Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES Semnează:George Roca, Mihai Berca, Corneliu Leu, Mircea Popescu, Ion Coja, Mihaela Stroe, Constantin Stancu, Magdalena Albu, Alexandru Oblu, George Petrovai, Dwight Luchian Patton, Mircea Bunea, Viorel Martin, Jean Liviu Florian - Partea I
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea II
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea III
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea IV
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea V
SUPLIMENT PORT@LEU
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - Sărbătorit în familie
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - SĂRBĂTORIT DE PRIETENI
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea I)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea II-a)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE VENITE ULTERIOR
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…”
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…” - continuare
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI - continuare
Două studii despre spiritualitatea gândirii intelectuale de Stelian Gombos
Cinci recenzii de adrian Botez la N.N.Negulescu, Constantin Stancu, Mircea Dinutz, Radu Botiș, Ioan Enache
Studiul despre cancer al unui fizician român
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea III
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE:
ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!...  sau:  DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES

 
    




























     Colaj
fotografic

    de
George ROCA




 Prof. Univ. Dr. MIHAI BERCA
                
                                EDUCAŢIA ŞI INTELECTUALITATEA

Într-o ţară democratică cum este România ajunge „intelectual” cine vrea şi, mai ales, cine nu trebuie. Este de ajuns să deţină în schema sa managerială, la capitolul „colaboratori”, un preşedinte ca domnul Băsescu şi este deja „intelectual făcut”... fireşte, ca urmare a isteţimii minţii sale, inspirată de vaporii etilici ai sticlelor de wiskey, prezente mai tot timpul la baza din dreapta a biroului. Preşedintele se simte foarte bine printre anumiţi intelectuali. Nu-i trebuie mulţi, ci doar câţiva, care ca la teatru să-i creeze decorul şi să-i dea impresia că la rândul său s-ar putea considera, cumva, un „soi germinativ de intelectual”.
 Aşa se face că unii intelectuali de marcă, precum Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, au căzut în plasa păianjenului veninos şi până să-şi revină, chiar dacă şi-au revenit repede, au fost intoxicaţi de confraţii lor cu o ură, nu întotdeauna decentă, dar oricum pentru aceşti primi doi „domni ai scrisului, filozofi consacraţi” complet nemeritată.
 În ce-l priveşte pe H.R. Patapievici, am rezerve serioase la nivelul meu, al unui intelectual tehnic, care nu se vrea înscris în zona gonflată a intelectualilor literaţi. Căci Patapievici este un asemenea specimen, destul de agil intelectual ca să se considere un geniu. Aşa am crezut şi eu cu mulţi ani în urmă, citind primele sale scrieri. Numai că timpul trece şi energiile iubirii se epuizează. Poate că noi, cei care producem hrană inclusiv pentru domni ca H.R. Patapievici, îl iubim mai mult pe Eminescu decât el. Poate că nu avem viziunea „progresistă” a globalizării sau „europenizării” literaturii şi poate că nu ne pricepem prea bine la a învârti critica literară după interesele politice ale stăpânilor lumii. Ştim, însă, un singur lucru: îl iubim pe Eminescu, îl iubim pe Caragiale, iar amândoi laolaltă şi separat au iubit poporul român şi românii.
