Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
Prof.univ dr. Mihai BERCA si Corneliu LEU cu o privire din interior
Prof.univ dr. Mihai BERCA și Corneliu LEU cu o privire din interior - continuare
Semnal de alarmă tras de Emil PROSCAN și mesajul acd. Dinu C. GIURESCU
Dwight Luchian PATTON despre procesul mondial de deteriorare a democratiei
Grupaj de articole documentare despre sfârșitul democrației privit din afară
CINE EŞTI TU, MĂI, FRANKS-ULE – de Adrian BOTEZ
Ultima oră: Banii luati de Băsescu de la FNI
Valeriu MATEI : REZISTENŢA ROMÂNILOR BASARABENI
RECENTE COMUNICATE DEVENIND ISTORIE
DIN ISTORICUL ACESTUI PĂMÂNT ROMÂNESC – semnează Igor CAȘU, Mihai CIMPOI, Ion HADÂRCĂ,Mircea DRUC, Leonida LARI
ECOURI LA ROMÂNII DE PRETUTINDENI – semnează:Mircea POPESCU,Iacob CAZACU-ISTRATI
Victoria MILESCU și poezia de maturitate
Ionuț CARAGEA, citate și aforisme
Florentin SMARANDACHE și stilul minimalist al jurnalului de călătorie
Semnează: Acad. Alexandru SURDU, Marian BARBU, Dan LUPESCU, Constantin STANCU - EVENIMENT EDITORIAL: „Democrația constituțională” de prof dr.Ioan ALEXANDRU - DESPRE PROZA LUI CONSTANTIN LUPEANU
PAUL ARETZU – vârf de lance al poeziei de azi
LINIŞTEA LUMII SAU CĂUTAREA CERULUI LA ADRIAN BOTEZ
Scrisoare din Germania de Eugen COJOCARU
Intreviu cu prof. dr.I.B. Iamandescu, autorul „muzicoterapiei”
Studiul unui singur termen local: SÂGA (1)
Studiul unui singur termen local: SÂGA (2)
Studiul unui singur termen local: SÂGA (3)
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea III
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea IV
Extinderea regulamentului e-mailurilor
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea V
Ion PACHIA TATOMIRESCU, un cronicar al pelasgilor autohtoni


   TEMEINICIA UNOR RĂDĂCINI IMEMORIALE


                                                           Aceasta este imaginea unuia dintre cele mai vechi
                                                          cuvinte ale limbii noastre: sâgă / sîgă (sigă), adică
                                                          de gresie, de lespezi / stânci sparte de puhoaie / viituri.
                                                           Imagine de la malul sâgilor clivante („ulucul de sâgi“)
                                                         de la Cascada Muntioru din Munții Vrancei („sâga roşie”)

     Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu  
                             prezintă

