Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Virgil UNTILĂ: MIRCEA ELIADE ŞI A DOUA CĂDERE
MIRCEA ELIADE BĂTRÂN ŞI POSTUM Însemnări de George Anca şi câteva scrisori către el
SCRISORI DE LA MIRCEA ELIADE
Liviu ANTONESEI „BUNUL SIMŢ – O BĂTĂLIE GATA PIERDUTĂ!”
Gh. Dolinski : De la Ulma la Grămeşti şi de la Arbore la Siret
Vlad Pohilă: „Scandalul limbii moldoveneşti“
POETUL DISTINS ŞI CĂRTURARUL PATRIOT Ion Hadîrcă
GHEORGHE-GAVRILĂ COPIL: DIN CAPITALA ROMÂNIEI, SE SFIDEAZĂ ISTORIA ROMÂNILOR
Galina LUNGU: DESPRE POPULAŢIA TRANSNISTRIEI
Vlad POHILĂ despre PICTORUL GLEBUS SAINCIUC
Constantin FROSIN îi prezintă în limba franceză pe TUDOR ARGHEZI şi GEORGE BACOVIA
Versuri de Gheorghe TOMOZEI îngrijite de Cleopatra LORINŢIU
Corneliu LEU : DEOSEBIREA DINTRE DRAGOSTEA DE LITERATURĂ SI ADEVĂRATA POEZIE DE DRAGOSTE
Versuri de Ionuţ CARAGEA
Oana STOICA-MUJEA : RĂMÂNEM FĂRĂ EDITURI
Gabriela Petcu: George Roca, un evadat din spaţiul virtual, regăsit într-o poveste pe insula fericirii
-Florentin Smarandache la 55 de ani
Magdalena ALBU : CONSTERNAREA DE A FI sau DON QUIJOTE CA VIS
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI: Noi vrem pa neamtz!
Se repetă istoria ?- Dan BRUDASCU
ACEŞTI IDIOŢI CARE NE GUVERNEAZĂ - Liviu ANTONESEI
PASSO DOBLE – rubrica permanentă a lui Ioan LILĂ
IARĂŞI DIN FLOCLORUL INTERNETULUI: Vă oferim spre descărcare filme documentare şi slide-show-uri
CASTELUL IULIA HASDEU
PAGINA INTAI

 MITUL LUI MIRCEA ELIADE  UN MARE BRAND ROMÂNESC DIN PĂCATE FOLOSIT NUMAI ÎN MEDIILE ACADEMICE
           

 

MIRCEA ELIADE ŞI A DOUA CĂDERE

 


„Therefore, even the lover of myth
 is in a sens a philosopher;
 for myth is composed of wonders.”

Aristotel     
                                                                                                                                                                                              

 

 


CE ÎNSEAMNĂ A FI ACTUAL?

Dacă a fi actual înseamnă a mai stârni controverse, a mai oferi un spaţiu din care cultura sub diversele ei forme se poate nutri, din care mereu idei răsar proaspete, sau pot fi văzute că proaspete, atunci cu siguranţă că opera lui Mircea Eliade mai poate fi considerată de actualitate. Dacă este însă să considerăm moda culturală, atunci lucrurile stau altfel. Oricum, cărţile lui se afla încă în rafturile librăriilor şi nu pentru că nu s-ar vinde.

DISCUTAREA OPEREI LUI ELIADE - CRITICA SI INTERPRETARE

Un semn clar al faptului că opera lui Eliade poate fi încă considerată de actualitate este faptul că ea mai stirneşte controverse. După cum este şi firesc, tabăra pro se selectează din rândul celor ce mai cred că sacrul, religiosul sunt încă dimensiunii vii ale omului, posedând încă resurse de revigorare pantru societate şi individ, pe când criticii se recrutează din cei care încă mai au nostalgia metodei, sunt încă animaţi de spiritul deconstrucţiei, ce-şi doresc o lume complet reinventată de om, cerând în numele libertăţii exilarea spiritului, demiterea ontologicului. Pentru aceştia toate nenorocirile secolului sunt generate de iraţionalul religiosului, al mitologicului, de toate activităţile omului care au centrul exterior omului, lumii sale (ptolomeiste), coordonatelor acestora mereu noi, mereu pe cale de a fi reinventate.

Iată seria cărţilor apărute în vremea de curând tratând problema Eliade, problemă pe care o vom trata şi noi, aici, cu modestie:*

• The Magic Mirror: Myth's Abiding Power-  Elizabeth M. Baeten  
• Mircea Eliade's Vision for a New Humanism - David Cave si John David Cave
• Reconstructing Eliade: Making Sense of Religion - Bryan S. Rennie
• Waiting for the Dawn: Mircea Eliade in Perspective -  David Carrasco 
• Mircea Eliade: The Romanian Roots, 1907 1945 - Mac Linscott Ricketts
• Mircea Eliade and the Dialectic of the Sacred - Thomas J. Altizer
• Reading and Responding to Mircea Eliade's History of Religious Ideas: The Lure of the Late Eliade - John R. Mason
• Religion and Reductionism: Essays on Eliade, Segal, and the Challenge of the Social Sciences for the Study of Religion - T.A. Indinopulos (Editor)
• Structure & Creativity in Religion - Douglas Allen
• Imagination and Meaning- Girardot and Ricketts
• Mircea Eliade: An Annotated Bibliography - Douglas Allen, Dennis Doeing
• The phenomenology of religion as a philosophical problem: an analysis of the theoretical background of the phenomenology of religion, in general, and of M. Eliade's phenomenological approach, in particular - Antonio Barbosa da Silva
• Religion on Trial: Mircea Eliade and His Critics - Guilford Dudley
• The Theology and Philosophy of Eliade: A Search for the Centre - Carl Olson                          


