Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Jumulirea contribuabilului român
Cunoscuta „scrisoare către ţara sa” a regizorului Alexandru Tocilescu
Adrian Alui Gheorghe, Bedros Horasanghian şi şi Monica Sumalan în trei însemnate reviste culturale
„Actualitatea românească” – articole de prof. dr. Adrian BOTEZ - Partea I
„Actualitatea românească” – articole de prof. dr. Adrian BOTEZ - Partea II
Criza educaţiei, criza mass-mediei, criza din Basarabia – văzute de Magdalena Albu şi Vasile Şoimaru
În loc de concluzii: Mircea Eliade - "Pilotii orbi", articol publicat in ziarul Vremea, 1937
Ziua românilor de pretutindeni şi daruri de binecuvântare
Despre problema identitară de Gavril Cornuţiu
Despre numele de etnie, extrase din articole de Ion Abrudan şi I.D. Sârbu Partea I
Despre numele de etnie, extrase din articole de Ion Abrudan şi I.D. Sârbu Partea II
Versuri de LUCIAN BLAGA în traducerea lui Constantin FROSIN
Articole de Adrian Sturdza, Georgeta Resteman, Al. Fl. Ţene, Adrian Botez, Gheorghe Istrate, George Anca, Loredana Ionas, Constantin Ciubotaru, Dan Lupescu Despre: Incriminarea comunismului, Cenaclul „Lucian Blaga”, Un premiu de excelenţă „B. Fundoianu”, Marea enciclopedie a spiritualităţii româneşti, Educaţia permanentă, Remember: Gabriel Stănescu şi Ştefan Ioanid. Colocviile de marţi, Oradea interbelică, Roşiri de Vede contemporan - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
MARE CREATOR DE LIMBĂ, MIHAIL SADOVEANU A CREAT ŞI MALEFICE CONFUZII – corespondenţă între Corneliu LEU şi Dimitrie GRAMA
Avem un laureat al Premiului Nobel român, care a fost traitor în România, documentare prezentate de George ROCA
Mirodan şi cafeneaua de la nr. 88, de Roni Căciularu
o bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi (partea I) -
Partea II
Rubrici de Elisabeta Iosif, Ionuţ Caragea, Ioan Lilă
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)- continuare
O bogată selecţie de anecdote mai noi sau mai vechi(partea a II-a)- continuare
PAGINA INTAI
          SCRIITORI ŞI SCRIITURI
     DESPRE STAREA NAŢIUNII

Jumulirea contribuabilului român
 1. Încă ţanţoş după primele măsuri de austeritate luate de guvern-iulie 2010
 
 2. Septembrie 2010… după concediu….
 
 3.   Decembrie 2010… asteptând sărbatorile de iarnă
 
 4.   Şi…după iarna 2010-2011, în martie 2011
 
 RegizorulAlexandru Tocilescu:
  
                                     "Scrisoare către ţara mea"
 
> Nu-mi iubesc ţara . Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine  decît să vorbesc urît despre ea.  Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.     Am obosit de ţara asta.
> Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun "omul simplu, de pe stradă", omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş.   
> Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai  norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).    
> Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care  i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz.
> Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu.
> Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor.
> Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el...  Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în  timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare).
> Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori - unul pentru făcut sex - şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la  insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare.  Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie.
> Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe  rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia - cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.   
> Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină.
> Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi.
> Am oboist să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte  de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se  pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.
> Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în  ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia  răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile,  funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers  diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu' Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.  Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor  care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.  
> Orice protest este inutil.  Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în  membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul "c'eşti copil" sau "mă laşi?!" sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă.
> Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.
> Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot  românul moţăie:  învîrteli, băşcălii,ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele. 
> Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească.
> Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase,care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de televiziune.
> Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar.
> Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri".
> Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist  independent.
> Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi.
> Am oboist să-l aud pe ministrul Culturii ţinînd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.
> Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii  erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormîntări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe  marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: "Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?".   
> Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii.  Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des.
> În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un professor eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei.
> Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.
> Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul  din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri.
> Am oboist să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria , şi că Mutu are tendonul rupt.
> Sau că nu-l mai are deloc.
> Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi,  distracţie-pe- cinste.
> Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol.
> Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără.
> Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni  sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept.
> Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a  tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să  merite măcar efortul scanării fotografiei lor. 
> Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe  Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice - de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm.
> Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban  Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc.
> Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.
> Am obosit să scriu acest protest.
> Nu va folosi la nimic.
> M-am gîndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă.
> Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări  haotice şi isterice, feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mîngîiaţi pe frunte de  opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi  a Daciilor în rate.
> Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic.
> De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota.
> De dreptul de a fi informat.
> De dreptul de a protesta.
> De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara .
> De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.
 De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale.
> De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
 
> De aceea spun că nu-mi iubesc  ţara .
> Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra.
> Poate c-a venit timpul să-l folosesc.
> Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă.
> Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea.
>  
>
Acest articol reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi, declară invitatul Alexandru Tocilescu, care a mai adăugat, că media românescă e vinovată pentru genocid cultural.
                                               O grevă a scriitorilor români…

                         un editorial de Adrian Alui Gheorghe 
                        în revista „CONTA” din Piatra Neamţ

1.
Am fost tentat şi împins de conjuncturi să văd, recent, un spectacol de circ, într-un oraş de provincie. În cortul mare, după o publicitate zgomotoasă prin oraş, nu erau prezente mai mult de şaizeci, şaptezeci de persoane, răsfirate pe rînduri, lucru care dădea şi mai tare impresia de teatru pustiu. După ce o tobă şi un animator au anunţat începutul “maaaarelui spectacol”, un clovn a apărut ca să încălzească atmosfera. S-a rostogolit, împiedicîndu-se de umbra unui stîlp de susţinere. Şi-a scos pălăria de pe cap în faţa publicului, dar pe cap i-a rămas o pălărie asemenea; a scos-o şi pe aceasta, pe cap i-a rămas o alta, şi aşa mai departe pînă la o duzină de pălării. Scena a plăcut, aplauzele răzleţe ale publicului risipit prin arenă au subliniat reuşita şi ineditul situaţiei. A scos flăcări din buzunar, din gură, din urechi. A scăpat o bilă pe gît, a scos-o pe mînecă. Apoi, vîrf de spectacol, a simulat stoarcerea unei pleoape, vreo jumătate de litru de lacrimi s-a scurs pe rumeguşul arenei. Spectacolul mă prinsese, recunosc. Era nostim. Şi pentru că o bucurie, o uluire sau măcar o curiozitate trebuie împărtăşite, am dat un ochi spre ceilalţi participanţi la “taina spectacolului”. Erau mai mult puşti, unii însoţiţi de bunici sau părinţi. Şi, în general, se ocupau cu altceva decît cu “absorbirea” spectacolului. Unii scriau mesaje pe telefon; alţii ascultau muzică la căşti, bîţîindu-se în ritmul muzicii, privind absenţi spre măscăriciul care îşi forţa limitele artei sale; alţii priveau fără pic de amuzament pe faţă, de parcă ar fi aşteptat să treacă timpul; iar alţii căscau de-a dreptul. Puţini erau cei care priveau cu interes spectacolul, imberbii şi cei cărora secvenţele prezente le reanimau amintiri. Un soi de autism plutea peste sală. Era un spectacol trist iar tristeţea aceasta mi s-a impregnat în carne, a făcut întuneric în inimă. M-am întrebat dacă şi clovnul ştia asta, dacă o simţea. Cînd a sunat primul telefon mobil, îndelung şi cînd a început o conversaţie destul de sonoră despre o întîlnire ratată, am părăsit arena. Afară, mai mult, era o lume care habar nu avea că în cort un clovn stoarce lacrimi dintr-o pleoapă searbădă. M-am întrebat, apoi, dacă scriitorul român (şi de aiurea?) nu e în postura acelui clovn, într-o arenă cu autişti. Pentru cine mai scrie autorul român? Pentru cititori? Cititorii au devenit un orizont îndepărtat, rarefiat, inconsistent. O dovedesc tirajele cărţilor, chiar ale celor considerate „sigure”, care nu depăşesc ordinul sutelor. Scrie, în acest caz, scriitorul român pentru susţinerea culturii naţionale vii? Dar politicile culturale naţionale nu iau în calcul nici cît negru sub unghie promovarea culturii de azi, promovarea literaturii originale, slabele semnale care se mai dau pe ici, colo nu fac decît să demonstreze indiferenţa şi dispreţul. Poate îşi asumă scriitorul român o predestinare, o misiune în pustiu, precum un călugăr care părăseşte gălăgia socială pentru a dialoga cu vocile sale interioare? Poate scriu scriitorii români pentru o glorie postumă care să le demonstreze că „au avut dreptate”? Dar asta nu-i decît pariul pentru o întîlnire fizică cu o „fata morgana” care se iţeşte în deşertul societar.
2.
Scriitorul român a ieşit din comunism cu un oarecare prestigiu. Şi asta datorită faptului că într-o perioadă concentraţionară, de dictatură, părea să poată simula destul de convingător libertatea. Pentru că o simulare a fost şi nu libertate! Atîta timp cît erai liber doar în pat, cînd visai parţial color sau la masa de scris în care cenzorul din tine veghea ca să nu depăşeşti prea mult limitele permise de sistem, nu poţi vorbi de libertate. Liberi au fost, poate, doar cei care nu au scris nimic, care au însăilat cu degetul pe luciul apei propriile viziuni. Deşi şi ratarea destinului celor care au încercat nesupunerea făcea parte din planul de controlare a culturii. Şi cei care au scris, fără să facă ideologie făţişă şi cei care nu au scris nimic, încercînd să se apere, au fost parte în planul de supunere a culturii vii, de manipulare, de sufocare a libertăţii. Dar prestigiul scriitorului român s-a pierdut în hăţişurile „democraţiei originale”, în jungla intereselor, a falselor valorizări din societate. Dacă m-ar întreba cineva, rapid, de ce au dispărut civilizaţiile maya sau altele la fel de celebre, alături de naţii glorioase altă dată, aş răspunde rapid că au dispărut datorită faptului că au lăsat propria cultură să piară. Dacă sufletul unei societăţi e cultura acelei societăţi, e clar că un trup decerebrat şi fără sensibilitate dispare iremediabil. Naţia română pare să fie pe această pantă, a pierderii identităţii culturale, a „aneantizării” propriului suflet. Se motivează (de către „politicieni”) constant că „e criză” şi în vreme de criză toţi trebuie să fim tinichigii, salahori, agricultori, să lăsăm deoparte fanteziile şi visele alambicate, să ne înfigem piciorele adînc în pămînt, să tragem aer în piept şi să ne dumirim pe ce lume trăim. Şi în vreme de criză primul lucru pe care trebuie să-l tăiem dintre priorităţi e visul. Sau cultura. Tăiem din banii pentru cărţi, pentru spectacole, pentru muzică, pentru pictură. Să ne întoarcem în peşteri, că e criză. Să ne sfîşiem unii pe alţii, că e criză. Să ne spălăm creierele, că e criză. Să ne dispreţuim propria istorie, că e criză. Să ne fie ruşine că sîntem normali, că e criză. Eventual am putea să spunem chiar că din cauza culturii, a sentimentului naţional agăţat de creier şi inimă patinăm acum în gol, că dacă nu ne pierdeam vremea cu visatul, cu înmuiatul inimilor cu păguboasa artă, cu patriotismul bine izolat în cartea de istorie, acum eram mai graşi, mai plini de bani, mai prosperi, ca orice fiinţă decerebrată care emană fericire din plin. Şi care e scopul vieţii de azi pe mîine, dacă nu fericirea? Politicile şi politicienii noştri ar putea considera talentul o boală, o infirmitate, consemnate în „nomenclatorul bolilor” şi i-ar trece pe artişti la ajutoare sociale minime, ca pe orice olog şi în felul acesta le-ar închide gura. Pictură? Dar avem în muzee, ce ne mai trebuie alta. Literatură? Dar avem din plin în biblioteci, ce ne mai trebuie cărţi noi. Muzică? De ce ne trebuie orchestre cu treizeci de violonişti, cînd o vioară şi un ţambal sau o orgă electronică pot să acopere efortul a zeci de artişti ai sunetelor? Nu avem autostrăzi în România pentru că artiştii nu se implică. Nu avem o justiţie în România pentru că scriitorii inventează lumi care se interferează cu lumea noastră reală şi o conturbă. Nu avem industrie în România pentru că pictorii au deturnat exporturile României din cele cu produse practice, în cel cu opere de artă. E greu să fii politician „pragmatic” în România de azi cînd ai de a face cu „elemente” care ţin cu tot dinadinsul să promoveze „nebuniile” lor, să creadă că societatea mai are nevoie de artă, cînd „nostalgicii cititului”stau cu ochii ţintă pe o pagină de carte, în loc să scruteze cu ochii în zare cotaţiile de la bursă.

3.
Propun, în consecinţă, o grevă a scriitorilor din România care să se desfăşoare timp de o lună. Ce ar presupune o asemenea grevă? O lună fără manifestări literare, fără apariţia revistelor de cultură, fără tipărirea cărţilor autorilor români în viaţă. O lună măcar! Dacă nu va fi observată lipsa cărţilor de pe piaţă şi a scriitorilor din viaţa publică, înseamnă că şi aşa prezenţa lor era inutilă. Pentru că scriitorul român e în postura legendarului muncitor japonez care munceşte la un moment dat fără salariu, fără normă, doar ca fabrica în care trudeşte să supravieţuiască. Adică scriitorul român îşi pierde nopţile, zilele, viaţa scriind fără nici un fel de plată din partea Culturii Naţionale pe care o serveşte, revistele de cultură nu plătesc nici un sfanţ pentru rezultatele insomniilor creatoare. Ca şi revista noastră, de altfel, care se face prin eroic voluntariat. Premiile literare, cu titulatura de “naţionale”, sînt nişte biete sume care nu acoperă mai nimic din cheltuielile de supravieţuire ale unui om. Dar pe cînd japonezul (legendar) harnic şi darnic face munca de pomană un sezon, scriitorul român o face de bune decenii încoace cu un eroism care, de la un moment încolo, frizează, în accepţia comună, patologicul.