         UN CUVÂNT VALAH
           CU CERTĂ ASCENSIUNE PELASGĂ


PREAMBUL

Toponime, hidronime, onomastice,
din limba pelasgă sau valahă arhaică

Nenumărate, necercetate, sistematic ignorate şi mancurt-neglijate sunt problemele de istoria limbii pelasge (thraco-dace), adică ale limbii valahe arhaice, ale celei mai vechi limbi europene, vorbită de cel mai vitregit popor prin „istorii“, ori – după cum ne încredinţa M. Eliade (EICIR, II, p. 168) – poporul «„marilor anonimi“ ai istoriei».
a)Toponimul Carsya / Charsia (Carsium). Ptolemeu (aprox. 10 – 70 d. H.), în Îndreptarul geografic (III, 5 / Fontes, I, 552 sq.), precizează că între oraşele dunărene, Axiopa şi Troesmia (Troesmis), din Dacia de Est există şi oraşul Carsum, de coordonate 54010’ / 45050’. În Tabula peutingeriană, datând din orizontul anului 268 d. H. (cf. Fontes, I, 737), numele oraşului dac de la Dunărea de Jos este iar înregistrat: «Calidava (Capidava / ...) / 18 mile – Carsio (Carsium) / 25 mile – Bereo (Beröe) / 21 mile». Din vremea împăratului pelasgo-dac Diocleţian (284 – 305) datează Itinerariul lui Antoninus, unde oraşul dunărean este menţionat de asemenea: «Capidava / 18 mile – Carso (Carsium) / 18 mile – Cio (Cius) / 10 mile – Biroe (Beröe) / 14 mile» (Fontes, I, 747). Toponimul Carsia / Charsia, mai apare în Notitia dignitatum (din orizontul anului 425 d.H.), „o listă a tuturor funcţiilor, atât a celor civile cât şi a celor militare, din părţile răsăritene ale Imperiului Roman“ – «Milites Scythici, Carso» / «Soldaţi din Sciţia, la Carsium» (Fontes, II, 208 sq.) –, în Synecdemos de Hierocles – un „ghid de călătorie“ din orizontul anului 527 d. H., unde sunt evidenţiate cele 64 de provincii cu cele 935 de oraşe – inclusiv Carsos – «aflate sub administraţia împăratului Romanilor din Constantinopol» (Fontes, II, 351), în lucrarea lui Procopius din Caesarea, Despre zidiri (realizată în orizontul anului 553), Carso fiind un oraş re-fortificat de împăratul dac, Iustinian (cf. Fontes, II, 474), în Cosmografia geografului anonim din Ravenna (care a trăit în secolul al VII-lea d. H.), unde numele-i grafiat Carsion (cf. Fontes, II, 580), în lucrarea împăratului Constantin Porfirogenetul, Despre provinciile Imperiului Bizantin (din orizontul anului 930) – Carsos fiind unul dintre cele 15 oraşe din eparhia Scythiei (cf. Fontes, II, 671) – etc. Aşadar, se reţin – din documentele istorice – următoarele forme ale toponimului pelasgo-daco-thracic / valahic (dacoromânesc-arhaic): Carsum (în orizontul anului 150 d. H.), Carsio (268 d. H.), Carso (aprox. 300 d. H.; 425 d. H.; 553 d. H.), Carsos (527 d. H.; 930 d. H.), Carsion (aprox. 650 d. H.) etc. În toate formele înregistrate / transliterate în documentele istorice scrise „în sacrele limbi ale antichităţii, ori ale epocii evmezice“, din limba pelasgo-daco-thracă / valahă, se relevă radicalul cars- „tare“, „puternic“, „de piatră“ / „stâncos“, „indestructibil“, „care are forţa / tăria de îndoaie / curbează-cârşează-cârjează“, şi terminaţiile / sufixele latineşti / greceşti – ori autohtonul pelasgo-thraco-dac -on, împrumutat de toate limbile din Peninsula Balcanică (adică Peninsula Blachilor / Valahilor, Dacoromânilor): -um, -(i)o, -o, -os, -(i)on. Radicalul pelasgo-daco-thrac / valahic (dacoromânesc-arhaic), cars-, apare fără sonanta vibrantă (-r-) în ariile laterale sudice ale limbii pelasge, cass-, purtător de „semantism derivat“ (fără „bogăţia valenţelor“ din aria carpato-dunăreană, „de centru“), desigur, ca în latineştile: cassida (cass- + suf. -ida), ae, „cască de metal“; cassis, idis – „cască de războinic“, „război“ (figurat), „vârstă care poate duce greul războiului“; cassis, is – „reţea, plasă de vânătoare“ etc. (cf. GDlr, 168). Forma pelasgo-daco-thracă / valahă (dacoromânească arhaică) a toponimului dunărean este Cŕrsua / C(h)ŕrsya = rad. Cŕrs- / C(h)ŕrs- (ca în onomasticul pelasgo-daco-thrac Ana-Chars-is, atestat în orizontul anului 600 î.H. – cf. HIst, I, 338 / DLD, 532) + sufixul pelasgo-daco-thrac / valah (dacoromânesc-arhaic) -ua / -ya, sufix întâlnit frecvent şi în numele cogaionice, sarmizegetusane, de plante medicinale (cf. PTZpl, I, II, 21 sqq.). Lucrarea legilor fonetice în radicalul Cars- / Chars-, din toponimul Carsua / C(h)arsya, se relevă în toponimul valah-contemporan Hârş-, din actualul Hârşova, prin „fricativizarea“ / „laringalizarea“ oclusivei surde velare k (c- / ch-) în h- (în graiul dynogaetian / dobrogean), prin închiderea lui -a- accentuat în -â- şi prin „prepalatalizarea“ fricativei dentale surde -s- (-ss-) în -ş-. În limba pelasgo-daco-thracă / valahă, în dacoromâna arhaică dintre orizonturile anilor 600 î. H. şi 930 d. H.(supra), exista în circuit şi apelativul carsia („stâncă“ / „piatră“), cuvânt ce a evoluat în valaha evmezică în cârşie – formă conservată în toponimul Cârşie – judeţul Covasna (dar şi în Cârşa Roşie – Covasna, ori în Cârşu – judeţul Mehedinţi) etc. (cf. CPLR, 26), spre a se înfăţişa în valaha (dacoromâna) contemporană, cu sonorizarea fricativei prepalatale -ş- în -j-, în cârjie (cârje) / cârjă (-ie > -e / -ă). Din valaha modernă / contemporană, cu statut de regionalism, Dicţionarul limbii române moderne a înregistrat: «cârşie s.f. (reg.) – colţ de stâncă.» (DLRM, 154). Cârje / cârjă a fost trecut în majoritatea dicţionarelor tipărite în România: 1. «toiag încovoiat în partea de sus, pe care se sprijină nevoiaşii când umblă» / «băţ cu partea superioară bifurcată, servind de sprijin oamenilor infirmi în timpul mersului» / «carboj de luntre»; 2. «toiagul pastoral al episcopilor (sin. pateriţă)» / «baston; p. ext. (înv.) baston care servea ca simbol al puterii; cârja aortei = porţiunea curbată pe care o prezintă artera aortă puţin după ieşirea din inimă...» (ŞDU-ed-1, 143; ŞDU-ed-2, 120; ŞDU-ed-7, 106; DLRM, 153). Într-adevăr, anticul / contemporanul oraş pelasgo-dac / valah, Carsua / C(h)arsya > Hârşova este amplasat pe un loc stâncos (azi, stâncile ce deviază fluviul se înalţă la aproximativ douăzeci de metri de la nivelul apei), bifurcând apele Dunării către Giurgeni / Vadu Oii.
