Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu
PAGINA INTAI

CONCLUZIA DOSARULUI „DE LA MIERCUREA NEAGRĂ LA ZILELE NEGRE”:ANUL NEGRU AL ROMÂNIEI

 

PRINTR-O ASEMENEA CONCLUZIE, EVIDENT FAPTUL CĂ ÎNCHIDEM DOSARUL DE MAI ÎNAINTE DESCHIZÂND UNUL CU ACEST TITLU PE CARE ÎL REPETĂM:
          ANUL NEGRU AL ROMÂNIEI

 

 

 

 

UN COMENTARIU DE ULTIMA ORĂ
                               Primit de la Prof. dr. Viorel ROMAN
                                              Universitatea din Bremen



Angela Merkel: „STATELE INSOLVENTE IŞI VOR PIERDE SUVERANITATEA, fiind  forţate să accepte o guvernare externă care le va decide politica  economică …”

Citez din articolul în care Angela Merkel propune ca ţările membre UE care fac excese bugetare să-şi piardă suveranitatea:
Pentru a evita repetarea situatiei cand Germania a fost nevoita sa  plateasca pentru excesele bugetare ale Greciei, cancelarul german  Angela Merkel pregăteşte un set de reguli care ar legifera procesul de  intrare in insolvenţă a ţărilor din zona Euro care se confruntă cu  probleme bugetare. Publicatia germana Spiegel consideră că acest plan va întâmpina o rezistenţă politică  considerabila in randul politicienilor europeni.
Tot azi, Consiliul ministrilor de Finante din Uniunea Europeana  (Ecofin) a hotarat sa declanşeze procedura de deficit excesiv  împotriva Bulgariei, în vederea reducerii acestuia sub limita de 3%  admisa de Pactul de Stabilitate şi Crestere. O decizie similară a fost  luata şi in cazul Danemarcei, Ciprului si Finlandei.
Setul de reguli propus de Angela Merkel urmareste ca, în cazul  insolvenţei efective a unui stat din zona Euro, partea principală a  eforturilor de redresare a situaţiei şi consecinţele negative să  revină statului în cauză ţi investitorilor care au cumparat  obligaţiunile statului respectiv.
Investitorii vor trebui sa accepte faptul ca pierd un procent din  sumele investite în obligaţiunile statelor insolvente, iar statele  insolvente vor fi forţate să accepte o guvernare externă care le va  decide politica economică. In acest fel, Germania urmareşte ca statele  din zona Euro care nu işi rezolvă problemele legate de deficitele  bugetare să-şi piarda efectiv suveranitatea.
Ministrul german de Finante, Wolfgang Schauble, a susţinut planul  propus de Angela Merkel şi a declarat pentru Spiegel ca “trebuie sa  facem in aşa fel ca, în situaţii extreme, statele să poată fi  declarate insolvente fara a pune zona Euro in pericol”.

Comentariu succesiv:
Nu stiu daca se va aproba, insa in caz ca da, consider România  încadrabila in categoria statelor cărora li se va impune o conducere  externa. Dar poate ca asta şi urmăresc cei din conducerea actuală a  ţării: PARLAMENTUL si GUVERNUL Romaniei, marionete ale PĂPUŞARILOR planetari.
DATORIA totală a ROMÂNIEI: peste 86.000.000.000 (86 MILIARDE EURO)

 Am fi putut hrăni toată Germania, dar dăm  de mâncare la
              doar un sfert de Românie

Distrugerea AGRICULTURIIe ste un element esential al planului ROMÂNIA IN COLAPS. Cum se leaga lucrurile: conditiile aderarii Romaniei la UE, refuzul  guvernarii de a pregati un plan anti-criza, motivele reale ale  acordului de împrumut cu FMI şi iminentele masive mişcări de stradă,
Romania nu mai  are pârghii şi instrumente sa implementeze strategii …SE VINDE TOT, suntem intr-un PROGRAM DE DEZINTEGRARE NATIONALA  DIRIJAT DIN AFARA. Ce găsim cel mai des pe străzile oraşelor româneşti? FARMACII, BANCI,  CARCIUMI, CASE DE AMANET, JOCURI DE NOROC …
Ambasadorul SUA la Bucuresti, MARK GITENSTEIN, recomanda romanilor sa  inlocuiasca expresia “Asta e viata” cu motto-ul lui Barack Obama „YES,  WE CAN”, în vreme ce Basescu identifică în  CSAT, printre ameninţările la adresa SIGURANTEI  NAŢIONALE: presa, radicalizarea religioasa, terorismul cibernetic,  propaganda in mediul virtual, pandemiile şi tot felul de alte piste false, iar guvernul îi obligă pe ţăranii din pieţe să aibă case de marcat şi pe zilierii agricoli să plătească taxe, ca şi cum şi-ar face un program din alungarea oricărei iniţiative de producţie agricolă.
                                                                                                                                     Viorel ROMAN


Ţinînd seama de precizări  precum cele de mai sus, considerăm şi mai îndreptăţită afirmaţia din titlul care urmează, şi cu care ne pregătisem să începem această pagină:


 Prof.univ.dr.ing. MIHAI BERCA


                                    ROMÂNIA POATE DISPĂREA

                            CA NAŢIUNE ŞI STAT


Moto:

Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de 100 de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat niciun cataclism între timp. Şi deodată statele acestea pier, dispar în istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile, şi sunt înghiţiţi de popoarele vecine”.

Mircea Eliade - Vremea nr. 505, 19.sept. 1937, p.3


    De la început oricine ar putea să contrazică acest moto. Afirmând că România se află aici în spaţiul carpato-dunărean de când un soldat ţâfnos şi iubăreţ din armatele romane a făcut dragoste cu o frumoasă reprezentantă a dacilor, rezultând primul român. De când au apărut aceşti rumâni, cum îi denumea Grigore Ureche în „Letopiseţul Moldovei” ...”oricâţi se află ei în ţara ungurească şi în Ardeal şi de la Maramureşu de la un loc suratu cu moldovenii şi toţi de la Rom (Roma) se trag”.

Ureche nu poate denumi deci un stat românesc, el precizează ca şi cronicar al Moldovei că şi românii sunt peste tot în teritoriile cunoscute, că se trag de la Roma, dovadă fiind latinitatea limbii române, dar nu au fost niciodată uniţi într-un stat românesc până în 1918 când s-a creat „statul naţional român” aşa cum trebuia poate să fie cu 1000 de ani înainte de a se naşte. Semnalele formării statului naţional fuseseră deja date de mica unire din 1859 când Moldova şi România îşi aleg acelaşi domn, pe Alexandru Ioan Cuza. Am putea spune că de-abia atunci şi sub coordonarea lui Kogălniceanu au început reformele pentru formarea unui stat românesc real.

Aduceţi-vă aminte, dragi cititori, cum a fost tratat Cuza de către politicienii vremii, câtă înverşunare, venin, conspiraţie şi şantaj s-au revărsat asupra lui, fiind obligat să abdice. Încă de atunci s-a născut cunoscutul postulat românesc: „Orice român care face cu adevărat ceva pentru România trebuie alungat sau distrus”. Politicienii au decis atunci ca ţara să fie închinată Apusului, şi astfel a fost invitat în ţară Carol din familia Hohenzolern. Devenise de-acum clar că nici românii din vremea aceea, ca de altminteri toţi politicienii de atunci şi până în prezent nu s-au dovedit vrednici să formeze şi să conducă un „stat naţional român”. Din fericire pentru fragedul stat român Carol s-a dovedit un principe mai priceput şi mai gospodar decât orice politician român. El a fost primul care a dat ţării o constituţie după modelul celei belgiene la 11 iunie 1866. Era prima dată când românilor li se spunea printr-o lege de bază a ţării că „oamenii sunt liberi şi egali în faţa legii”, legile fiind alcătuite ca şi astăzi de cele două camere, deputaţi şi senatori, aleşi, fireşte, prin vot liber. Genialul I.L. Caragiale născut în 1952, a trăit şi a creat exact în perioada înfiripării democraţiei parlamentare. Se ştie că ţara a fost guvernată predominant de PNL, dar au mai fost pe la guvernare şi PNC şi PND, aşadar cam aceleaşi partide care în mod „à la Caragiale” au condus România şi în vremurile de acum. Şi cum a fost această democraţie ne spune chiar excelentul om Caragiale în „O scrisoare pierdută”:


Farfuridi (grav): Ne ducem, dar gândeşte-te, stimabile, că suntem membrii ai aceluiaşi partid .... cum ziceam adineaori amicului Bînzovenescu. „Trădare să fie (cu oarecare emoţie) dacă o cer interesele partidului, dar să o ştim şi noi.... De aceea eu întotdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea (cu intenţie) dar urăsc pe trădători ...”


    România a avut parte în politică de foarte mulţi trădători. Moartea lui Ion Luca Caragiale în Germania a Schöneberg, atât de subită, pare a fi şi ea actul unei trădări. Să nu uităm că satira, cuvintele ascuţite ale lui Caragiale erau mai mortale decât gloanţele.


    Ce se întâmplă acum în politica românească seamănă până  la confundare cu ceea ce se întâmpla înainte de primul război mondial (conform lui Caragiale), dar şi înainte de al doilea zărboi mondial, conform lui Eliade şi Mareşalului Antonescu. Graţie Hozenzolernilor, armata a fost pregătită şi România s-a trezit în 1918 cu adevărat „stat naţional suveran” dar cu o clasă politică despre care Mircea Eliade spunea: „Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la Unire. Anii pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc, de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, de bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc. Oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd... instinctul statal s-a stins”.... etc. Mircea Eliade ştia bine ce scrie în acel moment. El ştia bine ca mulţi intelectuali de elită, unii care s-au jertfit inutil pentru interesul naţional, că însăşi elita politică era deranjată în fărădelegile ei de „UN PUTERNIC STAT NAŢIONAL ROMÂN” şi la fel de deranjate erau şi unele puteri străine, şi mai ales minorităţi conlocuitoare, căci la sfârşit Eliade încheie: „Că piloţi orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor, puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că niciun om politic român de la 1918 încoace n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un STAT. Şi asta este destul ca să începi să plângi.”

    Confirmarea celor scrise de Mircea Eliade, ca şi concluziile lui se regăsesc într-un limbaj chiar mai dur 5 ani mai târziu într-o scrisoare pe care Ion Antonescu o trimite lui C.I.C. Brătianu la 29 octombrie 1942. Cităm: „Ce reprezentaţi în această ţară, dumnavoastră, toţi foşti oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?” Şi în continuare: „Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiind şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale exercitată direct şi indirect de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.” Şi mai departe: „Pentru a vă uşura munca vă reamintesc, domnule Brătianu, că împreună cu Dl. Maniu v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament de ´incapacitate´, ´tâlhărie´, ´falsificări´, ´călcarea legilor şi Constituţiei´, ´luări de comisioane la toate furniturile statului´; traficările de influenţă practicate de partizanii, deputaţii, miniştri şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiuitoare; scandalurile cu contingenturile, cu grâul britanic, modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum aţi profitat de ea, risipa avutului public, concesionările onerose ale bunurilor statului, demagogie, incorectitudine civică, etc., şi multe altele.

Citând aceste lucruri în deplină cunoştinţă de cauză, Antonescu nu ar fi putut scrie altceva.

    Să nu uităm că Antonescu a scris aceste rânduri după ce statul naţional român începuse să se dezmembreze, teritoriile de dincolo de Prut fuseseră deja cedate sub presiunea Germaniei, şi ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov (cunoscut şi sub denumirea de pactul Stalin-Hitler amândoi prezenţi la semnarea lui la Moscova la 23 august 1939). Acest pact, de un cinism rar, a condus ulterior la sfârşitul războiului, la apariţia cortinei de fier şi a celui mai îndelungat război rece din istoria Europei, şi poate a lumii.

Politicienii români de atunci n-au schiţat niciun gest în apărarea statului naţional, obligându-l pe Antonescu, devenit conducătorului statului (prim-ministru) din 4 septembrie 1940 şi până la 23 august 1944 să intre în război contra ruşilor. Antonescu a fost apoi ucis la Jilava la 17 mai 1946.

    El a fost acela care a dat ordinul: „Ostaşi, vă ordon să treceţi Prutul!” Şi asta pentru că Hitler îi promisese recedarea teritoriilor desprinse de statul naţional începând aşa-numitul „război sfânt, anticomunist, drept şi naţional.”

    Statul naţional nu mai era însă, iar în timpul războiului trupul lui a fost sfârtecat fiind indecis şi fără o orientare politică clară, neştiind de partea cui să lupte. Cert este faptul că inclusiv Antonescu s-a comportat ca şi politicienii, ezitant, dictator şi netolerant cu minorităţile conaţionale care împânziseră ca şi azi aparatul administrativ al statului. În testamentul său redactat de Radu Mihai Crişan, Antonescu atrage atenţia că dispariţia statului naţional vine exact de aici, el având o toleranţă aproape de „0”  faţă de intrarea „străinilor” în guvernare. Vom reveni asupra acestei atitudini mai târziu în lucrarea noastră. Oricum, reţinem faptul că românii n-au fost uniţi în faţa dictaturilor nici în momentele cele mai grele. Maniu, sperând că scapă, a avut o atitudine jignitoare ca martor în procesul lui Antonescu.