PRO SI CONTRA - COMENTARII LA MIRCEA ELIADE

Mircea Eliade’s Vision for a New Humanism - David Cave

Cave propune o descriere structurală a ceea ce „noul umanism” ar fi însemnat în viziunea lui Eliade, şi ce semnificaţii ar avea o astfel de viziune transformată în paradigmă, pentru cultura modernă. El întreprinde pentru aceasta o exegeză a vieţii şi operei lui Eliade, începând cu anii din România şi până la timpul din urmă al profesoratului său la Universitatea din Chicago. Considerând afinităţile şi legăturile politice şi culturale, teoriile sale asupra simbolului şi mitului, hermeneutica să comparativă, literatura sa fantastică şi intrepretările sale privitoare la „homo religiousus”, opiniile sale privitoare la pierderea înţelesului (meaning) în conştiinţa modernă, şi vederile sale legate de spiritualitatea cosmică a omului arhaic, Cave reaşează structural aceste teme în cadrul operei lui Eliade şi le evaluează din perspectiva unui „nou umanism”,organizând şi evaluând astfel, întregul operei eliadeşti în jurul unui principiu călăuzitor, fără a trăda intenţiile iniţiale ale autorului. În a argumenta nevoia şi principiile unui “nou umanism”, David Cave face - utilizând teme şi date din istoria religiilor- incursiuni în filosofie, antropologie, psihologie, ştiiţele moderne şi critică şi teorie literară. El conclude că viziunea radical pluralistă a lui Eliade oferă o cheie spre revitalizare a actualei culturi, golită de ontologie, demitologizată şi materială, propunând ca studiile viitoare asupra acestuia să se facă din această perspectivă a „noului umanism”.

The Theology and Philosophy of Eliade: A Search for the Centre - Carl Olson

Carl Olsen întreprinde un studiu comparatistic al operei şi gândirii lui Eliade, fără a face abstracţie de viaţa să. Olsen la rândul său caută o cheie de înţelegere a operei savantului român şi presupune a o fi găsit în nostalgie. El pretinde că modul în care Eliade abordează Creştinismul Cosmic este expresia clară a acestui fapt. Pe parcursul studiului sunt cercetate metodologia hermeneutică a lui Eliade, concepţiile sale teologice, raportul său cu ideea de putere, ontologia sa, concepţia sa asupra timpului. Rând pe rând ideile, atitudinile sale sunt verificate prin opunerea lor cu elemente de epistemologie modernă , de filosofia ştiinţei, la hermeneutica lui Derida - pentru cazul metodologiei hermeneutice, cu teologia lui Taylor şi ceea a olandezului Gerardus wan der Leaw, istoric al religiilor el însuşi, cu perspectiva istorică postmodernă a lui M.Fouchoult, în controversata atitudine a lui Eliade asupra puterii. Concepţia sa despre timp este verificată prin comparaţie cu cele ale lui Augustin, Hegel şi Foucoult, iar ontologia sa este comparată cu atitudinile antiontologice postmoderne şi cu viziunile tribal-religioase, ale unor populaţii cosiderate într-o vastă distribuţie teritorială.

Reconstructing Eliade, Making Sens of Religion, Brian S. Rennie

Una dintre cele mai interesante, profunde şi bine instrumentate cărţi asupra lui Eliade este aceea a lui Bryan Rennie, Reconstructing Eliade - Making Sens of Religion. Înarmat cu solide cunoştinţe în varii domenii că filosofia ştiinţei, lingvistică, matematici (aspectele filosofice ale acesteia), epistemologie, B. Rennie se plimbă cu dezinvoltură în demersurile sale de critică recuperatorie prin opera lui Eliade făcând vizibile structurile de forţă ale acesteia, unitatea ei fundamentală, valabilitatea ei. Bine ancorat atât în filosofie (antică, modernă şi postmodernă) cât şi în istoria religiilor (studii aprofundate în religiile Indiei şi în creştinism) autorul întreprinde atât o critică a gândirii şi operei lui Eliade cât şi a criticii care a solicitată opera acestuia. Cu deplină acurateţe, el luminează părţi ale operei savantului roman , considerate obscure, indică slăbiciunile şi neajunsurile unora dintre perspectivele critice. Demersul sau se ocupă de toate categoriile importante cu care operează Eliade: hierofania, sacrul şi dialectică sacru-profan, coincidentia oppositorium, homo-religiosus, simbolul, mitul, istoria şi istorismul, illud tempus şi modernitate. Într-un demers care cu greu poate fi povestit pe scurt, B. Rennie arăta că opera lui Eliade nu numai că nu poate fi expediată că inactuală sau că fiind un „magnific şi inestimabil eşec” dar pune temelia pentru o nouă perspectivă asupra religiosului, oferă noi căi de cercetare ale acestuia.

Pluralismul pe care Dr. Rennie îl descoperă şi îl argumentează că fiind intrinsec gândirii eliadeşti, dă o notă nouă receptării acesteia :aceea a revoltei împotriva istorismului, a viziunii unice - tiranice, a modernităţii de care Eliade se detaşează intr-o atitudine pe care o putem numi postmodernă. Experienţa religioasă este calea care deschide acces egal la realitate indivizilor, realitate cu care suntem mai degrabă în relaţie de credinţă decât de cunoaştere certă.**

Mythologies du XXe siecle, Daniel Dubuisson

Cartea, desfăşurată pe patru părţi, se preocupă în fiecare din secţiunile sale de câte un subiect, după cum urmează:Dumezil, apoi Levi-Strauss, Eliade în partea a treia şi în cele din urmă, în partea a patra se face o „critică a gândirii mitice”. Autorul desfăşoară în demersul sau o metodologie nouă pe care o întitulează „epistemologie comparativa”. Această metodă este un mecanism în patru timpi: faza istorică - primul pas în desfăşurarea noii metodologii - este menită să aducă la cunoştinţă cititorului detalii biografice, urmărind aspectele psihologice şi filosofice mai importante care se desprind din trecutul autorului aflat în discuţie.