b)Toponimul Carsidava. Între «cele mai însemnate oraşe ale Daciei», după informaţiile lui Ptolemeu, din orizontul anului 160 d. H., potrivit Îndreptarului geografic (III, 4 / Fontes, I, 544 sq.), se află şi Carsidava, de coordonate 53020’ / 48015’. Până în prezent, istoricii / geografii din România s-au mulţumit cu constatarea „eternizabilă“: «oraş în Dacia, probabil în Moldova, pe cursul mijlociu al Prutului» (Fontes, I, 758). Toponimul pelasgo-dac / valah (dacoromânesc-arhaic) Carsidava este compus; primul element formant este Carsi- – carsya-carsia / cârşie – „stâncă“, „piatră“; secundul element formant este -dava, „cetate / aşezare sacră“ / „oraş sfânt-zalmoxian“. Elementul formant secund -dava, din toponimele pelasgo-daco-thrace / valahe compuse, cu semnificaţia arhaică de „cetate zalmoxiană / sacră“, de „oraş zalmoxian“, a cunoscut următorul „tratament“: 1. după perioada pustiitoare a migraţiilor dintre secolele al V-lea şi al X-lea d. H., în cazul aşezărilor ce şi-au pierdut atributul de „davă“ / „oraş sacru, cetate sacră“, formantul secund a dispărut, fireşte, din conştiinţa vorbitorilor; şi nume de localităţi strălucitoare în valahica antichitate, ca Petrodava, Singidava etc., menţionate de Ptolemeu, în orizontul anului 160 d. H., apar în epoca evmezică, ori, mai exact, între anii 1784 şi 1854, doar cu prim-elementul formant: Piatra («În Moldova: [ ... ] Petrodava, acum Piatra.» – NBMV, 43 / MIMS, 73), Sângetin («Denumiri getice: [ ... ] Singidava – Aiudul Mic / româneşte Sângetin...» – HDGes, 37 / MIMS, 76) etc.; 2. dacă localitatea s-a refăcut iute după „epoca pustiitoarelor migraţii“, păstrându-şi statutul de „davă“, rămânând în conştiinţa vorbitorilor ca „oraş / cetate“, elementul formant secund, -dava, fie că s-a păstrat nealterat / integral, ca în cazul rarisim, al localităţii Capidava, din judeţul Constanţa, situată aproape de Hârşova, fie că – spre secolele mai dinspre noi – a cunoscut metamorfoza în -dova / -tova, cu -d-/-t- şi -a-/-o-, ori cu „aferezarea“ lui -d-/-t-, dând „aspectul sufixal“ -ova: Utidava / Utydava (< Uti- / Utya – „zeiţa Sora-Soarelui, Spuma Laptelui“, „protectoarea Cavalerilor Sarmizegetusei / Cogaionului“ + -dava), de coordonate 53010’ / 47040’, „situată“ de Ptolemeu nu departe de Angustia (azi, Breţcu – judeţul Covasna), a evoluat în toponimul de azi, Tutova-Bârlad, din judeţul Vaslui, supunându-se lucrării următoarelor legi fonetice: Uti- / Uty- + -dova (-a- / -o-) / -tova (-d- / -t-) > Utytova (apoi, prin afereza lui U-) > Tytova / Tutova; Moldyadava (moldya > moldă, „albie“, „cadă“, „postavă“, „copaie“ + -dava ; *Moldyadava = „cetatea / oraşul sacru dintre albiile de râuri“) > Moldidowa / Moldidova, «oraş important al Daciei», «la confluenţa Moldovei cu Siretul, unde se mai văd încă ruinele unui oraş vechi» (MIMS, 73), după cum certifică, în anul 1854, şi istoricul J. F. Neigebaur (cf. NBMV, 43). Ca la majoritatea toponimelor compuse din limba pelasgo-daco-thracă / valahă, şi în Carsidava – după secolele pustiitoare ale migraţiilor euroasiatice în Dacia, când oraşul a redevenit o simplă „comună“, un simplu „sat“, deci când Carsidava şi-a pierdut „statutul de oraş / cetate, sau davă“, dar şi după zeci de secole de Creştinism („cosmic-valah“), când termenul a pierdut semantismul „sacru“ / „zalmoşian“ – spiritul „economiei lingvistice“ a permis eliminarea elementului formant secund, -dava, înfăţişându-se azi drept Cârja, localitate („aproximându-şi“ coordonatele ptolemeice) de pe malul drept al Prutului, între Vădeni, Murgeni şi Rânzeşti, din judeţul Vaslui; tezaurele importantului oraş pelasg / valah, Carsidava / Cârja, de pe Prut îşi aşteaptă încă descoperitorii-arheologi / istorici. În ceea ce priveşte oraşul dunărean Cŕrsua / C(h)ŕrsya, din apropierea Capidavei, cetatea / oraşul Cŕrsua / C(h)ŕrsya, ce s-a refăcut iute după devastările cohortelor păgâne şi a prosperat, păstrându-şi „statutul de davă“, a devenit în conştiinţa Valahimii – dar numai după decăderea Carsidavei de pe Prut –, desigur, Chŕrsydava / Chŕrsodava. Toponimul arhaic-valah, Chŕrsydava / Chŕrsodava – Chŕrs-/ Chŕrs(o)- + -dava – a evoluat (în etapele: Chŕrşdava > Chârşava > Hârşava etc.) spre toponimul de azi, Hârşova, cunoscând lucrarea legilor fonetice relevate mai sus, la elementele formante Chŕrs-/ Chŕrs(o)- şi -dava (într-un regim similar, în toponime arhaic-valahe ca: Lupyadava > Lypdova > Lypova / Lipova; Oursudava > Oursdova > Orşova etc.; într-o serie de toponime evmezice, nu s-a mai înregistrat „etapa formantului -dava“, relevându-se numai „aspectul sufixal“ -ova, de dincolo de „slavizarea bisericească şi de cancelarie“ a toponimiei pelasgo-thraco-dace, sau valahe / dacoromâneşti).
c)Toponimul / hidronimul Casimcea. În provincia Dynogaetia / Dobrogea, în dreptul oraşului Carsua / C(h)arsya (Carsium / Carsion) > C(h)arsova > Hârşova, la „jumătatea“ distanţei dintre Dunăre şi Marea Getică / Neagră, se află podişul Casimcei şi localitatea Casimcea. Din podişul Casimcei îşi adună izvoarele râul Casimcea, vărsându-se în lacul Taşaul, de pe „buza“ Mării Getice / Negre, de lângă Năvodari-Constanţa. Toponimul / hidronimul Casimcea reliefează radicalul Cas- d) Onomasticele Anacharsia (Ana - Charsia), Carsian / Cassian etc. Din orizontul anului 600 î. H., s-a transmis onomasticul pelasgo-thraco-dac, Anacharsia – bineînţeles, cu „adaosul terminaţional-grecizant“, în spiritul acelor vremuri de înzorieri istorice, -os: «...