Ce se întîmplă în România ?
de Bedros Horasangian
din revista ACUM
www.acum.tv

Trăim în România. Bine, rău, fiecăruia cum i-a fost dat. Cum şi-a aşternut, cum i s-au aşternut paşii pe cărările vieţii. Unii pe jos, alţii cu căruţa, unii cu teleguţa, alţii cu 4 ori 4. Noua obsesie a românului, după ce pune mîna pe ceva parale. Dar dincolo de bogaţia afişată, deseori reală, alteori bine pitită, există o anume realitate. Nu neapărat cea de la televizor, declaraţiile din Parlamentul României sau culegerile de texte despre anatomia resentimentului. Sună bine, dă bine pe ecran, dar avem mari rezerve că acoperă şi o realitate scăpată de sub control.
De către instituţiile statului. De către comentatori şi analişti care tot taie firul în patru cînd nu mai e nimic de tăiat. Ci de acţionat. Ni se cere solidaritate ca să depăşim o situaţia economico-financiară ( criză mare, ce mai…) mondială.OK, să ne solidarizăm. Cu cine ? Cine are nevoie de solidaritatea cui ?
Greu de răspuns. Ni se cere răbdare şi înţelegere, ţara şi poporul trec prin momente grele.OK, să avem răbdare. Pentru cine? Cine are nevoie de răbdarea şI toleranţa noastră? O minoritate cocoţată la putere şi pusă pe jaf şi jecmăneală. Ce nu ar fi clar ? Vedem cum se schimbă bordurile şi asfaltul se topeşte în voioşie an de an. Vedem cum se plantează bănci şi cutii de gunoaie cu nemiluita,ţepuşe peste tot, care nu folosesc la nimic. Banii se risipesc cu voioşie cu totul aiurea. Şi auzim melodia-şlagăr nu sunt bani! Sunt exemple multe, mari sau mici, dar vizibile. Ni se cere să strîngem cureaua şi să acceptăm ce de multă vreme nu mai este de aşteptat.
Nimic bun şi bine, doar vorbe străpezite de un Guvern incompetent şi un Prim Ministru ajuns de pomină prin lipsa de ruşine ridicată cu ţîfnă la rang de lege. Ruşinea Ardealului, aşa cum muierea lui Octavian Goga era supranumită privighetoarea lui. Nu a fost nici ea uşă de biserică. Nici Boc nu e stîlp de universitate, cu toate decoraţiile primite. Ni se cere să ne batem capul cu tot ce zice, face şi drege FMI-ul, care se joacă cu guvernul României precum I.V.Stalin cu trenuleţele lui. Poporul e descumpănit şi nu mai ştie ce să creadă. In cine să creadă. Şi de ce. Lipsa de autoritate şi încredere în instituţiile statului produce efecte perverse. Las-că-ne-descurcăm-noi este stadiul maxim al incompetenţei ajunsă lege votată şi promulgată. Ce-o-fi-o-fi ne aminteşte de lipsa totală de speranţă şi iluzii din ultimii ani ai regimului comunist din România. Nu ştiam ce va fi, traiam de pe o zi pe alta. Acum, nu ştim ce va fi, trăim de pe o zi pe alta.
Că aderăm la Spaţiul Schengen ar fi grozav. Nici nu realizăm ce mare bucurie ar fi să circulăm prin toate ţările membre ale UE fără să mai efectuăm vreun control vamal. Trai pe vătrai, neneacă, vom dormi prin trenuri, precum homeless prin tramvaiele iernii. Ce se întîmplă în România? Greu să ma convingă cineva că se ştie exact ce se întîmplă şi ce măsuri sunt necesare ca să ajungem întregi pînă în primăvară. Vorba unui hîtru scriitor, Paul Georgescu, inteligent şi cinic pe alocuri, “Vom muri şi vom vedea!”
A murit, dar nu se întrevede nimic. Totul e la nimereală. Merge? Merge, de ce să nu meargă. Ne descurcăm. Nu e bine.



Din revista NOI NU
                    Aceşti oameni care ne conduc...
                                                                                                                                Monica Sumalan

Aceşti oameni care ne conduc au graţia minciunii şi vocaţia nepăsării.
Ei sunt România de care noi ne-am săturat să auzim. 
Aceşti oameni conduc o Românie tristă.  Dar  nu au observat asta. Ei merg mai departe surâzători şi enigmatici.
Cuvintele lor nu transmit nimic sunt goale pe dinăuntru şi pe dinafară. Nu au simţit o Românie tristă, nu au simţit tulburarea românului  care s-a aşezat la rând să mai prindă o speranţă. O speranţă fără chip, o anonimă.
De câte ori au privit în ochii înlăcrimaţi ai oamenilor?
De câte ori au simţit remuşcarea?
Ei sunt România pe care noi nu o cunoaştem, de care ne ferim să vorbim, când nimic nu merge. Ei sunt frumoşii eleganţi, care nu-şi permit să se aplece la colţ de stradă, să dea de pomană.
Şi-au construit imagini de carton, care nu rezistă, imagini care nu reprezintă decât o mare minciună.
Această ţară are oameni extraordinari, pe care nimeni nu i-a văzut sau i-a auzit.
Această Românie tristă are oameni de valoare.
Această Românie nu se sprijină pe politicieni, ci pe noi.
Ei sunt cei care au nevoie de votul nostru, de încrederea noastră –ei sunt cei care cerşesc.
Şi-au pierdut onoarea, şi iubirea. Orgoliul lor nemăsurat  a atins undeva baierele cerului şi a ajuns  la Dumnezeu.
Sufletul le este pustiu ca o gară.
Aceşti oameni care ne conduc reprezintă interese care nu au nici o legătură cu dăruirea cu generozitatea ,cu respectul, cu sufletul românesc.
Dincolo de tot o ţară are destine de condus, nu are nevoie de campanii electorale în care se nasc promisiuni deşarte sau discursuri spectaculoase cu mult zgomot şi un mare nimic.
De cate ori le-a păsat sau au întors capul sau au crezut în cuvintele lor?
Un film cu şi despre ei, doar pentru ei şi  o incredibilă  neputinţă.

DOUĂ ARTICOLE DE  PROF. DR. Adrian BOTEZ

ACTUALITATEA ROMÂNEASCĂ
sau
„SUNTEŢI INVITATE/INVITAŢI LA TRĂDARE, DOAMNELOR ŞI DOMNILOR!”