 Patapievici şi mulţi ca el nu sunt români şi nu pot gândi şi simţi româneşte. Sunt mulţi antiromâni, iar H.R. Patapievici este aproape de fruntea listei. De aceea în măsura în care el este antiromân, în aceeaşi măsură mă declar anti-Patapievici, iar pentru asta nu trebuie să mă convingă nimeni că geniali au fost Eminescu, Caragiale, Sadoveanu etc.
 Azi nu mai avem genii reale, avem genii umflate cu paiul de către mass-media, aservită şi ea celor care vor să înglobeze România în marasmul nefiinţei neamului.
 Ideea de a lovi în poporul român, în România, prin insultarea şi anihilarea valorilor esenţiale ale acestuia, nu este nouă. Transformându-l pe Eminescu în „cadavrul nostru de debara”, H.R. Patapievici îşi ascute dinţii de canalie intelectuală pentru a muşca din sentimentele româneşti, apoi din resursele şi energiile ţării, în favoarea acelor stăpâni nemernici ai lumii, care conştient nu ne mai plac şi nu ne mai vor. Poate că nu este poporul român pe placul lui H.R. Patapievici, dar cu siguranţă nici românii nu-l plac. El a spus clar că nu-i plac românii iar acum, în mod ostentativ, sărută obrazul buhăit de whiskey al nefericitului preşedinte al României.
 Tot în mod ostentativ s-a dat de partea celui mai urât om al naţiunii. Clarvăzător în manipulare ca şi stăpânul său, suportă suficient de greu o eventuală schimbare pozitivă în ţară. Băsescu şi Patapievici urăsc România în egală măsură şi cu maximum de intensitate, dar fiecare în felul său. Acesta este singurul lucru care îi apropie, URA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI ŞI A ROMÂNILOR.
 Şi cât de bine ştiu unde să lovească! Băsescu, care în viaţa lui nu a scris o pagină (în afară de rapoartele agramate trimise la Securitate), lucrează harnic la distrugerea bazei biologice şi de sănătate a populaţiei, distruge şcoala şi mai ales pe slujitorii acesteia, distruge cultura lovind în intelectuali (toţi cei care nu sunt de parte lui), loveşte în agricultură şi economie, în Soare şi în stele, în iubire şi în înţelegere. Creează Iadul în România! Pentru ce o face? Pentru că e bolnav, bolnav de ură! Omul acesta iubeşte URA, iubeşte degradarea, iubeşte demolarea. Pregătirea sa este la nivelul bordelurilor, pe care le-a frecventat cu sârguinţă în munca sa de marinar. Ori, cum să iubească această ciudată fiinţă şcoala, universitatea, profesorii? Dacă cineva din lumea largă îi pune în braţe un sac de arginţi, distruge tot, lăsând în urma sa pustiirea ţării şi pe H.R. Patapievici care, internaţionalizat fiind, va suporta un „destin global”, dar nicidecum unul naţional.
 Mă întreb dacă nu dânsul, H.R. Patapievici, este un catalizator al răului, al antichristului Băsescu, care nu are încă un Dumnezeu, considerându-se el însuşi un Dumnezeu ce se vrea atotputernic, deasupra tuturor şi a toate. Satanist convins, neagă orice valoare naţională, înconjurându-se de aşa-numiţii consilieri prezidenţiali, cu 40% mai mulţi decât în cazul celorlalţi preşedinţi. Deşi exista un Guvern, Preşedintele şi gaşca lui au creat la Cotroceni un alt guvern paralel, autarhic, în tentativa neeconomică a transferului resurselor naturale către alte naţiuni şi popoare, deloc prietene nouă, dar convenabile trădătorilor de ţară şi de neam. Autarhic în sensul izolării poporului de economia şi viitorul său, de cultura şi spiritualitatea sa, autarhic în sensul unei reprezentări internaţionale, izolate, aberante, antinaţionale.
