Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
Prof.univ dr. Mihai BERCA si Corneliu LEU cu o privire din interior
Prof.univ dr. Mihai BERCA și Corneliu LEU cu o privire din interior - continuare
Semnal de alarmă tras de Emil PROSCAN și mesajul acd. Dinu C. GIURESCU
Dwight Luchian PATTON despre procesul mondial de deteriorare a democratiei
Grupaj de articole documentare despre sfârșitul democrației privit din afară
CINE EŞTI TU, MĂI, FRANKS-ULE – de Adrian BOTEZ
Ultima oră: Banii luati de Băsescu de la FNI
Valeriu MATEI : REZISTENŢA ROMÂNILOR BASARABENI
RECENTE COMUNICATE DEVENIND ISTORIE
DIN ISTORICUL ACESTUI PĂMÂNT ROMÂNESC – semnează Igor CAȘU, Mihai CIMPOI, Ion HADÂRCĂ,Mircea DRUC, Leonida LARI
ECOURI LA ROMÂNII DE PRETUTINDENI – semnează:Mircea POPESCU,Iacob CAZACU-ISTRATI
Victoria MILESCU și poezia de maturitate
Ionuț CARAGEA, citate și aforisme
Florentin SMARANDACHE și stilul minimalist al jurnalului de călătorie
Semnează: Acad. Alexandru SURDU, Marian BARBU, Dan LUPESCU, Constantin STANCU - EVENIMENT EDITORIAL: „Democrația constituțională” de prof dr.Ioan ALEXANDRU - DESPRE PROZA LUI CONSTANTIN LUPEANU
PAUL ARETZU – vârf de lance al poeziei de azi
LINIŞTEA LUMII SAU CĂUTAREA CERULUI LA ADRIAN BOTEZ
Scrisoare din Germania de Eugen COJOCARU
Intreviu cu prof. dr.I.B. Iamandescu, autorul „muzicoterapiei”
Studiul unui singur termen local: SÂGA (1)
Studiul unui singur termen local: SÂGA (2)
Studiul unui singur termen local: SÂGA (3)
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea III
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea IV
Extinderea regulamentului e-mailurilor
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea V
LITERATURA
              VICTORIA MILESCU
                        sau
             ochiul atent al copilăriei
            sfidând maturitatea poetei...

 
 Poezia din Sub steaua câinelui, noul volum al Victoriei Milescu, impresionează prin simplitatea expresivă a discursului liric, dispensat de metafore, despodobit, evocând  o lume prin ea însăşi simplă, comună, de fiecare zi. Nu mai puţin totuşi, fiind astfel, plină de sensuri, de gravitate, de dramatism. Gesturile cotidiene, intrate în obişnuinţă, în rutină,  comportă, cu toate acestea, o redescoperire a lumii şi a timpului care vine şi pleacă. “Despătureşti coala albă a zilei / începi să scrii primii paşi / apoi duşul, cafeaua / arunci o privire pe geam / Ceva s-a întâmplat / se vede cu ochiul liber ! / noua eră a venit şi a plecat / întorci timpul pe toate feţele…”
 Sugestivă la Victoria Milescu este imaginea unui spaţiu orăşenesc umil, mai degrabă detracat, în care “salvarea horcăie / poliţia sună a gol / pompierii sunt scrum şi cenuşă”, cerşetorul îşi ocupă locul din colţul blocului, vânzătorul de ziare îşi sortează marfa, sala de mese a spitalului se umple de lume iar cei doi bătrâni care se ţin de mână par să-i aducă peste timp o replică amară poeziei faimoase a lui Minulescu. Mitologia citadină, astfel cum o înfăţişează poeta, răsfrânge ipostaze ale umilităţii şi frustrării, dar şi o pregnantă sugestie de căldură umană.
 Gabriel DIMISIANU
 


 ...volumul prezentat astfel, apare cu prefața de mai jos și cu  versuri de factura celor ce le reproducem
              