Înainte de 1989, în România oamenii/locuitorii se împărţeau în:
1-„Conducătorul” – UNIC! (al Paridului Unic!)  – dar deloc lipsit de hărnicie şi de spirit gospodăresc, şi nici de oarece demnitate...!!! (ba chiar şi de isteţime şi de un patriotism destul de... „personal”, dar foarte benefic pentru politica externă a României... – ...despre cea internă nu avem spaţiu, aici, pentru a ne dezvolta ...„teoriile”);
2-politicienii (unii destul de abili... – dar fără coloană vertebrală!) şi politrucii (cei pe post de „paznici şi instructori ideologici”) de la conducere (conducerea ţării: Comitetul Central, Marea Adunare Naţională etc. – dar şi conducerile judeţelor şi localităţilor/comunităţilor...”până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii”, nu?);
3- „clasa muncitoare”-proletariatul „dictatorial” (?!) prevăzut de Capitalul lui Marx...; da, bine, nu conducea...nu „dicta” nimic! - ...dar, chiar dacă nu „conducea/dicta”, măcar avea unde şi ce munci!;
4-„ţărănimea muncitoare” (castrată prin colhozuri şi sovhozuri, în proporţie de peste 80%!) – clasă cam „nesigură” (pentru că mai păstra instinctul pământului...) – şi, în fine
5-„pătura intelectualităţii” – cât pe ce să fie, şi ea, recunoscută drept, din „pătură” -  „clasă socială” sadea! -  dar, între timp, s-a produs „accidentul” bizar de la Târgovişte.
Până şi preoţii şi monahii aveau un statut destul de bine delimitat (e drept, nu lipsit de ”probleme”!), întru „liber-profesionismul” lor! Şi noi, românii, nu le-am dus lipsa (nici chiar cei din „aparatul de partid şi de stat”!), iar el, clerul, precum şi sfinţiţii monahi – îţi făceau datoria, cu destulă tragere de inimă!
Această împărţire, oricât de „lemnoasă” şi de artificială, avea un mare beneficiu: ORDINEA/DISCIPLINA MUNCII DE „FACERE”/PRODUCŢIE (cu tot amestecul ideologic „de rigoare”)! Şi, consecinţa firească: eficienţa (în ambele sensuri bun şi rău!)!  - aveai cui te plânge şi uneori, pentru a sublinia paradoxul „miraculosului ateismului” – se şi rezolvau plângerile ba chiar (uneori, în perioada „ceauşistă”) în spiritul Justiţiei Autentice!
Organismul Comunist FUNCŢIONA! (bine, prost... dar FUNCŢIONA!) – până la „defecţiunea” lui Pacepa şi a unei părţi a Serviciilor Secrete. Haosul era exclus (precum în orice regim autoritar), oamenii aveau stabilitatea existenţei... Mai lipseau „libertatea de exprimare”, „spiritul religios-creştin” (după care am însetat mulţi, atunci!) şi destui „fuştei” ai... „autenticului Scării Axiologice”... Offf, da, tare muuulţi...!
***
Privim azi, „actualitatea românească”-2010, în ce priveşte structurarea şi funcţionarea socială – şi lucrurile apar mult mai tulburi (este şi firesc, după câtămai „Revoluţia”!):
1-„Derbedeul-Şef” – UNIC  („Il Capo di Tutti Capi!”) în ce priveşte „libertatea” comportamentului: minte/înşală „UNICAT”, cafteşte (scuipă şi înjură ca un birjar!) cetăţeni, după bunul lui plac... UNICAT MONDIAL! şi trădează interesul naţional...”GRUPA MARE”!!!
Fiind un derbedeu, nu ştie nimic despre muncă -  fiind un derbedeu, „îl doare în bască” de popor (A BLOCAT TOT CE SE PUTEA BLOCA, ÎNTR-O SOCIETATE CÂT DE CÂT NORMALĂ! – I-A ÎNCĂIERAT PE TOŢI ÎMPOTRIVA TUTUROR... NICI NU ERA GREU ŞI DE NE-AŞTEPTAT, DE LA UN BĂTĂUŞ DE PROFESIE! – dar beneficiind şi de o opoziţie de „cacao”!) numai să se ivească cineva şi să stea „la cafteală”, când îl apucă pe el „criza”-amocul... – fiind un ŞEF-Derbedeu, se amestecă în tot felul de şuşanele internaţionale PERDANTE ŞI LETALE, PENTRU DESTINUL UNUI NEAM... - şuşanele care au prăbuşit TOTAL România... au transformat România în Ţara lui „Donnez moi, s'il vous plaît!” nimeni (dintre politicienii dinafară, adică, dintr-ăia care au sprijinit, mai pe faţă, mai pe dos, suirea pe tron a acestui UBU-ROI!!!) nu-l respectă şi, prin el, nimeni nu mai respectă poporul român... În definitiv, ce ar mai avea de respectat, când Derbedeul-Şef şi acoliţii săi, nu mai puţin derbedei, dar nu „UNICI”, au distrus şi furat şi mistificat totul?!
NU ARE NICIUN DUMNEZEU! – nici EL-Derbedeul-Şef, dar nici...”garnitura” lui! A PUS ŞI PUNE, CONTINUU ŞI  EXTREM DE GRAV, ÎN PERICOL, SECURITATEA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI!
Din păcate, „Anti-Modelul Prezidenţial” a contaminat o mare parte din populaţia României-Grădinii Maicii Domnului - ŞI MULT PREA MULŢI (din...”plebe”!) ŞI-AU PIERDUT „BUSOLA DUMNEZEIASCĂ”! Ard de vii copii, oamenii se sinucid de „fericirea raiului băsesc” – ei bine, Traian Băsescu şi banda lui RĂMÂN LA CONDUCERE ŞI SUNT INTANGIBILI ba chiar îi „tangesc” ei, pe toţi! ...TUPEUL – CA POLITICĂ DE STAT („stat” - pe cale de dizolvare progresiv-accelerată!);
2-palierul social nr. 2 este foarte amestecat (deh, „pluripartidism” n-o fi?! – aşa,  cam...”în devălmăşia de pe sub masă”, dar, altfel...”de-a volna”, nu...?! Păi cum de nu, taică!) şi este ocupat de derbedeii ne-şefi/şefi de mâna a doua (sau mai...”şefuţi”, stând la mâna şi mila Derbedeului-Şef cel Mare/”DER OBER DERBEDEU”!): tot felul de neamuri (de la frate şi fiice, până la miniştri şi prefecţi şi tot soiul de „directori” şi „directoraşi” de tot soiul -  care ştiu/să ştie, naiba să-i ia! – MĂCAR ATÂTA! - să dirijeze totul, spre PRĂPASTIA finală!); unii sunt „partinici”, adică „pedelei”, alţii sunt „transpartinici”, adică înjuraţi de Derbedeul-Şef pe postul TV seara, şi mână în mână la afaceri, dimineaţa, în zori de zi...înainte ca românul „s-apuce-a se trezi”; în această categorie, oricât veţi fi de revoltaţi, noi introducem, alături de ipochimeni ca Videanu, Berceanu, Udrea etc. – şi  indivizi precum Patriciu, Ţiriac etc. – adică, mâinile lui, „dreaptă” şi „strângă” (că banii n-au „culoare” politică, ori direcţionare şi nici miros de partid!), în prăbuşirea şi sfărâmarea apocaliptică a României contemporane;
3- „proletariat”/clasă muncitoare...?! – de unde „muncitoare”, câtă vreme Modelul Şef de Derbedeu a decretat că, cine vrea să muncească, să plece din ţară???!!! Şi, în definitiv, şi dacă vrei să munceşti în ţară, nu prea mai ai unde: totul a fost „privatizat”, adică înstrăinat, către firme străine (majoritatea „firmelor din spatele firmelor” sunt israelite... cazul „Gold Corporation Roşia Montană”, care are în spate firma lui Max Rich... cel ce primit-a comandă, de la propriul său  „popor ales” – să nu cumva să scape din gheare plutoniul/uraniul pentru RACHETE NUCLEARE, de la Roşia Montană, pentru viitorul război cu Iranul (în care Israelul o va împinge, iar, pe sluga de serviciu/”de jurnă”, etern de disciplinat „de jurnă”, pentru „beneficiarul” israelit – preaplecata slugă numită  „SUA” – adică, Babilonul Căzut în Umilinţă şi Mancurtizare! – ...dar, se pare, după accidentul aviatic din Carpaţi...că israeliţii vor să-l pârpălească PERSONAL pe Preşedintele Mahmoud Ahmadinejad!); deci, „proletariatul” românesc a devenit, de fapt, cea mai jalnică „arătare” socială: şomeri care se învaţă cu ne-munca, până se dedau, mulţi, la „fructul” ne-muncii: INFRACŢIUNEA...tot soiul de „bizari” care „se fac” că muncesc, pe cât dă Domnul, „la negru” la noi, „la negru” la ei (în ORICE străinătate!) ...NIŞTE APATRIZI PERFECŢI! – majoritatea formând  o turmă/”masă” de manevră, şmecherită şi „derbedeită”, după...”Modelul Suprem Naţional” al „Noii Epoci de Aur” – pe care, dacă va fi nevoie şi se va modifica nefericita asta de Constituţie, îl vor vota „PE VIAŢĂ”! – ce „Nouă Epocă de Aur?! - EPOCA LUI ZEUS, „băi, dobitocilor” (cităm „versetele” prezidenţiale, din „cazul Chitic” care urmează „cazului copilului de la Ploieşti”, care urmează „cazului arabului tarabagiu, caftit cu capu-n gură”, care urmează...!)!
N-au („neo-proletarii”) niciun Dumnezeu, iar prin copiii lor, lăsaţi de izbelişte, pe străzi, când ei sunt la crâşmă ori în străinătate... pregătesc contingentul „bombelor infracţionale amorsate ale viitorului”.
Aşa de „grijulii” au devenit „părinţii viitorilor proletari liberali”, încât nu mai ştiu nici câţi copii au, nici ce nume au (am întâlnit cazul unei familii care, dacă te uitai în buletinele copiilor, părea o familie de ÎMPĂRAŢI AI BIZANŢULUI!: Constantin I, Constantin al II-lea, Constantin al III-lea... - pentru că, în faţa funcţionarului stării civile, afumatul tată „proletar” uitase că mai are, acasă, pe sub masă, încă vreo câţiva  ”constantini”!!!). Ceilalţi „proletari”, de pe la „patroni” – nu sunt, nici ei, altceva, decât nişte uriaşe mase de sclavi, de care patronul (...deci, şi POLITRUCII-DERBEDEI! – pentru că nu există „economic” – „dezlegat” de „politic”!) dispune absolut cum vrea!;
4- „ţărănime muncitoare” păi, ar cam fi, dacă s-ar uita cineva la ea...dar, cum toţi „şefii” şi „şefuţii” se uită, COMANDAT, exact în direcţia opusă ei ”ţărănimea muncitoare” se strecoară, ca nisipul, printre degetele patriei şi se duce în străinătate, golind satele şi bisericile şi, când se întorc, formând (de fapt: ÎNGROŞÂND!) „mahalaua NE-MUNCITOARE”! Căci nouă, spre exemplu, ne vine extrem de greu să mai deosebim (afară de acele locuri numite, îndeobşte, „creierii munţilor”) pe Guţă, Valy Vijelie, Adrian Copilul Minune... – de „spectatorii” şi „ascultătorii” lor, care, mulţi, nepermis de mulţi, se recrutează dintre aceşti dezrădăcinaţi „de la ţară”: ce n-a putut face comunismul, desăvârşeşte „liberalismul” masonic!
Şi care dintre ţărani vrea să rămână la ţară şi să muncească, e sabotat, NU ajutat! Pentru că toate miile de comisioane GRASE, pentru grâul turceasc şi porumbul italian („polenta”!) şi roşiile olandeze etc. nu pot fi „stoarse” de la bietul ţăran („uscat” de tot!), care s-ar vrea a se da, şi el „fermier”!
5- „pătura intelectualităţii” Asta, azi, nu se mai ştie ce-ar putea fi! Nu mai e - ce pătură?! – nu mai e nici cât un cearşaf! Că Medici nu prea mai sunt (pentru că niciun ban nu se mai investeşte în tehnologia spitalicească, şi pacienţii scapă cu viaţă numai prin Mila Domnului şi din credinţa medicului, în Misiunea lui cea Aleasă ...!), că 70% dintre cadrele medicale „roiesc” spre „ţări mai calde”
ACESTA ESTE (DAR PUŢINI ÎNDRĂZNESC A O SPUNE RĂSPICAT!) CEL MAI GRAV ATENTAT LA SIGURANŢA NAŢIONALĂ! - ...lăsată fiind Sănătatea Poporului Român  a fi girată de UDMR (cum tot UDMR-ul girează dezastrul din Cultură şi, în general, cam toată Apocalipsa României, prin vicepremierul... „morcovelul”!)! Şi plătesc „acarii Păun”. - PENTRU EXISTENŢA ŞI ARMONIA, ÎN CONTINUARE, A „ARCULUI GUVERNAMENTAL” - CONDUS, ÎNTR-UNA,  DE ACEEAŞI IRESPONSABILĂ ŞI CINICĂ PAIAŢĂ - BĂSESCU!!!
Jurişti?! – păi, Zeus cum ar mai fi rămas ZEUS,  dacă toţi juriştii din România chiar ar fi fost...interesaţi de „actul de Justiţie”, fără să întoarcă, mereu, capul, spre dreapta ori spre...stânga, după poziţionarea „teoretică” a „Şefului Derbedeu”?!
Ingineri?! Păi, pentru ce, când cam toate obiectivele industriale s-au „spulberat” între fălcile  derbedeilor locali/trădătorilor de ţară (supranumiţi şi „guvernanţi!) şi miile de derbedei internaţionali, care au luat sute şi mii de fabrici şi uzine „comuniste” („mormane de fiare”, răcnea Petre Roman-Neulander!) – PE UN LEU!!! Poate să mai fi rămas, aşa, „de sămânţă”...dar majoritatea firmelor sunt ale foştilor „politruci” şi securişti-trădători, îmbrăcaţi, azi, în ”pielea de oaie a DEMOCRAŢIEI”! Aşa că, şi inginerimea, a devenit o categorie cu „două perechi de ochi” cei buni, în CEAFĂ, spre străinătate!!! Foarte puţini mai stau în regimul de sclavie, IMPUS DE STRĂINII/PATRONI „MULTINAŢIONALI”, ÎN PROPRIA NOASTRĂ ŢARĂ!
Profesori... NU! – pentru că (înafară de excepţii ”excepţionale”, sau de cei „bătrâni”, „intraţi în inerţie”, dinainte de 1989 sau de marile – şi tare puţinele! - conştiinţe cărturăreşti, de pe la liceele pilot sau de la Universităţile şi Politehnicile cu mare tradiţie...de STAT!!) - cca 50%  (cu indulgenţă!...altfel, „s-ar urca”!) au devenit „tarabagii”, şi în clasă, unde nu mai predau (unii că nu ştiu ce şi cum, alţii pentru că-şi aşteaptă „muşteriii”-elevi pe la uşi!, pentru meditaţii...!) – dar şi acasă: fabrică diplome de toată „mâna” (diplome de bacalaureat, licenţe, doctorate...).
Şi, cei mai oneşti dintre domniile lor... tot studiază, de zor, în ziare, „piaţa muncii”...! Eu zic că n-ar trebui să-i condamnăm cu atâta uşurinţă. Ia să vedem: au un „Centru de Gospodărire”/Minister?!  Unii ar zice, după placa „ţintuită”, de la un anume „stabiliment” din Bucureşti („MECTS”!!! – ...aproape că epuizează literele alfabetului românesc!), că „DA”. Dar minister fără de ministru – nu prea „se pune”! Or, să ai ca „gospodar” pe o mandragoră hidoasă şi debilă (nu mai zic de...”lingău”...!), precum dl Daniel Funeriu, care, în virtutea funcţiei sale, a căpătat şi dreptul de a da legi...păi, e cam...”albastru”, şi-ţi poate face iertate cel puţin 75% din păcatele săvârşite, în toată viaţa ta -  „cu voie ori fără de voie, din neştiinţă sau din uitare, sau din pricina mulţimii numelor”…Amin!
Ştim ce zice Legea Funeriu (şi mai ştim că el şi madam Andronescu “pesedista” au desfiinţat ora de Dirigenţie şi, drept consecinţă, AU DESFIINŢAT EDUCAŢIA ŞI MORALA CREŞTINĂ, DIN ROMÂNIA!!! – care va să zică, Legea Funeriu se referă mai curând la …”manageriat”, decât la…învăţat şi educat…dar şi manageriatul ăsta “e cu cântec” – MAAAAARE “SIMFONIE”! – …ia ascultaţi, un picuş, câteva articole din funereasca/funerita Lege… - dimpreună cu comentariul făcut de noi, acum câteva luni – …ŞI “REZONUL” LOR/CELOR ZISE DE NOI ATUNCI,  A RĂMAS VALABIL PÂNĂ AZI, BA S-A FĂCUT…”MAI AL DRACULUI”!!! -   …acum câteva luni, când se pretindea că nu-i DECÂT PROIECT!!! – şi că, deci,  vor fi ascultate vocile critice ale TUTUROR “dascălilor” din ţară…- “dascăli” de biserică, poate: cât despre “vocile”  profesorilor…”CANCI-ÎN-BOCANCI”!!!):
„…E bine că, la Art. 9 (2) aţi stabilit, clar: “Învăţarea limbii române, ca limbă oficială de stat, este obligatorie”. Dar :
a-vorbiţi, la Art. 8 (1) d – despre “nepolitizarea sistemului de învăţământ” – când, în mai toate şcolile, colcăie numai directori pedelişti, care, majoritatea, sunt de o incompetenţă crasă! Unii n-au nicio legătură cu învăţământul şi educaţia (sunt de o imoralitate pe care, vorba aia, “o ştie tot satul, dar n-o ştie bărbatul”…), alţii , cât au fost, vreo câţiva ani, dascăli, n-au fost în stare să susţină MĂCAR O SINGURĂ LECŢIE LA CLASĂ!!!;