    A venit apoi dictatura comunistă. Despre care pot să spun doar următoarele: La începuturile comunismului, fără sprijinul direct al „românului de rând”, instalarea comunismului n-ar fi fost posibilă, mai ales în această formă dramatică ca cea pe care am trăit-o. Fac parte din acea generaţie, născută în timpul celui de-al doilea război mondial, şi care am trăit direct aceste evenimente. Fără trădările de atunci ale unor leaderi politici, şi mai ales fără trădările unor marcanţi leaderi politici aparţinînd minorităţilor, comunismul ar fi avut altă faţă, deşi tot comunism s-ar fi numit. Cel care mi-a omorât propria mea mamă în vârstă de 29 de ani era proaspăt comunist, recrutat însă din gaşca legionară locală, iar urmaşii lui de astăzi sunt în zonă mari reprezentanţi ai actualei puteri şi ai actualului stil de capitalism.

În ciuda marilor valori intelectuale care au fost în egală măsură distruse de capitalismul de dinainte, de război, de comunism, sau de actuala turbonebunie capitalistă din România, non-valoarea umană s-a perpetuat mai bine decât valorile autentice, mai ales în politică şi administraţie, generând situaţii în care România n-a putut fi reprezentată în forurile europene şi nu şi-a putut conserva decât cel puţin un renume de „stat second-hand”, aşa după cum foarte frecvent afirmă azi actualul preşedinte Băsescu, fireşte şi el tot un preşedinte de mîna a doua, a treia. Există şi câteva excepţii notabile, cum ar fi Nicolae Titulescu şi poate şi alţii, dar prea puţini, pentru a da României un calificativ mai bun.

    Relaţiile interumane ale românilor au fost întotdeauna catastrofale, în perioada comunistă ele au devenit însă morbide. Deşi în general românilor nu le este frică de moarte, lucru demonstrat de exploziile teroriste din Spania unde a doua zi după explozii românii au fost primii şi singurii care s-au urcat în trenurile morţii pentru a merge la muncă, comunismul a reuşit o asemenea îndobitocire a oamenilor încât fiecare dintre ei, în speranţa că îşi va păstra un avantaj material, fie el şi mediocru, şi-a trădat părinţii, rudele, vecinii, şi nu atât pentru a se hrăni sau a avansa într-o carieră, cât pur şi simplu din plăcerea de a folosi o cale josnică pentru a se considera cineva în condiţii în care el, românul de rând, ştie bine că valorile româneşti, cele care au oarecare ţinută şi verticalitate au fost în permanenţă dispreţuite în toată istoria României, dar mai ales în epoca postcomunistă. De altminteri, actualul preşedinte, nu ezită să-şi arate şi să demonstreze ostentativ dispreţul faţă de intelectuali, deşi a încercat să şi-i apropie cândva. Unul dintre ei a fost chiar Andrei Pleşu. Mai ales după experienţa sa pe la Cotroceni, Pleşu recunoaşte fenomenul de dizolvare statală afirmând: „Neajunsurile şi rănile unui popor care nu a înţeles că excesul de adaptare (la rău) nu este un fel de supravieţuire, el, excesul acesta este o modalitate sigură de autodizolvare.” Cunoscând bine mentalitatea poporului român, el, Pleşu, afirmă că nu este un pesimist dar „am şanse minime să mă găsească în viaţă la mult aşteptata schimbare de mentalitate a conaţionalilor noştri.” (Extras din ziarul Adevărul).

    Tot Pleşu atrage atenţia că lipsa de valoare umană a ocupat centrul interesului naţional iar valorile au fost împinse spre periferie sau eliminate. Acesta este şi motivul pentru care „aşa-numitele elite politice de azi nu sunt altceva decât ´elemente ale periferiei´ plasate în centru.” În fond, spune el, „periferia este peste tot”, nu mai există un centru real şi credibil. Deci toată lumea  este marginalizată.

    Nici Pleşu nu dispune de reţete grandioase ale vindecării naţiunii, spunând: „N-am argumente solide - cel puţin deocamdată - pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic, ale unei populaţii risipite interior, sleită de lipsuri, hărţuită de tot felul de ´zbierători şi dibaci´ preocupaţi de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricât m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb  dacă nu oblăjim în fibra noastră un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice a unei ´moşteniri de nenoroc´ cum spunea cândva Iorga” (Dilema veche).

    Aşadar, obsesia disoluţiei naţionale şi statale îl preocupă şi pe Pleşu, aşa cum i-a preocupat şi pe Mircea Eliade, Antonescu, Iorga şi mulţi alţii.

    Un comportament aparte în privinţa atitudinii faţă de români l-a avut Emil Cioran, care însă condamna românii mai ales pentru atitudinea lor subeternă, şi, fără să fiu de acord cu limbajul său, mă simt obligat să-l citez printr-un pasaj din „La tentation d'exister” publicat în 1956 la Paris:

„.... Cum poţi să fii român? - Era o întrebare la care nu puteam să răspund decât printr-o durere de fiecare clipă urându-i pe ai mei, urându-mi ţara şi ţăranii ei atemporali îndrăgostiţi de toropeală şi crăpând de stupizenie. Mă ruşinam că mă trag din ei, îi renegam, refuzam să accept subeternitatea lor, certitudinile lor de larve osificate, visarea lor geologică. În zadar le căutam pe chip frământări sau semnele revoltei. În ei, vai, murea încet maimuţa. La drept vorbind, nu aparţineam oare regnului mineral? Neştiind cum să-i scutur, cum să-i însufleţesc, îmi trece prin minte să-i extermin. Dar nu poţi masacra pietrele”.

    Acest text din perioada de tinereţe a lui Cioran, care ulterior l-a şi regretat, a fost aspru criticat de regimul comunist şi oameni de seamă ca Nechifor Crainic sau chiar Al. Paleologu, care a avut însă şansa să nu i se publice articolul scris în puşcărie. Singurul lucru de subliniat este „subeternitatea” care conduce spre aceeaşi concluzie a disoluţiei naţionale, tocmai datorită faptului că românii nu au în ei „freamătul revoltei împotriva dictaturilor şi a propriilor lor neîmpliniri”. Ca şi Columna lui Traian, suntem unde am fost şi rămânem unde suntem (Antonescu). Ideea aceasta a încremenirii neamului, a lipsei de progres şi dezvoltare bazată pe dezvoltarea subvalorii politice, reiese şi din alte texte ale lui Cioran. Căci subnutriţia poporului conduce sau la pietrificarea lui, sau la revoltă. Ori, se vede clar că românii au ales  reducerea metabolismului naţional până la împietrire, ceea ce convine de minune guvernelor actuale şi marelui Băsescu în mod special.

    Este interesant să vedem în continuare de ce România nu are nicio şansă să rămână o naţiune unită şi să aibă un viitor propriu. Nu cred foarte tare în teoriile conspiraţiei, dar cred că din toate relele pământului câte ceva a fost preluat în fiinţa naţională şi speculat de către alţii  pentru a ne slăbi ceea ce noi numim „statul naţional” condus astăzi de un guvern umilit şi de un preşedinte total erodat de vicii greu de pus pe hârtie.

    CORUPŢIA. Între cele două războaie corupţia a fost întruchipată de Carol al II-lea, care face posibilă apariţia degringoladei politice interbelice în România (Gabriel Liiceanu - Despre minciună). Aceste evenimente au creat de altminteri şi conflictele dintre casa regală şi Antonescu. Despre corupţia în comunism nu mai vorbim pentru că pe atunci mai toţi românii furau echitabil unii de la alţii, iar statul îi fura echitabil pe toţi, în beneficiul dictatorului şi a servituţii lui. Corupţia comunistă ar fi putut fi întreruptă de o revoluţie fie ea şi mai puţin sângeroasă, aşa cum s-a întâmplat în celelalte ţări europene, dacă ea, revoluţia, ar fi fost dusă la bun sfârşit şi conform  principiului machiavelic al răpunerii răului suprem, ar fi fost necesar acel act de pedepsire a celor care au creat corupţia comunistă ajunsă la paroxism în ajunul revoluţiei. Cu teama în sân şi-au aşteptat servanţii şi agenţii majori ai corupţiei „pedeapsa” pe care o meritau. Şi ştiau acest lucru. Cei care au luat puterea după revoluţie s-au grăbit în mod nejustificat să „omoare Tiranul” dar nu să pedepsească corupţii şi constructorii Răului cel mai Rău (R2). În aceste condiţii, atât Liiceanu cât şi alţi intelectuali vorbesc despre un fenomen groaznic, acela al „furării revoluţiei”. România este, în fond, singura ţară din toate câte au trecut de la comunism spre alte zone necomuniste care nici până în ziua de astăzi nu a condamnat comunismul. Dimpotrivă, nepedepsiţii revoluţiei furate au scos capul, au prins curaj, şi dispunând de mulţi bani prin practicarea corupţiei comuniste au pus mâna pe partide şi pe noile posturi administrative în toate guvernele postdecembriste. Corupţia s-a reinstaurat imediat, direct la vârful puterii, minciuna a redevenit repede instrument de stat şi politică a puterii, iar statul a devenit un „STAT SPÂN” (Liiceanu - Despre minciună). Se prefigurează deci o nouă dictatură datorită revoluţiei ratate . Acest fenomen s-a putut întâmpla uşor în România din cauza acceptării de către puteri ca America, Franţa, Germania, etc. a nefinalizării revoluţiei, întocmai pentru a se creia acolo un stat slab, capabil oricând să fie dezmembrat, şi negociat pentru interese regionale ale marilor puteri. (Vezi şi cazul Iugoslaviei). Că este aşa o dovedeşte faptul că oricâtă corupţie există, principele cunoscut în popor ca Harap-Alb (din nou Liiceanu) a fost şi el confiscat, şi nu va mai apărea probabil decât atunci când puterile lumii vor permite „o nouă revoluţie” care să finalizeze pe cea neterminată şi furată. Ea va fi finalizată, repet, dacă ni s-ar permite decizii în spaţiul românesc de către oameni responsabili. Corupţia a ajuns deja în faza ei ultimă. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, şi poporului i se va servi în continuare SPÂNUL pe post de Harap-Alb, atunci corupţia începută şi dezvoltată atât de mult la vârful puterii va conduce nemijlocit la moartea socială, la disoluţia instituţiilor deja aflate în moarte clinică şi la dispariţia statului naţional.

    Algoritmul prin care s-a planificat şi se derulează distrugerea statului prin dezvoltarea şi amplificarea corupţiei a început încă din anul 1990, şi anume:

-    Se fură pe scheme şi inginerii de tip piramidal. Cei care au furat atunci au fost tot agenţi ieşiţi din burta lui Ceauşescu şi care au format apoi elita societăţii „oamenilor de afaceri”.

-    Următorul pas al algoritmului prezent mai ales în anii 1996-2000 a fost acela al marilor comisioane şi furturi generate de privatizări, în care retrocedările de terenuri au jucat un rol important. Au fost împroprietăriţi nu numai cei îndreptăţiţi ci şi mulţi alţii, unii chiar străini de ţară. În felul acesta, bunul naţional furat a sărăcit statul şi ţara cu circa 1 milion hectare, suprafeţe care până atunci erau exclusiv ale statului. Furtul major a fost dublat de furturile CAP-urilor, IAS-urilor cât şi a numeroaselor întreprinderi mai mici şi eficace din domeniul industriei petrolului, chimiei, metalurgiei, etc. Se nasc totodată şi marii industriaşi ai ţării, cei mai mulţi societăţi străine care niciodată nu şi-au respectat contractele încheiate, statul sărăcind în continuare. Nimeni n-a fost vinovat şi nimeni n-a fost pedepsit pentru aceasta, nepedepsiţii fiind aceia care au fentat pedeapsa şi după revoluţie.

-    Urmează marile privatizări (bănci, petrol, gaze, curent electric) derulate mai ales în perioada 2000-2004, asociate cu retrocedări şi derogări masive de la plata taxelor şi impozitelor. Aceştia au fost în special „investitori străini” cărora li s-au făcut aceste concesii, după ce au plătit comisioane grase atât funcţionarilor corupţi din România cât şi guvernelor investitorilor, care au promis sprijin  nemeritat României pentru integrarea în Uniunea Europeană. Fiecare ţară mare şi puternică, membră a Uniunii Europene a primit ceva - de fiecare dată la actul corupţiei adăugându-se încă un postament. Precizez că România a fost singura ţară a Europei care şi-a permis să vândă pământuri şi ramurile economiei strategice prin încălcarea constituţiei şi a dreptului românilor la bunul lor naţional.

-    În perioada 2004-2008 se fură masiv prin investiţii şi contracte cu statul. S-a anunţat construcţia a o serie de autostrăzi şi alte obiective energetice şi s-a născut clasa „băieţilor deştepţi”, şi ei descendenţi ai Spânului. Statul, ţara, naţiunea continuă să sărăcească, iar populaţia ajunge şi ea la un grad de sărăcire care însă nu îngrijorează deloc politicul, mai ales în ERA BĂSESCU, SPÂNUL SPÂNILOR.