 Intelectualii „băsesceni” i-au sugerat acestuia „necesitatea crizei economice”, o criză impusă, susţinută cu argumentele exteriorului. România avea resurse şi avea potenţial de creştere. Statul român putea deveni, la rândul său, o autarhie economică, conservându-şi resursele şi energiile pentru o dezvoltare economică sigură şi durabilă, bazată pe export şi nu pe import, pe folosirea sustenabilă a resurselor şi nu pe epuizarea lor forţată, neeficientă, dăunătoare.
 S-a preferat entropia indusă de Consilierii prezidenţiali şi de Guvernele prezidenţiale. S-a preferat măcelărirea Constituţiei şi a legilor, a justiţiei, culturii, sănătăţii şi educaţiei. Într-un haos programat se poate fura, delapida cu uşurinţă şi tot cu uşurinţă se pot crea funcţii şi manifestări dictatoriale la nivelul Palatului Cotroceni. Aceeaşi entropie în care au putut fi negate valorile naţionale, în care Eminescu a devenit „cadavrul din debara” al culturii româneşti, iar Patapievici geniul naţional, a devenit creatoare de conflicte între un preşedinte paranoic şi un Guvern - deocamdată bâlbâit -, dar care promite mai mult decât altele. Nu sunt încadrat politic, dar scriu ceea ce văd, iar ceea ce văd mă face să cred că suntem trădaţi în toată fiinţa noastră, că suntem trădaţi fără ca aceşti trădători să fie vreodată condamnaţi pentru fărădelegile lor. Neaplicarea corectă a legii şi pentru aceşti indivizi, căpuşe ale nemului românesc, susţinuţi financiar din banii negri ai „economiei de criză” va fi un marasm pentru firava Justiţie românească, dar şi pentru poporul român, care a permis naşterea acestui monstru naţional.
 În ceea ce priveşte promovarea culturii româneşti, ea în mod logic ar trebui efectuată din interior, pornind de la rădăcinile ei, de către români neaoşi şi nu de către minorităţile naţionale. Acestea din urmă au dreptul prin Constituţie la a-şi promova propria lor cultură. De aceea am fost surprins să constat că printre miniştrii PDL al culturii au fost doi înalţi oameni de cultură unguri (sic?) şi, atunci când au venit şi veritabili oameni de cultură români precum Diaconu şi Haşotti, antichristul de la Cotroceni a căutat şi caută metode, creează conflicte, pentru ca românii cu adevărat culţi să nu ajungă să conducă cultura românească.
Îmi e greu să închei optimist, nu am motive. Cred, însă, că domnul H.R. Patapievici şi-a pierdut metafizica pe drumul fără de întoarcere al istoriei şi s-a lovit teribil la cap de „Dialectica eternă a valorii şi corupţiei” (Alex Cistelecan - Fenomenologia spiritului conservator). Domnul Patapievici, în ciuda „negării valorilor”, nu poate nega corupţia din ICR. Fără a i se nega unele merite, cred că este total imoral să considerăm că promovăm cultura în plan internaţional dacă murim de foame, boli şi analfabetism în interior. Se pare că morala nu e făcută pentru „geniile gonflate” căci - nu-i aşa? -, valorile generează corupţie.
Ca participant direct sau moral la jignirile aduse de Băsescu intelectualităţii române autentice, starea actuală nu va rămâne nepedepsită de confraţii săi în ale criticii literare, căci Patapievici chiar nu este singurul intelectual al ţării şi, dacă este, este unul destul de greu încercat de corupţie şi antiromânism, căci înainte de a fi anglosaxon sau antigerman, nu e rău să simţi cât de puţin şi româneşte!!!
 