b-vorbiţi, la Art. 7 (5) şi în Art. 9 (4) etc., de “şcolile confesionale”: “elevii/preşcolarii din învăţământul de stat şi confesional”, “în învăţământul de stat, cel particular ca şi în cel confesional, actele şi documentele şcolare, nominalizate prin ordin al ministrului educaţiei, se întocmesc în limba română” (  foarte bine! – ÎN ROMÂNEŞTE SĂ SE ÎNTOCMEASCĂ, ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL DIN ROMÂNIA!!! - păcat că adăugaţi  o prostie: “celelalte înscrisuri şcolare pot fi redactate şi în limba de predare”…); dar câte şcoli confesionale ortodoxe au fost ctitorite în România? Nu ştiţi?! Să vă dezvăluim noi adevărul: UNA SINGURĂ! – şcoala de la Constanţa, “Sfinţii Martiri Brâncoveni”, ridicată de dl Marcel Bouroş – DAR, ŞI ACEEA, NU AUTONOMĂ, CI ÎN CADRUL PROIECTLUI UNUI COMPLEX COMERCIAL! Că, de bună-seamă, altfel nici n-aţi fi acceptat-o/acreditat-o, iar strădania acelui om de bine şi drept-credincios, în zadar s-ar fi consumat…Oare de ce?! Simplu: pentru că Biserica Naţională, cea Ortodoxă, care a ţinut fiinţa de Neam Românesc, este, mai ales în zilele noastre, foarte prost văzută de organismele internaţionale şi europene, care nu-s formate din ortodocşi, ci din catolici şi, mai cu seamă, din protestanţi şi atei declaraţi!!! Iar ADEVĂRATA Biserică a lui Hristos (nu cea slujită de ierarhi obstinat-răufăcători, ori doar nevrednici şi laşi…), Biserică  a Dreptei Căi spre Mântuire, respinge acea mişcare cu finalitate ateizatoare, de Duh prigonitoare: ECUMENISMUL-CU-FORŢA-ŞANTAJUL-ŞI-CU-ŞIRETLICUL (…o formă a sincretismului masonico-satanist al lui New Age!);
c- măcar o vorbă să fi pomenit, dle Ministru, în acest Proiect de Lege a Educaţiei, despre DISCRIMINAREA ROMÂNILOR, DIN HARGHITA-COVASNA, dar şi din MUREŞ…! Despre necesitatea reducerii, dacă nu chiar anulării, a discriminării pozitive (le “închinaţi” minorităţilor naţionale, de fapt stafiilor udemeriste, cam 5 pagini din Proiect… - e mult prea mult!), a ungurilor şi secuilor, din România…Dvs. vorbiţi, la Art. 8 (1) f – despre “nediscriminare” – făcându-vă a uita că, în propria noastră ţară, trădările succesivelor guverne (pentru votul udemerist! – pentru “obţinerea majorităţii arcului guvernamental, prin UDMR”…!), din '90 încoace, i-au adus pe români în halul de a fi discriminaţi “POZITIV”, în propria lor ţară! – că românii strânşi, în 20 martie 2010, la Topliţa, au redactat un Memorandum dureros, precum cele din veacul al XVIII-lea, din interiorul Imperiului Habsburgic (dar Memorandumul cu pricina era adresat, de data asta, nu Vienei imperiale, ci …BUCUREŞTIULUI!): “<>, se arată în memorandum, menţionându-se că în aceste trei judeţe trăiesc peste 400.000 de români.
Semnatarii documentului susţin că în judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş” – cf. Mediafax.ro.
Autorităţile locale au atâta putere, că începe să “pută”, de departe, a politizare dictatorial-pedelistă!  - cf. Art. 11(2), Art. 33 (6), Art. 105 (4) etc. : “Şcolarizarea în învăţământul terţiar non-universitar poate fi finanţată din bugetele locale” … - dar de ce să nu fie co-interesaţi agenţii economici, care să-şi asigure, prin acordarea burselor către elevi, viitoarea forţă de muncă de înaltă calificare?! Pentru că aşa s-a procedat sub Ceauşescu?! Păi, nu le-a mers rău, cu acest sistem, nici elevilor, care nu erau nemotivaţi în muncă şi exasperaţi, încă de pe băncile şcolii, de spectrul şomajului, dar nici unităţile/agenţii economici nu intrau în pierdere, căci îşi “pliau” forţa de muncă după nevoi…şi se “pliau”, infinit mai raţional, şi planurile de învăţământ şi cerinţele de clase/număr de elevi de la un anume profil, după necesitatea REALĂ din economie!
Alegerea directorului de şcoală (Art. 92: “prin concurs” – vorbă să fie!), câtă vreme nu se decide, definitiv, depolitizarea şcolii româneşti, “pute” a aranjament de gaşcă. Dar cum să decideţi dvs. altfel, dacă însuşi ministrul Daniel Funeriu n-a fost ales pentru competenţa sa educaţională (DIMPOTRIVĂ! – pentru incompetenţa sa desăvârşită, întru ale Educaţiei…la fel ca şi întru ale Sportului, fie vorba între noi!), ci pentru apartenenţa sa la PDL?!
(…) DE CE NU INTRODUCEŢI, DOMNULE MINISTRU, ÎN CONSILIILE DE ADMINISTRAŢIE, PE SINGURII RESPONSABILI REALI, CU MUNCA DE DASCĂLI?! Mă refer, evident, la RESPONSABILII COMISIILOR METODICE PE ŞCOALĂ, SINGURII ÎN MĂSURĂ SĂ DEA INFORMAŢII  REALE ŞI CONCRETE DESPRE MUNCA DIN ŞCOALĂ?! Pesemne că dvs., domnule Ministru Daniel Funeriu, fiind venit dinafara sistemului de învăţământ, NICI NU ŞTIAŢI DE EXISTENŢA ACESTOR TRUDITORI CONŞTIINCIOŞI ŞI RESPONSABILI, pe spinarea cărora se întemeiază, de fapt şi de drept, munca şcolară…!!!
Şi trebuie, musai, ca onor CONSILIUL DE LINGĂI  - să-l înscăuneze, “smirna”!, pe “pedeleul”-Director, nu-i aşa?!
Art. 32(1): “Pregătirea în cadrul educaţiei profesionale se realizează pe baza standardelor de pregătire profesională aprobate de Ministerul Educaţiei, în urma consultării partenerilor sociali”. Cum adică, “consultare cu partenerii sociali”?! Dar de ce nu CU SPECIALIŞTII DIN DOMENIU?! Un Cizmar începe, din nou, să dicteze, dacă are „rude la Ierusalim”!!! Nu, nu acceptăm să fim judecaţi de “parteneri sociali pedelişti”, ci de profesorii noştri, sau de alţi profesori, înzestraţi spiritual similar cu formatorii noştri de Duh, având cunoştinţe  şi conştiinţe profesionale pe măsura acelora care au făcut din noi-cei-de-atunci, ceea ce suntem noi, azi!
Nu înţelegem, în ruptul capului, cum un om care, chiar dacă este impostor ca ministru, a trecut, totuşi, prin şcoală – poate să pretindă (ca şi doamna prof. univ. dr. Ecaterina  Andronescu…) că ciclul liceal poate fi desăvârşit în 3 ani! Măi, oameni buni, chiar uitaţi avertismentul dat, PE CRITERII PUR MORAL-EDUCAŢIONALE, încă din veacul al XVIII-lea, de către autenticul pedagog Jean-Jacques Rousseau: “Modul cum folosim copilăria nu e mare lucru, răul care se strecoară se poate îndrepta, iar binele care se face acum poate să vină şi mai târziu. Dar nu e la fel cu cea dintâi vârstă în care omul începe cu adevărat să trăiască (n.n.: Adolescenţa) . Vârsta aceasta nu durează niciodată îndeajuns pentru folosinţa pe care trebuie să i-o dăm, iar importanţa ei pretinde o atenţie neîntreruptă; iată de ce stărui asupra artei de a o prelungi(…) împiedicaţi-l pe adolescent să devină bărbat, împiedicaţi-l chiar în momentul în care nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut, decât să devină asta (n.n.: bărbat/cetăţean/om al Cetăţii!) !” – cf. J.J. Rousseau, Emil sau despre Educaţie, EDP, Buc., 1960, p. 171.
De ce vreţi, cu orice preţ, să “livraţi” societăţii contemporane, şi aşa aflată într-o mizerie moral-spirituală de nedescris, nişte neisprăviţi, nişte avortoni, CA PERICOLE SOCIALE LETALE???!!! MĂCAR ACEST LUCRU, VĂ RUGĂM SĂ-L PRICEPEŢI ŞI SĂ-L OPRIŢI!!! NU e vorba de “lăcomia după catedre” a bietului dascăl, şi cu atât mai puţin de “îmbogăţirea” amărâtului de dascăl, ci de PROCENTUL CRESCUT DE CRIMINALI FRUSTRAŢI, DIN MEDIUL SOCIAL - MEDIU, ŞI AŞA, PESTE MĂSURĂ DE VICIAT!!!”
Ei bine, acum câteva zile, domnul Daniel Funeriu (noi, subsemnatul, am anunţat, oficial, din mai 2010, că nu-l mai recunoaştem ca ministru al MECTS!) a mai tras un glonţ (cel „de graţie”!) în capul ŞCOLII ROMÂNEŞTI, legiferând, practic, definitiv şi pe faţă, comportamentul de derbedei al pedeliştilor, inclusiv “pe ogorul” şcolii:
“Optiunea mea e sa mentin prevederea care le interzice directorilor de scoli sa faca parte dintr-un partid, dar trebuie sa ne asiguram ca ea nu este neconstitutionala, din punctul nostru de vedere nu este. In prima mea intalnire cu inspectorii le-am spus clar, in scoala trebuie sa primeze calitatea resursei umane, profesionalismul, desigur, dar loialitatea fata de guvernare si fata de politicile ministerului trebuie bine stabilite in cadrul sistemului. Nimeni nu poate guverna in afara loialitatii fata de programul de guvernare. “ (cf. Dan Tapalagă, Interviu HotNews.ro - RFI  : Daniel Funeriu: Noua lege a educaţiei va fi discutată în Guvern în maxim două săptămâni).
Deci, ca să fie clar, pentru toată lumea cea nedumerită: ORI PUPI ÎN FUND, CU TOATĂ SFINŢENIA TA LOIALĂ,  PUTEREA POLITICO-MAFIOTESCĂ A DERBEDEILOR/PEDELEILOR, ORI …”OUT”! - NU AI CE CĂUTA ÎN “SISTEMUL EDUCAŢIONAL” (de fapt, numele corect ar fi: “SISTEMUL DE FĂCUT DERBEDEI, DIN OAMENI POTENŢIAL NORMALI”…!!!).
Eu ştiu că vor exista profesori adevăraţi, care vor refuza o astfel de clauză de mafioţi şi hahalere şi cuţitari de mahala. Şi nu se vor înscrie la concursurile de/pentru “făcutul” de  inspectori, respectiv (în noiembrie)  de directori de şcoli…sau nu se vor dovedi chiar aşa de “loiali”, faţă de DERBEDEII, IMPOSTORII  ŞI HAHALERELE APOCALIPSEI ROMÂNEŞTI!
Dar, din păcate, ştiu, la fel de bine, că există aşa-zişi “colegi” de-ai mei care nu numai că vor merge la concurs şi-şi vor clama “loialitatea faţă de guvernare şi faţă de politicile ministerului” ucigaş de Duh Românesc – dar…SE VOR PROCLAMA CEI MAI FIDELI! Mai fideli Derbedeului-Şef decât îşi este el, lui  însuşi…
6-Au mai rămas, dintre “cei luminaţi întru Duh” (câţi vor rezista…DAR SIGUR, MEREU, SE VOR GĂSI, FIE ŞI NUMAI DOI-TREI, CARE VOR REZISTA, ÎN NUMELE LUI HRISTOS!!!) reprezentanţii Bisericii Ortodoxe.
BISERICA ORTODOXĂ (prin AUTENTICII slujitori ai Lui Hristos! – nu prin ANTIHRIŞTI!) este, în România contemporană,  singura Călăuză – de Duh, Morală, Socială…Nu-l voi uita, câtă viaţă se va îndura Dumnezeu să-mi mai dea -  pe Sfinţia Sa părintele sihastru Cocan Cleopa, de la Sihăstria Voroneţului, care, chiar în vara asta, mi-a pus capul pe inima lui, m-a pus sub patrafir şi sub fierbinte rugăciune - şi mi-a luat „precum cu mâna”, durerea şi exasperarea pe care şi le zbătea, el într-însul, sufletul meu…
Să le dea Dumnezeu sănătate şi îndelungă viaţă, Sfinţiei Sale şi celor precum Sfinţia Sa, pentru că NUMAI SFINŢIILE LOR  AU MAI RĂMAS ROMÂNULUI, CA APĂRĂTORI AI NĂDEJDII! “SUnt tare trebuitori, la astfel de vremi” – cum zicea bătrânul şi înţeleptul “hronicar” Neculce…Şi cu/prin Sfinţiile lor se fac “Punctele Cardinale în Haos”, cum zicea marele cărturar Nichifor Crainic - se re-face, în haosul de azi, Biserica Duhului Lui Hristos, şi se des-face răul oploşit în cea doar de Zid…
După mine, n-ar strica, deloc, o TEOCRAŢIE, în lumea românească de azi…doar că atotveghetoarea soră a diavolului, Masoneria Mondială, nu va îngădui asta, în ruptul capului - şi, deci, vom mai avea canon de răbdare, scris, acolo, în ceruri, de Însuşi Dumnezeu pentru păcatele noastre de mişelie şi de laşitate şi de aroganţă şi de impostură şi mi se termină hârtia, până să scriu măcar a suta parte din ele…belelele cu care-l mâniem, zilnic,  în actualitatea românească”, pe Atoatefăcătorul şi Atotîndurătorul! „Mult prea mult îndurătorul…” – crâcnesc şi cârtesc, cei ce nu simt că-n toate ale Lumii este închis un Plan de o Măreţie Nevisată, de niciun muritor…nici măcar de SFINŢI!
În rest…
”Nil Admirari”. Nimic nou sub soare. Actualitatea românească din 2010 se aseamănă, ca esenţă (din păcate, nu şi economic… şi chiar MORAL!) cu aceea de dinainte de 1989 - ceva-ceva ca prin anii '50, de ocupaţie sovietică, până să nu moară Stalin!
Am avut, de multe ori, nostalgia unei dictaturi… Ar fi instaurat, măcar, Ordinea (în acest “haos organizat” de Oculta Mondială!) etc. Dar cu Dictatura Derbedeilor şi Trădătorilor DESĂVÂRŞIŢI - “mai mersi”, vorba Chiriţoaiei! ASTA NU!
Ştiu că orice regim dictatorial restrânge drepturile cetăţenilor. Dar ăştia (“guvernanţii actuali”…) ÎI URĂSC PE CETĂŢENI, ÎI BAT ÎN PLINĂ STRADĂ ORI MULŢIME…ŞI MARTORILOR LI-E FRICĂ SĂ ZICĂ CEVA, MĂCAR  DIN…”BUZE”!
O dictatură, în sensul latin (deci, evident „tare” antic!)  – presupunea patriotism din partea dictatorului. Noi, în România acestor ani, nu avem decât mahalagii şi trădători de ţară – de la “liber-cugetătorul” ucigaş  Iliescu I (adică, din 1990-1996), continuând cu cel care ne-a umilit cumplit, şi “donând” aerodromurile Arad şi Timişoara americanilor (pentru a-i bombarda pe aromânii din Novy Sad, şi pe sârbii ce-şi duceau copiii pe podurile de peste Drina şi Dunăre, de Paştele Ortodox…pe bombe scriind, antihriştii americani,  “Paşte fericit!”)  – dar şi înecând în sânge disperările minerilor, în 1999, la Stoieneşti/Olt… - Emil Constantinescu! – …dar totul culminând cu ivirea, din buzunarul “baştanilor” de la Washington, a celui mai cumplit dinozaur, disimulat sub “masca” de paiaţă: Derbedeul-Şef Traian Băsescu. Toţi – înscăunaţi cu “binecuvântarea” dracului – adică, a Washington-ului masonilor!!! Iar SUA şi Rusia sunt, iarăşi, “pe bune”…de-a trebuit Băsescu să joace, săptămânile astea, tot  teatrul cu spionii ruşi expulzaţi… -  ca să rămână credibil, (“via” Putin!) la Washington/NATO! Că, deh să fii ajuns la sub 12% în sondaje şi să-i mai prosteşti pe şmenarii şi pe mascalţonii de masoni hârşiţi de la New York/Washington (care vor să ne prostească, în continuare, cu “democraţia” lor…NU cea ateniană!) … - greu, teribil de greu, chiar pentru un prestidigitator înmărmuritor de obraznic!
Trebuia pusă, în lucru „farsa” naţionalistă!
Cine admite să trăiască, pe Pământul Sfânt al Grădinii Maicii Domnului, cu acest monstru antediluvian, născut de somnul mulţimilor de mahalagii români treaba lui!
Cine admite să rămână sau să devină complicele TRĂDĂRILOR trădătorilor (pentru că aşa se traduc: TRĂDĂRI ALE INTERESULUI NAŢIONAL! -  toate aceste aşa-zise “legi” ministeriale: „SUNTEŢI INVITATE/INVITAŢI LA TRĂDARE, DOAMNELOR ŞI DOMNILOR! – şi nu...”Presa e de vină!”, decât în măsura în care se lasă cumpărată şi minte/înşală, şi ea), care ne sfârtecă şi ne spulberă Ţara Sfântă şi Neamul Românesc, cu scopul ocult de a paraliza destinul de Neam – va fi considerat, de noi, duşmanul nostru personal!
Noi nu admitem – ŞI NU NE SUPUNEM! Dacă, Doamne fereşte! - cumva, îl paşte păcatul pe Măscăriciul şi Derbedeul-Şef să vină pe unde mergem noi, şi să sară la bătaie – ei bine, îl anunţăm că, cu tot cu gorilele lui, sare în aer! Şi nu metaforic…
Noi nu avem decât un singur Dumnezeu. Şi numai de El, Atotîndurătorul, ne lăsăm judecaţi şi pedepsiţi, loviţi ca de un Părinte Ceresc dojenitor - dacă nu am ţinut cont de Vocea Dumnezeiască a Conştiinţei, sădită de Tatăl nostru - ca Duh al nostru, iar NU de orice boschetar de Constanţa!!! RETRO, SATANAS!