                Poetul de unul singur

 Memoria mea este „păstrătoare”, cum își ironiza Huxley un personaj de-al său, căci este atît de comod să-ți ironizezi propriile personaje. Pot spune cu o precizie care pe unii îi uimește cînd și unde am cunoscut o anumită persoană, cel mai adesea știu și despre ce am vorbit la prima noastră întîlnire. Există însă unele excepții de la această regulă. Printre ele se află și poeta Victoria Milescu. Oare cînd am întîlnit-o prima oară? Să fi fost prin anii ’90 la Satu-Mare la Zilele Poesis, sau ceva mai tîrziu, la un Tîrg de Carte de vară (pe atunci se țineau la Teatrul Național)?  Ori abia la festivalul Dimitrie Bolintineanu care avea loc și din păcate nu se mai produce în localitatea natală a poetului?
 Nu mai știu. Mi se pare că pe Victoria Milescu o cunosc dintotdeauna. Prezența ei discretă, peste măsură de sfioasă, nu trece totuși neobservată la întîlniri de breaslă de tot felul: ședințe de cenaclu, lansări de carte, premiere, lecturi cu public. Nu foarte des, dar nici prea rar, mai primesc în dar cîte o carte a profesoarei de engleză, carte uneori lăsată, pur și simplu, pe biroul meu de la Asociația Scriitorilor. Victoria Milescu e o prezență reconfortantă și, de atîtea ori, la Muzeu sau la Uniune, în Sala Oglinzilor, văzînd-o în public, nu-i place să se facă remarcată dar nu e ușor să n-o remarci, am simțit un fel de liniște benefică, un sentiment de tipul: „a... dacă a venit și Victoria Milescu înseamnă că putem începe”.
  Am citit deseori poezia Victoriei Milescu și efectiv nu-mi amintesc dacă am mai scris despre ea, dar presupun că am făcut-o. O poezie naturală, deloc fițoasă, care nu atrage atenția prin efecte și sclipici. Cînd poeta mi-a propus, la o lansare unde vorbisem despre o carte a profesorului Adrian Mihalache, să îi scriu o prefață pentru viitorul volum, m-am gîndit întîi s-o refuz. Nu din orgoliu, doamne-ferește, ci de frică să nu mă fac de rîs. Ce afinitate ar putea avea un ins zgomotos și agresiv ca mine cu poezia delicată, sobră, ascetică aproape pe care i-o cunoșteam? Am primit însă provocarea, pentru că așa am luat-o, ca pe o provocare. Dar, recunosc, și pentru că mi s-ar fi părut culmea impoliteții să nu accept.
 Citind volumul, mi-am dat seama însă că empatizez mai mult decît aș fi crezut cu poezia Victoriei Milescu, una care, în chip subtil, este mai ofensivă decît pare, mai bătăioasă și mai colțuroasă decît lasă să se întrevadă unele imagini fine, devitalizate aproape, care apar dar nu o definesc neapărat.
 Rezonez mai ales cu un fel de mizantropie a acestor texte care nu este totuși un abandon în calea „furtunilor” existenței. Ori e Victoria Milescu mai dură decît pare, ori sînt eu mai reflexiv și liric decît îmi propun?
 Oricare ar fi adevărul, iată un text al ei pe care l-aș semna fără ezitare, ca să nu zic că aș fi preferat să-l fi scris eu:

 AERUL PLIN DE AER
 Cineva îţi arată carul mare pe cer
 cineva îţi arată carul mic
 cineva te duce să vezi aurorele boreale
 cineva te învaţă să scrii, să citeşti
 cineva te ajută să recunoşti plantele, să pescuieşti
 cineva îţi dăruieşte iubire
 mai nimic nu poţi face de unul singur...
 Este o mare profunzime, o indicibilă subtilitate în spatele acestor linii atît de simple încît ele îți amintesc de vreun desen oriental în care, din șase trăsături de pensulă cu tuș negru, sînt redate deopotrivă încordarea pîndei, tandrețea, cruzimea și curiozitatea unei pisici. „E lucru mare, domnule!” ar fi zis Caragiale.
 Cele mai izbutite texte ale Victoriei Milescu fac apel la autoironie, la acea formă de asumare a nimicniciei care nu este pentru artist o capitulare, ci o privire lucidă care nu se exclude dintre lucrurile ce se cuvin luate în rîs, dar nici nu le acordă acelora mai multă însemnătate decît merită.
 Citind asemenea poeme din volumul Victoriei Milescu îmi vin inevitabil în minte replicile unui film vechi cu Toma Caragiu în rolul unui profesor excentric, izolat în propria-i ciudățenie:
 - Domnule! Rîde lumea de dumneata!
 - Ei... Lumea de mine... eu de ea...
 Să luăm, vorba aceea, un exemplu ca să vedem cum știe poeta să rîdă și ea de lumea care ne ostracizează, pe noi, ăștia, de mai scriem:
 