 Două recente articole de Corneliu LEU

  Ce poate face un slugarnic cu ștaif
          și cum lovesc în populație
             manipulările sale


 O anecdotă răsuflată din lumea judecătorească (cea serioasă, de pe vremuri) povestește despre un avocat care, ne găsind altă soluție, își sfătuiește clientul să joace rol de cretin care nu poate să articuleze, la orice întrebare a judecătorilor făcând ochii mari și răspunzând: „lo-lo-lo-lo-lo...”. Îi obține astfel achitarea pe motiv de iresponsabilitate și, când rămân între patru ochi, îi cere onorariul. Dar inculpatul face ochii mari și articulează cu greu: „lo-lo-lo-lo-lo...”.
 Cam asta a fost impresia mea vreme de nu știu câți dracu ani și câte dracu guverne în care ne vorbea Emil Boc „gestionând criza”. Era ca un robot sau ca un drogat căruia, orice întrebare despre dezastrul național i-ai fi pus, tot triumfalist răspundea. Și făcea o pauză cu buzele strânse pe zâmbet, așteptând să i se aducă mulțumiri. Sau, poate că exagerez atribuind pauzei lui de vorbire intenția de a provoca aplauze. Poate că era pauza robotului care asculta în cască indicațiile ce i se dădeau de la Cotroceni; poate că era doar zâmbetul respectuos de slugă credincioasă... Nu e de mirare; am văzut și la ditamai Ceaușescu reflexul ca, după ce-și rostea vreo indicație sau apreciere, să facă aceeași pauză uitându-se la femeia care-l domina prin cine știe ce bănuieli freudiene.
 Ceea ce demonstrează că asemenea reflexe se molipsesc devenind boală, maladie, debilitate psihică. Și ne convingem de acest lucru văzând cum evoluează personajul în continuare: L-am văzut, după ce n-a mai fost prim-ministru, cât de greu s-a lăsat dezbătut din scaunul de la partid, nu din vreo raționalitate personală, ci cu o atitudine ce părea de domeniul absurdului sau prostrației mentale, dacă n-am fi știut că, din umbră, Big-Brotherul diriguitor îi ordona să reziste fiindcă, pierzând guvernul, nu găsea o soluție să nu piardă și partidul. Micul omuleț politic nu era decerebrat, așa cum părea; era doar sluga perfectă care făcea întregul joc exact cum i se dicta, lipsit până la dubiu de orice idee personală, dar genial ca aplicator de linie a altuia. Exact ca în preceptele de formare a executanților comuniști.
 Avem și o dovadă mai veche întru aceasta: un îngrozitor act antisocial care bulversează și astăzi atât funcționarea unor instituții cât și starea de fapt a multor sute de mii de cetățeni, buzunarul lor, nervii lor, speranțele lor de a ajunge la oarecare stabilitate. Act care, în mod bizar,  influențează și astăzi viața noastră publică și privată, fără ca să vedem nici din partea noii guvernări vreo intenție de remediere.
 Vă amintiți? Pe la începutul guvernării lui Boc, presat de opinia publică și de Parlament, Băsescu  a fost obligat și a poromulgat o lege pe care încercase înainte s-o boicoteze: Legea Caselor Naționalizate pe care, însăși Uniunea Europeană ne somase s-o punem odată la punct. Și târâș-grăpiș, am pus-o. N-o fi fost ea cea mai perfectă, dar rezolva sute de mii de cazuri, scotea de pe rol sute de mii de procese. Adică degaja și justiția de inutile activități bugetofage, îi liniștea și pe bieții cetățeni ai singurei țări din fostul lagăr care, la douăzeci de ani de la schimbare, încă