MOŢIUNEA, SEXUL ŞI CULTURA IMAGINII
sau: „DIN MINCIUNĂ ÎN MINCIUNĂ/SPRE O LUME MULT MAI BUNĂ!”


...În seara de 27 octombrie 2010, pe când „duios, moţiunea cădea”, un cunoscut (aproape...amic!) de-al meu, nu prea vorbăreţ -  la întrebarea mea „De ce va fi căzut moţiunea PSD+PC+PNL?!”( "Moţiunea României majoritare, moţiune populară”), când toată opoziţia era atât de încrezătoare că va trece („n-ar fi fost prima oară”, ziceau ei...), mi-a dat un răspuns laconic, care m-a afundat în gânduri: „Din pricina Sexului şi a Culturii Imaginii”.
...Mărturisesc, am rămas interzis, crezând că...”prinsesem alte posturi”. Apoi (pentru că, şi aşa, nu mai aveam cui să cer lămuriri, tipul excesiv de concis „o tirase”, în grabă, de la „locul faptei”...), am început să reflectez, aproape mânios, pe jumătate chinuitor, pe trei  sferturi mazochist... - gâlgâind de dorinţa de a-i demonstra (a doua zi...) respectivului că nu era decât un amator de...”rating de cartier” şi un fanfaron de duzină...!!!
...Dar, pe când aprofundam problema (fâsâind ca un ceainic gata să dea în foc)...m-am surprins că zâmbeam şi făceam cu ochiul, cuiva, complice, parcă...
...Îmi aminteam cum un director din şcoala unde lucrez – acum mulţi ani..., mă şicana, aproape zilnic, asmuţit fiind el de ...„consiliul de administraţie”, un „consiliu” format, aproape exclusiv, DIN FEMEI!  Şi, întrebându-mă de ce anume ţinea morţiş respectivul director „să-şi arate muşchii” faţă de mine, am constatat, în cursul unui astfel de „consiliu veneţian”, în faţa căruia fusesem convocat, pentru un fleac, cum „consilierele” îi făceau cu ochiul directoraşului înfoiat şi...îl asmuţeau, ca pe un tăuraş nerod, de Sevilla!
... Din momentul acela, m-am consolat cu gândul că, de fapt, eu eram, în toată sceneta asta scârboasă, TOREADORUL...Da, folosindu-mi „alonja” spadei, peste câteva luni, l-am...”debarcat”, pe „tăuraş”, care, acum, zadarnic implora, din ochii lui rotunjiţi la maxim, ajutorul...feminin: toate „femelele administrative” arătau cu degetul...în jos (ca pedelistul Mircea Toader, când a greşit votul pe TVA şi pensii...!). Şi povestea s-a sfârşit „sângeros”, pentru bietul „tăuraş”...
...Apoi, am reactualizat imaginea „piticului de la Kremlin”, cum îl poreclesc feministele ucrainience pe Putin...cel care, pentru „a da pe spate pe toate femelele” planetei, s-a transformat în...vânător de balene albastre şi de tigri siberieni... - şi, din nou, am zâmbit (cam strâmb...): dacă cel ce se crede urmaşul direct al lui...Petru cel Mare, are atâtea probleme cu „punerea în scenă”, pentru evidenţierea Sexului său...(tot attea cât Sarkozy, Berlusconi şi...Clinton!) – atunci, de ce mă mai mir eu de ...”sexualizarea” politicii româneşti?! De ce să condamn „haremurile” care conduc şi dictează, prin paturi, politica României (ca pe timpul regelui Carol al II-lea!), dacă toată politica lumii este şi a fost, dintotdeauna...”politică de budoar”?!
...Mi-am dat seama că amicul meu „spartan” nu era deloc un vulgar fanfaron, ci un filosof! Da, fiecare bărbat, din sala aceea a Parlamentului, pe 27 octombrie 2010, avea, acasă, ori chiar mult mai aproape... – „femela”/”femelele”  lui „sexoase”... „întărâtătoare” spre „moarte”:
1-pe de o parte, Băsescu, cel cu haremul lui (căruia îi promisese că va „ucide taurul” opoziţiei...prin „legarea de scaune a...”amicilor” (ce nu face un păun, pentru „păuniţele” lui!);
2-pe de altă parte, opoziţia „masculilor” avea, şi ea, „femelele” ei, mai vizibile sau mai puţin, mai „crătiţoase” sau mai...emancipate! Şi, fireşte, „femela” principală” care trebuia sedusă, de Masculul Opoziţiei, prin „înfăloşare”/”împăunare” ,  se numeşte, totdeauna...”BOBORUL”! Trebuia (şi, iată, se pregăteşte o nouă moţiune! – cea „pe educaţie”!), să demonstreze „prinţesei votante” că...E SALVATORUL EI!!! „Il Salvatore della Patria!”
3-singurii „castraţi”, dintre prezumaţii „masculi”,  au rămas (şi vor rămâne!)...cei „legaţi de scaune”, prin ordinul „Masculului-Şef Cotrocenist” (de fapt, „Escrocul-Şef  Naţional”/Beleaua Supremă a României”/”Guvernatorul F.M.I. în România”, cum, inspirat, l-a poreclit colonelul/istoric Mircea Dogaru...)! –  adică, „pedeleii”, care, prin acceptarea acestei umilinţe, şi-au trădat-„demascat” orientarea lor sexuală spre...mazochism! Numai bice de piele şi lanţuri şi zgarde zornăitoare şi femei cu cizme „carâmbite” până deasupra ghenunchilor, au lipsit (sau nu le-oi fi văzut eu..) din Sala Parlamentului...!!!
...Evident că, cu astfel de „salvatori”, „puterea” poate să rămână la cârma...”dictaturii băsesciene”, încă mii şi milioane de ani... – numai Dumnezeu, prin Mila Sa, aceea care s-ar traduce, în limbajul anului 2010, prin  „limitarea vârstei de viaţă”, ne poate scăpa (şi chiar va face-o, pentru că El, Bunul, nu are, spre fericirea noastră...”Perechea Femelă Cosmică”!) de o catastrofă perpetuă!
...Cine va fi fost atât de fraier să creadă că opoziţia va îndrăzni să ia puterea în plin dezastru şi înaintea „celei mai grele ierni din ultimii 100 de ani”, s-a dovedit a fi extrem de naiv...Nu, totul ţine de...”CIVILIZAŢIA IMAGINII” (legată, fireşte, de...SEXUL ÎMBOLDITOR  - ...prin feromoni... -  SPRE ÎMPĂUNARE!), cum atât de exact formulă „motălăul” meu de amic! Deci, teatru plus o reacţie chimică organică...
A PĂREA CĂ EŞTI, iar nu A FI! A PĂREA CĂ EŞTI – CEEA CE NU VEI FI NICIODATĂ!!! – la asta lucrează, prin partidele politice, Marele Iluzionist (Maestru al Culturii Imaginii!)-SATANA...!!!
...Da, ce-i costa „un (nou) joc politic”, pe nişte indivizi care au buzunarele burduşite cu milioane de euro  furaţi, „bien sür”! (...nu cu câţiva bieţi lei jigăriţi, câştigaţi cu sudoarea frunţii...), care au vile „preste tot rotundul Pământ” şi conturi grase în Elveţia şi în Insulele Cayman, să „pună în scenă” o moţiune...şi încă una...şi încă...?!
[„ROMÂNIA PIERDE CÂTE 8,2 MILIARDE EURO PE ZI” – afirmă presa TV. Adică, asta ar fi rata zilnică a HOŢIEI POLITICE, din România Trădată!!!]
...Atâta doar că ”jocul” lor („politic”, cum altfel! – adică, „joc serios şi pe bune”...!) este pe suferinţa şi pe sângele nostru. N-aţi putea fi amabili, voi toţi, ăştia,  „jucăreţii”, să vă luaţi din România (cea zdrobită de...”binele” adus de voi, prin jaf, minciună, nesimţire, crimă şi trădare! – ROMÂNIE AFLATĂ ÎN COMĂ!) jucăriile, şi să vă duceţi să vă jucaţi...unde să vă duceţi?...să zicem, în Oceanul Pacific... -  unde, dacă dă Domnul Cel Milostiv, să vă şi înecaţi?!
***
S-a mai discutat în această pagină de revistă electronică despre principiul „Bunului Comun a cărui valorificare trebuie să conducă spre Binele Comun”-  principiu de bază în dezvoltarea socio-economică a oricărei ţări civilizate în adevăratele aspiraţii democratice, tocmai fiindcă în cele nedemocratice acest Bun Comun este confiscat de profitorii interni sau externi, asigurând binele lor, în loc de sfânta aspiraţie a Binelui Comun. Sigur că acest subiect are legătură directă cu Civilizaţia Imaginii unei orânduiri sau cu lipsa de Civilizaţie a Imaginii unor indivizi care nu fac decât să profite personal de pe urma orânduirii strâmbe.

