succesiunea rapidă a vremurilor. Experimente dure peste experimente dure, sânge amestecat cu pseudoideologiile unor aşa-zise „revoluţii” conjuncturale, de fapt, programate anterior de către ei înşişi, cu rol profund „inovator” pentru societate, foamete şi boli, minciună, foarte multă minciună şi manipulare grosolană cât cuprinde. Acestea au fost şi sunt şi azi, iată, obiectivele pe care componenţii tuturor lojelor oculte, supranumite şi „secrete”, şi-au propus a le realiza pe tot parcursul istoriei, de la înfiinţarea lor şi până azi. Dominaţi de o incoştienţă fără de margini, aceşti indivizi de duzină - o adunătură de şmecheri parveniţi, care au mers şi merg în continuare cu acţiunile individuale şi de grup dincolo de limita legii - şi-au ocultat, fără să bănuiască o clipă măcar, chiar propriul lor statut - şi singurul, de altfel -, anume acela de Fiinţă umană dotată cu raţiune şi afect şi nicidecum cel poziţionat pe stadiul primitiv animalier (aşa precum se vede cu ochiul liber că se prezintă ei înşişi prin faptele pe care le săvârşesc cu de la sine voinţă zilnic), închizându-se între zăgazurile unor încropite pe genunchi „doctrine” maladive şi seci - baloane de săpun din start fâsâite - şi propunând paradigme peste paradigme cu esenţă nulă şi consecinţe dezastruoase pentru omenire. Ei bine, în tot acest peisaj complet nefast pentru umanitate, vârât cu forţa pe gâtul tuturor de către neodictatura mondială contemporană, montarea cipurilor reprezintă un veritabil atentat completamente condamnabil la libertatea de sine a individului planetar din orice loc s-ar afla acesta (pentru ei, pentru securisto-masoni, cipul va fi unul, bineînţeles, preferenţial). Consider că este de preferat, în acest caz, singură moartea persoanei ca măsură exactă a demnităţii unei Fiinţe umane decât privarea sa totală de propria-i libertate caracteristică. 
Este adevărat, mi-aş fi dorit să trăiesc într-un alt fel de lume, într-un orizont de timp dominat de o alt mod de a trăi şi de un alt sistem axiologic, deloc găunos, cum este cel al lumii de acum. Nu a fost să fie aşa. Sunt, prin prisma datei de naştere proprii poziţionate la graniţa imaginară dintre postmodernitate şi perioada anterioară acesteia, şi suntem obligaţi a parcurge această bucată de vreme din lungul şir al istoriei omenirii, vreme care te stoarce însă de viaţă, călcându-ţi, pur şi simplu, în picioare existenţa şi visele, sufletul şi credinţa. Iar toate acestea nu reprezintă, din păcate pentru noi, decât consecinţa evidentă a gândirii patologice abordate de stratul uman anterior menţionat, strat proţăpit de unul singur pe tronul ierarhiilor efemere lumeşti spre a o conduce şi a domina absolut totul. Viaţa a devenit azi pentru mulţi dintre pământeni o imensă şi obositoare cloacă non-substanţială, unde durerea, chinul şi mizeria atotstăpânitoare îşi desfăşoară nestingherit jocul lor furibund şi satanic. Lumina?!... Hm, un deziderat, deocamdată utopic, care va scoate capul din noroi peste nu ştiu câţi ani de aici înainte, atunci când puternicul imperiu securisto-masonic actual al întunericului şi desfrâului se va prăbuşi definitiv în propria-i antiformă creată de el însuşi la nivel planetar prin diverse mijloace de construire a imaginii şi a realităţii trăite. Faţa trivială a timpului contemporan va deveni cu siguranţă în viitor o simplă filă ca multe altele - sau poate nici măcar atât - în cuprinsul cărţii de istorie a acestei îndelung chinuite lumi. Elogiul nebuniei oculte, dacă e să facem trimitere la titlul scrierii lui Erasmus din Rotterdam - Elogiul nebuniei -, a fost făcut de multă vreme de către masonerie prin înşişi reprezentanţii ei obedienţi şi lipsiţi complet de duhul sfânt.








 George Petrovai
( in revista „Noi N U”)


                Politica românească – o sursă inepuizabilă
                                de ruşine şi indignare


Că politica românească postdecembristă este deopotrivă penibilă şi păgubitoare pentru ţară şi popor, nu numai că nu mai surprinde pe nimeni, dar a ajuns să fie privită ca un fapt obişnuit, cam aşa ca o umbră ce se ţine scai de imaginea României, oriunde în lumea asta largă este dusă ea (imaginea) de diplomaţi, turişti şi comunităţi româneşti.