şi Anacharsios.» (cf. Herodot, Istorii, IV, 46 / Fontes, I, 30). Este un onomastic pelasgo-daco-thrac ce ne apare drept compus, după cum bine a observat şi Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică, dar fără a releva lucrarea legilor fonetice (cf. DDp, 559 sqq.), având „prim-elementul formant“ Ana- şi „elementul formant secund“ -charsia – „element secund“ ce a înregistrat evoluţia fonetică precizată mai sus, la abordarea toponimelor Carsya / Charsia (Carsium, Carsion etc.) şi Carsidava; în legătură cu „ambele elemente formante“ (deşi onomasticul – dacă Herodot ar fi cunoscut semantismul „formanţilor“ – putea fi „transliterat“ Ana Charsia / Charsios), precizăm că majoritatea substantivelor masculine, în limba pelasgo-thraco-dacă, se terminau în -a (bradua / Bradua, Burebista etc. – cf. PTZpl, I, 5 sqq.), terminaţie ce a cunoscut – spre valaha contemporană – apocopa (bradu / Bradu, Brad); prin închiderea posterioară a vocalei iniţiale în o-, elementul prim-formant, Ana, s-a metamorfozat în Ona, apoi, la deplasarea accentului de pe iniţială pe finală, a cunoscut diftongarea în io-, rezultând Ionŕ; în perioada de „bilingvism administrativ“ daco-latin a revenit accentul pe silaba iniţială, ceea ce a permis apocopa lui -a, onomasticul devenind Ion, ori (cu diftongarea „creştină“ -o- / - oa-) Ioan (Oană – fem. Oana / Ioana). Desigur, fără a mai insista asupra faptului că Ana Charsia (Ion / Ioan Cârşia / Cârja – „Anacharsis“), unul dintre cei „şapte înţelepţi ai lumii antice“, originar din Dacia (România) – provincia Moldadava (Moldova), a fost un sol zalmoxian-lupac (sau „cucutenian“), deci cu „atributul cârjii, al regalităţii / domniei“, care a abandonat Zalmoxianismul („calea-spirală-planetară a Nemuritorilor“), rămânând la curtea lui Solon, spre a-l ajuta să redacteze legile ateniene (intrate în istorii drept iux Cassianus), fapt pentru care – la reîntoarcerea în Patrie – a cunoscut pedeapsa capitală, desigur, fără a mai sublinia că Pelasgo-Daco-Thracii / Valahii ajunseseră şi la „stadiul onomasticelor duble / compuse“, reţinem „circuitul milenar“ al onomasticului Charsia / Carsia, cu sensul de „tare ca stânca / piatra“, „înzestrat de divinitate cu capacitatea de a conduce / dirija poporul“, „apt de a fi rege“ etc. Cu timpul, spre a sublinia obârşia purtătorului de nume, în cazul de faţă, spre a evidenţia că provine din oraşul Carsia, onomasticul a permis sufixul „de apartenenţă“ -on / -an (u): Carsia- + -on / -an > Carsia(o)n / (prin contragere) Carsian, rezultând spre valaha / dacoromâna contemporană onomasticele: Casian / Cassian (prin disimilaţia totală a lui -r-, dar şi sub influenţa radicalului latin cass- din cassis, cassidis, „cască de metal“, „vârstă de războinic“, din numele gentilic roman Cassius), Cârşian / Cârjan etc. Indiscutabil, bunicul sfântului Ioan Cassian era originar din Carsia / Hârşova, un războinic destoinic, un comandant care s-a distins îndeosebi în luptele lui Constantin cel Mare , poate de la Pons Milvius..., era deci un Carsian.
e) Domeniul / Moşia Cassienilor. În pădurea de la Şeremet / Casian, în anul 1912, istoricul / arheologul Vasile Pârvan a descoperit şi două „districtuale“ inscripţii de hotar / mejdină, gravate pe două stânci (1,90 / 1,28 m), în limba greacă, dovezi incontestabile privind Moşia Cassienilor (datorate Cassienilor-proprietari ai domeniului şi autorităţilor urbane din antica Histrie). Inscripţiile de pe cele două stânci de hotar – «Hotarele Casienilor şi Grota» (CSb, 220) şi «Hotarele grotelor Casienilor» ( ibid.) – se completează, indicând hotarele moşiei Cassienilor şi aria Grotelor / Peşterilor (sau «Hotarele teritoriului Cassienilor şi al districtului Grotelor» – ibid.; cf. PDnSM, 83 sq.; MLpJC, 588 sqq.; Cas, 32 sqq.; VSP, 47 sq.). Ioan G. Coman certifică faptul că «Σπέλουχα este o transcriere grecească a latinescului spelunca» şi «Κασιαυοι este transcrierea în greceşte a cognomenului Cassianus [...]. Nu trebuie să ne deruteze transcrierea lui Cassianus cu un singur s în cuvântul Κασιαυοι. Lapicidul nu era filolog.» (CSb, 220). Se cuvin totuşi câteva oservaţii: 1) în orizontul anului 360 d. H., onomasticul nu era nici latinesc, nici grecesc, ori de alt soi, ci era pur pelasgo-dac / valah; Casian este bine transliterat greceşte în inscripţie, din valahă, unde nu se punea problema sonorizării fricativei / constrictivei -s-, intervocalic, în -z-, ca în limbile pelasgice / romanice de vest – cum nu se pune nici după milenii în dacoromâna / valaha contemporană. Deoarece numele sfântului valah a cunoscut marele circuit patrologic cu -s- geminat (-ss-), pentru a nu fi sonorizat, respectându-i autentica pronunţare valahă şi de către occidentali, îl grafiem Cassian (chiar dacă localitatea ce-i poartă numele astăzi în România este scrisă firesc-dacoromâneşte, cu un singur -s-, Casian); 2) în orizontul anului 360 d. H., Valahii din provincia imperial-romanică, dunăreano-pontică, Scythia Minor (Sciţia Minoră / Mică), erau cunoscuţi sub numele de Scythi / Sciţi; în a doua jumătate a secolului al IV-lea d. H., Scythia Magna, sau, pur şi simplu, Scythia („ţara din calea năvălitorilor Sciţi / Scoloţi“), adică Dacia Nord-Dunăreană, începuse să fie cunoscută sub numele de România (la Auxenţiu Durostoreanu, în Epistula de fide, vita et obitu Ulfila, apare – negru pe alb – «…in solo Romaniae…», solum Romaniae, pământul / Ţara României – ADEp, r. 26; cf. Fontes, II, 112; PTAD, 116 sqq.); 3) se ştie că sfântul Ghenadie de Marsilia a preluat stindardul misionar al Creştinismului de la sfântul valaho-dac Ioan Cassian; când Ghenadie de Marsilia scrie (la vreo 35 de ani de la moartea sfântului), în De viris illustribus (62): «Cassianus, natione Scytha*...» (GMDv, 82 – apud CSb, 217 sq. / Cas, 33), trebuie să se traducă exact: «Cassian, de Naţiune Valahă, din provincia imperial-romană Scythia Minor...» / «Cassian, de naţiune Valah...»; 4) « Σπέλουχα este transliterarea grecească a latinescului spelunca, desemnând nu numai „grotă, peşteră“, ci şi „casă de la ţară“, „conac / vilă“, îndeosebi între orizonturile anilor 360 şi 582 d. H. («Spelunca era numele unei case de ţară a împăratului Tiberius» – GDlr, 1145). Districtul Grotelor / Peşterilor din moşia Cassienilor era rezervat ordinului călugăresc / monahal, evocat de sfântul Ioan Cassian în prefaţa lucrării Aşezămintele mânăstireşti (De Institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis / Despre aşezămintele mânăstireşti cu viaţă de obşte şi despre tămăduirile celor opt păcate principale).