...À propos de Civiliaţia Imaginii şi de...”Castrarea României”... – mai exact, de  TRĂDAREA ROMÂNIEI (de la dispariţia PATRIMONIULUI CULTURAL, şi până la distrugerea agriculturii, sau până la  „fiarele vechi” ale industriei româneşti, vândute pe...un leu... – de la petrolul românesc şi flota  românească, „invizibilizate”, şi până la „cazul AlroSlatina”, cu puternice valenţe prezidenţialo-cocoşesco-„haremistice”! – totul sintetizându-se în DISPARIŢIA SUVERANITĂŢII DE STAT A ROMÂNIEI ŞI ÎNROBIREA, PRIN NEO-COLONIZARE, A POPORULUI ROMÂN!), castrări şi trădări „executate” (de către „cozile noastre de topor”, prezidenţiale, parlamentare şi guvernamentale! – DE 20 DE ANI ÎNCOACE!!!), către toţi veneticii „gurguţaţi” de o aroganţă „preste fire” (a se vedea, spre pildă, cazul pitbull-ului Jeffrey Franks, din aceste zile!)! Circulă, pe Internet, un document „incendiar”, semnat de Alexandru Amititeloaie, urmând „liniile de forţă” ale dezvăluirilor unui om al Armatei Române (intrată şi ea, ca şi tot ce mai este, încă, românesc -  în disoluţie!)  – generalul Mircea Chelaru [1] - document din care vom selecta câteva puncte mai...sensibile (pentru a semnala unde poate duce o politică „moleşită” – „moleşită” atât de „exhibiţii sexualo-politice” imbecile şi total iresponsabile, cât şi  de...”haremurile” băsiste, dar şi mondialo-globaliste, obsedate, toate, doar  de ... „AFACERI FĂRĂ FRONTIERE”, gata să sacrifice, oricând, popoare întregi, fără nicio durere în...sex, ba chiar şi toată planeta Terra, ca în „cazul Clinton-Monica”..., pentru „o figură” pitorească, în domeniul, atât de ademenitor întru pierzanie, al Sexului Conducător de Destine - terestre şi naţionale) :
„(...)Pe 31 octombrie 2000, generalul de corp de armată Mircea Chelaru, la vremea respectivă şef al Marelui Stat Major al Armatei, a anunţat o Conferinţă de Presă ad-hoc, seara tîrziu. El a declarat, spre uluirea asistenţei, că structuri de tip mafiot încearcă să destabilizeze România şi să enclavizeze sudul Olteniei. Adică să constituie o veritabilă “Republică a Olteniei”(s.n.). Generalul nu a dat alte amanunte. La cîteva ore, în replică, a venit răspunsul Ministerului de Interne, prin generalul Mircea Mureşan, care a spus că “se poate vorbi de elemente de crimă organizată, generate de nivelul scăzut de trai, de sărăcie. Este vorba despre recuperatori, traficanţi de droguri şi de cei implicaţi în fenomenul prostituţiei. Dacă nu ţinem sub control fenomenul, în timp, e posibil să devină un pericol”. A doua zi, pe 1 noiembrie 2000, Mircea Chelaru şi-a dat demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei. Despre ce era vorba? În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta (s.n.). Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă “Dniester” în cadrul Ucrainei (s.n.).
Publicaţia franceză “L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie “Ţigani”(s.n.). Un asemenea document primise Ceauşescu şi despre el vorbea şi generalul Chelaru.”
…Să vedem dacă evenimentele s-au confirmat, fie şi parţial, din 1990 şi până în zilele noastre:
“Iată paralele, dintre datele hărţii mai sus amintite şi evenimentele de pe bătrînul continent, din 1990 pînă astăzi:
- În 1993 Cehoslovacia a dispărut de pe harta lumii şi au apărut Cehia şi Slovacia. Paşnic.
- Divizarea Iugoslaviei, aşa cum vorbea documentul, a fost efectul unui şir de conflicte armate începînd cu 1990, cînd Germania recunoaşte prima independenţa Sloveniei şi Croaţiei. În 1991 începe războiul dintre sîrbi şi croaţi, iar în 1992 cel dintre sîrbi şi bosniaci.
- În 1996 mafia albaneză preia controlul traficului de droguri din Balcani.
- În 1999 au loc bombardamentele NATO din Serbia.
-În februarie 2008 Kosovo îşi declara independenţa faţă de Serbia, cu recunoaşterea UE şi SUA. Este foarte posibil să se unească cu Albania în următoarea perioadă.
- În noiembrie 2007, premierul regional scoţian Alex Salmond, şeful Partidului Naţional Scoţian (SNP), a vorbit pentru prima oară despre un calendar de separare de Marea Britanie şi a prezis că Scoţia va fi independentă peste 10 ani, respectiv în 2017. Salmond a promis organizarea unui referendum asupra independenţei Scoţiei înainte de alegerile regionale din 2011.
- În noiembrie 2007, flamanzii din Belgia au aprins scînteia scindării - deputaţii flamanzi au votat o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor. Acest lucru s-a întîmplat pentru prima oară de la independenţa Belgiei, în 1830.
- În vara anului 2009, guvernul Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul şi nordul Italiei.
- “Eliberarea” bretonilor, consideraţi urmaşi ai celţilor veniţi din insulele britanice, de sub “opresiunea franceză”, este susţinută de Armata Revoluţionară Bretonă, care şi-a început activitatea încă de la începutul anilor 1970. Născută ca o copie fidelă a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), organizaţia bretonă aparţine aripii extremiste a mişcării naţionaliste Emgann, mişcare al cărei obiectiv este independenţa Bretaniei faţă de Franţa.
- În anul 2009, locuitorii din mai multe zone ale Cataloniei au participat la un referendum “simbolic” privind independenţa acestei regiuni faţă de Guvernul de la Madrid.
- “Situaţia din Craiova a scăpat de sub control şi cred că nu mai poate fi stăpînită. Nu mai ai curaj să ieşi seara pe stradă”(s.n.). Afirmaţia aparţinea preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Ion Preoteasa, şi era legată de escaladarea luptelor de stradă între clanurile mafiote din Bănie în ultimele luni ale anului 2007. Au urmat anii 2008 şi 2009, cînd războaiele dintre clanurile de ţigani din Craiova s-au derulat chiar în centrul oraşului, lîngă Tribunalul Judeţean, în plină zi (s.n.).
Chelaru: ” Oltenia urma să se desprindă de România în decembrie 2000″(s.n.)”
…De cine anume şi de ce ne este răstălmăcită, ba chiar anulată, în contemporaneitate, istoria noastră atât de vastă (cum nu are niciun popor european!) şi fulminant-eroică, până nu demult?
“… Imediat după evenimentele din decembrie 1989, în peisajul mediatic au apărut voci care au început să ne răstălmăcească istoria, minimalizînd şi denaturînd faptele de glorie ale înaintaşilor, să ne defăimeze personalităţile devenite simboluri şi valori ale spiritualităţii româneşti şi, în general, să-i prezinte pe români ca un popor necivilizat, fără cultură, fără demnitate (s.n.). La început, mai timide, aceste atacuri au crescut, treptat, în agresivitate, ajungîndu-se ca, astăzi, ele să devină un fapt obişnuit, de care nu se mai simt deranjaţi nici măcar cei direct vizaţi, adică românii. Constrînşi să se îngrijească de propria existenţă, sub presiunea unui individualism impus aproape cu brutalitate de activiştii neoliberalismului postdecembrist, mulţi dintre ei nu şi-au mai dat seama că în România se instaura, cu ficare acţiune politică sau aşa-zisă reformă administrativă, economică, culturală etc., UN REGIM DE OCUPAŢIE (s.n.). N-au sesizat, deşi s-au străduit unii să le deschidă ochii, că atacurile din ce în ce mai virulente asupra valorilor noastre culturale au fost gîndite tocmai să înlesnească realizarea acestui obiectiv. În acest scop, trebuiau demolaţi stîlpii de rezistenţă ai unităţii şi coeziunii poporului, ai credinţei sale strămoşeşti, ai dorinţei sale de a trăi într-o ţară liberă şi independentă, în care să se simtă stăpîn pe munca şi bogăţiile sale, valori pentru care şi-au dat viaţa generaţii întregi de înaintaşi (s.n.)
…România nu mai are, LA EA ACASĂ, alt drept decât acela de a apăra…BĂNCILE STRĂINE, SĂ NE RUINEZE ŞI SCLAVIZEZE CÂT MAI REPEDE!!! DE A APĂRA INTERESUL CĂMĂTARILOR/”ZARAFILOR”  NEO-LIBERALI-“INTERNAŢIONALIŞTI”!!!
În halul acesta ne-au adus TOATE partidele politice, succedate  la putere, de 20 de ani încoace – …dar, ÎN PRIMUL RÂND, Băsescu şi ai lui…! EI SUNT CIOCLII NEAMULUI ROMÂNESC!!!
…Toate partidele (fie că sunt la putere, fie că sunt în aşa-zisa “opoziţie!), DORM LINIŞTITE! Au desăvârşit…”regimul de ocupaţie”! Armata, de la care noi avem ultima speranţă, a fost şi este, în continuare, măcelărită, “legal” şi ilegal, trimisă pe toţi coclaurii, transformată în “forţe mercenariale”, în slujba TOCMAI A DUŞMANILOR NOŞTRI DE MOARTE!!! Dar, din fericire, au mai rămas câţiva ofiţeri patrioţi. În Dumnezeu şi în aceşti ofiţeri ne mai stă, nouă, nădejdea!
…DATA ANIVERSĂRII UNEI “REVOLUŢII” (?!) SE APROPIE.
Cu frig şi foame şi disperare/exasperare, cu tiranie absurdă şi sfidătoare de orice lege şi de orice minim bun-simţ (obraznică şi crâncen-nesimţită, de măsurat cu…”robertanastasul”!)  - se apropie…
…Se apropie, oare, pentru a vesti o…REVOLUŢIE?! Noi, subsemnatul, nu mai admitem ca, în schimbările (cu mijloace democratice sau de forţă – “Armata e cu noi!”), să se mai amestece străinii, cu serviciile lor secrete cu tot – pentru că străinul, niciodată, nu se amestecă în treburile ţării tale, decât spre a se folosi de aceste “trebi” şi de Ţara şi Neamul care le au…, pentru a le exploata (“trebile” şi Ţara ta şi Neamul tău), în propriul lui folos şi spre dezastrul Ţării şi Neamului, cele cu…”trebile” de rezolvat!!!
…Şi nu mai vrem măcel inutil şi asasinat masonic, nu vrem ghilotine şi nici vampirice “Comitete ale Salvării Publice”… -  pe româneasca stâlcită, internaţionalisto-globalistă, tradus: “Fronturi ale Salvării…Internaţionaliste”!!!… (care nu fac decât să adauge imens păcat de beznă, la păcatele, şi aşa, inexplicabil de mari, ale Neamului Românesc!), ci vrem doar …SFÂNTA DREPTATE!!!
La puşcărie, PE VIAŢĂ, toţi HOŢII şi toţi TRĂDĂTORII şi toţi BLASFEMIATORII de Neam şi de Ţară!!!
…Aşteptăm, dar nu pasiv, ci în rugăciune şi cu fierbinte întrebare către Dumnezeu: CUM ŞI CÂND? Şi nu vrem răspunsuri nici de la sindicate, nici de la partide, pentru că toate s-au dovedit caiafe…şi, în niciun caz, de la demonii “femeişti” (că tot spre amărăciunea păcatului adamic, al “SEXualizării” , duc -  pentru a ne doborî în…”Civilizaţia Imaginii Iluzorii/Virtuale!): DOAR DE LA UNUL DUMNEZEU!!!
…Pentru NOI. Căci NOI trebuie să luptăm, cu fermitate ultimă şi cu crâncenă necruţare, ÎN CONTRA SATANEI/MARELUI ILUZIONIST AL CIVILIZAŢIEI IMAGINII! – să ne luptăm, vajnic şi fără niciun  răgaz, cu răul încuibat în noi, pentru a împlini Sfânta Lui Voinţă! Să ne eliberăm de demonica surzenie a Duhului nostru, cea care ne-a adus, prin egoism, laşitate, lăcomie, iresponsabilitate şi trădare, să încălcăm Poruncile Lui Sfinte şi să părem anesteziaţi de tot, mancurtizaţi… - ne-a făcut să ne comportăm ca nişte grav handicapaţi mental!
…Iar de nu se va putea face Lumină şi Viaţa Adevărată-Hristică nu ne va fi fiind scrisă în soartă, dacă Dumnezeu va voi altfel cu noi (adică, să ne păstreze ruşinea şi dezonoarea, ca stigmate etnice recent dobândite, în ciuda zvâcnirii fulgurante şi pilduitoare, a martirei-Învăţătoare, Doamna  CRISTINA IRINA ANGHEL!), Îl implorăm, deodată cu Aminul Neamului Românesc: “Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,/Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele,/Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,/Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!”
                                                                                                                   prof. dr. Adrian Botez

Cum arata criza educatiei romanesti in cifre?
Scolile romanesti se golesc de elevi in ritm alert, numarul profesorilor este in cadere libera, rezultatele scolarilor sunt din ce in ce mai proaste, iar per ansamblu sistemul educational din Romania detine unele dintre cele mai triste recorduri din Europa, scrie Gandul.
 
speranta de viata scolara, in scadere
www.flickr.com/photos/michaelaion/3961213651/
Situatia este recunoscuta oficial de Ministerul Educatiei in Raportul privind Starea Invatamantului, document care confirma involutia din ultimii ani.
Astfel, potrivit raportul privind situatia invatamantului inaintat de Guvern Parlamentului, prezentat de cotidianul Gandul, populatia scolara din gimnaziu a scazut cu o treime in ultimii opt ani, in timp ce in invatamantul primar invata cu 20% mai putini elevi decat in anul 2002. In facultati, deficitul este si mai evident: anul universitar 2009-2010 s-a desfasurat cu peste o suta de mii de studenti mai putini decat in anul anterior, cea mai dramatica scadere fiind in cazul universitatilor private (minus 22%).
• Sistemul de educatie romanesc, departe de standardele UE
Depopularea scolilor si universitatilor vine in contextul in care Romania se afla pe ultimele locuri din Europa in privinta raportului dintre numarul de elevi si studenti cuprinsi in sistemul de invatamant si numarul total al populatiei cu varsta intre 3 si 29 de ani. Concret, rata de participare la toate nivelurile de educatie inregistrata de Romania este de numai 56%, in conditiile in care media UE este de 63%, relateaza MEDIAFAX.
Tot sub media europeana stam si in cazul sperantei de viata scolara. In timp ce in Romania este de asteptat ca, incepand cu gradinita (la varsta de trei ani), un copil sa parcurga in medie 16,3 ani de educatie, in Polonia, Estonia, sau Slovenia, speranta de viata scolara depaseste 18 ani. O alta veste proasta este ca rata de parasire timpurie a sistemului educational in randul tinerilor este in crestere, 16% dintre tineri necompletandu-si studiile gimnaziale, procent de trei ori mai mare decat cel inregistrat in Polonia, Cehia si Slovacia.