 CÂND EŞTI MIC
Când eşti mic
nu te ia liftul
cei mari trec grăbiţi peste tine
degeaba ţipi: azi am ajuns primul
nu eşti omologat
eşti un fir de praf...
când eşti mic
nu te ia liftul
nici până la primul etaj
al celui mai pricăjit înger
drumul vieţii pare mai lung
străbătut cu paşi mici
iar când soseşti la înaltele, promisele  porţi
şlefuite de atâtea braţe grandioase
nu ajungi la sonerie
strigi, dar glasul e acoperit de tunetele divine
când eşti mic printre cei mari
eşti doar o ciudăţenie...
 Victoria Milescu își asumă cu seninătate, dar nu fără „comentarii”, adesea acide, să fie „o ciudățenie” în această lume a prea marei și prea declaratei seriozități. Un personaj bizar al lui Eugen Barbu clama: „Dacă dreptatea ar fi o sîrmă, aș îndrepta-o eu”! Dar, vin și zic, dacă dreptatea ar fi o sîrmă și viața ar fi la fel de liniară n-am mai avea nevoie de poeți care s-o îndrepte. Din fericire sau din nefericire lucrurile stau altfel și „cei mici”, cei care „nu ajung la sonerie” își întăresc și-și antrenează vocile ca să fie auziți, mai presus de zarva lumii. Victoria Milescu are o astfel de voce și se cuvine să fie mîndră de ea.
                                                 Horia Gârbea


 


 Versuri de Victoria MILESCU


 CEVA LIPSEŞTE, CEVA ESTE ÎN PLUS

Sunt mică
dar făcută din plămada celor puternici
abia îndrăznesc să fiu
să nu mă lovesc de soare, de nori
de propriul sânge
mereu pe urmele mele
să mai îndrepte câte ceva
abia cutez să mă ridic
să nu dau cu capul de univers
atent la ceea ce gândesc, la ce lucrez
ca un câine la picior
ca un câine pe un mormânt
ca un câine cu o mie de capete
sunt mică
sânge puţin, carne puţină
dar cât univers...



BĂRBATUL COPT
Dar când întâlneşti un bărbat copt
se  schimbă ordinea lucrurilor
în fiecare zi e duminică
şi inima nu lucrează
când întâlneşti un bărbat copt
te rezemi de trunchiul lui
şi nu scârţâie, nu pocneşte, nu crapă
când îl scuturi
din el cad cele mai dulci, mai zemoase
vorbe de ocară
când întâlneşti un bărbat copt
o faci de oaie
bei până la comă
iubirea e un masacru
iar dacă se-ntâmplă să ieşi vie
din sfârşitul apocaliptic al lumii
îţi cauţi oasele măcinate
printre dinozauri şi pasărea liră...
CASA CEA NOUĂ
Se ridică din groapa
din care buldozerul a scos o ţeastă
cu râme şi scoici
se ridică pe picioare tari, de beton
sprijinindu-se în planşeele cu scoabe de fier
orbitele negre înfiorându-i pe cei din stradă
indică ferestrele, uşile
prin ele bezna intră, iese nestingherită
scările se rotesc în jurul unui ax al lumii
acolo, în adâncul ei intim
muncitorii mişună cu caschete de buburuză
ei perforează, sudează, montează tubulatura strălucitoare
racordează la cerul de plumb
intestine complicate de cauciuc
urcă pe scripeţi găleţi cu ciment
şi i le toarnă pe gât
acoperă cu dulapi de stejar fantele indecente...
Se ridică tenace, etaj cu etaj
stânjenită că e cea mai înaltă din zonă
că stă în calea păsărilor
cu o faţă mutilată de şpaclul la prima mână
când se înnoptează, rămâne singură
în faţa lunii, a stelelor ghimpate
penetrându-i ungherele umede
captivă între schele rabdă rafale de ploaie, de vânt
până în zori când vine stăpânul
el îi inspectează cu paşi grei, sonori
coridoarele, dormitoarele, podul
răsucind robinete, ciocănind faianţa
scontând un răspuns
urmează apoi subsolul, aici urinează
e doar casa lui...