Faza a doua, fază analitică, este ceea care identifică schema cosmologică a unei opere în speţă, considerată ca univers verbal.Urmează apoi faza critică, în care analizindu-se textul ca un sistem conceptual, se dicern limitaţiile lui şi ale epocii din care provine, şi în sfârşit ultima fază , după cum era de aşteptat, este faza sintetică, în care se identifică zonele cele mai puternice de la care se revendică o realitate sau în cazul de faţă un mit. Folosind acest demers (descris mai sus destul de aproximativ) Dubuisson identifică ceea ce el consideră a fi carenţele fundamentale ale operei lui Eliade şi ale gândirii sale. Potrivit deci comparatistului, Eliade ar fi arbitrar în selectarea faptelor, ar ignoră probe istorice şi etnografice relevante, generalizările sale ar fi exagerări, explicaţiile sale discutabile, iar metodologia sa , nimic altceva decât o „subiectivă şi iraţională estetica a sentimentului religios”.

În opinia criticului, Eliade s-ar mai face vinovat de a coborâ ontologicul într-un spaţiu al naturalismului păgân, de a poza în profet, de a echivala sacrul, ontologicul, religiosul şi primitivul. Cunoscător direct al spiritualităţii indiene, Dubuisson respinge viziunea asupra yoga pe care o propune Eliade. Nu lipsesc din acuze antisemitismul, lipsa de aderenţă reală la creştinism că religie, atitudinea critică faţa de istorie şi lipsa de respect faţa de constituentele cele mai de seamă ale civilizatiei occidentale: gândirea, raţionalul şi virtutea. Neopăgânismul lui homo religiosus nu este nimic mai mult decât năzuinţa de a restaura domnia forţelor întunericului.


RAŢIONAL ŞI IRAŢIONAL

Chiar dacă există definiţii de dicţionar al acestor concepte complementare, este cert că există interpretării şi accepţiuni diferite în folosirea lor. Poate în aceste diferenţieri se poate vedea cel mai bine locul în care apare sciziunea în perspectivele culturale asupra lumii şi omului. Dacă viziunea ontologică propune un principiu ordonator exterior lumii şi omului, raţionalismul modern presupune că raţiunea se afla doar în om şi în manifestariile sale, eventual în natură înconjurătoare din care omul face parte şi pe care o înţelege cu ajutorul ştiiţei, care a găsit numitorul comun între raţiunea omului şi ceea a lumii. Bineînţeles că această prezentare pa care o facem atitudinilor filosofice este grosieră şi reducţionistă, dar ne folosim de ea, pentru a arăta căile pe care Eliade doreşte să le transceandă. Observând atitudinea omului arhaic în raportul sau cu cosmosul, cu natură, Eliade descoperă o viziune unificatoare a acestuia, o înţelegere armonică a unui întreg, şi o atitudine implicită acestei viziuni.

Operând cu mitul, imaginea şi simbolul ca instrumente de cunoaştere, omul arhaic, omul religios încearcă şi nu de puţine ori reuşeşte să reprezinte intuiţia sa asupra unităţii cosmosului şi omului purtând deopotiva marca divinului, a ordinii şi înţelesului. Dacă reducţionismul modern a făcut un bine cunoşterii, acela este pregătirea criticii post-moderne , care atacând toate perspectivele, pune în lumină faptul că perspectiva modernă însăşi se năruie atunci când este supusă unei critici sistematice ale propriilor constituente.

Dârâmând autoritatea, că vestigiu al unei lumi patriarhale (religiosul fiind cunstituentă a acestei lumi), ştiinţa însăşi şi discursurile purtând marca ei se uniformizează, se nivelează. În numele ştiinţei se ridică retorici care nu au nimis în comun cu ştiinţificul (decât limbajul poate), care în fapt confirmă poziţia taberei opuse şi la care oameni de ştiiţa redutabili roşesc de jenă. Pe de altă parte avem atitudini că ceea a fizicianului David Bohm care afirmă că este timpul ca în ecuaţia cunoaşterii să fie adus Dumnezeu. Vedem deci că raţiunea, concepută ca un instrument precis, capabil a limpezii lucrurile îşi pierde din credibilitate, căzând ea însăşi sub semnul faptului de a fi „înrobitoare”, „oprimantă”, ca mai altă dată raţiunea derivind din divin. Revoluţiile de emancipare socială, sexuală sau religioasă, efecte ale coborârii ştiinţei în stradă, („descătuşată” deci de propriile rigori) modifică spactaculos morfologia socială a dinamicii universitare, care împreună cu mijloacele media, prinse şi ele în acelaşi curent, sunt determinantele cele mai importante ale noilor atitudini faţă de lume.

Discursul politic, critica socială, emanciparea sexuală, dialectică puterii şi a criticii puterii se amestecă, generând situaţii în care cu greu se mai poate vorbii despre o raţiune a omului, despre societate ca şi cadru ontologic. Argumentele propagandistice actuale ale discursului ştiinţific aşa cum navigheză el în vâltoarea socialului şi în dialectica încleştărilor generate în lupta pentru supremaţia asupra codurilor puterii, sunt mai degrabă tehnologice şi utilitariste. Societatea şi statul, care trebuia să fie răspunzător pentru bunul ei mers, se transformă ele însele spectaculos. Retorica modernităţii dârâmase puterea bisericii, separând-o întâi de stat şi compromiţând-o apoi total prin oglindirea neputinţei acestei instituţii de răspunde nevoilor omului modern. Argumentaţiile desfăşurate împotriva bisericii vor fi folosite adeseori că argumente în demiterea religiosului. Omul modern deacum, obişnuit ca o instituţie să se ocupe cu fiecare problemă a sa, aştepta că problemele sale profunde să fie rezolvate în aceaşi manieră că şi cea a drumurilor desfundate, sau a iluminării stradale.

Într-o lume în care trebuie să se descopună şi să se recompună, asemenea unei maşini, pentru fiecare dintre activitale sale - străine între ele - omul modern devine o entitate cu componente interşanjabile, nevoită să exercite din ce în ce mai des acesta caracteristică a să, până la pierderea complecta a diferenţelor calitative ale aspectelor diverse ale existenţei sale. Generaţii întregi de studenţi şi elevi devin atei, nu ca rezultat al raţionalismului ştiinţific, ci ca moştenitorii ai atitudinilor ateiste sau antiteiste ale părinţilor şi profesorilor. Atitudinea lor secularizată şi secularizantă nu este rezultatul unui demers propriu raţional, a unei opţiuni care să implice puternice fundamente ştiinţifice, ci este efectul unui dat istoric, al unor puternice presiuni sociale şi nu de puţine ori economice.