-    O dată cu apariţia crizei, o criză confecţionată parcă special pentru România, nu se mai poate face nimic. Corupţia continuă până la epuizarea completă a bugetului 2008-2010, iar în prezent în absenţa bugetului, este atacat buzunarul populaţiei prin tăierea salariilor, a pensiilor, prin desfiinţarea sănătăţii, a învăţământului, a tuturor instituţiilor statului, inclusiv a poliţiei. Au rămas pe poziţie serviciile secrete, cu destinaţia precisă să-l apere pe Spânul spânilor. Dictatura se reinstalează. Harap-Alb nu mai poate apărea, iar despre pedepsirea vinovaţilor nici vorbă. Umile arestări şi eliberări la fel de umile vor să ofere populaţiei un spectacol jalnic cu iz de „succes justiţiar”. Statul român este deja în faliment. Şi tocmai în acest moment SPÂNUL este ajutat de exact cine nu te aştepţi, adică de Fondul Monetar Internaţional şi Uniunea Europeană. Fără apariţia acestor monştri ai conservării lui R2 revoluţia furată s-ar fi putut finaliza şi Harap-Alb ar fi putut apărea. Ne împrumutăm masiv pentru pensii şi lefuri, distrugem tot ce mai înseamnă economie locală pentru a face loc importurilor de la stăpânii Europei. Spânul măreşte taxele şi crează altele noi, unele după altele, dar nu schiţează niciun gest împotriva  agenţilor ceauşişti care continuă împreună cu Spânul ce Rău şi Mare o operă lentă de genocid asupra populaţiei ţării. Ţara cu cele mai multe taxe şi impozite din lume este de neegalat la capitolul inovaţie a unor noi taxe. Se trece de-acum ca pe lângă corupţie să se instaleze şi PROSTIA, pornind de la principiul că aceasta este eternă şi invincibilă. La această muncă sunt trimişi pe post de perceptori ai tâmpeniei, eşalonul 2 al puterii bine coordonate de SPÂN. Intelectualii noştri anunţă URA, ca un nou element strecurat în algoritm pentru evaluarea corupţiei. Confruntarea devine acerbă, URA devine şi ea instrument clar de comunicare. În timp ce femeile încep să plângă, bărbaţii încep să arunce cu orice în Spânul spânilor, confruntarea este aproape. Fondul monetar mai trimite alte 900 milioane Euro ca şi calmant, dar genocidul a început şi e greu de oprit. Poliţia iese la manifestări şi marşuri, iar Spânul cel rău anunţă distrugerea siguranţei statului, comploturi, după care tace.

Fireşte că omul de rând nu înţelege aproape deloc ce i se întâmplă. Atunci când o femeie plânge pe ecran că nu mai poate trăi, dl. deputat Sever Voinescu o terorizează cu o voce ameninţătoare: Femeie, crezi că de problemele tale şi ale altora ca tine am eu chef? Noi trebuie să salvăm România. Da, în capul acestui tânăr deputat România este o ţară golită de români şi de problemele lor, căreia el, Sever Voinescu îi caută soluţii, numai de el cunoscute, căci oricât de multe taxe ar pune, aplicate la venituri egale cu „0” tot „0” înseamnă. Oare ştiţi treaba asta, domnule Voinescu?

    Şi în vremea asta, geniul rău al feminităţii româneşti ajunsă pe post de ministru la industrie, împarte încă patinoare prin sate şi ameninţă ţăranii cu combaterea corupţiei. Şi pentru dumneavoastră, doamna ministru blond

    De corupţia la vârf şi de pedepsirea vinovaţilor nu se ocupă în continuare nimeni.

Cu toate că de-abia mai respiră, Spânul nu vrea să atace propriile lui rezerve financiare, adunate prin corupţie acolo sus. Ura şi crima se dezvoltă. Consider deja că unii din actualii politicieni au demisionat deja din rândul speciei umane, transformându-se într-un soi de criminali ce întreţin un genocid în plină dezvoltare. Au tăiat medicaţia bolnavilor de HIV, au tăiat asistenţa socială a handicapaţilor, au tăiat banii spitalelor şi ai serviciilor de urgenţă, mortalitatea a crescut şi creşte îngrijorător. Dacă cuiva îi reuşeşte ceva, URA are grijă să-l desfiinţeze imediat. Autorul acestor rânduri este victima unei asemenea URI. Mai aştept şi altele.

    Populaţia şi-a pierdut încrederea în Spân, dar Harap-Alb continuă să nu apară, iar Machiavelli se zvârcoleşte în mormântul lui. Avem nevoie urgentă de un Principe care să suprime răul (R2) atât de mare ... Românii nu se văd încă ca semeni, ca oameni după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; continuă să se războiască între ei, să se ucidă după modelul „Cain” frate pe frate, fiu pe tată sau invers, ceea ce amână o nouă revoluţie şi distrugerea răului. Corupţia continuă.

    Ura puterii ca nou instrument împotriva populaţiei este foarte evidentă.  Batjocura prezidenţială faţă de populaţie, şi mai ales faţă de intelectuali este evidentă şi UMILITOARE. Aceştia sunt primii care trebuie  distruşi prin noul genocid (modelul Stalin). În momentul de faţă nu admiraţia faţă de cel care crează ceva este măsura evaluării pozitive, ci URA. Priviţi la ei cum fură, cum mint, cum dezinformează, cu o nonşalanţă criminală. Totul pentru conservarea puterii. Şi dacă în momentul de faţă colegii unguri deţin 30% din puterea politică în România, iar alţi 1/3 sunt la fel de trădători, vă puteţi imagina, dragi cititori, că este doar o problemă de timp până ce statul naţional român va dispărea iar pronosticurile celor citaţi în această lucrare se vor adeveri. Şi să nu uităm că bunii noştri colegi unguri au fost aproape în permanenţă la guvernare, indiferent de partidele cu care au făcut alianţă. Ei sunt de fapt singurul partid etnic din lume. Şi asta pentru că dintre politicienii români nimeni nu este în măsură să se bată pentru România şi poporul ei. Conspiraţia e mult prea mare, iar trădătorii au făcut deja pactul definitiv cu diavolul pentru un mic pumn de arginţi, sau poate pe mult mai mult. (Rog cititorul să-şi aducă aminte şi de ultimile declaraţii ale lui Lásló Tökes. Dacă le-ar fi făcut în America, ar fi fost de mult încarcerat).

    Te rog, Harap-Alb, întoarce-te cât mai repede şi distruge tu, principe exigent, dar cumsecade, Răul cel mare după algoritmul √R2 = R : √R = normalitate. Taie capul Balaurului, tu Principe al exigenţei şi responsabilităţii, şi salvează această naţiune, acest popor, această ţară greu încercată.




 


                                                   Dor de Romania

Alin Fumurescu - preda filosofie politica la Indiana University-Bloomington (deocamdata)Pana acum am facut medicina, am condus sau/si colaborat la mai multe publicatii - NU, Ziua, Tribuna, Steaua, Ziarul de Cluj, Clujeanul, Evenimentul Zilei, Business Magazin, Money Express, Cotidianul, Dilema Veche, ma tarasc prin pesteri, am scris piese de teatru (una jucata la Teatrul National Tg-Mures, alta la Teatrul National din Cluj), merg la pescuit, am terminat Filosofia, doua masterate in Stiinte Politice (unul in Franta, celalalt in USA), am explorat un afluent necartat al
Amazonului, sunt ABD la Indiana University-Bloomington, iar cand ma satur de stat pe canapea ma catar pe munti sau lesin de caldura prin desert. Habar nu am ce voi face in continuare...


                      Dor de Romania?!? - un text care doare

Autor: Alin Fumurescu


NOTA: Am primit acest text printre multele mesaje care circula pe internet. Nu l-as fi citit, daca nu as fi cunoscut expeditorul.
L-am citit si m-a durut. Ca unul care se afla printre cei plecati, nu pot sa ma pronunt fara a intra intr-un "conflict de interese". Daca am refuzat acuzatiile celor  care sustin ca nu pot vorbi despre realitatile din Romania daca nu (prea mai) locuiesc acolo, refuz si sa ma transform in acuzator. Textul, insa, merita citit. Doare pana la prasele, credeti-ma.


Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti - ca şi mine - o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu "gipane" supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!. Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă - mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră - par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin.
Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care "se descurcă" e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care "e bine şi aşa", se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile - adînci, bărbaţii - aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.
Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.
Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.

Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor.
Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi.
Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic indesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase.
Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul - fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă.
Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît "dincolo" la preţuri mai mari decît "dincolo", la salarii mai mici decît "dincolo".

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple
hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul.
Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.

Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că "nu e drept".
Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor.
Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar - dacă-mi permiţi metafora - la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat.
Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim?
Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns.
Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ.
Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine.
Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există.
A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

... impotriva prostiei zeii insisi lupta in zadar ...



                                                                                                                                                Alin Fumurescu






 ACTUALITATEA POLITICĂ INTERNAŢIONALĂ
NE AVERTIZEAZĂ, CA O PREMONIŢIE LA ACESTE CONCLUZII:



             9AM » International » Lovitura de stat in Ecuador:
                  Politiştii au preluat controlul Congresului

                            1 Octombrie 2010 09:58:57


Cu toate că redacţia nu recunoaşte nici o insinuare sau sugestie de asemănare cu situaţia din România, reproducem articolul oferit de ediţia de prânz din « 9 AM News » despre un eveniment care nu ne prea interesează deoarece se petrece  la foarte multe meridiane depărtare de meridianul nenorocirii noastre ca ţară carpatin-băsesciană, ca  şi la  paralele mult deosebite  de cea cu numărul 45, care trece prin judeţul  de unde Preşedintele României şi-a recoltat cea mai vajnică apărătoare a minciunilor sale. Minciuni pentru susţinerea cărora i-am ura să-l ajute Sfântul să aibă nişte aliaţi precum, veţi vedea mai jos,  preşedinţii statelor sud-americane care-l ajută pe omologul lor din Ecuador să scape de mânia poliţiştilor.  Dar, din păcate, aici la noi, vorba prietenilor lui Sarkozi: CANCI!




CNN :
Presedintele ecuadorian Rafael Correa a denuntat ieri o "tentativa de lovitura de stat", in timp ce militarii au ocupat aeroportul din Quito, iar politistii au preluat controlul Congresului. Aceasta este cea mai grava criza cu care se confrunta seful statului socialist.
•  Presedintii sud-americani fac apel la judecarea rebelilor ecuadorieni
Sefii de stat sud-americani au facut un apel astazi, la Buenos Aires, la judecarea si condamnarea "celor responsabili pentru tentativa de lovitura de stat" contra presedintelui ecuadorian Rafael Correa, intr-o declaratie comuna, la finalul unui summit, scrie MEDIAFAX.
Presedintii "exprima necesitatea de a-i vedea pe cei responsabili pentru tentativa de lovitura de stat judecati si condamnati, reafirmandu-si sustinerea fata de Guvernul constitutional" al Ecuadorului, potrivit textului declaratiei, citit de ministrul argentinian al Afacerilor Externe, Hector Timerman.

Acestia "condamna energic" rebeliunea politistilor si militarilor si sechestrarea lui Rafael Correa, afirmand ca sunt hotarati "sa nu tolereze nicio noua atingere a autoritatii institutionale", potrivit textului. Sefii de stat, care au hotarat sa se intalneasca de urgenta pentru a-i veni in ajutor lui Rafael Correa, au hotarat sa-i trimita in aceeasi zi, la Quito, pe ministii lor de Externe.

"Aceasta este o tentativa de lovitura de stat organizata de opozitie si de unele sectoare ale fortelor armate si politiei", a declarat Correa intr-un interviu acordat unei televiziuni locale, relateaza MEDIAFAX. Politistii au recurs la proteste dupa ce o lege aprobata de Parlament suprima unele prime pentru vechime acordate fortelor de ordine.
•    Seful statului, tinta unei bombe

Presedintele Ecuadorului, Rafael Correa, a dat asigurari ca politistii aflati in conflict cu Guvernul sau au incercat sa il asasineze in spitalul in care a fost sechestrat joi, timp de 12 ore, fiind salvat de eficacitatea fortelor legitimiste.

Acesta a anuntat prin telefon ca s-a refugiat intr-o camera de spital din Quito, temandu-se pentru viata sa."In cazul in care mi se va intampla ceva, vreau sa imi exprim dragostea fata de familia si patria mea", a declarat seful statului. Deplasandu-se in apropiere de principala cazarma din capitala pentru a calma agentii, acesta a fost tinta unei bombe lacrimogene, care a cazut la picioarele sale. Correa a fost nevoit sa paraseasca zona, purtand o masca pe fata, dupa un discurs inflamat in care anunta ca nu va ceda, potrivit CNN.