ABSOLUT RELATIV
Ceva din mine nu
pricepe că încă respir
că uneori merg mai repede
decât îngerul
că pot să  mă ridic
pentru următoarea lovitură 
împrăştiind frunzele
uscate definitiv
încă mai cânt cu aceeaşi voce
când plouă cu sudoare de zeu
cresc şi descresc
cu gust de cireaşă amară
aerul se loveşte de mine
cade, se ridică
se scutură de praful aurifer
se uită strâmb la vânătaia
care am devenit pe trupul lui volatil
viaţa e o chestiune de secundă
moartea la fel...
N-AI CE FACE CU PREA MULTE VIEŢI

Cum se uită după mine bărbaţii
când trec pe bulevard
cu rochia mea scurtă şi decoltată
şi pletele răcorite, decolorate
de mările intercontinentale
cum rămân ei pe loc şi nu mai
înjură, nu mai trag din ţigară
atenţi la clinchetul
pantofilor mei de cristal
cum rămân ei cu privirile pironite
pe şarpele de rubin din jurul gâtului meu
şi rece şi cald
privind pierduţi cum alunecă
inelele mele grele de pe degete pe asfalt
apoi se trezesc şi se bat
pe brăţara cu diamante
pe poşeta de lac
din care zboară iute sufletul meu...



CASA VÂNDUTĂ

Printre vrăbiile ciugulind resturi
numai de ele văzute
alerg
ce-ar zice mama că mă împiedic
şi nu mai apuc să iau tramvaiul
cu chipuri aburite
ce-ar zice mama că brusc fraternizez
cu cerşetorul
cântând despre cerul Parisului la acordeon
zeii nu intervin să
pedepsească, să răsplătească
ce-ar zice mama că-mi vând
byedermeierul, chippendaleul, rosenthalul
colecţia de măşti carnavaleşti
şi oglinda veneţiană
cu chipul ei reflectat noaptea
lângă sfeşnice cu îngeri contorsionaţi
ce-ar zice mama că vând covorul de buhara
păstrând forma tălpilor ei alergând
prin apa caldă a lacrimilor din
robinetul uitat deschis
de ziua mea, prima inundaţie cu şampanie
în care tata se scălda fericit
ce-ar zice mama că îmi vând casa
în care ea a copilărit
de mână cu mine
am jucat împreună atâtea jocuri
pierzând şi câştigând pe rând
la ultimul m-a lăsat pe mine să câştig…


NOI, PROFESOARELE

Prietenelor mele, profesoare: Crina, Elena, Ioana, Marina, Nastasia, Passionaria, Tatiana, Teodora, Valeria etc.

Toate prietenele mele sunt profesoare
toate prietenele mele vorbesc tare
când ne întâlnim
la câte o cafea, o serbare, o înmormântare,
asurzim aerul
noi, profesoarele, de fapt, nu mergem, plutim
printre generaţii, promoţii
căutându-ne foştii elevi
să le predăm fericirea
materia pe care am scăpat-o din vedere
visăm să îi regăsim
pe unde s-au risipit
ca furnicile, ca albinele
ca mările, ca lumina
intensitatea ei
ne umezeşte uneori ochii
când ne despărţim noi, profesoarele, tăcem
ne potrivim atent pălăriile
în oglinzile paralele
ne dăm cu ruj
vocea uşor răguşită
o aşezăm în geanta burduşită
cu vechi istorii, geografii
cu limba şi literatura română
atârnând pe umăr
ca o aripă de rezervă...


MUSAFIR FĂRĂ VIITOR

Încerci să fii vesel, simpatic
la masa celor bogaţi, dar în final
spargi cel mai frumos pahar de cristal
încerci să-l ajuţi
pe cel prăbuşit, beat mort, pe trotuar
dar el îţi refuză mâna întinsă
te desfide: i-ai răpit clipa lui de curaj
încerci să repari ceasornicul stricat
din casa mătuşii bogate, pe moarte
dar timpul sare din resort
îţi dă un pumn în nas
hei, vezi-ţi de treburile tale
încerci să fii politicos, generos, amabil,
agreabil, curtenitor, seducător
prin lumea ce se învârte odată cu tine
dar la ultimul vals calci pe trena gazdei
descoperindu-i trupul mumificat
rămâi cu peruca ei în mână
iar la plecare nimereşti altă uşă
uşa camerei cu fantome
şi toţi îngheaţă...