PRIMA PARTE:
La început fost-au „sâga“, „sîgetul“ şi „siginii“, apoi Sarmisegetuza –
„monografia“ unui cuvânt pelasg > valah: sâgă [sîgă] / sigă...

1) Statut de cuvânt multimilenar în limba pelasgă > valahă la apelativul sâgă (sîgă) / sigă; carianul Herodot (aprox. 484 – 425 î. H.) şi grecul Apollonios din Rodos (295 – 215 î. H.) despre sigini / sigine (> sighine). Cu o notabilă familie lexicală păstrată până azi în toată aria lingvistică a fostei Dacii din vremea lui Burebista (82 – 44 î. H.) / Regalian (258 – 268 / 270 d. H.), se relevă şi apelativul  sâgă (sîgă) / sigă, cuvânt cu statut multimilenar în limba pelasgă > valahă (thraco-dacă / dacoromână). Cea mai veche atestare scrisă a radicalului acestui apelativ pelasg > valah, sâgă (sîgă) / sigă, o dată cu derivatul său, sâgin (sîgin) / sigin – din radicalul sâg- (sîg-) / sig- şi sufixul străvechi-pelasg (> valah) de „vectorizare apartenenţială“, -in –, derivat desemnând „neamul / seminţia, locuitorii ariei sâgilor“ din Carpaţii Meridionali şi din Munţii Dinarici – până în vecinătatea ţărmului Veneţiei, mai exact spus, „pelasgi-locuitori-extractori-prelucrători de metale din / dintre sâgi şi, totodată, producători ai unor lănci speciale ce le purtau numele“ (adică sigine / sighine), este înregistrată de Herodot (484 – 425 î. H), în Istorii (V, 9): «Despre ţinutul care se află la miazănoapte de această ţară nimeni nu poate să spună desluşit ce oameni îl locuiesc, căci dincolo de Dunăre pare să fie un pustiu fără sfârşit. Eu am izbutit să aflu ştiri numai despre locuitorii de pe malul celălalt [stâng] al Dunării, numiţi sigini, care poartă haine medice [moesice]. Caii lor au coamă pe tot trupul, părul fiind de cinci degete lungime; sunt mici de statură, cu nările largi şi nu sunt în stare să poarte un om în spinare; în schimb, înhămaţi la căruţe, sunt foarte iuţi; de aceea, cei din partea locului umblă în căruţe. Hotarele lor se întind până în apropierea eneţilor [veneţienilor] de la Adriatică. Ei susţin că sunt colonişti de-ai mezilor [moesilor]. Cum au fost aceştia colonizaţi de mezi [moesi], nu pot să-mi dau seama, dar, în scurgerea nesfârşită a vremii, orice s-ar putea întâmpla. Ligurii, care locuiesc în părţile de sus, deasupra Massaliei [Marsiliei], dau numele de sigini negustorilor cu bucata, iar ciprioţii numesc aşa lăncile.» (traducere: Adelina Piatkowski – HIst, II, 31 / Fontes, I, 66 sq.). Mai mult ca sigur, Herodot (ori, mai degrabă, copiştii ce au facilitat transmiterea manuscrisului / „cărţilor“ de la Istorii, până spre veacurile lumii moderne) confundă mezii / moesii Daciei Sud-Dunărene cu mezii Persiei (cf. ŞDU-ed-2, 920). Fraza lui Herodot: «Ei susţin că sunt colonişti de-ai mezilor [moesilor]» pare-se că trebuie corijată astfel: «Ei susţin că sunt strămutaţi de-ai moesilor» – multimilenară fiind „practica“ strămutărilor de populaţii din ordinul regilor / împăraţilor, de la sudul Dunării, la nordul sacrului fluviu dacic, şi invers. Ori, poate că informatorul lui Herodot avea ştire – pusă la îndoială de istoricul carian ca şi în atâtea alte cazuri ale „istoriilor“ sale –, ştire potrivit căreia pelasgii de la Dunăre şi din stepele nord-pontice au migrat în vremea cataclismelor geoclimaterice şi tectonice anterioare anului 5300 î. H., ajungând şi „fixându-se“ în spaţiul ce-a ivit Mesopotamia („Moeso-Potamia“) de mai târziu, din zorii istoriilor (a se vedea harta cu direcţiile migraţiei, în PTMem, 12 sqq.). Reaminitim şi aici că în orizontul anului 5300 î. H.  (din Dacia Antică / Neolitică) se datează scrierea de pe Tăbliţa-Soare şi de pe Tăbliţele Rectangulare de la Tărtăria-Dacia / Dacia (România), scriere dusă de euro-pelasgi (aşadar, anterior mileniului al VI-lea î. H.) între Tigru şi Eufrat (din Moesopotamia > Mesopotamia, după cum grăieşte – peste milenii – asemănătoarea Tăbliţă Rectangulară de la Djemdet-Nasr  – cf. PTMem, 11). 
Mai târziu cu două secole decât Herodot, siginii sunt menţionaţi de Apollonios din Rodos, în Argonauticele: («320 ...[după cum] nu văzuseră nici sciţii cei amestecaţi cu thracii, nici siginii, / nici grâucenii, nici sindii / care locuiesc în jurul vastei câmpii pustii Laurion. / Deci, după ce trecură de muntele Anguron şi pe lângă stânca înaltă / Cauliac – aflată departe de muntele Anguron – / (325) În jurul căruia Dunărea îşi desparte apele în două braţe / şi se varsă în mare, pe o parte şi pe cealaltă, şi pe lângă câmpia Laurion; / atunci colhidienii ieşiră în marea Cronos şi ocupară / pretutindeni trecerile, ca nu cumva să le scape [cei urmăriţi]» (Fontes I, 140 sq.).
Apollonios din Rodos (295 – 215 î. H.), Argonauticele, IV, 320, textul grecesc; în „ramă“ dreptunghiulară: derivatul pelasgo-dac / valah-arhaic sigin, din orizontul anului 230 î. H., aşadar, constant şi după mai bine de două secole de la Herodot, pe care s-a aplicat desinenţa greacă de masculin plural -oi (siginn- + -oi).
În legătură cu neamul dacic al siginilor (> sighinilor), menţionat mai întâi la Herodot (Istorii, V, 9), nu mai insistăm asupra lăncilor de tip special, siginele (ori sighinele – „lănci mari, de atac / apărare“, lungi de la un metru şi jumătate până la doi metri), sau („diminutivat“) sigincile / sighincile (un fel de baston-lance, „cam de-un metru şi zece-douăzeci de centimetri, din fier forjat, cu un ochi în lamă“), apelative în circuit valahofon şi în zilele noastre, sigine / sighinci care aveau – ca arme / unelte – multiple întrebuinţări în Dacia Dunăreană (cum şi astăzi, în localităţile de pe malurile Dunării din România contemporană – arealul „bălţilor“, începând cu satele Giurgeni-Ilfov şi Vadul Oii, din judeţul Constanţa: 1. armă de apărare / atac; 2. unealtă folosită: la „legarea-n solzi de peşte“ a snopilor de stuf din acoperişul caselor – de până pe la mijlocul secolului al XX-lea –, ori al şoproanelor şi al colibelor; „când ieşi să pescuieşti la copcă“, dacă Dunărea are „poduri de gheaţă“, nu numai „la trăznitul peştilor de sub gheaţă“, ci şi „ca să te propteşti şi să-ţi împingi patinele [din os de viţel / bou] pe podul de gheaţă“); nu mai insistăm nici asupra cailor „lăţoşi“ / „bărboşi“ (cai europeni, dintre orizonturile anilor 30000 – 4400, atestaţi de „picturile rupestre“ de la Altamira / Spania până la Cuciulat / Dacia), ori asupra întinderii Siginiei / Sighiniei (Sigyniei) din Carpaţii Meridionali Olteano-Bănăţeni, peste Munţii Dinarici (cf. sigyno-illyrii / REtn, 71 sqq.), până în Peninsula Istria, ci subliniem doar că siginii (sâginii / sîgynii) erau pelasgo-dacii munţilor („Daci montibus inhaerent.“ / „Dacii trăesc nedeslipiţi de munţi.“ – L. Annaeus Florus, aprox. 85 – 145 d. H.: „De bellum dacicum“ – cf. Fontes, I, 524 sq.), locuitori ai platourilor sâgoase, pietroase, dar bogate în aramă / cupru, fier etc., „specialitatea“ lor constând în extragerea şi prelucrarea minereurilor şi în fabricarea armelor etc.