nu sunt siguri pe dreptul lor de proprietate. O lege foarte importantă, fiindcă ar fi adus și beneficii financiare atât la cheltuielile bugetare cât și la cele ale cetățenilor împinși spre procese costisitoare; dar și ceea ce este mult mai valoros și mai important: Liniștirea a sute de mii de cetățeni agitați de starea lor incertă de proprietate și de habitat; convingerea lor că nu mai sunt mințiți ci trăiesc într-un stat de drept; eliberarea minții lor de la procese inutile, către scopul benefic de a-ți face un rost economic pe o proprietate certă. Ceea ce înseamnă stabilitatea socială mult dorită, pentru  care s-a vărsat chiar și sângele nevinovat din 1989.
 Dar pe proaspătul prim-ministru nu-l interesa asta și, ca să-i facă plăcere lui Băsescu despre care știa că în sinea sa ura acea lege pe care o promulgase, s-a opus chiar înaltei decizii prezidențiale care, conform formulărilor finale de legi, ordona guvernului ca, în termen de nu mai știu câte luni, să emită toate instrucțiunile de aplicare a legii. Ei bine, acest Boc, pe proprie ambiție slugarnică, aproape vreme de patru ani, fără să fie admonestat de administrația prezidențială, nu a elaborat respectivele instrucțiuni. Act penal de nesupunere, dar făcându-i mentorului său plăcerea de a sabota legea pe care însuși acela o promulgase, provocând în continuare atât marile cheltuieli bugetare ale justiției cu aceste procese cât, mai ales, spolierea ani de-a rândul a cetățenilor intimați în aceste procese, disperarea lor și de a cheltui fără să vadă rezultate, și de a face rost de alți bani pentru a lua procesele de la capăt.
 Imaginați-vă această disperare, a unor oameni rămași fără proprietate și fără banii cheltuiți pe procese, ridicată la nivelul sutelor de mii și veți fi de acord cu mine că gestul lui Boc este un act lent și perfid de holocaust național. Și așezați alături figura satisfăcută a acestui pigmeu care dă un răspuns triumfalist pretinzând, să zicem, că nivelul de trai a crescut cu 0,0001%...
 Aș fi uitat toate acestea dacă, prin prilejul recentei Convenții PDL, nu mi-ași fi dat seama de instalarea cronică a bolii: Dat cu picioare-n cur afară de la șefia propriului său partid, Boc ne apare cu același surâs inconștient de suficiență drogată spunând, nici mai mult nici mai puțin: ”Nu înseamnă că tot ce am făcut e perfect și fără greșeală...” – pentru a conchide cu: „Voi rămâne, clar, primar la Cluj-Napoca...”.
 Nu mai comentez stupida convingere de aproape-perfecțiune; dar mă-ntreb de ce avea nevoie de acel „clar”?!... ce voia să sublinieze prin asta?... Ce anume e atât de clar?!!...
 Sau, mai bine zis, cât anume de clar va răspunde cetățenilor din Cluj care sunt grav afectați de modul cum el a sabotat această lege?!?... Cum îi va ajuta și împotriva cui va spune că luptă ca să-i ajute?!
 Are un singur noroc prin faptul că la Cluj sunt mari clinici pe care nu le-a putut desființa, așa cum a desființat alte spitale lăsând amărâții pacienți pe drumuri; și sunt universități pe care nu le-a putut desființa cum a desființat școli lăsând învățătorii șomeri și copiii în ignoranță!
 Un singur lucru pentru mine e clar: Că, despre unul ca el, nu poți spune nici măcar: „Astora trebuie să le dai în cap de când sunt
mici!”...
 