CERŞETORUL DIN COLŢ

Cerşetorul din colţ
sprijină de genunchi un carton
pe care citeşti scrijelite
versurile poemului tău
ţinut secret, azi în văzul tuturor
împroşcat de noroiul autobuzelor
murdărit de câini
poemul prin care cerşetorul înduioşează trecătorii
devine cu timpul ilizibil
sub copacul cu baloane colorate în loc de frunze
unii se opresc să-şi aprindă o ţigară
alţii îşi trag fermoarul
mulţi abia merg sub povara pachetelor, grijilor
în urma unora se aude câteodată
clinchetul unui bănuţ
căzând în gura neagră, ştirbă a zilei.


SERVESC DIVINUL!
Şi el, ca mulţi alţii
se scoală în zori să sape grădina
plantează cartofi
sudoarea se amestecă cu sudalma
în clisa aburindă
aşază cu grijă în cuiburi negre
bulbii roz gângurind ca pruncii în somn
trage peste ei pământul
să-i încălzească, să crească, să se ridice la primăvară
cu floarea lor albă, otrăvitoare şi pură...
aerul cu particule de fier, titan şi sare
din compoziţia oricărui om întreg
primeşte în plin
lovitură după lovitură
de sapă, de lopată, de daltă
şi clinchetul
sticlei golite, aruncate peste cap cu dispreţ
la capătul unei zile grele de muncă
e mulţumit:
E destul pentru azi,
pentru un simplu servitor al divinului...

 COLOANA SONORĂ

Mama nu s-a culcat încă
la lumina slabă împleteşte un giulgiu
ochii ei nu mai văd bine
dar nu vrea să poarte ochelari
lângă perdeaua de spumă
lângă paharele cu apă de trandafir -
mâinile ei cu vene ca râmele…
trebuie să înveţi să împleteşti şi tu, îmi şopteşte
între cele două trenuri
ce fac să vibreze şinele de cale ferată
trecând pe sub casă
disting clinchetul andrelelor metalice
ca limbile unui ceas
manevrate de mama
când se luminează o implor
să nu mă trezească
urăsc dimineţile în care
de pe un peron din câmpie
cu plante şi siluete imponderabile
trebuie să plec
la celălalt capăt al lumii…


POZIŢIE DE FORŢĂ

Vezi, ripostez bine
la invidie, la prostie
parez cu abilitate
loviturile sub centură
dar în caz de bucurie
mă pierd
bucuria îmi face rău
şi o înec în lacrimi
nimeni nu le observă
pentru că nimănui nu îi pasă
nimănui nu îi este milă
de un om fericit...


LITERA NEAGRĂ

Femeia mică
trăieşte într-o casă mică
când iese la soare, se joacă cu gâzele
cât armăsarii
femeia mică
deretică prin casa cât o mărgică
scrie cărţi mici pentru pitici
iar dacă din întâmplare
trece pe sub fereastra ei un om obişnuit
fuge să se ascundă
dar unde?
omul acoperă cerul, pământul...
florile de la ferestre se sperie şi ele coborând
înapoi în seminţe, în dorinţe
pentru omul obişnuit e un fleac
să prindă o femeie mică, timidă
pe o coală albă de hârtie
o femeie cât o literă scrisă în grabă...


TU NU VEI FI NICIODATĂ BUNICĂ

Tu nu vei fi niciodată bunică
fiindcă n-ai fost mămică
nici soţie
nici femeie desăvârşită
să naşti ca toată lumea
fiinţe utile, frumoase
tu te-ai născut doar pe tine
cu fiecare rostire-n
poeme prăpăstioase
fiindu-ţi propriul copil
ce nu vrea să devină om mare
tu nu vei depăna poveşti tresărind
la vreun scâncet din Carul mare
nu vei păşi blândă, firavă
tu nu vei fi o icoană
tu nu vei fi niciodată bunică
degeaba le zâmbeşti copiilor în parc
oferindu-le iluziile tale în poleială
în loc de bomboane...