Magdalena ALBU:
CHIPUL DE ZEU PĂGÂN AL MASS-MEDIEI ROMÂNEŞTI

Claude-Jean Bertrand spunea că este puţin prea sumar să se vorbească doar despre trei roluri de bază, pe care mass-media ar trebui să le deţină într-un regim de presă liberal. A informa, a educa şi a distra, preciza specialistul francez, devin, astfel, în contextul unei invazii din ce în ce mai evidente, azi, a mijloacelor de informare de masă în spaţiul societar general, nişte pârghii mult prea simpliste pentru abordarea rigoroasă a tuturor funcţiilor, pe care acestea le afişează din ce în ce mai ostentativ. De aceea, nu aş începe într-un mod abrupt dezvoltarea subiectului propus - privit din punctul de vedere a cetăţeanului-spectator care sunt şi pe care îl interesează aspectele lumii înconjurătoare cu logica sau cu formalismul lor cu tot -, ci aş face o trimitere directă, mai înainte de toate, la definiţia noţiunii de funcţie în matematică.
Acolo, funcţia reprezintă o relaţie de asociere dintre două elemente aparţinătoare aceleiaşi mulţimi sau făcând parte din două mulţimi diferite. Privind din punct de vedere analogic, putem spune că, în cadrul teritoriului intens dezbătut azi al comunicării, problema interrelaţionării celor doi factori fundamentali specifici ecuaţiei mediatice cunoscute azi - emiţător şi receptor - este una de o similaritate evidentă cu aceea conţinută în interacţiunea domeniu-codomeniu prezentă în explicitarea sus-amintită. Altfel spus, influenţa unui sistem bine articulat, denumit generic “mijloace de informare de masă”, asupra altui sistem fizic, la fel de consolidat din punctul de vedere a personalităţii sale şi cu un discernământ din ce în ce mai bine conturat, denumit “public”, reprezintă o relaţie de directă proporţionalitate exprimată prin intermediul mesajului promovat în dublu sens, dar cu multe omisiuni semnificative proliferate, din păcate, din partea primei componente specificate.
Am vrut să institui această paralelă formală, folosindu-mă de principiul complementăritǎţii diverselor stǎri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurător, pentru ca e necesar sǎ adǎugǎm ca o parantezǎ minorǎ, dar deosebit de relevantă, faptul cǎ mass-media si publicul său sunt, din punct de vedere conceptual, două entităţi distincte, care pot coexista şi fǎrǎ sǎ fie nevoite a se rǎni unul pe celălalt, aşa cum se întâmplă foarte frecvent astăzi, întrucât ambele conţin în substanţa proprie o serie de elemente, care le completeazǎ reciproc şi nicidecum nu le determinǎ sǎ fie disjuncte. Avem de-a face, aşadar, cu doi vectori bine individualizaţi, care, compuşi printr-un simplu paralelogram al forţelor mecanicii clasice de tip newtonian, conduc înspre o rezultantǎ esenţialǎ şi cu caracter concret: comunicarea informaţiei în sens bidirecţional evident. Sigur că e doar o analogie de ordin comparativ, dar este una supusǎ exactitǎţii şi rigorii ştiinţifice certe. Să ne amintim că şi Edgar Papu instituia, de altfel, cu ceva timp în urmă, aceastǎ paralelǎ obiectivǎ între fenomenele psihiei umane şi cele fizice – fapt pe care l-am mai amintit, de altfel, şi cu alte ocazii -, scriind, la un anumit moment dat, cam aşa: “Ca şi fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele conştiinţei şi, indeobşte, ale vieţii spirituale urmeazǎ aceeaşi cale.”
Procesul de decodificare a rolurilor deţinute de către mass-media într-un regim de presă românesc de tip liberal, aşa cum se consideră el astăzi, trebuie realizat ţinând cont de referenţialul constituit din mulţimea parametrilor descriptivo-definitorii, pe care acesta îi implică. Adoptat ca normă internaţională în anul 1948 de către Organizaţia Naţiunilor Unite, regimul de presă liberal - în cadrul căruia mijloacele de informare de masă româneşti încearcă să îşi poziţioneze specificitatea intrinsecă, identitatea în sine, aşadar, cu foarte mare greutate, însă, ca să nu zic ,,scremere” sau “travaliu de facere” - şi-a  desenat conturul său ideatic iniţial pe fundamentul teoriei iluministe a secolului al XVIII-lea, teorie care avea în prim-planul său ideologic principiul dominant după care „toate faptele să fie raportate cu obiectivitate şi toate opiniile să apară pe “piaţa ideilor”.
Două secole mai târziu, însă, metamorfoza, care s-a produs la nivelul mentalităţii mass-media, a înlăturat definitiv şi cu o destul de mare duritate, am putea spune, percepţia utopic-iluministă anterior menţionată, aşezând în locul său nimic altceva decât supremaţia fenomenului de comercializare a presei, deci, a profitului pecuniar imediat, dar şi a influenţei, după spusele lui Claude-Jean Bertrand, pe care un „număr tot mai restrâns de proprietari de presă” o au, prin intermediul „întreprinderilor de presă” deţinute, asupra publicului larg. Sigur că, în comparaţie cu regimurile despotice coercitive, unde „conceptul de libertate a presei nu are nici o relevanţă”, regimul liberal implică o varietate a rolurilor mass-media extrem de nuanţate azi şi care dezvoltă o influenţă multiplă deosebit de importantă la nivel societar.
Pornind, asadar, în comentariul de faţă, de la relaţia de incluziune statuată de către Claude-Jean Bertrand între mass-media şi societatea de masă, şi anume, “din moment ce nu putem vorbi despre mass-media în afara unei societăţi de masă, nici societatea de masă nu poate exista fără mass-media”, dar şi de la cele “trei ipostaze întrucâtva incompatibile”, după spusele aceluiaşi specialist francez, ale mijloacelor de informare de masă dintr-un regim liberal, adică, “o industrie, un serviciu public şi o instituţie politică”, creionarea principalelor funcţii ale mass-media româneşti actuale presupune o abordare, oarecum, simplificată din perspectiva influenţei decisive, pe care acestea o au asupra tuturor grupurilor de indivizi de diferite categorii, ce compun societatea contemporană românească în acest moment istoric temporal.
Din acest punct de vedere, în cadrul acestei interpretări sumare pe care o întreprindem aici, facem trimitere directă la primul si cel mai important rol, de altfel, deţinut de mijloacele de informare din România, anume acela care le conferă atributul de “cea de-a patra putere în stat”. Considerată a fi o funcţie definitorie şi deosebit de necesară, activitatea de “supraveghere a mediului”, aşa cum o califică Bertrand, se află în corelaţie directă cu metoda de alegere a segmentului informaţional concludent - inclusiv cu analiza intrinsecă a acestuia -, relevant pentru cetăţean şi pentru putere din multitudinea evenimentelor prezente în perimetrul limitrof la o anumită dată precisă de timp, dar şi - în ipoteza ideală a independenţei şi a profesionalismului fireşti, de altfel, ale mass-media, dar nepracticate la ora actuală decât pe paliere foarte înguste de activitate - aprecierea obiectivă prin promovarea şi prin atenţionarea opiniei publice asupra pericolelor sau asupra beneficiilor venite dinspre sfera politicului sau dinspre cea a anumitor persoane cu o un gen specific de reputaţie, pozitivă ori negativă, din vastul ansamblu deosebit de eterogen al societăţii din care facem parte acum. Această funcţie a mass-media permite, aşadar, pe acest culoar extins al evidenţierii selective a tuturor faptelor desfăşurate într-un anumit segment temporal, operaţiunea de diseminare rapidă, accelerată a acestor seturi multiple de informaţii necesare către mulţimea alcatuită din diverşii receptori conjuncturali existenţi.
Mass-media, însă, trebuie văzută astăzi nu numai în sens restrictiv, doar ca o altă „putere” în stat, ci şi ca un spaţiu amplu de dezbatere, de exprimare a feluritelor opinii fie jurnalistice, fie ale reprezentanţilor anumitor grupuri sociale cu o identitate recunoscută la nivel naţional. Este un alt rol definitoriu, am putea spune, al acestor mijloace de informare, care le înfăţişează întocmai ca pe o interfaţă comunicaţională între omul politic şi cetăţean (alegătorul în sine), unde propaganda partizană se desfăşoară, însă, cu o serie de disfuncţionalităţi total unilaterale şi deosebit de vizibile din partea primului partener de dialog, politicianul, omisiuni absorbite şi difuzate, însă, către receptor, fără discernământ, de cele mai multe ori, prin intermediul substanţei mesajului - acel filon interstiţial instaurat între cele două sisteme ale aceluiaşi organism în transformare numit “societate” - tocmai de aceste canale mediatice actuale, diversificate şi multiplicate pe zi ce trece tot mai mult în cuprinsul lumii supratehnologizate, dar dezumanizante, din ziua de azi. În acest context, „forumul mediatic joacă un rol politic crucial”, după cum afirma francezul Claude-Jean Bertrand în analiza, pe care o realizează asupra întregului complex de roluri ale mass-media contemporane.
Considerată a fi astăzi drept „cea mai importantă” funcţie a spaţiului mediatic internaţional şi autohton, “stimularea distracţiei” individului este o altă componentă extrem de sensibil de abordat, dacă facem trimitere directă la tendinţele imprimate noţiunii de divertisment la ora actuală de către toate mijloacele de informare extrem de diversificate de acum şi la implicarea acestuia la nivel psihologic uman, implicare care trebuie abordată din perspectiva “confecţionării” unor pseudoprototipuri umane mai mult sau mai puţin acceptate de publicul larg sau din aceea a metamorfozării realităţii obiective în produs ludic, să-i spunem aşa, vârât pe gâtul spectatorului cu intenţia făţişă de a-l îndepărta cu orice preţ de logica esenţei edevărate, tragice, în mod frecvent, şi precise a evenimentelor desfăşurate în planul vieţii de zi cu zi. Tratarea aceasta supusă superficialităţii în termeni ludici a ansamblului evenemenţial înfăţişat zilnic de mass-media cetăţeanului-spectator oferă factorului de recepţie vizat un parcurs prestabilit cu semnificaţie antagonică, pe de o parte activarea emoţiilor, iar pe de alta disiparea lor, cu menţionarea unui aspect foarte important de specificat, de altfel, legat de procesul de interrelaţionare la nivel de indivizi, anume acela de anulare a contactului uman direct. Este o mentalitate generală total greşită astăzi în a impune o viziune colectivă “prefabricată”, să o numim aşa, asupra realităţii din jur într-o cheie explicită deloc exactă, definită printr-un soi de parametri “caracteristici” anterior stabiliţi de către canalele mediatice respective. Cu alte cuvinte, o altă realitate, mult îndepărtată de cea firească, un “produs” comercial, mai bine zis, cu pretenţii de obiectivitate şi corectitudine în prezentarea lui.
Pe lângă indiferenţa autorităţilor, hăţişul intereselor sumbre economico-partinice, în general, de tip ocult, şi necesităţile vitale ale zilelor noastre, omului contemporan i se aşează în faţă acum de către întreg peisajul mediatic diversificat şi complet aservit unui grup economic sau altuia un perimetru din ce în ce mai extins şi mai umplut la maximum cu aşa-zisele ”modele” ale timpului său. De fapt, se propune acum animalizarea cu orice preţ a fiinţei umane înainte de  a deveni în mod controlat nimic altceva decât un robot conectat la nişte „surse” mai mult sau mai puţin vizibile şi palpabile. Totul se întâmplă cu un scop extrem de precis, bineînţeles, anume acela de a modifica atitudini şi de a schimba comportamente umane, de a seta într-un alt fel procesele cognitive ale creierului uman actual. În sens negativ, desigur. E o direcţie de acţiune a mass-media complet revoltătoare, o latură sumbră, întunecată, pe care nu şi-o face cunoscută deloc, dar îi este conţinută în fibra sa lăuntrică, în gena pervertită de mania imoralităţii generaşzate, o latură ce necesită explicaţii clare de ordin moral firesc, dacă vreţi, din partea acestor „făcători”-emiţători de non-sensuri, de non-valoare, de antivaloare, dar şi de accente grave ale haotizării informaţionale prin proliferarea stărilor de confuzie alarmante în lăuntrul psihomentalului colectiv receptor. Cum se face acest lucru ? Nimic mai simplu. Prin repetarea constantă a tuturor faţetelor unei realităţi deformate intenţionat şi nicidecum prin promovarea celei exacte şi fireşti. Ceea ce face mass-media acum este, să-i spunem, un fel de halucinare controlată a psihomentalului colectiv, despre care aminteam puţin mai sus,  care va duce în viitorul extrem de apropiat la „formarea noului prototip uman” în ochii căruia nu prea ai vrea să te mai uiţi cu niciun chip. Şi cred că, într-un timp foarte scurt, nici mass-media nu ar mai fi capabilă să-şi dorească acest lucru, din simplul motiv că privirea „omului nou de tip mediatic” va fi un construct al său care îi va da o replică aşa cum şi-o merită din plin, adică, o privire nesigură de drogat aflat în stare de sevraj continuu şi pe care nicio minune a medicinei nu îl mai poate salva de la moartea sinelui propriu. 
Putem afirma, astfel, că mass-media româneşti s-au îndepartat în mod extrem de clar de la menirea lor iniţială, încercând să-şi creioneze în linii mari propriul traiect funciar într-un regim de presă aşa-zis liberal, având la bază, de fapt, o analiză de detaliu gândită doar din perspectiva influenţei decisive, pe care ele o exercită asupra tuturor grupurilor de indivizi, de homo communicans din ce în ce mai confuzi, ce compun şi definesc organismul complex al societăţii româneşti din acest moment dat al evoluţiei sale istorice. „Primejdia de ordin moral a unei atari atitudini rezidă în riscul de a cultiva la receptor o anume ‘’detaşare estetică’’ în raport cu problemele grave ale realităţii”, aşa cum menţionează renumitul profesor al Universităţii din Bucureşti, Mihai Dinu, în cartea sa “Comunicarea – repere fundamentale”. Practic, această funcţie dominantă a mass-media se distinge printr-o esenţă eterogenă, unde temelia sa fundamentală nu este reprezentată doar de divertismentul în sine sau de “divertismentul pur”, cum îl denumeşte Bertrand, ci, putem spune că este dublată această ecuaţie mediatică dezbătută aici, deloc atipică, de altfel, de un substrat cu frecvenţă joasă, patologizant în esenţa sa atât la nivelul individului, cât şi al societăţii umane în sine.
Ca suport instructiv-culturalizator, mass-media româneşti îndeplinesc astăzi un rol destul de limitat. Acesta încearcă să îşi delimiteze arealul său restrâns prin intermediul câtorva produse prezentate în mod constant publicului său: filme documentare, unele dintre ele remarcabile, de altfel, varii articole de popularizare a noilor descoperiri ştiinţifice necunoscute, încă, publicului larg, producţii de televiziune cu diverse nuanţe, unde apar înfăţişate modele umane ce cuprind toate sferele culturii şi ale ştiinţei şi care încearcă să-i stabilească societăţii, prin valoarea lor personală aparte, norme, conturându-i, astfel, o serie de coordonate specifice neoaxiologiei modern - e-adevarat, mai mult sau mai puţin acceptate de către publicul receptor, de cele mai multe ori, extrem de avizat şi de critic pe bună dreptate şi într-un mod ce respectă cu precizie canoanele unei obiectivităţi bine conturate. După cum se poate constata, acest al rol al mijloacelor de informare de masă se desfăşoară pe un segment de dreaptă cu o dimensiune destul de limitată. Ceea ce nu este normal deloc, cutezăm a zice.
Spatiu de intermediere între ceea ce numim “modelul societar uman” şi cetăţean – „libertarul”, vorba lui Marcel Moreau, de foarte multe ori, înlănţuit de tarele vădit negative ale realităţii înconjurătoare contrafăcute sau nu -, tărâm al prezentării artelor şi corpusurilor ştiinţifice valoroase, mass-media, ca factor important de instruire şi de culturalizare, nu prezintă astăzi un ecart al disfuncţionalităţilor unilaterale, atât de vizibile, ca atunci când vine vorba despre funcţia de informare sau despre cea de interpretare specifice mijloacelor de informare într-un regim de presă liberal. În cazul acestor două funcţii, mass-media nasc voit omisiuni, stabilind ierarhii de importanţă în raport cu propriile interese, care sunt, mai apoi, difuzate înspre receptor prin intermediul mesajului şi absorbite de către acesta din urmă total diferenţiat, în acord, bineînţeles, cu gradele sale extrem de variabile de discernământ şi de înţelegere a realităţii faptelor, aşa cum sunt ele, de fapt, şi nu cu înfăţişarea lor trucată complet intenţionat. În acest context, „forumul mediatic joacă un rol politic crucial”, dupa cum afirma francezul Claude-Jean Bertrand în analiza sa. Rolul instructiv-culturalizator riscă, însă, în atari condiţii de explozie informaţională diversă şi totdeauna controvesată şi interpretabilă, care creează panică şi confuzie în mod controlat şi repetat, să rămână un segment marginalizat pe nedrept, cu o pondere destul de neînsemnată ca posibilitate de alegere pentru public, în sistemul sufocant de tip colivie de interese ale mijloacelor de informare actuale.
Două dintre emisiunile care aduc bucurie în sufletele spectatorilor prin modul lor de concepere şi prin cel de prezentare, este vorba despre “Profesioniştii” (TVR1) şi „Grantat 100%” (TVR1), sunt emblematice pentru definirea funcţiei culturalizatoare a mass-media. Dacă „Profesioniştii” Eugeniei Vodă - acest „“Jacques-Yves Cousteau” al sufletului omenesc - retrasează albia destinului personalităţilor invitate, recompunând, pe tronsoane de viaţă, din amintirile şi din relatările personale ale fiecăruia în parte, drumul profesional-uman al acestora, „“Garantat 100%” sfredeleşte fondul ideatic personal al fiecărui participant la emisiune, stoarce concluzii din experienţe trăite şi conturează valori individuale remarcabile (vezi cazul academicianului Solomon Marcus), care pot constitui piedestalul, până la urmă, a ceea ce se vrea a fi şi este, indubitabil, pilda culturală a societăţii actuale.
Stabilitatea acestei paradigme culturale trebuie să devină azi unul dintre factorii deosebit de importanţi, fundamentali, am putea spune, la care aportul tuturor canalelor mediatice trebuie să tindă a deveni unul major. Mai ales, în contextul actual al metamorfozelor de gândire şi de comportament uman, pe care tot mass-media le generează prin articulaţiile sale conceptuale negative, ce vizează interesul economic şi politic evident al grupurilor existente în spatele lor. Iar acest lucru rezidă tocmai în ponderea diferenţiată conferită tuturor funcţiilor sale de către  chiar mass-media în sine, pentru că, aşa cum scrie acelaşi Claude-Jean Bertrand în cartea sa intitulată “O introducere în presa scrisă şi vorbită”, “puterea de a informa (sau de a nu informa), puterea de a defini marile teme de dezbatere naţională, de a stabili “ordinea de zi” a ţării” se află “în mâinile unui grup tot mai restrâns de proprietari de presă”, a căror tendinţă, după spusele aceluiaşi specialist francez, este aceea de a concentra totul în jurul profitului imediat şi a intereselor politico-economice tot mai uşor desluşibile de către receptorii mai mult sau mai puţin constanţi ai mass-media.
De aceea, putem afirma faptul că funcţia instructiv-culturalizatoare, în atari condiţii mediatice bulversante şi deloc pline de bune intenţii, ar trebui să fie singura capabilă a aduce fiinţa umană mai aproape de ea însăşi şi de tot ceea ce înseamnă valoare reală în jurul său, desetând, astfel, tipologiile repetabile propuse de mass-media în mod constant. Pentru că, rotunditatea intelectuală a unei naţii, aşa cum am afirmat nu de mult, spaţiile ei de circulaţie valorică intrinsecă se regăsesc zăbovind latent şi predestinat, parcă, în “sâmburul” viu şi fascinant al “coexistenţei contrariilor” omului universal, modelul uman desăvârşit, în speţă, nu cel animalizat şi supratehnologizat propus cu ostentaţie azi, iar paşii definirii ample a acestei noţiuni, oricâţi ai număra în şirul istoriei vremilor, se ating ca o curgere lină în geometria lor fixă, proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnită dansul ziditor al expresiei înalte şi plină de profunzimi, care fluidizează unic şi major adevărul despre existenţa în sine şi rolul oricărei fiinţe umane pe acest pământ.
Transmiterea culturii trebuie să devină, astfel, în accepţia mijloacelor de informare de astăzi, un culoar pe care să se păşească fără a te izola tu ca receptor într-un “conservatorism paralizant” şi fără ca zestrea culturală străveche moştenită să fie înmânată mai departe noilor generaţii cu omisiuni ori cu distorsiuni de tot felul în mod vădit intenţionat. Abordarea simbiotică şi netrunchiată dintre nou şi ceea ce este vechi şi plin de valoare, cu alte cuvinte, interacţiunea dintre “normele tradiţionale ale societăţii” şi “noile norme în curs de formare“, conform gândirii lui Claude-Jean Bertrand, dar şi conform concepţiei lansate cu ani în urmă de către poetul indian Rabindranath Tagore – „sufletul Bengalului şi poetul Indiei moderne”-, reprezintă temeiul solid, pe care mass-media actuale ar fi necesar să îşi aşeze fundamnetul filosofiei sale atât de controversate în ziua de azi de către omul contemporan.  
Nu ştiu dacă, pe baza obscenităţilor prezente la tot pasul – vezi articularea constant a modei “mitului antifemeii, a femeii-animal, prostituate şi imbecile”, ca fiind emblema singulară a noţiunii de femeie în general -, a proiectelor vulgare de tot soiul, ce invadează distructiv societatea românească în tot ansamblul ei, şi a informaţiilor aduse din condei pe tărâmul sexualizării cu orice preţ a fiinţei umane, al inculturii şi al violenţei fără margini în detrimentul adevăratelor norme ce guvernează noţiunea de OM în sine, mass-media câştigă altceva în afară de bani murdari imediaţi şi deformarea opticii asupra lumii la nivel mental individual şi colectiv, ceea ce este un fapt extrem de grav.
Se poate observa în mod clar, însă, la toate nivelele „politicii sale de interese” efemere, dominanţa unei lipsei de gândire bine structurată - precum este cea franceză, bunăoară, creionată în baza unei logici exemplare de către Claude-Jean Bertrand, Rémy Rieffel si ceilalţi colaboratori ai lor -, care să sublinieze identitatea de sine a sa ca segment societar omniprezent, care îşi vâră nasul peste tot doar pentru a manipula, pentru a crea panică şi confuzie în rândul populaţiei receptoare, pentru a modifica decisiv atitudini şi, implicit, ceea ce este foarte de-a dreptul înfiorător, comportamente umane în lanţ.
Dacă trecerea, în cazul mass-media româneşti, de la regimul de presă comunist la cel liberal înseamnă doar echivalentul restrictiv al unui câmp de linii de forţă trasate de diferitele grupări de interese actuale, atunci, concluzia care se poate stabili aici este una pe cât de simplă, pe atât de dureroasă în esenţa ei, anume aceea că se poate vorbi în mod obiectiv, privind din punctul de vedere a configuratiei locului, doar despre o modificare a poziţiei centrului de greutate al unei epoci, cea totalitară, cu poziţia centrului de greutate al alteia, respectiv, a grupurilor de interese a proprietarilor de presă, aşa cum preciza însuşi Claude-Jean Bertrand. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu a schimba un model de haină ideologică cu un altul sau, altcumva zis, cu o permutare de elemente deloc imaginare, cu un alt tip de structurare a mijloacelor de informare comparativ cu perioada comunistă, dar care, din nefericire, implică o categorie de scopuri, în general, ascunse, bine disimulate chiar de către cortina activităţii lor de „suprafaţă”, exercitate, chipurile, deontologic şi justiţiar. Întâlnim, desigur, alte făgaşe de desfăşurare a activităţii profesionale, alte culoare de acţiune, cum e şi firesc, a căror chip real stă, însă, de cele mai multe ori, în spatele semanticii  generoase a ceea ce denumim constant „libertate de expresie” şi libertate personală, în general.
Sigur, nu luăm în discuţie aici rolurile pozitive ale mass-media, „jurnalismul drept”, aşa cum corect îl categorisea de curând Cristian Tudor Popescu, şi profesioniştii oneşti, câţi încă mai sunt ei astăzi, care urmează o cale liniară a activităţii lor de zi cu zi, desprinsă de logica matematică a număratului banilor făcuţi în fel şi chip de către „escrocii de presă”, după spusele aceluiaşi jurnalist, ci facem aici referire strictă doar la complexul de disfuncţionalităţi existente la ora actuală în arealul mediatic românesc (şi repet încă o dată, realizez aceste aprecieri numai din postura spectatorului-cetăţean interesat de logica şi de iraţionalitatea lumii în care gândeşte şi respiră zilnic), care, sprijinit pe fondul teoriei deterministe, generează, aşadar, un lung şir de efecte negative ca răspuns implicit la impulsurile multiple născute de mijloacele de informare de masă, azi, la umbra servilismului lor uşor de remarcat de orişicine în contextul economico-politic actual.
Cu cele două feţe ale sale, una orientată înspre trecut şi alta înnămolită în prezentul mlăştinos şi viciat al vremurilor de acum, pe care suntem nevoiţi să le parcurgem după un traiect prestabilit de alţii la mesele mai mult sau mai puţin rotunde ale intereselor lor colţuroase, mă tem că viitorul mass-media româneşti este cufundat în bezna, pe care ele însele au semănat-o în toţi anii scurşi de după epoca totalitară şi până în prezentul discontinuu al zilei de azi. Ele au devenit, astfel, aidoma unei divinităţi păgâne a mitologiei romane, cu chipul de dinainte învăluit în ceaţa chipului de dinapoi într-un timp asimetric şi bolovănit constant cu arma potrivnică, de această dată, a cuvântului. Un cuvânt care ascunde în lăuntrul semanticii sale bogate adevărul, trunchiind fatal conştiinţe şi îndoind şiruri întregi de coloane vertebrale la cea mai mică adiere de vânt... 