Astăzi supravieţuiesc o mulţime de discursuri moderne având pretenţia de a fi la zii, printr-o metodologie care s-ar presupune savantă, fie prin inerţia instituţiilor culturale care le mai conferă autoritate, ignorate, contestate şi desuete în aceiaşi măsură că şi cele pe care ele însele le consideră desute, în raport cu valul cultural post-modern, val stârnind un enorm vacarm din care cu mare greutate se poate distinge o voce clară. (Un alt fenomen interesant al modernităţii, ca efect al revoluţiilor şi contestaţiilor de tot felul de tot felul este estabileshment-ul de generaţie şi de conjunctură, atât de puternic astăzi. Contestând establisment-urile mainstreim-urilor culturale şi pretinzând drepturi egale la exprimare, diverse grupuri de vârstă, orientare sexuală, minorităţi de diverse tipuri, tind să ocupe total scena expresiei şi instituţiile care administrează resursele care o fac posibilă.)


MITUL, IMAGINEA ŞI SIMBOLUL CA INSTRUMENTE DE CUNOAŞTERE

MIRCEA ELIADE IN APARAREA ACESTORA

Mitul este capabil să coaguleze realitatea în structuri comprehensibile. Chiar în ziua de azi, la anumite nivele, vechile mituri cârpesc existenţă omului acolo unde încă nu s-a ţesut un petec nou, ajustat la noile mitologii ale zilei sau nu s-a abandonat totul melancoliei nepăsătoare ce se transformă zilnic, tot mai mult, într-o plictiseală entuziastă. Mircea Eliade consideră că este datoria acestei ştiinţe, sau măcar în putinţele ei ca „elucidind conţinutul teoretic al simbolurilor şi al arhetipurilor, dând transparenţă şi coerenţă la ceea ce este aluziv, criptic şi fragmentar”, istoria religiilor ar proceda la o nouă maeutica. Acţionând asupra minţii obstetric, ar aduce la iveală un om nou, mai autentic şi mai complet. Această nouă maeutică l-ar salva pe omul modern de provincialismul sau cultural, de relativismul său istoric şi existenţial. (Images and Symbols pg. 35).

În continua sa polemică cu sistemul freudian, Eliade arată că inconştientul nu este populat doar de monştrii ci acolo locuiesc deasemenea zeiţele, zeii, eroi şi zâne. Cât despre monştrii, ei sunt acolo pentru a ajuta la împlinirea inţierii. (p. 14-15) (Pshihianliza de mai târziu va arăta că subconştientul schizofrenului va participa la un parcurs eroic, intiatic, autoimpus în tentativa de a se vindeca.)  Este de cea mai mare importanţă, spunea Eliade, pentru omul modern să redescopere o întreagă mitologie, dacă nu chiar o teologie încifrată în cele mai obişnuite gesturi ale omului contemporan.(p.18)

La acelaşi lucru se referă si J. Campbell, o altă personalitate contradictorie, care acţionând diferit de Eliade se preocupă de fapt de acelaşi lucru.  El arată că omul nu poate trai fără o mitologie care să cuprindă modelele sale, referenţialii unei existenţe comune, idealurile sale. Campbell spune că poate faptul că această mitologie întârzie să apară se datorează situaţiei în care omul se află prins în radicala translaţie de paradigmă care cu uşurinţă se poate observă. O astfel de tentativă de creere a unei noi mitologii poate fi văzută în ciclul cinematografic Războiul Stelelor ( Lukas şi Spielberg), sub semnul căruia au crescut noile generaţii aderând în mai mică sau mai mare măsură la imaginile-arhetip propuse de acesta. Fiecare temă, fiecare aspect, fiecare categorie a religiousului este analizată şi solicitată din perspectivă tuturor problematicilor, a unghiurilor de vedere, a subiectelor urmând a fi cercetate.

Cu fiecare demers critic, cu fiecare analiză, edeficiul viziunii lui Eliade s-a conturat mai bine, s-a poziţionat mai bine în câmpul problematicii antropologice şi religioase, perspectiva sa teoretică străbătând tot mai mult din distanţa dintre posibil şi real, şi chiar dacă nu a reuşit să pună personal piatra din vârful unghiului, edificiul a rămas acolo ca un spaţiu util - chiar dacă cu utilitate diferită de ceea preconizată de autor - ca un templu ridicat omului, culturii şi spiritului viu. Chiar dacă propunerea lui Eliade nu oferă în final calea ultima, calea adevărată - aşa cum ar mai aştepta cei încă încrezători în adevărurile omului că fiind adevăruri ultime - formaţi la şcoală superstiilor pozitiviste - el oferă imaginea unui univers imaginar şi a unor capacităţi analitice şi hermeneutice excepţionale. Poate că gândirea sa se face vinovată de unele din acuzele care i se aduc ( nu suntem noi chemaţi aici a da verdictul ultim), poate că creştinismul său cosmic este până la urmă o îndepărtare de la doctrină creştină autentică, poate că într-adevăr cantitatea operei sale, multitudinea întreprinderilor sale, a stat în calea unor concluzii finale sau poate Eliade s-a gândit că odată enunţate ar fi definitive şi cunoscând trend-ul cultural în flux s-a temut că va „compromite” întreaga să operă.

Oricum perspectiva sa hermeneutică ramâne ca una din alternativele serioase la critica deconstructivă, la toate formele de reducţionism. Vorbind despre piatra din vârful unghiului, e poate bine să ne amintim de parabola biblică până la capăt: ea zace în praful drumului, aparent fără nici un rost în absenţa arhitectului. Templul nu poate fi încheiat fără ea, iar cei ce ridică templul nu o văd căci logica ei tine de modelul celest al templului.