CĂUTĂTORUL DE LUCRURI PIERDUTE

Are ochi ageri, mână iute
el găseşte ce alţii pierd
din neglijenţă ori din obsesiv ataşament
găseşte un ruj
simte sărutul buzelor
care încet-încet l-au topit
găseşte un inel
simte forţa mâinii celui ce l-a purtat
şi chiar tresare deşi nu vede
pata de sânge închegat chiar pe marcaj
găseşte un portofel
îl aruncă scârbit: banii nu înseamnă
decât umilinţă
într-o zi şi-a găsit propria existenţă –
un muc de ţigară încă arzând
doar un fum, asta sunt, nu
mă trage în piept...


TRECUTUL REBEL

Unde pleci tu de acasă
duminica dimineaţă
ducând un rucsac în spinare
ca o cocoaşă
călcând sonor cu bocancii tăi
cu ţinte de argint
străzile pustii, curate
îţi înghit pe rând umbra,
zâmbetul naiv
printre copaci, clădiri, garduri
un şobolan maroniu
îţi iese-nainte
mândru şi liniştit
ca un erou, ca un mesager
ochii lui mici, negri, ageri
în oraşul adormit
te ţintuiesc:
unde pleci tu, duminică dimineaţă
când soarele abia s-a ivit
ducând în mână o plasă
cu o pâine, un cuţit
şi o grenadă în perfectă stare
de funcţionare, defensivă...


O ŞAMPANIE PENTRU CER

Te salut, eşec
te salut ieşire din cadru
să trăiţi mult şi bine decepţii arzând în fundal
pentru voi sunt aici
fără arme, fractal
sora mea, catastrofa
fratele meu, dezastrul
voi sunteţi familia mea, profesorii mei
voi m-aţi învăţat mai mult decât bucuria
tembelă ţopăind zgomotos
voi îmi puneţi pe frunte coroniţa de spini
îmi predaţi supravieţuirea
în cazul în care mi se întâmplă
să înnebunesc de fericire
la pieptul vostru alerg
când iubirea trădează fără teamă şi fără motiv
voi, deziluzii blânde, liniştitoare şi paşnice
mă aduceţi întotdeauna acasă...


FATA CU ŞERPI ÎN PĂR

Fata de la carne
citeşte o carte
rezemată de vitrina frigorifică
citeşte o poveste de dragoste
clienţii vin, pleacă
fără să o deranjeze pe tânăra
citind cu ochii umezi
câte o lacrimă cade peste ficăţei, inimioare, pipote
gătite vor avea un gust special
gustul iubirii neîmpărtăşite
carnea tranşată aşteaptă să fie cumpărată
preparată, mâncată
găinile mari, grase stau
cu pulpele desfăcute spre cer
lăsând la vedere coşul pieptului vânăt, gol
aşteptând ţepuşele rotisorului
fata cu părul lung alunecând în bucle ca şerpii
închide cartea, vinde şi plânge
împachetează-n filele poveştii de iubire
ficăţei, inimioare şi pipote
le mângâie, le încurajează:
aici nu mai aveţi loc, mâine vine altă marfă
fiţi vesele, faceţi tumbe
să vă cumpere cât mai repede
altfel ajungeţi din nou pulberi de stele…


MUZEUL DE SUFLETE

Stă de ore bune
în faţa sfântului străpuns de săgeată
captiv într-o ramă somptuoasă
în celebrul muzeu
paznicul vine lângă vizitatorul întârziat:
sfântul a sângerat destul pentru azi
e timpul să se odihnească
ferestrele îşi trag perdelele peste faţă
uşile se blochează pe rând
niciun drum înapoi, doar un culoar
ce duce spre oraşul tăiat de râul cu sălcii
dincolo de centura de siguranţă
în urma vizitatorilor se face curat
intră în funcţiune maşinăriile infernale
împingându-i vrând-nevrând în noua glaciaţiune...


ÎNVĂŢĂTURI

Pomul cel mare
către pomul cel mic:
fii atent cum te porţi cu cerul
chiar dacă el se mută din loc în loc
fii atent cum te porţi cu ploile, cu ninsoarea
cu mica baltă în care-ai căzut
ca o stea narcisistă
căci nu ştii cine
te va scălda mâine
te va îmbrăca, încălţa
te va duce la groapa comună
cu fanfara cântând un tangou...