Acesta a multumit Grupului de Operatiuni Speciale (GOE) al politiei: "Fara ei, aceasta hoarda de salbatici care voiau sa ucida, care voiau sange, ar fi intrat in spital pentru a incerca sa ucida presedintele si probabil ca nu as mai fi aici sa va povestesc, pentru ca as fi plecat intr-o alta lume", a declarat seful statului de la palatul prezidential.
•    Doi morti si 37 de raniti, in operatiunea de salvare a presedintelui ecuadorian

Operatiunea militara menita sa-l scoata pe presedintele ecuadorian Rafael Correa dintr-un spital incercuit de politisti rebeli s-a soldat cu doi morti si 37 de raniti, a declarat un purtator de cuvant al Crucii Rosii, Fernando Gandarillas. Anterior, Crucea Rosie anuntase cel putin 50 de raniti in confruntarile dintre politisti si partizani ai lui Correa.

"Nimeni nu a sustinut Politia mai mult ca acest Guvern si nu le-a marit salariile, iar dupa toate acestea Politia, care se presupune ca este nationala, face acest lucru. Sa va fie rusine, nu vom negocia in conditiile acestor presiuni", le-a transmis protestatarilor presedintele ecuadorian.

"Aproximativ 150 de membri ai fortelor aeriene ecuadoriene au ocupat pista aeroportului Mariscal Sucre", anuntasera anterior autoritatile.
In jurul orei locale 12.30 (20.30 ora Romaniei), politistii au ocupat sediul Congresului, a declarat pentru AFP purtatorul de cuvant al acestei institutii.

În varsta de 47 de ani, Rafael Correa se afla la putere din ianuarie 2007. Acesta a fost reales in aprilie 2009 pentru un mandat de cinci ani. Potrivit unui sondaj publicat la jumatatea lunii septembrie, 53 la suta dintre ecuadorieni aproba modul in care aceste administreaza tara. Seful statului se confrunta insa de mai multe saptamani cu revolte in diverse sectoare.

Opozitia incearca, pe de alta parte, sa promoveze un referendum pentru revocarea sa.
Cu o populatie de 14 milioane de locuitori, Ecuadorul este o tara instabila, in care trei dintre predecesorii lui Rafael Correa au fost inlaturati de la putere sau destituiti de Parlament.

 DOUĂ ARTICOLE DE MAGDALENA ALBU:

                                 
              MASACRUL TIMPULUI ACTUAL ŞI

                    NOUA ORDINE MONDIALĂ

                                                                                                                                „Suntem într-un proces de transformare globală.
                                                                                                                              Mai avem nevoie doar de o criză majoră necesară
                                                                                                                        şi toate naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială.”
                                                                                                                                                                        David Rockefeller


Asistăm acum, în mod evident, la o schimbare fundamentală de paradigmă. Numai că noua ordine mondială vârâtă forţat pe gât omenirii astăzi este un concept eronat încă dintru început. De ordin spiritual şi economic, această schimbare se vrea a fi una ce va aşeza însă acul balanţei omenirii către un alt timp istoric, a cărui poziţie să depindă de nişte coordonate stricte, impuse, pe care ea, omenirea, să fie nevoită a le înghiţi cu orice preţ, ba încă să fie dirijată în a-şi perpetua starea de confuzie interoară precum că şi le stabileşte singură, coordonate direcţionate în mod obligat, din nefericire, către partea negativă a axei sale evolutive. Schimbarea aceasta obligatorie de paradigmă, în funcţie de interesele meschine ale conducătorilor efemeri ai acestei lumi, poate fi sau nu coincidentă cu noua ordine mondială prefigurată de cei care ţin în mâinile lor frâiele planetei Pământ la ora actuală.

Să analizăm puţin situaţia de fapt şi de drept, aşa cum apare ea în acest moment. In primul caz, al necoincidenţei dintre cele două noţiuni, avem situaţia cea mai fericită, ideală, i-am putea spune, a noii lumi conturate biblic, echivalentă cu o propensiune spirituală mai mult decât necesară a omului în sine privit la nivel individual, dar şi colectiv, într-un tandem de o perfectă simultaneitate firească şi implicită, fapt care poate stabili de facto un alt referenţial de raportare, real, de astă dată, şi privit ca adevărata limită de contur a gândirii umane de tip evoluat.

Cel de-al doilea caz ar fi unul care ar anunţa, practic, sfârşitul programat al omenirii. „Ordine dupa haos!” este un principiu ocult devastator, dacă îl studiem din unghiul de vedere a faptului că dezordinea actuală de tip dirijat, pe care o trăim cu toţii din plin, nu a venit de la sine ca o verigă caracteristică a unui lanţ cauzal complex şi îndelungat, ci ea a fost cu anterioritate regizată de o gândire umană machiavelică şi diformă pentru satisfacerea ignobilă a unor necesităţi economico-politice conjuncturale şi distructive în genere. Prin urmare, lumea nu va avea de ales, iată, decât între două planuri mari, dar nu neapărat late, şi anume, planul infam al omului şi planul pe care-l propune acestuia Universul. Alegerea va fi doar a fiinţei umane însăşi. Şi este, practic, ultima ei şansă de a se mai naşte încă o dată din cenuşa timpului său nedefinit, retrograd şi incert.
 
Plătită cu sânge şi cu bani, după cum afirma cândva Arthur Schlesinger Jr., dar şi cu mister, adăugăm noi, noua ordine mondială exclude total din ecuaţia filozofiei sale demonice OMUL. Bineînţeles, ca orice tip de gândire se poate naşte în cuprinsul acestei lumi. Totul e ca aceasta să nu îngrădească libertatea sfântă de a fi lăsată fiinţei umane de către Creatorul său - Dumnezeu. Şi tocmai aici se află punctul slab, ahilian al acestei direcţii de gândire şi, totdeodată, precum spunea şi părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, perfidia ei, anume în faptul că adevărata credinţă se încearcă a fi înlocuită azi cu surogatul cu forme imperfecte denumit ecumenism. „Teologii greci numesc miscarea ecumenică cea mai mare erezie a secolului nostru.”, amintea acelaşi mare preot ortodox român Calciu-Dumitreasa. Şi tot ilustrul nostru teolog îşi adresa lui însuşi următorul set de interogaţii mai mult decât fireşti: „De unde confuzia valorilor morale? De unde subminarea tradiţiilor sănătoase care au asigurat durata naţiunilor prin secole? Cine are interesul, chiar în sânul propriei naţiuni, să înceapă demolarea sănătăţii ei morale şi biologice prin proclamarea drepturilor nelimitate ale omului, în sensul libertăţii antisociale a individului?”
 
“Cred ca subiectul cel mai important (politic) este psihologia maselor... Vom arata ca familia împiedica dezvoltarea individului... Desi acestea vor fi studiate în sistemul de educatie, ele vor fi aservite obiectivelor clasei guvernante... Populatia nu va cunoaste felul în care i se inoculeaza convingerile. Când tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a educat generatii de oameni în acest fel va putea sa controleze întreaga populatie în mod eficient si sigur, fara a fi nevoie de armate sau politie... Propaganda educationala, cu ajutorul guvernului, va putea sa obtina rezultate într-o singură generaţie. Exista însa doua puternice forte care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealalta este patriotismul...

O societate stiintifica nu poate fi stabila decât sub conducerea unui guvern mondial.”, spunea pe la mijlocul secolului trecut filozoful Bertrand Russell. Dar, cum memoria lumii îşi întinde trupul său fără de moarte pe secole şi secole de gândire denaturată sau nu, ei bine, în ampla sa circularitate specifică ea, memoria lumii, ştie faptul că oculta mondială nu este altceva decât „o organizaţie secretă internaţională, anticreştină şi satanică, pentru că intenţionează să stabilească o “nouă ordine mondială” (ceea ce, în parte, a şi reuşit), înlocuind adevărul divin al creştinismului cu o religie fabricată, sprijinită pe misterele egiptene ale lui Hermes Trismegistul, pe Cabala evreiască, pe secretele asiro-babiloniene, pe recunoaşterea ca adevăraţi dumnezei a tuturor zeilor păgâni”, “o organizaţie demonică, se închină lui Lucifer, are nişte secrete pe care le păstrează cu tărie, dar se descoperă lumii ca o organizaţie de binefacere, care se ocupă de săraci. …dincolo de aceste fapte nu există Duhul lui Dumnezeu şi toate faptele sunt puse pentru înşelare.” (părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa).

Cu alte cuvinte, avem de-a face aici cu o reeditare continuă a mitului faustic, am putea spune în termeni metaforici, în care sufletul vândut diavolului îşi cere tributul jertfei sale - nimbul nemuririi iluzive. De fapt, practica cea mai la îndemână astăzi a ocultei mondiale o reprezintă tehnica vânzării continue de iluzii ca „realitate foarte reală” omului (dacă facem aici analogia cu definiţia pe care filozoful de la Königsberg, Immanuel Kant, o stabilea noţiunii de timp), precum şi libertatea aparentă a acestuia ca formă de libertate concretă, o  artă a seducţiei himerice nesfârşite în plasa căreia cad zilnic foarte multe suflete cu demonul negru lipit stigmatizant de propria-le tâmplă necugetătoare şi rece.

„Vom spânzura ultimul rege cu maţele ultimului preot!” este ceea ce urlau din toţi rărunchii revoluţionarii francezi de la 1789, care urmau un plan stabilit, după cum bine se ştie, cu câţiva ani înainte, pe la 1782, la Wilhemsbaden, unde avusese loc cel de-al doilea Congres ocult. De-a lungul istoriei lumii, iată, se pare că multe sicrie şi, mai ales, numeroase gropi comune au fost umplute cu trupurile şi cu duhurile atâtor oameni nevinovaţi! Vezi cazul înfiorător al practicilor criminale din Războiul Mondial al anilor ’40 ai secolului trecut. Numai cine nu a avut în familia sa participanţi direcţi la masacrul marii conflagraţii anterioare nu cunoaşte ceea ce se numeşte moarte şi suferinţă în adevăratul lor sens denotativ.

Moarte presărată samavolnic la fiecare metru de brazdă în parte şi inhalată anevoie secundă după secundă în mădularele uscate de mizerie şi în plămânii dilataţi excesiv de emfizem - lanţ întreg de vieţi ucise în numele unui principiu abominabil şi antiuman: noua ordine mondială. Însuşi Adolf Hitler - criminalul de război cu însemnul diavolului în suflet, la fel ca şi I. V. Stalin, de altfel -  susţinea cu tărie că politica sa naţional-socialistă va fi cea care “se va folosi de propria revoluţie pentru stabilirea unei noi ordini mondiale”. Trist, dar adevărat. Şi el, şi dictatorul rus, şi atâţia alţii au adoptat aceeaşi politică mutilantă: au ucis OMUL sub diferite pretexte pentru a arunca în faţa celor rămaşi stafia schimonosită a răului spiritual maladiv.
 
Mai nou, conceptul plin de erori multiple denumit simplu „nom” îşi arată colţii săi lungi şi foarte bine ascuţiţi printr-un vădit fenomen de sclavaj la nivel uman desfăşurat pe întreg perimetrul planetar. „Negru pe plantaţie! Sclav, sclav, asta eşti!” Câţi dintre noi nu au simţit în urechi şuierul sticlos şi umilitor al unor astfel de vorbe rostite repetitiv în timp de nişte minţi întunecate ce frizau demenţa înfiorătoare, slugi pline de devotament ale entităţii luciferice cu secera morţii lugubre într-o mână şi nicidecum cu eternitatea Duhului divin în conştiinţă ?!

Cuvinte articulate apăsat de minţi setate nativ şi, ulterior, controlat, în a semăna suferinţă în jurul lor - cu preţul, bineînţeles, al unor funcţii importante, de făcători de nimic în „beneficiul” instituţiilor care îi ţin sub aripa lor protectoare, dar sub auspiciile cărora ei îşi întind tiranic şi cu nesaţul unei caracatiţe bolnave de arivism tentaculele fioroase ale şmenurilor şi ale bişnitărelilor ieftine de „mafioso stradale” în toată puterea faptei - nu trebuie privite drept nişte simple propoziţii ale unui ins prematur caracterizat de o incultură şi de o insolenţă vădite. Nu. Pentru că ele reprezintă, de fapt, diagnosticul grav al unei filozofii actuale deloc paternaliste, ci, dimpotrivă, nefaste şi furibunde, de a subjuga lumea – creaţia lui Dumnezeu, construind, prin uciderea făţisă a noţiunii complexe de OM în toată splendoarea celestă a înţelesurilor sale multiple, schelele unei elite autointitulate, pline de vanitate nemăsurabilă şi îngălate în mocirla puturoasă a desfrâului walpurgic.

De prin 1975 încoace, omenirea sălăşluieşte continuu într-o prăbuşire controlată şi tragică, de unde nu mai poate ieşi curând la Lumină decât prin breşa singulară a credinţei în Dumnezeu. Tot acest experiment eşuat încă din născare al noii ordini mondiale nu reprezintă nimic altceva decât o poziţionare efemeră a unei părţi a mentalului colectiv dominată de neînţelegerea sensului exact al existenţei umane şi de patologia disperării de a fi mai presus decât Voinţa divină - încercând, practic, să-şi autodemoleze limita efemerităţii sale prestabilite prin planul creaţionist şi să îngenunchieze inteligenţa superioară a Universului prin fel şi fel de aşa-zise tehnici specifice de decriptare a cifrajului divin (şi amintim aici de vestitele mijloace cabalistice ce vizau spargerea mesajului încifrat biblic ori de cele moderne de anagramare din prezent, care urmăresc, desigur, acelaşi lucru) - pe treapta inferioară a nedesăvârşirii sale evolutive. Un punct singular cu iz de infern în clocot continuu de pe harta istoriei zbuciumate a lumii...