La întrebarea lui Einstein „Este cosmosul un loc prietenos?” Eliade răspunde: da, este, căci omul primitiv a trăit integral în cosmos, în care a găsit peste tot prezenţa divină. Eliade dă acest răspuns de pe poziţia omului de ştiinţă arătând că acest fapt nu este local, că el se regăseşte în atitudinea generală a omului primitiv, a omului societăţilor tradiţionale. Că nu teama este cea care-l face să considere universul viu, ci faptul că acest univers rezonează la prezenţa divină şi ia parte la legăturile omului cu divinul. Apologia adusă de Mircea Eliade atitudinii arhaice nu este un îndemn la întoarcerea în acele zone de conştiinţă şi atitudine, ci la revalorizarea acelor atitudini şi ontologii.

Preocupându-se încăodată de înţelegerea omului arhaic, omul de astăzi are posibilitatea de a-şi revaloriza şi reconsidera poziţia sa actuală, alterările sale, câştigurile sale. Întorcându-se cu privirea spre zonele originilor, omul acestui sfârşit de mileniu va putea reconsidera atitudinile sale generate de o viziune evoluţionistă lipsită de nuanţe, în care omul primitiv este considerat în general că fiind atât de aproape de animalitate încât actele sale nu pot fi considerate altfel decât prin prisma instinctelor primare. Se ştie foarte bine că atitudinea modernă a omului a generat situaţia planetară actuală : iminenţa unui dezastru ecologic ireparabil ale cărui semne se văd în teribilele tulburări de ecosistem, în greu de imaginatele consecinţe ale împărţirii lumii în zone de supra abundenţă şi zone de teribilă sărăcie şi mizerie. Acestea sunt preţuri de loc mici pentru câştigul de a se fi ajuns la omul considerat şi existând că individualitate, ivit în renaştere şi ajuns la plinătate în timpurile moderne.

Omul modern nu este un punct în evoluţia omului de care trebuie sau se poate fugi, ci este o poziţie care trebuie recâştigată, o poziţie de pe care omul are posibilitatea de a-şi reconsidera existenţa. Evoluţia sa pe dimensiunea culturală îi da acum posibilitatea de a reconsidera întreagul său parcurs cunoscut sau presupus, de a recompune din puralitatea de imagini asupra trecutului o imagine nouă, multidimensională, bogată şi misteriosa, mereu deschisă înţelegerii,dezvăluind astfel perspectiva plurală care i se oferă sau pe care şi-o oferă în viitor. Dacă bogăţia exterioară pe care în mai mică sau mai mare măsură o are nu va fi simetrizată de o bogăţie exterioară omul va deveni ceea ce Mashall McLuhan prevestea: organul de reproducere al maşinii, ipostază de care omul dezontologizat de astăzi este tentat. Aceasta este echivalent cu pierderea libertăţii, cu pierderea a chiar stătutului de care astăzi omul se mândreşte: acela de fiinţă liberă şi conştiientă. Astfel, pe om îl paşte o cădere în timp, intrarea într-un nou ev mediu: un ev mediu digitalizat.

Este deci inevitabil în opinia noastră a considera că opera lui Mircea Eliade este de actualitate, şi este de presupus că ar trebui să ne reîntoarcem la ea mereu aşa cum ne întoarcem la toate marile opere şi texte chiar dacă noi sau el nu am fi români. Existenţa lui în peisajul cultural al lumii nu este o scuză pentru lipsa de opera sau atitudine. Personalităţi de acest gen nu sunt pentru noi garanţii ale apartenenţei la un cerc select şi excepţional la care ne calificăm imediat prin a fi români, ci este o invitaţie, o provocare la fi excepţionali şi nu doar individuali, iar prin aceasta nu numai să se sporească valoarea unui neam ci valoarea însăşi a omului, fiinţă despre care în textele sfinte ni se spune că este invidiată de chiar îngerii.
------------------------------------------------------------------
* Articolul a fost scris in 1999.
** ”We are forced to accept, however, that our relationship to the real is one of belief rather than one of certain knowledge.” Mythologies du XXe siecle, Daniel Dubuisson

                                                                                                                                                                                   Virgil UNTILĂ
                                                                                                                                                                                Kitchener, Canada
---------------------------------------

UNTILĂ Virgil, scriitor şi publicist canadian de origine română. Încercând să aflăm câteva date despre viaţa şi activitatea Domniei Sale, acesta ne-a trimis câteva rânduri, sub titlul „pseudobiografie” în care se descrie într-un mod foarte original şi plastic: „Mi s-a solicitat o autobiografie, iar cei care mă cunosc ştiu că nu este nimic mai străin de mine decât pozele şi biografiile despre sine/mine. Vă asigur că nu sunt vre-un fost. Cred că ceea ce merită ştiut este că am condus revista de cultură „Voci” (revistă de care sunt absolut mândru, a carei apariţii grafice – atât pe internet cât şi în formă  tipărită - se datorează lui Nedi Gavriliu). În  rest, ultimii ani i-am petrecut luptănd cu o afecţiune cardiacă. Poate că ceea ce aş mai putea spune este că am cincizeci şi unu de ani...”

 