Trei localităţi ale pelasgo > valaho-dacilor sigini dinspre „malul Veneţiei“ (despre care grăitu-ne-a Herodot pe la anul 450 î. H., „active“, aflate, „fixate pe hartă“ şi cercetate, între anii 1906 – 1929, de acad. Sextil Puşcariu), din Istria-peninsulă (încadrate de noi pe hartă – supra –  în dreptunghiuri): Cigarisce (< Sîgărişte < sâgă- + suf. -ar- + suf. -işte), Sicul (< Sîgul < sâg[u] + art. hot. -l), Sugari (< Sâgari < sâg + suf. -ar).
Vestiţii „mineri“ şi producători / negustori de arme, siginii (la Herodot, 484 – 425 î. H.) de dincolo de „pustiul nord-dunăreano-pontic“ (despre care se dusese – la urechea atentă a istoricului antic – vestea că „este nesfârşit“, pustiul care cuprindea bărăganele Dunării de Jos şi stepele de la nord-vestul Mării Negre, adică „Arabia bessilor“ < Bessarabia / Basarabia dintre Drobeta Turnu Severin / România, peste sudul Moldadavei > Moldovei şi către Borysthene / Nipru), adică din centrele metalurgice ale Carpaţilor (Ardeal, Oltenia, Banat) şi ale Dinaricilor, aşadar, de la izvoarele râurilor Alutua > Olt şi Maris > Mureş, adică din Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal, pe direcţia cea mai puternică a lor, marcată de „cetăţile-oraşe“ Saggidava (pe Mureşul Superior) – Siggidava (pe Mureşul de Mijloc – cf. PGet, 153 / Fontes, I, 544 sq.) – Segge[t]dun (Seghedinul „mic“, la confluenţa râurilor Daciei Centrale, Maris > Mureş cu Pathissu > Tisa, în pereche dunărean-zalmoxiană cu „dunărean-marele“ oraş-cetate-de sâgă de pe malul drept al sacrului fluviu al Cavalerilor Zalmoxianismului) – Siggidun (adică „marele oraş-cetate de pe alb-găbuiul mal drept de sâgă al Dunării“ – infra : fig. 4 – azi, Belgrad), până în Istria-Peninsulă (Slovenia / Croaţia de azi); sigino-dacii dunăreano-adriatici au fost cunoscuţi mai târziu – prin „rebotezare greacă“ – mai ales ca neam al illyrilor; mai mult, dar amintind (prin nume) obârşia (izvoarele Oltului / Mureşului), Arutela > Arudela > Ardeal, istoricul Appian a consemnat chiar „illyricul“ Regat al Ardiaeilor, condus de „Agron şi Teuta“.