A fi într-un război continuu unul cu altul este o greşeală fundamentală a tuturor organizaţiilor acestei lumi, care, iată, după atâta amar de timp scurs într-ale ascensiunii pozitiv-umane, se află mereu situate din punct de vedere topografic în acelaşi punct mort al raportului de dominare a maselor de către alte mase şi, mai nou, în cel de disoluţie a identităţii naţional-valorice a popoarelor. Axiologia fiecărei naţii în parte, aşadar, este făcută praf şi pulbere pe neaşteptate prin toată această multitudine de concepte antiumane complet străine de atitudinea unor oameni cu adevărat evoluaţi sub raport spiritualo-intelectual, concepte care sunt înşirate cu o grabă de nedescris şi cu orice preţ, cu sânge şi cu bani, pe taraba învechită a destinului omenirii. O operă de artă mistificată a lumii în care mai mult ca sigur că un om de cultură precum André Gide ar fi căutat foarte multe sensuri precise în simbolistica variată de dinaintea privirii sale profunde.   

Ca şi experimentul eşuat de la Geneva a lui Stephen Hawking, conceptul de nouă ordine mondială este unul eronat încă de la naşterea sa şi condamnat, astfel, la ratare sigură în timp. Filozofia sa este una a întunericului şi a despiritualizării complete a fiinţei umane, iar din această stare de înapoiere şi de incultură nu se va putea prea lesne ieşi, se pare, spre Lumina cea adevărată decât cu o singură condiţie, anume aceea ca OMUL să creadă cu adevărat, la fel ca şi Sfinţii Părinţi Mărturisitori creştini, în unicul său Dumnezeu creator şi în măreţia constructului său identitar axiologic ridicat în vreme de întreaga pleiadă a înaintaşilor săi remarcabili. „Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate.”, spunea mult înduhovnicitul părinte Arsenie Papacioc. Şi tot el continua: „Pentru că fiinţa umană - aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa - este copleşitoare, de neînţeles.

Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie.

Omul! Lui i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei.” Să veghem, aşadar, ca sfânta creaţie divină, OMUL, să rămână până la finalul destinului său lumesc în starea în care a fost concepută iniţial, iară nu într-aceea transformată, a iluziei că este ceea ce nu este, de fapt, şi că poate gândi altfel de cum este îngăduit şi firesc, totdeodată ! De asemenea metamorfoze demonice nu are nevoie nici măcar noua ordine mondială în sine. De ce? Pentru simplul motiv  că s-ar autodistruge definitiv, înfigându-şi singură piroanele răstignirii lui Hristos în palmele mânjite de sânge şi mirosind puternic a moarte ale propriului său trup putregăit şi rânced.








                         ORATORIUL MORŢII
 
     
Revoluţia română,
     între sânge şi haos…





                                                                                    „Trebuie să ai sufletul deschis,
                                                                                      ca să intre în el Cuvântul.”


Mijloc şi sfârşit de decembrie al anului 1989 d. Chr. Decor de film istoric. Sânge hrănind pământul. Cadavre goale de haine şi îngrămădite unele peste altele la morga destinului. Viaţă înecată în clocotul gâlgâit al unui final, ce anunţa o altfel de istorie. Gloanţe şfichiuind tencuiala zidurilor şi împingând în uitare fiinţe. Conducători despotici cu creierii împrăştiaţi în maldărul de sânge din praful ţărânii îngheţate. Potop de speranţe născute din dezlănţuirea lipsită de limite a raţiunii, care visa, dintr-o dată, frumos, neputându-şi prevesti viitorul sumbru şi profund inuman. Statornicie a unui timp înroşit de crime comuniste topindu-se, brusc, în aceeaşi culoare istorică a morţii şi cu acelasi gust acru al pătruns în toţi porii existenţei strivite de o ideologie impusă. Zvon de libertate iluzorie proiectată absurd într-o variabilă a unui viitor închipuit, dar gata mortificat. Prea multă tăcere şi prea putine cuvinte îngrămădite în umbrele frigului şi în ţipătul foamei din ungherele morţii. Nomenclatură pestriţă pândind de după garduri o altă preselecţie a sorţii. Oroare, minciună, felii de viaţă trăite cu teamă nejustificată a terorii totalitare. Moarte…

Douăzeci de ani mai târziu. Decembrie 2009 d. Chr. Decor de film istoric. Sărăcie sticloasă ca gerul împânzind de la un capăt la altul spaţiul geografic cuprins între limite teritoriale stricte. Muribunzi alergaţi cu targa într-o bălăngăneală continuă a trupului aproape rece şi lăsaţi, apoi, în voia soartei pe marginea caldarâmului străzii sau a refuzului de a primi dreptul la încă o felie subţire de viaţă. Camarile arghirofile şi hămesite de desfrâu mocirlos, care apucă în gheare, iterativ, firimitură cu firimitură din ceea ce a mai rămas ca să nu mai fie. Hale cu geamuri atârnând într-o rână peste scheletul scorojit al clădirii părăsite de multă vreme. Şobolani lacomi mâncând din gunoaie laolaltă cu fiinţa umană devenită umbră. Nadejdi spulberate una dupa alta în vântul tăios al disperării pentru cohortele de suflete rămase, deocamdată, vii. Panorama de haos împroşcat din toate părţile cu lava unui infern patronat de conştiinţe fără conţinut, dar cu forme exterioare sexy-bombate. Copii aruncaţi în braţele nimănui la tomberonul murdar al sorţii amare. În general, al morţii, bineînţeles. Tineri ucişi în vise de cizma cruntă a lipsei de viitor.

Groază, nesiguranţă, inconştienţă, minciună, boală, singuratate ostoită în cabluri subţiri de fibră optică. Straturi de manipulare mediatică grosolană din toate părţile şi în toate zilele. Secunde de viaţă aburcate una peste alta cu viziunea tristă a sfărâmării concretului firesc în mii şi mii de cioburi la bursa damnabilă a banilor prespălaţi în întunericul cotropitor şi demonic. Funii aruncate peste gâtlejuri şi corpuri sinucigaşe plonjând prin aerul tare al mizeriei zilei de la înălţimea locuinţei sale de câine comunitar-alegător. Minciună, debusolare, propagandă stearpă în spaţii publicitare vaste şi în timpi de emisie, care acoperă o tăcere arhaică, ce alungă cu nesimţire liniştea din sufletele descumpănite şi aproape moarte. Avalanşă de cuvinte sterpe de miezuri adânci – diluţie bine contrafăcută şi întreţinută de spaţii mediatice, care execută nemilos politica unui grup de interese şi pe cea a profitului imediat (omul lipseşte total din această ecuaţie a mortificării, deopotrivă, a cuvântului şi a tăcerii). Reducere la absurdul obedienţei colective şi despuiere de sensuri a cuvintelor limbii. Teroare mirosind a crimă. Spaimă sfâşiind spiritul şi trântindu-i acestuia în faţă mizeria cruzimii fără de margini. Aceeaşi teroare, dar un alt fel de moarte…

Năpădită azi de forţa uriaşă a şuvoiului continuu de vorbe, societatea contemporană a  milioanelor de homo communicans actuali este un răspuns elocvent la ceea ce regimul totalitar, prin ideologia lui specifică, a delimitat ca spaţiu comunicaţional în perioada istorică precedentă. Poziţionat pe un segment temporal de mai mică sau de mai mare întindere pe palierul istoriei lumii, totalitarismul a impus un soi de tăcere de tip non-voliţional, ucigând sensul ei viu şi complex, încărcat de sacralitate, prin destrucurarea semanticii largi a cuvântului rostit. Cu o libertate personală a cărei limită tindea cu precădere către o valoare nulă, individul, definit nativ de complementaritatea tăcere-cuvânt, îşi trăia, într-o spaţialitate a spiritului său bine îngrădită, de altfel, propria umilinţă existenţială impusă cu forţa prin filozofia unică a groazei şi a căluşului.

Tandemul tăcere-cuvânt, în acest context, capătă, dintr-o dată, alte valenţe caracteristice. Dacă tăcerea avea la baza un suport emoţional conturat în mod strict de aparatul ideologic totalitar pe teamă şi pe suspiciune continuă, cuvântul îşi clădea un singur rost specific cu sensuri foarte îndepărtate de menirea lui primordială şi sacră, anume acela de a fi folosit drept instrument caracteristic de delaţiune interumană, o trăsătură devenită funciară a rolului său extrem de restrictiv. De fapt, cuvântul era despuiat de propriile-i forme în mod violent, era îndepărtat de propria-i viaţă sau, cum spunea David Le Breton, “ucis” în sinele lui, “strivit” pe toate laturile sale semantice şi alungat la periferia gândirii umane de chipul deloc himeric al tăcerii, ca expresie elocventă a anulării impuse a tuturor gradelor sale de libertate firească.

Într-un regim totalitar, adevarata faţă a tăcerii era una de tip antagonic fată de ceea ce reprezintă ea, de fapt, într-o societate, unde regulile democratice îi stabilesc cu totul şi cu totul alte valenţe, multiple de această dată, nu unisensuale. Dacă stăm să asezăm cap la cap parametrii specifici ai sistemului politic anterior amintit, atunci putem afirma faptul că avem de-a face cu un răsturnat al sensurilor proprii ale celor două entităţi lingvistice comentate aici, tăcere şi cuvânt. Această stare antitetică în raport cu cea reală, pe care o propunea totalitarismul, releva concreteţea unui concept de gândire bazat pe nimic altceva decât pe violenţă şi pe atitudine dictatorială feroce.

Culoarul de mişcare a tăcerii era, în acest caz, trasat cu rigoare matematică, fiindcă ea, tăcerea, devenea, astfel, un organism cu limite prestabilite, o mască a neputinţei sau a complicităţii individului în faţa despotismului fără de margini al regimului politic respectiv. Cuvântul, în schimb, în ciuda terciuirii sale comandate ideologic, apărea ca o fiinţă care dezmărginea individul, oferindu-i-se acestuia drept mijloc de luptă împotriva anihilării gândirii proprii, împotriva stării de sufocare a acestuia cauzate de neputinţa propriei sale exprimări interioare. Şi asta, deoarece cuvântul era pus în valoare la un nivel superior de înseşi limitele de comunicare instituite dictatorial. „A nu vorbi ar însemna să consimţi, să te reduci pe tine însuţi la mutism.”, scria David Le Breton în cartea sa intitulată „Despre tăcere”, însemna să devii un microspaţiu dominat până la cel din urma interstiţiu al tău de sensurile seci urlate în fată de despoţi asimetrici mental şi obedienţi până la maximum-ul  posibil.

“Vorba este un fir subţire care vibrează pe imensitatea tăcerii.”, scria acelaşi remarcabil autor francez David Le Breton. Revoluţia din 1989 a ucis oameni ca să reînvie cuvinte. Cei douăzeci de ani postrevoluţionari ucid, la rândul lor, oameni, strivindu-le tăcerea şi golindu-le de sensuri destinul. Moartea a devenit, se pare, în această trecere scurtă de timp din ’89 încoace, laitmotivul istoriei unui popor, care şi-a fixat filosofic eternitatea la sat şi credinta pe zidul învechit al unei biserici străvechi. Tăcerea abia se mai aude în clocotul năvalnic al vorbelor nemiloase şi reci. Cuvântul se destratifică singur, se descărnează, de astă dată, treptizat-concentric, la alte comenzi ideologice ale altor dictaturi deloc închipuite, care seamănă libertate aparentă pe solul inviforat de esenţa unei altfel de terori induse - spaima pentru ziua de mâine.

Democraţia română, astăzi?!... O baltă de sânge închegat, în care plutesc vechile cadavre şi unde cad secerate alte noi vieţi măcinate de deziluzie şi de plânset înăbuşit… Aude cineva zgomotul crud al acestei dureri?!... Desigur. Cei care l-au născut cu bună ştiinţă. Şi, care râd în hohote de el, cu gurile lăbărţate până la urechi şi cu dintii înşiraţi pe gingia umedă şi, încă, roz, ca într-o sală de cinematograf prăfuit, unde se mişcă clovneşte pe întinderea palidă de celuloid un Chaplin mut şi trist cu faţa plină de frişcă, dar cu ochi înecaţi în lacrimi…

Astăzi, cuvintele vin în avalanşă peste noi si se mortifică în non-sensuri. Tăcerea nu îşi mai găseşte rostul ei sacru şi bucuria de a exista proliferând, la rândul ei, cuvinte. Cuvintele Vietii, care să acopere cu miezul lor tăcerea atotprezentă a mortii…

                                                                                                                              MAGDALENA ALBU
 Două articole de Prof. dr. Adrian BOTEZ

             ...”JAVRĂ ORDINARĂ”...

...În general, Poliţia şi Jandarmeria nu sunt instituţii statale deosebit de agreate şi admirate de către români. Şi nu de azi, de ieri. Să ne amintim despre bancurile cu „miliţieni”, de pe timpul lui Ceauşescu, spre pildă...