MIRCEA ELIADE

 BĂTRÂN ŞI POSTUM

Însemnări de George Anca

                                                                                                                                                            şi câteva scrisori către el 

MIRCEA ELIADE  MOLIPSINDU-I PE EXTREMIŞTI DE NONVIOLENŢĂ

  De ahimsa (nonviolenţă), în România a vorbit, în cunoştinţă de cauză, prima oară, Mircea Eliade, în articole, romane, jurnale şi memorii : “Prima floare care i se oferă acestuia este ahimsa, în sens propriu ea înseamnă non-violenţă” (“Introducere în tantrismul secret”); “Această extraordinară nebunie a Indiei, să iasă neînarmată în faţa tancurilor şi mitralierelor europene”; (în închisoare) “Am fost rugat şi eu să improvizez un curs de istoria religiilor şi să vorbesc despre Gandhi şi mişcarea naţionalistă indiană”; “Şeful Gărzii de Fier alesese calea nonviolenţei”; “Ce revoluţie naţională şi socială, în afară de cea a lui Gandhi, străbătută de duh creştin şi tolstoian – a îndrăznit să-şi facă “propagandă” cerând oamenilor să se apropie de călugări şi să fie în orice clipă aproape de moarte? Semnificaţia revoluţiei pe care o năzuieşte d. Corneliu Codreanu este atât de profund mistică încât succesul ei ar însemna încă odată victoria duhului creştin în Europa”.            Tânărul Eliade consemna “profunda unitate a culturii aborigene indiene şi cea a tradiţiilor populare româneşti”. După Cicerone Poghirc şi Amita Bhose, oarecum protocronist, România-India se citesc şi Mioriţa-ahimsa.             Chiar aşa. Încât am dezvoltat subiectul la Rajsamand (Rajasthan, India), în context internaţional - ahimsa, cu interes nu numai din partea unui musulman din Sri Lanka. Neopunerea la violenţă se asociază şi cu metoda jaină a frăţiei cu toate fiinţele (şi cu animalele), detaşarea ca şi jaină, ori de sol dacic, fiind tulburată de avatarul-nuntă, fostă moarte.            “Mioară, mioară, tu-mi fii surioară”. “Dacă m-or urî/ Şi m-or omorî,/ Vina lor o fi,/ Păcat şi-or plăti”. “Stăpâne, stăpâne,/ Nu mă blestema!/ Nu-i de capul meu,/ Şi-i de capul tău.” “Mică miorea,/ Nu-mi purta grija,/ Iei m-or omorî/ Şi m-or îngropa”. “Surioara mea,/ Semnele tale/ Sunt şi ale mele./ Aseară m-am culcat/ Şi am visat / Că am să mor”.             “Şi, iată, dădu soarele-n deseară,/ Se-mpliniră vorbele mioarei:/ Ciobănaşul de măciucă măciucat/ Lângă-o apă-i aruncat/.../ Mama oasele-aduna/ Şi os cu os lipea,/ Mioara din gură-i sufla/ Şi ciobanul învia./ O, ce somn somnii/ Ca-n aripa morţii!/ Mama-i zicea:/ - Şi acum, mioara mea,/ Nu zăbovi, îndat'/ Dă-te peste cap/ Şi te fă iar fată,/ Ca să-i fii mireasă”.            “Câte fete-n sat la noi,/ Fă-le, doamne, toate oi,/ Şi pe mine-un ciobănaş/ Să le cânt din fluieraş,/ Şi pe mândruliţa mea/ Fă-o, doamne, o mieluşea/.../ Dumnezeu l-a ascultat/ Şi aşa s-a întâmplat/.../ Da' şapte flăcăi din sat,/ Doamne, rău s-a supărat/.../ Către sară să-l prindem,/ Bucăţele să-l tăiem,/ Inima să i-o mâncăm,/ Blestemul să-l dezlegăm,/ Fetele să le luăm/.../ Da' mândra ciobanului/ Pe cei şapte i-auzea/.../ Fugi, stăpâne,/ Că nu-i bine,/ Că vin şapte către tine/ Da' ciobanu se ruga/ Înainte de-al tăia,/ să-l las' să-şi cânte doina/.../ Cei şapte l-o apucat,/ Bucăţele l-o tăiat,/ Inimioara i-o mâncat,/ Blestemul s-o dezlegat/ Şi din turma cea de oi/ Se făcea fete-napoi./ Da' mândra ciobanului/ Nu lua faţa omului./ Pe mormântu lui plângea/ Şi din gură cuvânta:/ Cin' blestemu l-o-mplinit/ Să n-aibă loc pe pământ/ De iubit şi de murit,/ Şi nici traiu de trăit,/ Numa tot de chinuit,/ Cum mă legăn eu în vânt/ Şi-s legată de mormânt”.            “De ce trâmbiţa nu tace,/ Turmă-ntoarce pe dâmboace,/ Pă la strunge turme strânge,/ Pân' ce-şi rupe-un grai şi zâce:/ - Păcurar mic, străinic,/ Auzea numai un pic,/ Cei mai mari o ţânut sfat,/ Când la apă te-o mânat,/ O grea lege că ţi-a dat:/ Să te puşte, să te taie,/ Să te pună-n trei fârtaie,/ Să te taie, să te puşte,/ Să te puie-n trei ţăpuşe./ - Trâmbiţă, trâmbiţulică,/ Sora mea şi sorulică,/ Grăia către păcurari,/ Că, de-or vrea să mă omoare,/ Nu mă-ngroape în pripoare,/ Nici în negru ţintirim,/ De-acolo să nu mai vin,/ Ci în vârful muntelui,/ Sub cruciţa bradului/.../...nănaş mare/ Luceafăr de lângă soare/ Şi luna, soruca lui,/ Din marginea cerului.” 

   MIRCEA ELIADE PROFANAT (1)           