2) Cuvântul sâgă (sîgă) / sigă în literatura valahă. Alexandru Vlahuţă a reţinut pentru capacitatea expresivă, în cele «cincisprezece caiete pline de însemnări» privind redactarea României pitoreşti, şi un apreciabil număr de regionalisme, printre care şi cuvântul sâgă (sîgă) / sigă: «Falnic şi luminos se ridică-n fund blândul rege al atâtor înălţimi, vestitul Penteleu, cu cele mai grase păşuni, cu cele mai încântătoare şi mai bogate plaiuri din tot cuprinsul Carpaţilor noştri. Din podişuri moi, trăgănate, pare că-l vezi cum creşte, cum se desface-n sus, puternic şi singur, lămurindu-şi fruntea boltită pe albastrul cerului, împingându-şi spinarea rotundă, gigantică, spre munţii Ardealului. Din trunchiul lui pornesc, răşchirate, ca degetele unei mâini, cele cinci ramuri mari, descoperite: Cernatul, Miclăuşul, Piciorul Caprii, Vâforâtul şi Zănoaga. Pete de umbră se poartă pe codri şi pe luminişuri. Întunecat, în manta-i de brazi, se-nalţă-n faţa noastră muntele Cireşu. Cărarea intră-n desiş. Răsună sub picior pământul uscat şi vânăt ca cenuşa. Tufe mărunte de afine se întind pe lângă arborii doborâţi de bătrâneţă. [...] Urcăm din greu tihăraiele umbrite ale Cireşului, maluri de sigă sparte de puhoaie [...]; jos, în vale, s-aruncă vâjâind undele zbuciumate ale Jgheabului. Un cerb speriat trece-n goană pe dinaintea noastră, cu botul înainte, cu coarnele lăsate pe spate, ca o săgeată spintecă desişul, lung freamătă pădurea în lungul lui. O luăm pe hăţaşe la stânga şi coborâm în Găvan. Descălecăm în curtea verde, tăcută, tristă, a mânăstirii.» (VRomP, III, 229). Textul lasă a se înţelege că pârâul „Jgheabul“ şi-a croit albia la muntele Cireşul printre maluri de

Nu numai în pitorescul din Dacia descrierilor vlahuţiene din orizontul anului 1901 şi-a făcut intrare distinsă străvechiul cuvânt pelasg > valah (thraco-dac / dacoromânesc), sâgă (sîgă) / sigă, ci, de-o bună vreme (mai exact spus, în orizontul anului 1981), şi în sublimul poematic: «Domnule Cantemir, Poemul Planetar / îl simţi numai când raza-nsetată / cade-n bobul de rouă / şi cortexul ţi se-mbracă-n cămaşă de mire-curcubeu; / când bubuie ozonul în craterul vulcanului aruncând / sâgile incendiare-n tot spaţiul de-aramă; / când plăcile tectonice dansează satanic / la sărutul marii sfere de flacără; / când Omul-de-Aur prinde ramura-nflorită a zarzărului, / ori a veşnic-verdelui brad, în pletele / ne-mblânzite-ale Sorei Soarelui, spuma laptelui...!» (Despre condiţia poemului planetar – PTBomb, 66 / PTComp, 221). Textul poemului lasă a se lămuri că sâgile „aruncate-n tot spaţiul de-aramă“ sunt lespezi / stânci încenuşat-piroclastice, provocatoare de incendii.

În Povestea lui Perseu,  fratele Persidei, se face vorbire întru limpezime semantică în patru rânduri: (1) «Povestea lui Perseu, fratele Persidei este simplă, deoarece despre sora lui, lumea a cam uitat să mai spună câte ceva. Perseu a trăit, e adevărat, demult, dar cu mult mai târziu decât ultimul Făt-Frumos. Şi s-a născut în acelaşi timp cu sora lui, Persida, într-o grădină a unui cârciumar dintr-un sat de pe malul dinspre inimă al Mureşului, numit Sâgile Seci, ori, pre limba mai veche, Secusâgiu, ceea ce înseamnă sâgile, pietrele seci, sterpe, neroditoare. Fireşte, Marisia, cum îi ziceau strămoşii daci, sau Mureşul, cum îi spunem noi, urmaşii valahilor-daci, azi, are vale fertilă, bogată, ca mai toate râurile de aur ale pământului; dar numele vrea să grăiască despre faptul că vatra satului, constituită din sâgi, din acele pietre poroase, este amplasatâ în zona ferită, neinundabilă a vestitului râu.» (PTPov, 78).


Mal / „uluc“ de sâgă şi de sare din depresiunea Între Râmnice – Munţii Vrancei.
(2) «Şi aburii florilor – că parcă-s nişte aburi albăstrii prin flori – se înfuiorează spre Ursa Mare, legând-o de creştetul mărului. Şi nu durează mult până se aude un huruit de roţi de caretă pe sâgi – deşi, nicăieri, prin vecinătăţi, nu este vreun drum cu lespezi...» (PTPov, 81). (3) «Dar nici urmă de Muma-Pădurii-cu-Pletele-Şerpi. Dă de un pustnic cu barbă până la genunchi, ninsă, la coliba dintre sâgi, unde numai ursul poate să ajungă, chiar deasupra izvoarelor...» (PTPov, 83). (4) Sâga Mumei-Păduri-cu-Pletele-Şerpi se vede şi azi în Munţii Maramureşului.» (Povestea lui Perseu, fratele Persidei – PTPov, 84).  

Maluri cu sâg, sâgă, sâgi, sâgiş / sighiş, sâget / siget / sighet,  cu „ulucuri de sâgi“ (S. Mehedinţi), sau lespezi / stânci, cum pot fi văzute pe toate văile râurilor / fluviilor din spaţiul Daciei antice până azi, şi, poate, până mâine.
3) Dicţionare explicative (explicativ-etimologice) despre sfera semantică a apelativului sâgă (sîgă) / sigă. Cea mai veche lucrare lexicografică valahă în care se relevă sinonimia „perfectă“, sâgă (sîgă) / sigă – gresie, este un Vocabular franţezo-romănesc, de Petrache Poenaru, Florian Aaron şi G. Hill, tipărit în Bucureştii anului 1840; cei trei autori certifică aici, lămuritor la sfera semantică a termenului franţuzesc, grès : 1) «sigă, piatră de nisip, compusă din grăunţe de nisip»; 2) «vase de pământ, făcute dintr-un fel de humă care este fireşte amestecată cu nisip subţire.» (PAHV, I, 774). În orizontul anului 1840, pe când era elaborat dicţionarul de către cei trei autori, semanticieni de profunzime ai spaţiilor valahofon şi francofon, se deduce uşor că exista o multimilenară sinonimie sigă – gresie, în limba valahă (dacoromână), însă, pentru echivalarea semantică a franţuzescului grès, n-a fost preferat cuvântul autohton-valah de mai restrâns circuit în 1840, grèsie (< pelasg. gerèsie < găràsiă [„gărăsiă“] < *garāsia / *carāssia > Carssia [Carssium], Caraşul etc.), cuvânt moştenit de francezi în grès (din limba pelasgă, adică din valaha arhaică, de unde-a fost împrumutat şi în limba albaneză – că de o influenţă albaneză asupra limbii franceze, cum nici invers, nu poate fi vorba), ci cuvântul autohton cu cel mai mare circuit pe-atunci, sigă (poate şi pentru a nu se crede cumva despre autohton-pelasgul / daco-thracul gresie că-i vreun neologism ivit pe filieră franceză, în epoca paşoptistă a Principatelor Valahe, deşi realitatea istoric-lingvistică ne relevă apelativul valah-modern / contemporan, gresie, sinonim cu sâgă / sigă, cât şi apelativul francez, grès, înrăzărindu-se semantic-sincretic din fondul lexical euro-pelasg – pe ramura nordică, adică ramura atlantico-dunăreano-boristeniană / uralică, nu pe ramura sudică, sau arhicunoscuta ramură latin- / romanic-imperială. Cf. PTIR, I, 31 sqq. / 122 sq.; şi infra, „Harta migraţiei neamurilor european-germanice – ostrogoţi, vizigoţi, franci, longobarzi etc.).