VREAU GUVERN DE PLAGIATORI TINERI!

 
De ce tineri? Pentru că pe vremuri se plagia altfel, se plagia pe față, se plagia chiar citând sursa de cât mai multe ori dacă era vorba de lingușeala la adresa „geniilor conducătoare” sau de falsele jurăminte de credință față de „clasici”. Țin minte că am inventariat pe două coloane nu știu câte articole ale unor somități, poate chiar academice, găsind pe coloana care inventaria cuvintele autorului-semnatar, să zicem două sute, față de patru mii sau șase mii de cuvinte, cât aveau citatele folosite. Iar aceia erau autori care luau chiar și premiul de stat tocmai pentru că citau cât mai des, cam de șapte opt ori pe pagină, sursa limbii de lemn a dictatorilor. Ca să nu mai vorbim de începutul obligatoriu al scrierii respective, în care sursa era țelul suprem al ligușirii și nu spusele ei care puteau fi chiar o prostie. Așa că, mai întâi citai sursa și apoi puneai citatul: „Așa cum ne învață tovarășul X”… și extrăgeai în continuare scriind cu foarfeca… Asta era pe vremuri, când făceai carieră cu plagiatul numit „compilare” de unde au învățat unii metoda cu întreruperea textului pentru a pune sursa mai presus de idee; așa că eu vreau tineri, ca să nu-mi mai amintească de parveniții trecutului politic.
 Ov.S.Crohmălniceanu avea o atât de mare specializare în a folosi asemenea argumente, încât și-a început o carte cu „Așa cum ne-nvață tovarășul Malenkov”; performanță pe care n-au atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la cârmă înainte de a ajunge la cultul personalității, pe care i-l începea înaintea lor un autor ce utiliza limba română.
 Mi-am permis această divagație numai pentru a demonstra că citarea sursei la fiecare pagină și cât mai insistent, în afară de faptul că își are originea în practicarea cultului personalității, devenise chiar metoda curentă a plagiatorilor care, sub communism, erau scuzați cu calificativul de „compilatori”, primind chiar premii, distincții și funcții de partid pentru aceasta.
 Și, iată că, la douăzeci de ani de când partidele politice se agresau afirmând fiecare că la ei s-au încadrat securiștii cei buni, în vreme ce ceilalți i-au promovat pe securiștii cei răi, reajungem „dialectic” în același punct, de o parte strângându-se compilatorii iar de alta plagiatorii. Realitate confirmată prin documentul prezidențial care cere, precum o declarație de avere, declarația „de neplagiat”. Or, dacă trăim într-un stat de drept, în care prezumpția de nevinovăție este constituțională, cum poți să ceri unui om căruia nu i-ai probat vinovăția o proprie declarație că este nevinovat?!
 Acesta este un act care demonstrează că tu, președinte, ești cel mai rău plagiator, fiindcă plagiezi metodele abuzive ale cadriștilor care te puneau să declari ce voiau ei, sau șefii lor să-ți pună la fișă; plagiezi metodele provocatoare ale securității care întocmea dosare secrete; plagiezi lipsa de morală a celor mai infecți dictatori care plătesc în jurul lor un aparat ce nu face altceva decât să fabrice documente acuzatoare pentru adversarii politici. Și îi plătești din bani publici, nu din propriul tău buzunar, asta însemnând că îi plagiezi și pe cei mai corupți dintre șefii regimurilor totalitare, cei care nu numai siluesc poporul, dar îl și fură. Ce să-i faci?!... Până și plagiatul e o problemă de cultură: Dacă ai cultură vastă, te orientezi către ce este mai nimerit, mai modern, mai inedit. Dacă ai cultura cazonă a cursului seral PCR, plagiezi și tu de la dictatorii a căror gândire ți-a recomandat-o partidul!
 Din pricina aceasta, în vreme ce compilatorii își folosesc acum priceperea pentru a strânge citate compromițătoare, eu aș fi fericit dacă am avea un guvern format din plagiatori tineri, bine informați în toate domeniile democrației ce se practică în cele mai civilizate state ale lumii, care să știe să-i plagieze pe cei mai productivi și mai benefici oameni politici în materie de dezvoltare națională. Să ia istoria recentă a Europei și să plagieze ce au făcut Adenauer, Willy Brandt și Helmuth Koll pentru Germania, De Gaulle pentru Franța, Margaret Tatcher pentru Anglia, miniștrii lui Baudouin sau ai lui Juan Carlos pentru Belgia și Spania, De Gasperi și Fanfani pentru Italia, Lech Velessa pentru Polonia, Vaclaw Havel pentru Cehia. Să-i plagieze bine de tot. Să-i plagieze oricum, cu și fără sursă la asterisc, în subsolul paginii sau la bibliografia finală. Să preia hălci întregi din politicile lor pozitive și să le folosească fără rușine și fără teamă de acuze, pentru un „ceva mai bine” în societatea românească.
 Iar, dacă li se cere de la Cotroceni declarație de neplagiat, să răspundă precum călugărul chemat la judecata ierarhilor pentru acuzația de afemeiere:
 -Poți jura aici că n-ai fost la femei?
 - Pot, Prea Sfințiți Părinți; fiindcă ele au venit la mine! 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971