Şi cum să nu fie aşa, când chiar de la început ea s-a dovedit deosebit de prolifică în a furniza (spre încântarea unora şi spre îngrijorarea altora) o gamă diversificată de promisiuni cu iz stătut de minciuni, de învârteli care la ţanc se văd preschimbate în malversaţiuni şi de megapotlogării care, de regulă, nu au mult de aşteptat până când se văd cocoţate pe culmile politicii dâmboviţene, unde tronează jaful generalizat şi trădarea înveşmântată în hainele devotamentului naţional?!
De-acord, nu toţi făcătorii de politică postdecembristă au urmărit cu prioritate îmbogăţirea lor prin această îndeletnicire eminamente omenească, care – cel puţin pe aceste meleaguri – se vădeşte într-atât de avidă de componentele fundamentale ale umanului (raţiune, omenie, cinste, măsură), încât în majoritatea cazurilor îi stoarce ca pe nişte lămâi pe cei ce o îmbrăţişează şi apoi îi azvârle la lada de gunoi a istoriei.
Ion Iliescu este cel mai potrivit exemplu în acest sens. În deceniul cârmuirii sale de tristă amintire, el s-a arătat aşa de preocupat de promovarea purităţii ateismului său pernicios şi, după pilda oferită de Ilici Lenin, de definitiva zdrobire a adversarilor ideologici („În dispută, ne spune Vasili Grossman în nuvela Panta rhei, Lenin nu urmărea adevărul, ci victoria!”), încât prea puţin s-a sinchisit că în urma lui lasă o ţară muribundă şi două categorii distincte de cadavre – cadavrele bucureştenilor batjocoriţi şi ucişi de minerii chemaţi pentru a apăra cu bâte şi răngi „valorile” democraţiei originale şi cadavrele vii ale „baronilor” puţind a necinste şi osânză într-un partid despre care adorabilul Petre Ţuţea cu certitudine ar fi spus că nu reprezintă nici măcar „laptele bătut al comunismului”.
Desigur, mă grăbesc să adaug că deşi s-au îndepărtat într-o bună măsură de calea comunismului cu faţă umană, comunism edulcorat şi moşit de Iliescu şi ciracii lui, regimurile Constantinescu şi Băsescu n-au adus cu ele un spor de înţelepciune, armonie şi prosperitate pentru românii îndelung răbdători, respectiv un spor apreciabil de prestigiu internaţional pentru România, cu toate că îndată după câştigarea primului mandat de preşedinte, Traian Băsescu a condamnat comunismul de la tribuna Parlamentului (oare cât de sincer a făcut-o?) şi cu toate că îndată după aceea (la 1 ianuarie 2007) ţara a fost admisă în structurile euro-atlantice şi în Uniunea Europeană.
Dimpotrivă, pe fondul unor crize convergente (financiare, economice, politice) prelungite, a căror ofensivă n-a putut fi contracarată de măsurile pe cât de disperate, pe atât de impopulare ale succesiunii de guverne pedelisto-udemeriste, nivelul de trai al grosului românilor s-a deteriorat până ce a ajuns în vecinătatea catastrofalului (disponibilizări masive în sectorul bugetar, restrângerea sectorului privat, creşterea preţurilor şi tarifelor, diminuarea lefurilor şi a pensiilor etc.), iar datoria externă şi-a urmat cursul său ascendent.
Iată de ce anul electoral 2012 a început cu căderea mult hulitului şi urâtului Guvern Boc, pentru ca după aproximativ trei luni, în urma moţiunii de cenzură înaintată de Uniunea Social Liberală (USL), să cadă şi Guvernul pedelisto-udemerist al lui Mihai Răzvan Ungureanu.
Cele două căderi rapide de guverne în anul electoral şi într-un interval atât de scurt de timp, fenomen cu totul neobişnuit în politica românească postdecembristă, cu siguranţă că i-a cam pus pe gânduri pe politicienii trecuţi prin ciur şi prin dârmon din PSD şi PNL.
Dar cei doi cumetri politici – Victor Ponta şi Crin Antonescu, călăuziţi în demersul lor pripit de ura viscerală faţă de Traian Băsescu, s-au repezit să înghită momeala azvârlită de PDL, via Cotroceni, cu totul surzi la sfaturile venite din spatele lor de-a fi mai vigilenţi ca oricând.
Şi poate că nescontatele rezultate obţinute de USL în urma votului dat de electorat la locale mai degrabă din ură faţă de PDL decât din simpatie şi încredere în dubioşii candidaţi ai USL-ului (a nu se uita că alegătorii români, fără tradiţie electorală şi constrânşi de nevoi, sunt imprevizibili, maleabili şi inconstanţi!), aceste rezultate spectaculoase, prin urmare, pesemne că i-o fi făcut pe greii din umbră ai celor două partide unite prin ură şi năzuinţe să creadă că s-au înşelat în previziunile lor, căci pentru o clipă au uitat de sfatul tătucului Stalin şi s-au lăsat cuprinşi de dulcea ameţeală provocată de succes.