...Vineri, 24 septembrie 2010, cam toată populaţia României a simţit un impuls interior, asemănător cu o mustrare de conştiinţă, dublată de dorinţa de a-şi mărturisi (mai discret sau mai public) că a greşit („cu fapta, cu gândul”...), faţă de tagma poliţiştilor. E ceva cu totul deosebit/STRANIU (pentru urechile noatre „pudibondizate” de absurda-ne „răbdare”!), să-i auzi, tocmai pe „dulăii Puterii”, strigând (în cadrul „marşului neautorizat, de protest, din faţa Cotrocenilor”) atât de mângâietoarea lozincă (pentru rănile suferinţei, sărăciei/sărăcirii artificiale şi ale umilinţei noastre celei de toate zilele): „Ieşi afară/Javră ordinară”...

...”Javră ordinară”, comentau ziariştii de pe posturile TV anti-băsiste... :  sensul de dicţionar/DEX, pentru cuvântul „javră”, la poziţia a doua, pentru semnificaţia figurată, s-ar aproxima semantic  prin: „om lipsit de caracter”. Dar, adăugăm noi, ţinând cont de TOATĂ sintagma, adică, şi de cuvântul „ordinar/ă”: înseamnă „de rând, obişnuit/ă” (sau: CU CARE NE-AM OBIŞNUIT!!!, în modul cel mai vinovat...). Şi, în definitiv, eu nu cunosc, cel puţin în istoria mai apropiată a României, un individ mai lipsit de caracter, decât Băsescu (am mai spus: din punctul meu de vedere, după toate trădările şi nemerniciile săvârşite de acesta, faţă de Ţara şi Neamul Românesc, eu nu-i mai recunosc calitatea de „preşedinte al României”, ci doar pe aceea de „distrugător/destructor” al României şi Neamului Românesc...însă, cel puţin pentru cele de mai jos, acest lucru este destul de lipsit de importanţă!) – ...din păcate,  nu cunosc nici un alt popor (cât de cât civilizat!) care să se fi obişnuit/acomodat, atâta amar de vreme, cu unul ca Băsescu, indiferent ce şi câte nemernicii fac, el şi ai lui...”ceata lui Piţigoi”!!!

...Deci, s-ar zice, poliţiştii români ar fi enunţat/afirmat un adevăr, cât se poate de evident şi într-un mod foarte firesc. Ei bine, tocmai acest „firesc”, într-o Românie situată sub zodia TOTALULUI NEFIRESC, devine suspect... (mai ales dacă este „pus pe tapet” de o „tagmă represivă”, preaplecată „sultanului”...chit că au mai existat, e drept, şi răscoale ale ienicerilor; dar aceste răscoale se finalizau SÂNGEROS, NU AMIABIL!!! - ...fie cu măcelărirea răsculaţilor, fie cu cea a sultanului, cu tot neamul lui!!!...Vasile Blaga nu a fost „decapitat”, Vasile Blaga n-a fost răzvrătit nici pe 6-7 decembrie 2009, nici acum!).

Poliţiştii se află „sub comandă” 100%)!!!

Dacă ar fi strigat aceste „ciudate” cuvinte” (prin excesul de violenţă...suspect la cei care nu-s săraci...ÎN EXCES!!!) profesorii, aş fi fost de acord că nimic nu miroase suspect: una la mână, profesorii sunt mai prost plătiţi decât poliţiştii, deci sunt mai disperaţi – şi doi la mână: profesorii sunt mai...”plastici”, mai inventivi-imaginativi, mai temperamentali, pentru că nu sunt şi sper să nici nu fie vreodată,... „sub comandă” 100%.

...Această expresie a disperării absolute, care ar arăta că „strigătorii/strigăreţii” nu mai au de pierdut decât...”lanţurile” (...sclavilor ucişi ori morţi, pe plantaţiile  Sudului american, în veacul al XIX-lea, li se scoteau lanţurile, nu erau înmormântaţi cu ele...) - nu m-ar fi mirat nici  la mitingurile ori marşurile de protest ale fermierilor (ştim cât de „plastici” pot fi şi aceştia, în exprimarea verbală, atunci când îşi strigă foamea şi umilinţa!), ba nici măcar... la mitingurile ori marşurile de protest ale medicilor, care, în intimitatea cabinetelor lor, sunt foarte inventivi şi curajoşi, în exprimare...

...Dar ei, TOCMAI EI, „dulăii” (învăţaţi, zi de zi, cu...”lanţul”, din cuşcă şi curte) care-şi apără „stăpânul” (vorba dlui Vasile Blaga, „fostul” de la M.A.I.!) -  ...oricât de trădător şi cinic o fi el, „stăpânul”, oricât de netrebnic se va dovedi „stăpânul”... -  ...şi ce dacă „stăpânul” îşi protejează „sereiştii” şi „sepepiştii”, cu prioritate, netăindu-le lefurile, cu 25%...?! - ... lasă, „dacă nu curge, pică...”...?! Mi-e foarte greu să cred în curajul spontan, al uneia dintre cele mai corupte tagme din România ultimului veac (n-aş vrea să generalizez, totuşi, căci ar fi păcat: există şi ADEVĂRAŢI poliţişti, care îşi riscă viaţa, în misiuni nu doar grele, fatale...ci şi umilitoare: când tot ce prind şi aduc în lanţuri, la Parchet, prin faţă -  este scos,  „înălbit” cu detergenţi, scabros de imorali, prin spate...! – dar, sunt sigur, aceşti ADEVĂRAŢI poliţişti nu erau la miting, ci...în misiune!...aud că, pe 7 octombrie, când este, iar, miting, poliţiştii sunt trimişi în poligoane, la...”trageri!”...şi nu „trageri” pe sub/la ferestrele Cotrocenilor!).

...În două vorbe: „NU (PREA) RIMEAZĂ!”  - cel puţin atitudinal (ca „tradiţie” de breaslă/bresle”!), cuvintele de protest, de la variile manifestări sindicale, de săptămâna trecută – cu scandările poliţiştilor.

...”Stăpânul”, un individ cumplit de malefic, dar nu idiot, a refuzat, după ziua de vineri, dispozitivul de poliţişti rutieri, care-i „deschidea calea” („...la un semn...”!) şi, al naibii de calm şi chiar sictirit, „scrumează” (vorba lui Badea”), zilnic, pe fereastra Loganului său, la stopuri...Ei, asta e: mama Omida, în 2004, îi prorocise lui „El Caudillo Rumeno” că „nu va muri de moarte bună”...iar „zoon politikon” de Băsescu, am zis şi repet: nu e idiot, în schimb e întruparea egoismului/egocentrismului TOTAL, este lipsit de orice scrupule, viclean până peste orice limite şi, evident,  ŢINE GROZAV LA PIELEA LUI!!!

Nu se expunea el, prosteşte, să fie ţinta unui glonte rătăcit, de la...”trageri”...!!! Păi, de ce ar mai fi făcut atâta „freamăt şi zbucium”, printre pedelişti, în noaptea de 6 spre 7 decembrie 2009, ca să fraudeze (cu o neruşinare egalată doar de Roberta Anastase, pe 15 septembrie 2010, la votul din Camera Deputaţilor, pentru odioasa Lege a pensiilor, „fătată” de PDL!), alegerile prezidenţiale?! Ca să moară, ca fraierul, la...”stop”?” Îl vedeţi domniile voastre, care, în aceşti ultimi 6 ani, „l-aţi învăţat”/îl ştiţi, de-acum, pe de rost, pe Băsescu, făcând un act care să nu-i fie spre MAXIM folos?!

O să-mi replicaţi că „Băsescu e impulsiv”...da, dar numai în primele momente, după actul înregistrat de creierul lui de stegozaur!...IAR NU DUPĂ TREI ZILE!!! ... sau că: „Mămăliga nu explodează”...dar vă voi aduce aminte că Serviciile Secrete...”explodează” (şi încă cum!), la comenzi  oculte, din „neagra străinătate”, pe care „jupânul/stăpânul” nu o poate controla desăvârşit (nici spre Răsăritul putinian, nici spre Apusul obamian).

...Concluzia noastră, deocamdată, este că Băsescu (mongolo-khazarul cu privire de pitbull încolţit ...de o vreme încoace... – l-aţi văzut, cu faţa lui adevărată, de individ pus pe crimă...direct ”la jugulară!”, chiar şi la ceremonialul de la M.A.I., din seara de 27 septembrie 2010!!!) a învăţat „pruverbul de la rumâni”: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă”. Şi a decis să-şi ia soarta în mâini, să-şi creeze, cu ...„mânăriile lui”, soarta de „pirat  de uscat”.

...Că tot veni vorba de fraudele din noaptea de 6 spre 7 decembrie 2009: cine a „mânărit” voturile pro-băsesciene?! Mă-nşel eu, sau, cumva, unul...VASILE BLAGA (asta, după înlocuirea lui Nica-pesedistul incomod  - ...care, probabil, le-ar fi „mânărit” pentru Geoană...)?! Ei, m-am ramolit eu, sau aţi uitat domniile voastre?!

...Se mai zice:

a-...că pe Blaga l-a „mazilit” Elena Udrea (nu zic, ambiţii are ea, destule şi teribil de viguroase, de „oboreancă” sadea, de ţaţă din Halele pariziene...deşi ea e, get-beget,  din...Pleşcoi – ...dar, oare,  nu se ţine cont DELOC că şi „Băse” , sireacul,  „a dat MULT sânge de şarpe” , întru izbânda „iernaticei fraude”?!)...

b-...că Băsescu se foloseşte de toţi şi, apoi, îi azvârle la gunoi, ca pe nişte măsele stricate...

De acord, până la un punct. Şi ”punctul” este, de fapt, o întrebare (care naşte un şir de interogaţii...retorice): de unde ştim noi (nişte neofiţi, în politica de...”javre ordinare”!), cât de mult MAI are de dat Blaga, înafară de...M.A.I.!!! (...ca şi alt fraudator „iernatic”, Theodor Baconschi, propus, zic sursele, ca viitor  şef al PDL-ului ?!)???!!! Cât potenţial de „javră” mai ascund fălcile lui dolofane – fălci care NU l-au muşcat pe  „stăpân”, public (precum fălcile lui Tăriceanu, cândva...) NICIODATĂ?! Dar dacă „sărutul” de la finalul  ceremoniei de la M.A.I., când a fost, cică, „decapitat” Blaga şi a fost... „capitat” alt Traian (Traian Igaş... – numai latino-romani, „la vârf”! – să-ţi vină să devii tracolog, ba chiar tracoman, chiar şi dacă n-ai vrea!), n-a fost „sărutul Iudei”, ci „semnarea cu spută” a unui nou pact”, similar celui din decembrie 2009...?!

...Îl doare în cot, pe Băsescu, de „intrarea României în spaţiul Schengen” – la care lucra, cică, Blaga, în ultima vreme! EL şi numai EL/”El Caudillo” să trăiască şi să stăpânească! „Heil Hitler!” şi „Slavă Führerului!” Numai EL contează, în toată...”javroteria” asta manelistă, numită, încă şi azi, România...(în exerciţiile sale retorice, ritmice, de la Antena 3, profesorul Athanasiu-liberalul îl tot compara, de zor, pe Băsescu, cu „împăraţii romani” şi cu Ludovic al XIV-lea şi cu Ludovic al XVI-lea...pe cine?! Pe acest sinistru derbedeu de Constanţa, cuţitar şi incendiator de Anvers - care ar sfâşia în bucăţi toată România şi ar degusta/”legumi”, între fălci, cu voluptate, fiece oscior de român, dacă ar putea...).

NU UITAŢI, VĂ ROG, CEVA SIMPLU: TOATĂ LUMEA ŞTIE DE „LEGĂTURILE” (pe linie de Servicii Secrete, dar şi de Masonerie! – aproape acelaşi lucru! - cam tot atât cât Sorin Frunzăverde ori Victor Babiuc...DAR LA PUTEREA A PATRA!!!) EXTREM DE VASTE ŞI DE PREŢIOASE (în ţară şi înafară...) ALE LUI BLAGA VASILE!

NU UITAŢI: BĂSESCU E „TATĂL DERBEDEILOR”, DAR NU ŞI AL DOBITOCILOR!!! N-o să-l lase „pe drumuri”, fără „misie de poliţai” (de data asta, ULTRASECRET!!!) pe „bietul şi onorabilul...şi venerabilul” VASILE BLAGA...cel care luase „o gustare” cu Berceanu şi Videanu, la Sediul M.A.I., post-frauda din 6-7 decembrie 2009...Căci, vorba bătrânului vulpoi Ion Neculce, despre trădătorul medieval Nicolae Milescu Spătariul:  „e trebuitoriu” (FOARTE!) la „asemenea vremi”...de şuşanele „încovrigate” şi de carnaval, pe „muchie de paloş”!!!