LOOSERS

Îi vezi mergând pe mijlocul străzii
de sărbători mai ales
nimeni nu ştie de unde vin
palizi ori întunecaţi la vedere
privesc spre ferestrele de unde răzbat
râsete, muzici, clinchete de pahare
se uită în gol şi nu înţeleg cum, când
au ieşit din sistemul solar
alungaţi de familie, de prieteni
fiindcă miros a ratare, a sărăcie, a hoit
mor în tăcere cu inima strânsă
de frig, de foame, asfixiaţi în canale
strângând la piept şobolanii ca pe propriii copii
se luminează o clipă
când în faţa lor apare
îngerul de la ecarisajul ceresc....


 Încheiem prezentarea acestui real eveniment literar cu prima cronică pe care a provocat-o
                                   

                  
STELELE  DUBLE

În prefaţa cărţii Victoriei  Milescu – SUB STEAUA CÂINELUI /1/, Horia Gârbea remarcă: „Citind volumul, mi-am dat seama însă că empatizez mai mult decât aş fi crezut cu poezia Victoriei Milescu, una care, în chip subtil, este mai ofensivă decât pare, mai bătăioasă şi mai colţuroasă decât lasă să se întrevadă unele imagini fine, devitalizate aproape, care apar dar nu o definesc neapărat. Rezonez mai ales cu un fel de mizantropie a acestor texte care nu este totuşi un abandon în calea furtunilor existenţei (...) Cele mai izbutite texte ale Victoriei Milescu fac apel la autoironie, la acea formă de asumare a nimicniciei care nu este pentru artist o capitulare, ci o privire lucidă care nu exclude dintre lucrurile ce se cuvin luate în râs, dar nici nu le acordă acelora mai multă însemnătate decât merită.” (Poetul de unul singur)
Pe postcopertă, Gabriel Dimisianu complementează: „Poezia din Sub steaua câinelui, noul volum al Victoriei Milescu, impresionează prin simplitatea expresivă a discursului liric, dispensat de metafore, despodobit, evocând o lume prin ea însăşi simplă, comună, de fiecare zi. Nu mai puţin totuşi, fiind astfel, plină de sensuri, de graviatate, de dramatism. Gesturile cotidiene, intrate în obişnuinţă, în rutină, comportă, cu toate acestea, o redescoperire a lumii şi a timpului care vine şi pleacă (...) Mitologia citadină, astfel cum o înfăţişează poeta, răsfrânge ipostaze ale umilităţii şi frustrării, dar şi o pregnantă sugestie de căldură umană.”
Cartea conţine şi un capitol de referinţe critice din care trebuie să o menţionez pe aceea semnată de Geo Vasile, pentru exactitatea caracterizării lirismului autoarei: „Nu tendinţa de a epata o aranjează pe Victoria Milescu, ci disperarea lucidă de a oferi concentrate oximoronice de stare poetică. Având pe gleznă, bila de fier a timpului, poeta adoptă felurite măşti şi strategii de timorare a morţii, dar şi de provocare erotică. Exorcisme, descântece, eresuri sau reculegeri ale unui actor tragic, cu decor şi gesticulaţie adecvate, textele păstrează mereu acel grad de necruţare meditativă, de dezvrăjire ceremonioasă în lupta corp la corp cu neşansa, contratimpul, şi în general cu toate semnele farsei, cu primejdiile vieţii, ale morţii, ale scrisului. Văzut ca un har de compensaţie, dar mai ales ca o contrafacere, o fraudă a fiinţei autentice.”
Umanizând, pentru cititori, aceste caracterizări aride, adaug comentariul meu creativ. Cu acest volum poeta adoptă o nouă strategie de a-şi transmite mesajele lirice, şi anume pretextând astrologia. Trăim aşadar sub zodia câinelui, mai bine spus a câinoşeniei, pe care tot noi am construit-o. Steaua Câinelui, invocată de poetă, chiar există într-o anumită constelaţie. În umbra acestei stele, înfloreşte mercantilismul, valorile sunt răsturnate şi spiritul decade. În faţa puternicilor zilei, condiţia scriitorului a devenit precară: „Când eşti mic/ nu te ia liftul/ cei mari trec grăbiţi peste tine/ degeaba ţipi: azi am ajuns primul/ nu eşti omologat/ eşti un fir de praf.../ când eşti mic/ nu te ia liftul/ nici până la primul etaj/ al celui mai pricăjit înger/ drumul vieţii pare mai lung/ străbătut cu paşi mici/ iar când soseşti la înaltele, promisele porţi/ şlefuite de atâtea braţe grandioase/ nu ajungi la sonerie/ strigi, dar glasul e acoperit de tunetele divine/ când eşti mic printre cei mari/ eşti doar o ciudăţenie...” (Când eşti mic)