Doar pentru o clipă. Pentru că pe capul plecat al „celui mai cinstit guvern din Decembrie ’89 încoace”, nu şi pe capul prezumţios şi miştocăresc al proaspătului premier Ponta, au început să cadă acuzaţii devastatoare privind credibilitatea sa: primii care au părăsit noul cabinet au fost incontestabilii plagiatori Corina Dumitrescu şi Ioan Mang, urmaţi la scurt timp de incompatibilul Mircea Diaconu.
Dar adevărata lovitură de trăznet pentru USL şi frământatul Guvern Ponta o reprezintă plagiatul învederat al premierului la înjghebarea tezei sale de doctorat! După cum a dezvăluit prestigioasa revistă ştiinţifică Nature, informaţie şoc care de îndată a fost preluată de marile cotidiene ale lumii, circa 130 de pagini din teză (aproape jumătate) constituie un fals grobian – copierea ad litteram, inclusiv cu greşelile de ortografie, fie de pagini întregi, fie doar de fragmente consistente din cărţile de drept internaţional penal ale autorilor români Dumitru Diaconu, Ion Diaconu şi Vasile Creţu.
Dacă pentru furtul subtil de idei este nevoie de inteligenţă şi abilitate din partea plagiatorului, iar pentru dovedirea în acest caz a fraudei este într-adevăr nevoie de ochiul atent şi versat al specialistului, plagiatul lui Ponta este nu numai grosolan (pur şi simplu el copiază masiv, fără a se sinchisi să facă ceea ce ştie că trebuie să facă până şi un elev de liceu – să pună între ghilimele fragmentele citate!), ci este şi un plagiat mare cât roata carului – intri pe internet şi adevărul ţi se impune cu forţa de necontestat a evidenţei!
De mirare că în pofida acestor probe mai presus de orice dubiu, procurorul-politruc Victor Ponta încă mai are îndrăzneala să o scalde, ba trăgând de timp şi sperând într-o minune pesemne impusă viitoarei Comisii de Etică ce-i va analiza aceasta adevărată capodoperă a furtului intelectual, ba acuzându-l pe Traian Băsescu că el i-a copt-o, de parcă preşedintele l-ar fi îndemnat să plagieze şi acuma l-ar fi dat de gol, sau de parcă persoana care atenţionează asupra hoţiei ar fi mai infamă decât însuşi făptuitorul ei...
Şi colac peste pupăză, neonorabilul Ponta nu numai că refuză cu insolenţă şi obstinaţie să pună în practică ceea ce i-a impus micului plagiator Ioan Mang să facă în virtutea legii – adică să-şi dea demisia, dar şi ţine morţiş că numai el, cel pătat pînă-n albul ochilor şi arătat cu degetul de presa internaţională, este îndreptăţit să reprezinte România la reuniunea de la Bruxelles.
Nu-i greu de întrevăzut cam cum poate să-şi reprezinte ţara un premier al cărui prestigiu este grav avariat...
De neînţeles pentru mine rămâne comportamentul sfidător al ortacilor lui Ponta din USL. Aceştia nu numai că nu-l trag de mânecă, doar astfel dovedind că vor să-l ajute ca să scape de penibilul nimicitor al situaţiei ivite, dar chiar îl împing de la spate ca el să calce şi mai zdravăn în străchini.
De pildă, era de aşteptat ca universitarul Andrei Marga, el însuşi conducător de doctorate, să se arate într-atât de ruşinat de acest guvern al plagiatorilor, iar acuma într-atât de indignat de superplagiatul lui Ponta, încât pe dată să-şi dea demisia din postura de ministru al Externelor (care, după gafele făcute, i se potriveşte cam aşa cum i s-ar potrivi lui Vanghelie postul de ambasador al României la ONU), nicidecum să admită să-l însoţească la Bruxelles, mai înainte ca premierul să facă dovada că acuzaţiile aduse sunt nefondate.
Dar dezinteresul manifestat de la bun început de Ponta vizavi de gravele dezvăluiri apărute în revista Nature este grăitor prin sine însuşi. Şi tot aşa de elocventă este stupefianta lui afirmaţie că-i gata să renunţe la titlul de doctor, întrucât titlul nu i-a adus nici un profit, dar că la funcţia de premier n-are de gând să renunţe. Cine poate sa creadă că dacă lucrurile ar fi cuşere, „mieluşelul” de Ponta ar sta cu mâinile în sân, fără să prezinte dovezi care să oblige revista Nature la cuvenita dezminţire şi la consistente daune morale pentru grava atingere adusă blazonului său?!...
Numai că în scurt timp, praf şi pulbere se va alege de toate visele lui de mărire bazate pe fraudă, minciună şi mitocănie: titlul de doctor îi va retras, demisia îi va fi impusă de dispreţul constant al politicienilor din străinătate, iar liniştea după inavuabila agitaţie de-acuma şi-o va regăsi doar în apropierea mentorului său de altădată.
Că mare trebuinţă de cinste, respect şi cumsecădenie are ţara asta, de la vlădică până la opincă...

 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971