 (Barbizon Hotel, sala „Corrot”). Îmi închei intervenţia cu o poezie dedicată lui Mircea Eliade de Anta Raluca Buzinschi. La ultimul lunch, întrebat dacă sunt transilvănean. (Harvard). Imprimantă biblio. Discuţie indirectă la Faculty Club cu Nicolae Iliescu. (Dorset Hotel, recepţie). Scrisoare din Ann Arbor de la Peter Hook: „Am fost foarte fericit să primesc scrisoarea ta şi să aflu că vizitezi această ţară. E aşa de rău că la New York a trebuit să vii. Fii foarte grijuliu în New York; e plin de lume stranie şi dementizată care e departe dincolo de raţiune, chiar dincolo de raţiunea organizată a fascismului / comunismului / democraţiei etc. Da, sunt mulţi poeţi ai haosului şi violenţei jucându-şi fanteziile în New York. Khabardar! / .../ Cu aceasta îţi trimit o recenzie la o carte a unei prietene românce a mea care trăieşte în New York şi poate  va participa la conferinţă. Ea a scris o carte urmărind cariera lui Mircea Eliade ca fascist şi membru al Gărzii de Fier şi urmaş al lui Nae Ionescu. Are probleme în publicarea cărţii aici. (Ar avea piaţă în România?) Recenzia pe care ţi-o trimit are în ea o parte din materialul cărţii. / Conferinţa ta sper să fie un mare succes şi că rămâi safe în New York”.            (Columbia) Barbara Strosser Miller: Ce părere aveţi de Eliade? – Dar dv. de Heidegger? – Chiar, mereu discut cu prietena mea Stela Karmrish. – Tocmai ea i-a fost prietenă şi lui Eliade. (Butler Library) Imprimante – mai multe titluri de Eliade şi eliadologie ca la Harvard. Modă, doctorate (plătite), politică à rebours Hinduism, Fascism and Gandhism: a guide to every intelligent Indian de V.T. Rajshekar, 1985. Fascinationformer aestetik og medier under fascismen og i socialstaten de bent Fausing, 1977; Yeats, Ireland, and Fascism de Elizabeth Cullingford, 1981; Borgese e il fascismo de Fernando Mezzeti, 1978; L’Italia di Ezra Pound de Niccolo Zapponi, 1976;  The genealogy of demons: anti-Semitism, fascism and the myths of Ezra Pound de Robert Casilo, 1988; Faust und Faschismus: Th. Manns Doktor Faustus und A. Doblins November 1918  als erillitererisel Auseinandersetzung mit Deutschland de Arnold Busch, 1984; Montale’s anti-fascist poetry from Ossi di seppia to the postwar years de Jarel M. Becker, 1982 etc.(O.N.U. / res. pe 5th Ave.) Dr. Titus Podea: unii văd în Eliade pe filosoful filosofilor, ceea ce deranjează pe alţii. Se speculează „perioada neagră” din viaţa sa despre care însuşi a vorbit în treacăt. În afara contextului propriu-zis, i se impută a fi sancţionat religios, prin mistica indiană, ritualul cuiburilor. Am văzut scrisoarea lui Cezar Petrescu adresată regelui de a-l elibera pe Eliade care fusese internat la prima presiune asupra Gărzii de Fier. Nu cred că Eliade a fost fascist, nici contaminat profund.(Restaurant italian în New York). Adriana Berger: I-am fost asistentă lui Eliade. Iar după moarte îl declaraţi fascist, sunteţi împotriva lui. Da.(Middmanhattan Library). Dr. Vladimir Vertsman (în engleză, după conversaţia în română): în orice bun e şi rău, în orice rău e şi bun. (Româneşte): o fi fost şi ea, nu ştiu, oricum patru persoane au susţinut ca oasele lui Mircea Eliade să fie trimise în România.            (Bucureşti, Aula ASE, conferinţa ABIR). Cred că Eliade s-a incinerat nu din vreo afinitate hindusă, ci pentru a nu-i fi profanate oasele postum. 

 Mircea Eliade profanat (2)    

         Flash back. (Delhi, 1979, ianuarie). Bursierul îmi arată recomandarea, în ce-l privea, către Sorbona din partea lui Mircea Eliade. În 1983, savantul ne-a scris la amândoi în acelaşi plic – avea să-i trimită vizitatorului bilet de avion „Air France” (nu zburase niciodată, venise în India cu autobuzul – de la Paris – de-a lungul mai multor săptămâni, spunea). De la venire la plecare, recomandatul îşi negase epistolar recomandatorul – nu-mi dădeam seama a fi având de a face cu un sindrom la el acasă pe trei continente – ceva pe-o temă inventată în genul cine ştie mai multă Indie (de la Tucci la Huxley, recunoaşterea i se părea în plus). O anume „supărare” indiană pe Eliade, la replica Iubirea nu moare semnată de Maitreyi Devi, relativizată şi-ntr-un program al Academiei „Eminescu” – de faţă cu „observatori” din mai multe ţări pe care acum aproape că-i suspectez – în special prin comentariile profesorului „Tagore” Sisir Kumar Das. Recomandarea aceea manuscrisă văzută în căldura iernii indiene, pe un drum de la Atlantic la Gange, ţinea încă, în ochii mei, de sacru, în ai primitorului, poate, de profan.            (Lisabona, septembrie 1990). Epuizat? Şi din expoziţia inter-congresului de antropologie lipseşte. Cumva compensatoriu, cataloagele bibliotecii naţionale au multe titluri, în portugheză, de Eliade, inclusiv studiul despre Camoens şi Eminescu (amărăciune că la secţiunea traducerilor din poetul naţional lusitan lipseşte orice menţiune a versiunilor româneşti – de câte ori n-auzisem în India glorificate limbile în care, de exemplu, Prem Chand fusese tradus, neştiindu-se de transpunerile în limba română). Portughezii, îmi spune Daniel Perdigao, n-ar şti că Eliade e român. Lui Salazar nu i-ar fi plăcut cartea scrisă despre el  – şi românistul se lansează în amănunte despre dictator (ţinea pe biroul său două fotografii: a lui Mussolini şi a lui Codreanu). A venit vorba atât de puţin despre Eliade, dar o tăcere dedicată – au intervenit destui vorbitori la masa rotundă asupra antropologiei revoluţiei române, printre care şi dr. Catherine Lutard, care-i citise toate romanele (primise şi notă mică la un examen pentru că le preferase tratatelor prescrise în programa universităţii din Bordeaux).            (New York, octombrie 1990). Discutăm, deci, despre Eliade. Nu despre savant, nu despre scriitor, aparent despre român, adică, doamnă Berger, despre „legionar”. Nu mai discutăm. Zucchini calabrezi, bravo, Peter, alegi la fel, îţi dai seama că ne-ai mixat cam nepotrivit, filosoful Zisk n-a scos mai nici un cuvânt, i-am dat poeme indiene, iar doamnei o groază  de tăieturi din ziare – averea mea documentară – , primiţi de toate, de rău şi iar de rău despre România, din România, nimic despre Eliade, nici de rău, nici de bine. Cam asta mi-era psihologia, pe necitite. Nu din comoditate ignorantă. Doar „Literary Times” se deschisese, ultimul număr, cu un comentariu la memoriile lui Eliade. Anume perplexitate şi a naivei mândrii româneşti.            (Bucureşti, noiembrie 1990). Societatea de etnologie din România programase o comunicare despre tipologia aşezării vlahilor balcanici, după care preşedintele Romulus Vulcănescu a anunţat un subiect care „ne interesează pe toţi”. Nu-i spusesem despre ce aveam de gând să vorbesc. În America simţisem ceva ca o frică. Am enunţat lucrurile fără comentarii proprii, obsedat de o obiectivitate afişată de partea cealaltă, probabil a unei mode. Citisem datele diferitelor servicii secrete, mai ales engleze, antologate de doamna Berger în textul ei (mi-a spus că nu e de acord cu publicarea în România; de altfel, ani de zile a circulat un asemenea dosar în România).