 
Dr. Vasile ŞOIMARU
„Timpul” Chişinău
19 martie 2010

CELE ŞAPTE MINUNI ALE COMUNIŞTILOR MOLDOVENI
Ultimii comunişti ai Europei au asigurat în timpul guvernării lor o creştere economică „durabilă şi stabilă” ca un balon de săpun…
Aproape zilnic trec pe lângă extrema de sud a CC-ului (cimitirul central) din Chişinău, unde, după renovarea Memorialului „eliberatorilor”, au crescut ca ciupercile după ploaie zeci de cavouri, adevărate mausolee din beton, granit şi marmură pentru viitoarele înhumări ale răposaţilor aleşi. De fiecare dată, mă întreb care să fie oare rostul unor investiţii de zeci de mii de dolari, dacă alături de aceşti investitori mor oamenii ca în timpul Holodomorului moldovenesc. În satul meu natal, Cornova, de exemplu, în această iarnă au decedat de frig, boli şi foame 13 oameni şi s-a născut doar un singur copil.
O familie din trei persoane, care n-a avut bani să procure măcar un lighean de cărbuni, a îngheţat toată într-o noapte de ger cumplit. Este satul, care nu i-a lăsat să moară de foame pe Voronin şi familia sa în anii când erau în „ilegalitate şi săraci, lipiţi pământului”. În fruntea gospodăriei colective de atunci se afla un comunist venit din alt sat, pe care Voronin, preşedintele de mai târziu, l-a trimis ambasador în CSI, având o pregătire diplomatică de gradul zero.
În aceste condiţii de genocid au fost aduse mai toate satele noastre, iar liderii kominternişti ai PCRM zilnic fac declaraţii cu care te năucesc despre aşa-zisele „minuni economice şi sociale”, realizate de ei în aproape nouă ani de aflare la putere, criticând vehement primele rezultate - mai mult decât vizibile şi pozitive - ale actualei guvernări democratice.
Am numărat şapte astfel de „minuni”, cărora comuniştii le fac publicitate pe toate căile, sperând să revină la putere, ca să scape de puşcăriile plângăreţe după ei...
Mult trâmbiţata de ei creştere economică doar economiştilor de factură comunistă li se pare un progres: în ultimii nouă ani, Produsul Intern Brut al R. Moldova a crescut cu 48,2% sau 4,5% anual. Numai în nouă luni ale lui 2009 - primul an de criză mondială şi la noi -, cât economia s-a mai aflat sub presiunea comuniştilor, acest indicator s-a diminuat cu 9%. În 2001, comuniştilor le-a revenit o economie care asigura un volum al PIB-ului, în preţuri comparabile, egal cu cel din anul 1965 şi de aproape trei ori mai mic faţă de anul 1990. După creşterea de 48,2%, biata noastră economie naţională, în mari chinuri, a avansat cu cinci ani, de la 1965 la 1970! Adică lozinca de ieri a comuniştilor sovietici „Cincinalul în patru ani!” ei au înlocuit-o cu „Cincinalul în... nouă ani!”.
Cu ritmurile numite mai sus, comuniştii trebuiau să ne mai fericească încă 15 ani, ca să atingem şi nivelul anului 1990. De aici, putem deduce şi secolul în care Republica  Moldova va atinge nivelul economic mediu european, dacă astfel de forţe moldo- româno-fobe, retrograde şi mincinoase nu vor fi aruncate la groapa de gunoi politic.
Totodată, constatăm că, dacă neocomuniştii asigurau economiei moldoveneşti ritmurile de creştere cu care au crescut economiile Familiei Voronin, poate că şi moldoveni trăiau astăzi ca această familie aleasă... Conform estimărilor noastre, bazate pe dinamica cheltuielilor efectuate de Oleg şi publicate în TIMPUL, veniturile lor au crescut de cel puţin 1.500 de ori, adică anual cu 150 la sută. Asemenea ritmuri, demne de Cartea recordurilor Guinness, nu a cunoscut până acum niciunul din miliardarii lumii... Dar şi ritmurile de pauperizare a moldovenilor care au ajuns în scurt timp la cel mai scăzut nivel de trai de pe continentul european sunt demne de Cartea Guinness!
Este anecdotică şi stabilitatea economică lăudată de comunişti. Comuniştii iau ca argument al stabilităţii cele câteva procente de creştere economică în comparaţie cu anul 2000, când PIB-ul alcătuia doar 34 la sută din cel al anului 1990. Dar, dacă am lua ca argument al stabilităţii alt indicator, aplicat în întreaga Europă - PIB per locuitor - şi comparat cu media Uniunii Europene, chiar şi orbii ar vedea ce stabilitate de beton am avut noi în aproape nouă ani de neocomunism.
Conform calculelor economiştilor Gr. Belostecinic şi C. Guţu, raportul dintre mărimea PIB per locuitor în R. Moldova raportată la media UE a crescut, în opt ani, de la 9,6% în 2001 până la 9,7% în 2008 (pentru comparaţie: în Bulgaria şi România acest raport a crescut în perioada dată de la 28 la 40 la sută). Posibil, doar manualele de teorie economică marxist-leninistă mai pot defini asemenea rezultate ca stabilitate economică... Deocamdată însă, la noi se dezvoltă stabil şi accelerat doar economiile Familiei Voronin şi economiile altor câtorva kominternişti din fruntea PCRM... 
 
 Încheiem această pagină rugându-vă să vedeţi cât este de actual articolul de mai jos!

                         Mircea Eliade - "Pilotii orbi",
                       publicat in ziarul Vremea, 1937

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.
Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.
Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]
 Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.
Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.
Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n-are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…
Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.
Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut !
"Mergeţi cu bine, cu sănătate, în vremurile care vor veni!" (urare getică straveche)
____________________________
FERICIREA sta in Puterea de INTELEGERE



 DISCLAIMER:

Toate părerile, punctele de vedere, afirmaţiile, atitudinile şi detaliile informative reprezintă angajarea fiecărui autor în parte. Portalul nostru nu îşi însuşeşte responsabilitatea pentru conţinutul articolelor publicate. Fiecare link şi articol pe care îl prezentăm are propriul copyright © şi răspundere personală pentru conţinut.



Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971