...Ce-i pasă „manglitorului de Românie”, de pe 6-7 decembrie 2009, că poliţiştii de la manifestaţia spontană ar fi „întinat însemnele naţionale”?! Dar când reprezentanţii „puitului” Partid Civic Maghiar , moşit de şi înfiinţat cu binecuvântare băsesciană, „la ceas de noapte”..., în 2008 -  ardeau, în 23 iulie 2010 (după discursul incendiar al popei Tökes, de la Băile Tuşnad...: ” Dacă este nevoie, secuimea trebuie să iasă în stradă pentru autonomie Socială”), steagurile României, în judeţele Harghita şi Covasna, unde era Băsescu?! Pe Lună?!
Da' de unde! Era,”la cataramă”, jucând „brâuleţul”, cu ... Jenő Szász, preşedintele P.C.M.!!!

...„Cascheta aruncată de pământ” , precum aruncă românul căciula de pământ (DAR NU ŞI-O ARDE! – că-l costă parale, „căciula” aia!) -  când i s-au strâns, în suflet, prea multe ofuri...
Aruncată ... la Cotroceni ! – da, e posibil să fi fost un act de provocare şi de diversiune/înscenare...dar, în plus, cum remarca şi colonelul/istoricul Mircea Dogaru, ieri, 28 septembrie, la  Antena 3, cascheta cu pricina nici nu avea pe ea însemnele statale, şi „datà”...de acum 15 ani! Deci, era...”ieşită din cărţi”...

...”N-aveţi nicio scuză şi nicio scăpare!” n-or fi fost doar text de...„libret de operetă”?! – pentru ca „afacerea” adâncă, „de javre încârligate”, să fie bine mascată?! Iar „javrele” să nu se stingherească, una pe alta,  din... înfruptare?! Ci să se susţină reciproc, fie şi de frica cea „sfântă” a ...”colţilor”!

...Ca să n-o lungim inutil: eu cred că poliţiştii au fost împinşi să joace într-o piesă „bulevardiero”-cotrocenistă (sunt convins că nici nu ştiu, majoritatea, ce-au jucat şi pentru cine! – deh, asta e cu „mişcarea sindicală”, în toate branşele!) – iar provocatorii au nimerit-o de minune, cu excepţia categoriei gramaticale a numărului: nu doar UNUL, ci TOŢI cei ce ne conduc, sunt „javre ordinare”!!! – iar cel invocat este doar...”vârful icebergului” nemerniciei! Nu vedeţi că, pe toţi pedeliştii, cineva i-a selectat ŞTIINŢIFIC, după COEFICIENTUL MAXIM DE POTENŢIAL „JĂVROTESC”?! Absolut toţi „din fruntea pedelistă ” mint de rup, mint cum respiră! – şi sunt „operaţi” de minima onestitate, de minima demnitate sau onoare, de minimul bun-simţ! Castraţi de orice dimensiune umană!!!

...Prin mişcarea de luni, Băsescu (precum un spărgător de ...„înaltă clasă”!) a pus mâna şi pe Poliţie, şi pe Jandarmerie – căci aceste arme „RĂMÂN SUB COMANDĂ”, iar comanda este a unei marionete băsesciene, „nevinovatul” (hlizit într-aiurea!) de Traian Igaş („dubletul traianic”, de la M.A.I.) – pus „pe tavă”, de „pila” celebră, „musiu” FALCĂ-„FINUL DOMNESC”! Nu vor mai mişca în front nici Petre Tobă, „veşca” de la Poliţie, şi nici Olimpiodor Antonescu, „deşca” de la Jandarmerie...Că doar...”oameni sunt şi ei”...şi nu le strică o funcţie înaltă, cu...”veniturile” şi „viiturile aferente”... Mai ales că „martirul” Blaga i-a „coperit” cu mantia lui...nu ştiu cât de largă, dar precis...”magică”, de sub care apar şi dispar preşedinţi, în miez de noapte!!!

...Dar cu „sărmanul Blaga” ce se va întâmpla?! Vă rog să nu-i plângeţi de milă unui ...”magician prezidenţial”, care-i face serioasă concurenţă lui ALIODOR MANOLEA! VASILE BLAGA, în jargonul masonic, „a intrat în adormire” (ca şi Babiuc, spre pildă...) – dar, de fiecare dată, când „se iese din adormire” (adică, din starea de „auto-mascare”/auto-ecranare şi refacere a forţelor şi relaţiilor oculte!) – misiunea încredinţată este CU MULT MAI VASTĂ DECÂT PRECEDENTA!!! Nu uitaţi, vorba coanei Zoiţica, atunci când îl îmbărbătează pe Caţavencu, în actul al IV-lea: ”Fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!” În cazul Blaga: “Fii zelos, alea (n.mea: din decembrie 2009) n-au fost cele din urmă alegeri!”

…Dar veţi zice: “Păi, de unde să mai poată, sărmanul, dacă nu mai e la M.A.I.?!” Tocmai aici e …“şpilul”! Va fi deosebit de interesant să urmărim, de acum încolo (dacă vom putea şi ochii noştri vor răzbi prin ziduri!) TRASEUL DE “UTILITATE/UTILIZARE  PREZIDENŢIALĂ” AL CELUI “SĂRUTAT ÎN NUMELE UNUI VIITOR LUMINOS”…

…Viitor luminos…pentru “javre” doar…fireşte! Păi, ce-aţi crezut?!

…Deocamdată, noi, “javrele complice”, am fost ADORMITE/ANESTEZIATE, cu speranţa că, dacă, oh, câtămai Poliţia şi Jandarmeria (forţe de represiune, “arme” fundamentale, într-un “stat de drept”, dar nu şi în al nostru, “de strâmb”!), nu mai ţin cu el/Băsescu – înseamnă că sfârşitul “domniei/regimului Băsescu” nu doar că este aproape, dar este unul “pecetluit”, precum al lui Ceauşescu!  Şi că…putem să ne culcăm pe-o ureche (…că, parcă, până acum, am fi făcut cine ştie ce ispravă! – parcă  nu tot…”culcaţi”/adormiţi am stat!!!). Şi să lăsăm, mereu, “pe alţii” să …”facă treaba” răsturnării de regim! Of, Doamne, oare am uitat DE TOT, când, în 1989, i-am lăsat “pe alţii”, ce dezastru moral şi material a ieşit, pentru România şi Neamul Românesc?!

(“Blestemaţi să repetaţi” erorile, la infinit…ŞI MAI VREŢI “S-O DUCEM BINE…!!!).

Dar, stimaţi concetăţeni, e un FALS! Ceauşescu “călcase pe  bec” tocmai prin neascultare faţă de Masonerie, adică prin patriotismul/naţionalismul său (real sau “de paradă”, asta e o discuţie care nu încape aici!). Or, Băsescu - patriot?! Băsescu…naţionalist?! Băsescu să nu asculte de “Super-Stăpânul” care l-a întronat”, în 2004 - “Marele Licurici”?! Vorba lui Dandanache-Secătura Majoră/Dracul Şef: “Cum se poate, coniţa mea? S-ar putea să fac aşa prostie?”…

…Bine-bine! Dar ce-i de făcut cu “javrele ordinare”?! Să le tot “umflăm tolba” cu “mitinguri paşnice sindicalisto-democratice”…ŞI PERFECT INUTILE?! – …ei ne râd, sfidător,  în faţă, numărând…DE CÂTE ORI SUNTEM NOI (IAR) PROŞTI/”NE PROSTIM”…???!!!

…De obicei, când se strâng “javrele ordinare” şi nu mai poţi respira şi călca, de răul lor, se zice: “PUNEŢI PARUL PE EI!!!”

…Ce dialog, cu nişte decervelaţi/brute hămesite şi viclene, ABSOLUT IGNORANTE ŞI IRESPONSABILE, FAŢĂ DE TOT CE ÎNSEAMNĂ “ŢARĂ ŞI POPOR” - cu nişte mincinoşi de meserie şi …briganzi perfecţi?! Aşa s-a făcut la orice revoluţie mai de Domne-ajută: şi în Anglia, la 1648, şi în Franţa, la 1789…: “Puneţi PARUL pe ei!”

Eu doar atât am a amenda…revoluţiile umane: după ce “persoanele-javre” nu mai sunt în funcţie, să înceapă NU măcelul oribil şi stupid, criminal (prin care VICTIMA nu se mai deosebeşte de CĂLĂU!!!)  - ci…DREAPTA JUDECATĂ!
Pentru că, după ce decad din funcţiile care i-au  “animalizat” (în cel mai infernal sens: “S-a suit scroafa-n copac!”) – ei re-devin oameni. Deci, merită pedepse severe, EXTREM DE SEVERE, DAR…CORECTE ŞI ÎN “CHEIE” UMANĂ!!! Abia după ce ne vom “altoi/mirui javrele” şi ne vom da “scroafele jos din copac”, vom merita, şi noi, iarăşi, TITLUL DE NOBLEŢE DUMNEZEIASCĂ, acela de: NEAM!!!

…Până atunci, nu ne deosebim radical de cei/cele pe care-i/le  “alegem” şi suportăm (ba, până nu de mult, îi/le mai şi aplaudam, tembel şi manelistic!), îi/le “scărpinăm sub burţi”, simpatic, la… “modul democrato-sindicalist”.

…”JAVRĂ/E ORDINARĂ/E”… :  o stare naţională de dezagregare/decădere spirituală gravă/anomie perfectă, de care se cuvine să scăpăm, să ne lepădăm, ca de Satana. Cu cât mai degrabă, cu atât mai scurtă va fi…CONVALESCENŢA POST-INFERNALĂ!!!


 
                                
                                  CE SE-NTÂMPLĂ, OARE,  CU ROMÂNIA...?!

               -    sau: despre păcate din mass-media românească…


...Privesc la televizor (Antena 3, ProTV şi TVR 1), azi, 22 septembrie 2010: imagini cu grevişti, chipuri şi glasuri care ştiu (probabil s-au făcut ceva repetiţii, în culise...) cum trebuie să „se prindă” de sticlă...

...Dar nu cine ştie ce revoltă, dar nicicum clocotul unei răzmeriţe, cum s-ar cuveni (...şi cum doar 200 de infirmieri şi asistente au ştiut face, la Spitalul de Urgenţe, din Brăila, dându-i peste cap, vitejeşte, pe „dulăii” cei graşi ai Puterii Celei Ticăloase!!! – probabil că, pentru restul de 21 milioane şi ceva de români, din ţară şi de aiurea, DEMNITATEA ONOAREA, LIBERTATEA DUMNEZEIASCĂ - N-OR MAI FI FIIND ...”URGENŢE”!!! ), într-o Românie tot mai dominată de foame, întuneric şi absurd... – nu-nu: doar „antisepticismul” sindical, bine organizat „pe voci”... - bun de vodevil, dar nu de însănătoşirea Ţării şi Neamului...

Nu-i mai mângâiaţi cu flori, pe jefuitorii de GRĂDINĂ!!! Şi România este Grădina Maicii Domnului, dată spre jaf şi spurcare, de către nişte iude nemernice de la „cârma” ei (dar şi de nesimţirea/non-reacţiunea noastră!) , oricui e mai obraznic, mai criminal şi ...”mai iute de mână”!!!