     

 SCRISORI DE LA MIRCEA ELIADE

 

 26 Aprilie 1970


Domnule Gheorghe Anca,

 Mulţumiri pentru scrisoarea din 4 Aprilie. Am scris chiar acum editorului Payot să vă trimită un exemplar din De Zalmoxis à Gengis-Khan. Nu ştiu în ce măsură v-aş putea fi de ajutor. Numai Dstră puteţi judeca dacă “Zalmoxis” merită să inspire o tragedie. Cunoaşteţi studiul lui Eugen Todoran “Mitul lui Zalmoxis în teatrul lui Lucian Blaga” (Folclor Literar, Timişoara, 1969, pp. 25-38)?
 Cu cele mai bune urări de bine,
al Dstră
 

 

 15 Aprilie 1973


Stimate Domnule Anca,


Îmi cer iertare că răspund cu întârziere la scrisoarea Dtale din 28 Martie, dar am avut mai multe „dead-lines” care mi-au blocat corespondenţa cam două săptămâni. Îmi pare rău că tocmai anul acesta nu ne vom opri la Roma – în orice caz nu înainte de Septembrie (când s-ar putea, dar încă nu sunt sigur). După întoarcerea din Finlanda, vom fi la Paris toată luna Septembrie. Poate te repezi Dta. Dacă reuşeşti să-ţi prelungeşti şederea...
Din păcate, n-am primit cele două cărţi. (Uneori, pachetele întârzie 2-3 luni, alteori se rătăcesc. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu multe din cărţile pe care le trimit personal, de aici. Foarte puţine ajung în ţară. M-am resemnat să le repatriez anonim, prin edituri sau librării. Dar câtă bătaie de cap. Inutilă şi umilitoare!...).
De la C.(onstantin) Noica n-am mai avut veşti din Ianuarie. În direct, am aflat că astă iarnă ar fi suferit- dar nu ştiu de ce. Sper că e, acum, restabilit. I-am scris din nou.
În speranţa că ne-am putea totuşi întâlni la Paris, şi cu urări de bine (şi noroc!)
Al Dtale

 

 12 Jan. 1978

Stimate Dle Anca,

 Răspund cu întârziere la cele trei scrisori ale Dtale, şi te rog să mă ierţi că răspund în grabă. Am avut un an greu: sora soţiei mele s-a stins, de cancer, la Paris, după multe luni de inutile chinuri. Am venit târziu, şi obosiţi, la Chicago – unde mă aşteptau cursuri, seminarii, etc.
 Îţi voi trimite mai multe cărţi de-ale mele, în …. …… pentru biblioteca Universităţii. Dar nu dispun de o bibliografie completă a scrierilor mele indianistice. Se găseşte la Biblioteca Myts & Symbols. Studies in Honor of Mircea Eliade (Chicago, University Presse 1969): conţine o bibliografie sumară, dar totuşi utilă.
 Îţi urez succes în proiectele Dtale. Nu conta, totuşi, pe numele meu. Sunt din nou persona non grata în România – şi nu vreau să încurajez confuziile.
 Îţi voi trimite, îndată ce vor apare (în Martie): 1) Cahier: …..: Mircea Eliade (aproape 400 de pagini, cu bibliografía tuturor traducerilor din cărţile mele; 2) L’epreuve de labirinthe: Entretiens avec Mircea Eliade. S-au publicat încă două cărţi despre Mircea Eliade în toamna aceasta şi altele (trei) sunt sub tipar. Dar nu toate sunt interesante!...
Îţi urez, Dale şi familiei, un An Nou fericit şi spornic.
  Al Dtale

 

 11 Jan. 1979

Dragă Domnule Anca,
 
Mulţumiri pentru scrisoare şi pentru 10 Indian Poems. Mă bucur că ţi-a ajuns cu bine Le Cahier Mircea Eliade. Înţeleg, însă, că n-ai primit celelalte cărţi, trimise de aici, cu multe luni în urmă (cred, în Mai-Iunie 1978!). mai fac o încercare: expediex mîine prin poşta aeriană Myths, Rites, Symbol: a Mircea Eliade Reader (2 vol.).
 Privitor la proiectul Dtale – un număr “indian” al revistei Zamolxis – ai uitat că Zamolxis şi-a încetat apariţia în… 1943!
 Ar fi minunat dacă ai ……….. versiunile sanscrită şi vernacular ale Scrisorii I. Poate găseşti vreo subvenţie, în India sau… România.
 Din păcate, criza Universităţilor americane a redus considerabil posibilităţile de o “teaching position in Humanities”.
 Urez, soţiei şi Dtale, mult noroc şi sănătate – şi succes!
 Cu cele mai bune sentimente
al Dtale

 


Paris, 19 Sept. ’980


Stimată Doamnă,
Stimate Dle Anca,

Din scrisoarea către Becescu veţi afla de ce nu pot scrie decât câteva rânduri. Sper că biletul de avion va uşura obţinerea titlului de voing dela Ambasada Franţei.
 Vom fi la Chicago la 5 Oct. Nu vă supăraţi dacă voi răspunde ........ la eventuala scrisoare pe care o voi primi. Sper că într-o zi voi putea scrie cu mai puţine eforturi.
 Cu cele mai bune sentimente, al Dtale sincer

 

P.S. Mulţumesc fetiţei pentru scrisoare şi pentru desen!

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971