 Vocabular franţezo-romănesc, de P. Poenar, Fl. Aaron şi G. Hill (din anul 1840) – pagina de titlu şi rândurile explicative la grès – sigă, gresie etc.
Dicţionare francezo-române (valahe) / valaho-franceze, mai vechi, ori mai recente, privitor la apelativul grès („sigă“ / „gresie“), certifică, fireşte, cam acelaşi lucru: în anul 1967 – «grès s. m. (geol[ogie]) gresie» (GMSDic, 362); în 1994 – «sigă s. f. sorte de sable (blanc ou rouge) utilisé dans la maçonnerie et le tannage» („soi de nisip – alb ori roşu [supra] – folosit în zidărie şi în tăbăcărie“ – ChKBDic, 545; iar la termenul gresie – ibid., pag. 247 – «s. f. 1. grès m.; gresie ceramică grès cérame. 2. queux – queue – f.», adică II / „piatră de tocilă, cute, gresie“ – GMSDic, 629); în anul 2000 / 2007 – «grès s. m. 1. (geol.) gresie. 2. argilă amestecată cu nisip folosită în olărie» (GDic, 652) etc.
Se constată o reîntoarcere la esenţele semantic-poenăreşti din orizontul anului 1840 (când nu exista în spaţiul anticei Dacii vreo urmă de „stalinism cultural“ ca astăzi).
Lexicologia franceză privitoare la termenul grès (indirect-referitoare şi la sfera semantică a apelativelor valahe sinonime sigă şi gresie), prin Dictionnaire Historique de la Langue Française, Tome 2, F-Pr (ediţia din anul 2007), vine în întâmpinarea istoric-evmezică a problemei noastre, (desigur, la distanţă astronomică faţă de lingvistica stalinistă din România de dinainte de anul 1965, dar şi faţă de conul de umbră persistent al lingvisticii staliniste române de după 1966, ori 1989), cu temeinice aserţiuni: «● Grès s. m. s-a ivit (între anii 1176 – 1181) prin limba francilor [stabiliţi în Gallia], dintr-un presupus / dedus *greot „nisip“, „pietriş“ / „rocă detritică“, [*greot] realcătuit pornindu-se de la un evmezic neerlandez griet „nisip mare, pietriş“ şi din străvechiul germanic griez „nisip“. • Grès  pare a fi desemnat mai întâi „lespede“ / „bloc de piatră“ şi îşi capătă prin secolul al XIII-lea (pe la 1223) valoarea semantic-modernă: „rocă formată din mărunte elemente [re]unite printr-un ciment natural“. Termenul desemnează în mod special ([în orizontul anului] 1330) humă / argilă amestecată cu nisip fin, utilizată în fabricarea vaselor ceramice şi, prin metonimie ([de prin]1837), o olărie de gresie. • Din grès derivă termenii tehnici ca: gréser v. tr. (1676) „a lustrui / şlefui“[...]; gréseux, euse adj. (1774) „de natura gresiei“; grésière s. f. „carieră de gresie“; gréseuse s. f. (1962) „maşină de şlefuit / polizat“» (ReyDic-II, 1642).
Semanticienii francezi n-au mers mai departe de secolul al XII-lea cu cercetarea, lăsându-ne nouă prilejul de a observa: 1) apelativul grès din limba franceză nu provine nici din latină, nici din albaneză, nici din limbile triburilor germanice, ci dintr-un fond lexical arhaic-valah, adică euro-pelasg, dintr-un mai mult ca sigur apelativ, *grèsia (din care se iveşte termenul gresie în valaha / dacoromâna contemporană); 2) nu este exclus ca respectivul cuvânt arhaic-valah, gresie, să fi pătruns în limba neamului germanic al francilor de pe când au cunoscut, alături de vizigoţi, ostrogoţi, vandali ş. a. (v. infra, „Harta migraţiei“, 250 – 550), filtrul cultural-civilizatoriu pelasg > valah de la sacra Dunăre a Daciei lui Burebista (82 î. H. – 44 î. H.) / Regalian (258 – 268 / 270), între orizonturile anilor marcate de împărăţirile valaho-dacilor Constantin cel Mare (306 – 337) şi Valens (364 – 368), cam în orizonturile anilor în care se relevă invadarea Galiei – pe care au transformat-o, dincoace de eopca marilor migraţii, în Ţara Francilor (apoi în Franţa din geografia evmezică şi contemporană a Europei).
Dar să-i lăsăm pe francezi cu grès-ul şi pe albanezi cu gărăsa, cu gresia lor împrumutată de la pelasgo>valaho-dacii-sigini, reîntorcându-ne la sâga / siga noastră sinonimă (fără a scăpa din ochi pelasgo-dacicele / thracicele arme, sica, sicăiţa – cu care a fost „fixat în piatra Columnei“ şi Decebal, regele-erou al Daciei, pe când şi-a luat zilele, spre a deveni nemuritor al Cogaionului / Sarmizegetusei, nu spre a deveni sclav al Romei), după ce i-am reţinut sensurile / „familia“...
Cuvântul sigă (sígă) este inserat de Lazăr Şăineanu, în Dicţionar universal al limbei române, din anul 1896, în sinonimie „perfectă“ cu gresie: «sigă f. – gresie» (ŞDU-ed-1, 744), ca şi în Vocabular franţezo-romănesc, de Petrache Poenaru, Florian Aaron şi G. Hill (1840, supra); puţin mai jos de sigă – tot pe pagina 744 –, Lazăr Şăineanu înregistrează şi două derivate: primu-i conservat, graţie străvechii toponimii valahe, în Siget (< rad. sig- + suf. -et, desemnând „locul cu sâgi / gresii / lespezi multe“ – Siget > Sighet): «n[eutru], oraş în Maramureş, pe malul stâng al Tisei» (pe-atunci, cu 9000 de locuitori); al doilea este sigini (despre care s-a mai vorbit, supra): «Sigini, m. pl. populaţiune primitivă a Banatului şi a câmpiilor din s[udul] Ardealului, cari fură mai târziu suplantaţi de Daci» (suplanta „a asimila“ / „asimilaţi de daci“ – ŞDU-ed-1, 744). În ediţia a II-a, din 1908, în care s-a adăugat şi «etimologia vorbelor populare» (ŞDU-ed-2, p. XI), termenul sâgă (sîgă) / sigă este omis, însă îi reţine sensurile pelasge > valahe la termenul din perechea-i sinonimică: «gresie f. 1. piatră formată din grăunţi de nisip; 2. un fel de argilă amestecată cu nisip fin; 3. varietate de gresie cu care se ascut coasele: şi-a găsit coasa gresia PANN [pentru spaţiul aliterativ / sinestezic, spre a evidenţia arhaicul fâşâit de la cosit, -si-sa-si-, poet-valahul poate c-ar fi preferat expresia şi-a găsit coasa siga]; 4. lemn de pe osia carului, numit şi scaunul dinainte iar în Mold[ova] perinoc [cf. albanezul gărăsă]» (ŞDU-ed-2, 323). Aşadar, de data asta, la apelativul pelasg > valah, gresie, se face şi trimitere etimologică la albanezul gărăsă, preluată în mai toate dicţionarele explicativ-etimologice tipărite în România (inclusiv cele din epoca stalinistă – cf. DLRM, 346: «Comp. alb. gërëse»). Dar pelasgul, valah-arhaicul (dacoromânescul) sigă este reluat de Lazăr Şăineanu peste aproape patru decenii, în ediţia a VII-a, fără sensul primordial de „gresie“, din ediţia primă, apărută în anul 1896, grăbindu-se a face trimitere şi la o etimologie falsă, cu toate că apelativul sâgă / sigă îşi relevase „statutul de cuvânt autohton“, adică statutul de cuvânt pelasgo-dac (>valaho-dac): «sigă, f[eminin], substanţă roşiatică de se întrebuinţează spre a trage brâie la ferestrele bordeielor, [spre] a vărui pereţii cuptoarelor ţărăneşti etc. [Serb(escul) siga, stalactită]» (ŞDU-ed-7, 591). Nu se poate crede că, în România, încă din perioada interbelică, începuse – şi prin lexicologi / semanticieni de talia lui Lazăr Şăineanu – campania stalinist-lingvistică antivalahă, încercându-se (ca, sistematic, după al II-lea război mondial) să se demonstreze că limba pelasgă > valahă (dacoromână – română / moldovenească etc.) ar fi „de origine slavă“.
Dicţionarul limbii române moderne, dat la cules în 4 iunie 1957 şi apărut – sub egida Academiei Republicii Populare Române şi a Institutului de Lingvistică din Bucureşti, de sub direcţia lui D. Macrea – în ianuarie 1958, adică în plină epocă stalinist-culturală / proletcultistă, preia explicaţia / etimologia termenului sigă, din ediţia a VII-a a dicţionarului lui L. Şăineanu (cea care înregistrează numai sensul cuvântului împrumutat din limba valahă în limba sârbă / „sârbocroată“): «Sigă, s[ubstantiv] f[eminin], mineral alb sau roşu, folosit la zugrăveli şi în tăbăcărie – [din] s[âr]b[escul] siga» (DLRM, 768). La fel (aproape la fel) este dată explicaţia / etimologia („imbecilizant-academică“) şi în celelalte dicţionare publicate dincoace de epoca proletcultistă: Dicţionarul explicativ al limbii române, din 1975 (DEX-75, 859), Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, din anul 1998 (DEX-98, 984) etc. Dirijatele „erori academic-staliniste“ continuă – „năucitor-ereditar“, ori „indirect“ – şi „în mileniul al treilea“: deoarece („intenţionat“ / „neintenţionat“), într-un voluminos Dicţionar româno-sârb, de Mile Tomici, publicat de Editura Academiei Române din Bucureşti, în anul 2005, sfera semantic-vestejită a apelativului de sub lupa noastră este „cultivată“ astfel: «siga ž [feminin] (min[eral]) siga» (DRs, 1104); dacă un tâlmaci din limba valahă (dacoromână) în limba sârbă – fie el academician, ori doctor în lingvistică / filologie, geografie, geologie etc. – ar fi pus a traduce un text / capitol din cartea lui Al. Vlahuţă în care este fraza cu sintagma «maluri de sigă sparte de puhoaie» (supra, VRomP, III, 229), ori un text / capitol dintr-un studiu etno-geografic de S. Mehedinţi unde ar da peste sintagma uluc de sâgi, nu ar avea bucuria „redării exacte“, apelând la vreun dicţionar academic din România şi nici la dicţionarul sârb-român al lui M. Tomici; mai mult, M. Tomici, „imediat sub sigă“, vine cu o amendabilă aberaţie: «sighét (sighéte) s. oznaka...» (DRs, 1104), ceea ce înseamnă (sub „tomiciana egidă“ a Academiei Române şi a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“) că derivatul pelasgo(> valaho)-dac, sighet („droaie de sâgi“, „sâget“ < sigă + suf. -et), este echivalat semantic prin sârbescul  „oznaka...“, adică „semn de carte“ (am cercetat cazul tomician „sighet – oznaka“ printre experţii / doctorii în limba sârbă, concluziile toate indicând: „eroare...“); derivatul / apelativul valah siget > sighet nu figurează în Dicţionarul explicativ al limbii române, din 1975 (DEX-75, 859), nici în suplimentul acestuia, apărut peste un deceniu şi ceva, în 1988 (DEX – S, 170), care – era firesc – i-au stat în faţă la alcătuirea lucrării sale lexicografice, Dictionar româno-sârb, din anul 2005; totuşi, „greşeala“ lui M. Tomici (care e „foarte gravă“ pentru generaţiile de tâlmăcitori din următoarele trei sute de ani, cam cât se aproximează „viaţa unui astfel de cărţi academice“) ţine de o neatenţie elementară (nu de vreun „atentat la statutul limbii pelasge > valahe, e drept, „mărunt-amendabilă“, de evitat la ediţia secundă), „care se poate întâmpla oricui“: când şi-a completat Dicţionarul româno-sârb, când şi-a sporit „fişele“ din Dicţionarul explicativ al limbii române – supliment, de unde a luat termenii sighişorean, sighişoreancă etc., privirea „i s-a împleticit“ peste „frazeme“ (ca să folosim şi un cuvânt multiubit de M. Tomici) – peste un rând – intrând în sfera semantică a neologismului signet (signete «s. n. Panglică subţire ataşată la cotorul unei cărţi pentru a servi ca semn de carte. – Din fr. signet»); „şi fişele i s-au încurcat“, şi aşa s-a ajuns la un „fals lexical-academic“ (adică la un „prostem“ de tipul): «sighét (sighéte) s. oznaka...» (DRs, 1104).     
După dicţionarele limbii valahe dintre anii 1840 şi 1998, se evidenţiază o sferă semantică „de impresionant-arhaică bogăţie“ a apelativului sâgă (sîgă) / sigă – ce desemnează o rocă sedimentară, terţiar-neogenică, de colorit variat, în stadii intermediare de pietrificare, ori de duritatea şi fineţea arcerului (cf. DLRM, 40): 1. „gresie“, „clastică / detritică rocă“; 2. „bolovani / blocuri de piatră“, „lespezi“ – nu numai de sâgă, ci şi – prin extensie – de cremene, de granit etc.; 3. „piatră de tocilă“, „cute“, „arcer“; 4. „vas ceramic din humă şi nisip foarte fin“; 5. „soi de nisip – alb ori roşu (v. supra, obţinut, fireşte, din „sâgă roşie“) – folosit în zidărie şi în tăbăcărie“.*

               

Fig. 12’. Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences..., Londra, nr 7 / 1985: a) – copertă (f-1) şi b) pagina 44.
_______________________
* Prima variantă a acestui studiu, însă cu titlul „Sâga“ şi practicile magic-homeopatice, a apărut în revista Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences / Convergences Roumaines / Rumänische Konvergenzen (revistă de cultură şi civilizaţie românească) – Londra –, nr. 7, februarie, 1986, pp. 44 sq. – cu o erată în nr. 8 / 1986, p. 30).**
 



Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971