În oraşul înstrăinat, mai exact în cartierul Militari în care locuieşte poeta, lichelele abulice coboară din maşinile de lux, cerşetorii prind rădăcini prin asfaltul trotuarelor, poeţii îşi scriu versurile pândiţi de moarte, prin ferestrele apartamentelor. Feminitatea neîmplinită biologic justifică la modul absolut scrierea poeziilor: „Tu nu vei fi nicodată bunică/ fiindcă n-ai fost mămică/ nici soţie/ nici femeie desăvârşită/ să naşti ca toată lumea/ fiinţe utile, frumoase/ tu te-ai născut doar pe tine/ cu fiecare rostire-n/ poeme prăpăstioae/ fiindu-ţi propriul copil” (Tu nu vei fi nicodată bunică)
Poeta se consolează cu imaginaţia ei fascinantă: „... sunt mică/ sânge puţin, carne puţină/ dar cât univers...” (Ceva lipseşte, ceva este în plus)
Pe cerul liricii Victoriei Milescu mai există ceva sublim. E Steaua Fericirii,  eclipsată aproape cotinuu de Steaua Câinelui, mult mai apropiată şi mult mai mare. În momentele rare de graţie,  Steaua Câinelui se dă uşor la o parte şi Steua Fericirii  apare strălucitoare şi înlăcrimată.
Dar în cuvântul fericire totdeauna lipseşte ceva, totdeauna o literă are chef de gâlceavă, astfel încât acest cuvânt rămâne mereu un ideal amânat. Perfecţiunea nu poate aparţine decât lumii anorganice sau extincţiei. Regretatul academician Mihai Drăgănescu, în ORTOFIZICA sa, consideră că în structura de ADN şi ARN a celulelor vii, lipseşte o particulă, locul acesteia fiind ocupat de un ortobiont care însufleţeşte anorganicul. Constantin Noica, scriind depre imperfecţiunile din versurile lui Eminescu (EMINESCU SAU GÂNDURI DESPRE OMUL DEPLIN AL CULTURII ROMÂNEŞTI) afirmă că tocmai acestea îl fac omenesc, plin de viaţă. În concluzie, fericirea este golul sublim aşezat în centrul fiinţei noastre şi care ne călăuzeşte viaţa spirituală. Şi avem tot dreptul să visăm la ea: „noi, profesoarele, de fapt, nu mergem, plutim/ dintr-o realitate în alta/ căutându-ne fosţii elevi/ să le predăm fericirea/ materia pe care am scăpat-o din vedere.” (Noi, profesoarele)
Trăirea în apropierea fericirii atrage invidia semenilor: „bucuria îmi face rău/ şi o înec în lacrimi/ nimeni nu le vede/ pentru că nimănui nu îi pasă/ nimănui nu îi este milă/ de un om fericit...” (Poziţie de forţă)
Poezia care dă titlul volumului şi-l rezumă, şi cu care se deschide cartea, reprezintă parabola ratării şansei. Dar oricât am fi de perspicace, şansa e dinainte pierdută, ea reprezintă o frumoasă iluzie: „brusc te trezeşti/ faţă-n faţă cu însuşi Dumnezeu/ el îşi coboară privirile atent/ te încurajează cu ochi scăpărători/ cere-i orice, acum e momentul/ strângi la piept respirând sacadat/ magna charta vieţii tale/ doar un cuvânt şi/ acea faimoasă editură/ pe care o cauţi besmetic prin clădirea sordidă/ te-ar face peste nopate celebru/ dar Dumnezeu e grăbit/ până te dezmeticeşti a şi zburat pe scări/ printre stâlpii hiperboreici/ priveşti buimac/ în urma norului de pulbere fină/ în aerul şampanizat cu mii de steluţe/ ce se aprind şi se sparg/ împroşcându-te: Ce şansă! Ce şansă!...” (Sub steaua câinelui).
Tocmai datorită neîmplinirilor, versurile Victoriei Milescu sunt vii.
                                         Lucian GRUIA
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971