...Ce se întâmplă, Românie, cu Tine?! Cât mai suporţi acest tembelism „generalizato-globalizat”?!
...Pe 15 septembrie 2010, în plin Parlamant al României (noroc, totuşi, de câţiva profesionişti oneşti, de la Antena 3 şi Realitatea TV...!) s-a produs cea mai neruşinată, dacă nu şi cea mai mare fraudă naţională, cu implicaţii vitale, pentru Neamul Românesc: când să se voteze criminala Lege a pensiilor, ne-doamna Roberta Anastase, obrăznicătura de preşedintă a Camerei Deputaţilor (spurcată progenitură băsesciană, deh!), a numărat oamenii din sală, precum Pristanda, steagurile (...”Roberta” cea Nesimţită ajungea, mereu, de la 76 de „prezenţe”-  fie la 260, fie doar la...160!!!):
„- PRISTANDA: Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le numărăm: două la prefectură… - TIPĂTESCU: Două... - PRISTANDA: Două pe piaţa lui 11 Fevruarie...- TIPĂTESCU: Patru... - PRISTANDA (căutând în gând): Două la primărie... - TIPĂTESCU: Şase... - PRISTANDA (acelaşi joc): Unul la şcoala de băieţi... - TIPĂTESCU: Şapte... - PRISTANDA: Unul... la şcoala de fete... - TIPĂTESCU: Opt... - PRISTANDA: Unul la spital... - TIPĂTESCU: Nouă... - PRISTANDA: Două... la catrindală, la Sf. Niculae... - TIPĂTESCU: Unsprezece.- PRISTANDA: Două la prefectură... paispce...- TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat pe ale de la prefectură. - PRISTANDA: Nu, coane Fănică, să trăiţi! (continuă repede, pe nerăsuflate) Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci... - TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat o dată pe toate astea şi aduni rău... - PRISTANDA: Doamne păzeşte, coane Fănică, să trăiţi, patruzeci şi patru, în cap... patruzeci şi patru... Cum zic, unul-două, poate vântul... ori cine ştie...”
…Da, Tipătescu râde (îi dă mâna: “moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache” – adică, ai poporului!) – …”vântul” (?!) cel parşiv…bate, şi ia nu doar steagurile (şi moneda, şi Imnul Cel Sfânt Românesc…pentru că aflarăm că în judeţele Ardealului Românesc -  Harghita, Covasna, Mureş – nu se mai cântă decât…IMNUL SECUIESC!!!), ci vieţile celor ce sunt acum pensionari, precum şi ale celor ce vor mai apuca să fie (limita de vârstă, EGAL, pentru femei şi bărbaţi, 65 de ani…deocamdată!: poate că nu va dura mult până se va legiui: “muncă silnică PE VIAŢĂ!”), în viitorul numai Dumnezeu ştie cât de lung…
SUTE DE MILIOANE DE ASASINAŢI POTENŢIALI, DINTR-O SINGURĂ SEARĂ -  PRINTR-O GURĂ SPURCATĂ DE MINCIUNĂ ŞI  PRIN 76 DE MÂINI RIDICATE STRÂMB…, STRÂMBATE DE SEMNUL LUI CAIN!
…Pe 12 septembrie, tot la televizor, pe Realitatea TV - dis-de dimineaţă, o ştire (pe care, apoi, la următoarele buletine de ştiri, n-a mai dat-o nimeni…dar nici Realitatea TV n-a repetat-o! … - pe principiul: “Cine prinde, bine, cine nu, să moară prost!”): “Mii de familii de români din Ardeal îşi dau copiii la şcoală ÎN UNGARIA (s.n.), pentru că, acolo, în şcolile din Ungaria, există piscine, lift şi …biblioteci”. Sec!
…Am scuturat, buimac, din cap – …mă trezisem, sau, încă, visam?! : deci, românii îşi dau copiii la şcoală în Ungaria, pentru piscină şi pentru lift…că bibliotecile, doar nu credeţi că ar conţine cărţi în româneşte, despre români şi despre adevărurile cele româneşti şi despre drepturile lor şi despre flagrantele nedreptăţi, care li se fac, de către  “vecini”, de o mie de ani încoace (ŞI N-AU ÎNCETAT!!!)…Adică, românii au ajuns să înţeleagă prin ŞCOALĂ, nu locul unde se dezleagă (sau: ar trebui să se dezlege, dacă n-ar fi, multe dintre  cadrele didactice - fie “iepuroase” întru…curaj, fie slab pregătite!) tainele Neamului şi lumii, nu locul unde se vorbeşte despre şi se face plutire a Sfântului Duh, a Dumnezeului Neamului… - ci: UN LOC CU PISCINĂ ŞI LIFT …parcă îi şi văd pe “liftologii” ăia de copii cum grohăie de grăsime, că nu se-ndură nici nişte pârlite de scări să urce…o liotă de handicapaţi locomotori …”handicapaţi” de BUNĂ-VOIE!!!...şi, apoi, încercând să-şi mai reducă stratul de slănini râncede, azvârlindu-se în piscină…PTIU!

…Deci, faptul că trec într-o zonă de religie ALTA DECÂT A NEAMULUI LOR STRĂMĂŞESC (maghiarii sunt fie de rit romano-catolic, fie protestanţi – calvini sau lutherani…sau neo-protestanţi, cu duiumul! – nicidecum ORTODOCŞI!), nu-i deranjează ABSOLUT DELOC!  - NICI PE PĂRINŢI, DAR NICI PE ZIARIŞTI!…

…Când e să arate/anunţe târfe “celebre” ori hoţi, mardeiaşi ori manelişti, care de care mai… “celebri”, dar…găsiţi ”nevinovaţi” şi grozav de…”talentaţi”, fiecare în “profesia” lui! – aşa-zişii “ZIARIŞTI”, dintre care, unii/unele, uneori, nu se prea deosebesc de…”persoanele celebre” promovate… - reiau ştirea şi imaginea, ambele plictisitoare, tembelizatoare şi scabroase –  DE SUTE ŞI MII DE ORI, pe toate canalele “valide”!!! – dar, când e să dea o ştire de maximă gravitate pentru Neamul Românesc, decăzut în/la stadiul de năucă “populaţie” mancurtizată, a bietei Românii – N-O REPETĂ, CU GLAS DE ARAMĂ!!!

…PĂRINŢILOR DE COPII ROMÂNI ŞI ZIARIŞTILOR, care ziarişti ar trebui să fie “dulăii stânei” ( ziarişti zişi “români” – dar, mulţi, RUŞINÂNDU-SE CĂ SUNT ROMÂNI!) - nu le produce insomnii ori frisoane nici faptul că MULŢI DINTRE PRUNCII NEAMULUI ROMÂNESC vor învăţa (dacă vor învăţa ceva pe-acolo…) toate calomniile şi falsurile/minciunile, despre Istoria Neamului Românesc şi despre Geografia României (că, doar, noi am văzut, cu ochii noştri,  nu doar harta Ardealului din 1940, de după Diktat, ci şi o hartă recentă, de prin 2000, care arăta că, de la Mărăşeşti la Iaşi, NU ESTE ROMÂNIA, CI “ŢARA CEANGĂILOR”!!!  - adică, pe de o parte, ce mai scăpaseră eroii noştri de pe linia Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz, din trupul sfârtecat al României, în 1917, maghiarii ne luau, acum, prin “scormonirea/instigarea” perfidă a nefericiţilor de ceangăi…pe de altă parte, era clar, prin harta asta, că se duce o muncă “ideologică” de zi cu zi şi de ceas cu ceas, pentru îndoctrinarea ceangăilor că sunt nu doar catolici -  asta şi sunt, acum! – ci că ar fi…MAGHIARI!!! - …pe la Cleja şi Ploscuţeni, când au intrat agenţii maghiari, duminica, în Sfânta Biserică plină, cu “sfintele taine” ale maghiarizării, au fost luaţi cu pietre, de către ceangăii de pe-acolo… - DAR MASS-MEDIA A ÎNTORS SPATELE, N-AUDE, N-A VEDE, N-A GREUL PĂMÂNTULUI…!!!).

PĂRINŢILOR DE COPII ROMÂNI ŞI ZIARIŞTILOR nu le pasă, deci, de ştirea că ROMÂNI ASUNT PREGĂTIŢI, METICULOS, SISTEMATIC ŞI TEMEINIC, SĂ DEVINĂ DUŞMANII ROMÂNILOR! –adică, duşmanii Neamului care i-a născut, şi ai limbii care i-a crescut  şi ai credinţei care i-a dăruit Lui Hristos-Mântuitorul!!!

PĂRINŢILOR DE COPII ROMÂNI ŞI ZIARIŞTILOR “ROMÂNI” puţin le pasă că mii şi mii de prunci români se ridică împotriva Dumnezeului Neamului lor, şi-l scuipă pe acest Dumnezeu al Luminii, cu sictir îl scuipă, dintre nişte buze devenite băloase, de atâta nesimţire/tâmpenie/paralizie cerebrală!!!

…Deci, mass-media românească (în majoritatea ei!) nu se sinchiseşte de nimic din ce-i CU ADEVĂRAT GRAV!!! (“treaba ei” au devenit  bâlciurile demente şi cretine, precum şi manipulările… - atât de uşor de izbutit, cu un popor care a renunţat şi la informaţie, şi la reacţie, ba, treptat, şi la Credinţă!). Şi nu mai cere, după cum i s-a indicat, prin milioane de indicatoare şi semne ale perversei “comunicări mass media”, decât…CIRC FĂRĂ PÂINE!!!

…Puţine sunt/au mai rămas şi ziarele (“de hârtie” sau online) cărora le pasă şi sângerează de mila faţă de Neamul lor Românesc – fără fariseism ori  demagogie - ci din autentic şi vital-reactiv patriotism!

….Zice (DACĂ îl zice vreodată!) ziaristul/postul TV (sau radio) o SINGURĂ dată, pe furiş (…şi cât de prost o zic! – şi cât înmărmuritor analfabetism se află “înglobat”, în formularea şi comunicarea ştirilor – primejduind, astfel, gândirea şi Duhul a milioane şi milioane de români, de pretutindeni!!!!) , un adevăr… - şi-apoi: “Doar n-o să tocăm de două ori, pentru o babă surdă!”

BA, SĂ TOCAŢI, SĂ TOCAŢI, STIMABILILOR ŞI…VENERABILILOR DIN PRESĂ! – dacă sunteţi români şi nu cumva au dreptate cei ce afirmă că, în toată lumea, presa este aservită Ocultei Mondiale (iar în România, cel puţin o treime dintre oamenii din redacţii sunt agenţi infiltraţi!!! – numai Dumnezeu şi Oculta ştiu din ce/câte  ţări sunt acele “servicii” care-i infiltreză!). Da, să tocaţi aceste adevăruri (dacă vreţi să nu credem zvonurile, deloc favorabile vouă!) -  nu doar de  două ori să tocaţi, CI ZI DE ZI ŞI CEAS DE CEAS! (numai aşa vor fi contracaraţi duşmanii Neamului Românesc!) – …şi pentru babe, dar, mai ales, pentru tineretul ăsta “distrofic mental”, pe care cu greu îl mai scoţi, azi, din gheara parşivă a discotecilor şi barurilor…şi cu greu mai poţi acorda calificativul de “OM” acestor vieţuitoare stranii şi cu ochi tulburi de suferinţa interioară a ignoranţei celei mai crase…, cu tatuaje până şi pe…FAŢĂ (…doar suntem făcuţi “după chipul şi asemănarea” unui Dumnezeu de Trib Papuaş, nu-i aşa, nefericiţilor???!!!), îmbelciugate nu doar sub burtă…CI ŞI SUB LIMBĂ!!! – de aceea şi grăiesc atât de rinocereşte, limba românească, aceea “ca un fagure de miere”…!!!

…Ce se-ntâmplă, oare, cu Tine, Românie?! Te trădează, azi, toţi, cu zâmbetul pe buze (unii, cu zâmbet tâmpit, alţii, cu zâmbet viclean…!) – te vând pe mai puţin de 30 de arginţi!!! Şi nici n-au de gând, măcar, să azvârle din mână, înapoi, în curtea Templului lui Caiafas, Arginţii Trădării! Ba chiar se mândresc cu trădarea: “AŞA suntem noi europeni, AŞA se face în Uniunea Europeană…SCOPUL SCUZĂ MIJLOCELE!”

…Asta zicea unul Machiavelli, dar de ce nu vă interesează ce ziceau Voievozii voştri/noştri (spre o pildă, Neagoe Basarab, în Învăţăturile sale, către fiul său, Theodosie…!) şi Martirii voştri/noştri, şi Voievozii voştri/noştri Martiri, precum Brâncovenii, şi  Ştefan, şi Mihai, şi Vlad, şi Ioan… - TOŢI cei din veac?! Că Uniunea asta “Europeană” este, de fapt, pe de o parte, o “încârligare” împotriva oricărei firi (naţională, istorică etc. etc.  – că doar nu s-or împăca, sincer, până la Judecata cea Mare, francezii cu englezii, francezii şi cu nemţii…!!!) – pe de alta, este o clică de bandiţi şi de păianjeni hulpavi şi răşchiraţi, care ne tot împrumută cu bani, ca să ne mâne, apoi, ca pe sclavi, pe “plantaţiile” lor economice (au şi început, imediat după 1989!), când nu vom putea întoarce datoria, către creditori...! – …şi ziceam noi cândva (şi, din păcate, cu dreptate ziceam…), în revista Epoca, a regretatului ARTUR SILVESTRI:

“La 1 ianuarie 2007, România a intrat în UE. Au vârât-o nişte politicieni total iresponsabili!!! La fel ca la „Circul-Clinton“, la Bucureşti (când România fusese lãsatã afarã din NATO…), sau la „Curcubeul lui Bush“ (pe care Bush îl durea, vorba lui Marin Preda, „în bumbãreazã“, de România şi de binele românilor) — românii, hipnotizaţi de nişte lideri de opinie cretini (ori trãdãtori — s-aleagã domniile lor tabãra unde vor a se-aşeza!) se bucurã (de fapt, s-au bucurat, cu inconştienţã, în acel moment de AN  NOU… — acum, au coborât într-o mohorealã indiferentã…mahmurã…) — de nu mai pot/puteau… Orãşenii, dar şi ţãranii... — ...cã, cicã, „se dã“, dacã intri în UE…Am ajuns, noi, un popor cu o istorie multimilenarã, prin ADEVÃRAŢII NOŞTRI STRÃMOŞI — TRACII — noi, cei mai vechi locuitori ai Europei!!! — am ajuns nişte cerşetori dezgustãtori, care se bucurã — de ce ? — cã li se dã voie, oficial, de la Bruxelles-Strasbourg-Luxembourg, sã existe în casa lor dintotdeauna!!! Şi, bineînţeles, ca rãsplatã pentru ce era dreptul lor, sã se lase (vorba neculcianã)“beliţi“ de şapte piei, mancurtizaţi — sub mieroase zâmbete şi pretenţii de ajutor „dezinteresat“… Pe 24 octombrie 2006, Anglia, urmatã de Irlanda etc. — ne-au demonstrate ce înseamnã cu adevãrat, pentru ţãrile estico-ortodoxe, intrarea în UE: „Treci şi slugãreşte unde te punem noi, aristocraţii Vestului — MARŞ la agriculturã şi procesare alimentarã, cât te vãd!!!“ Şi doar raiul UE puteam sã-l vedem clar, trãgând cu ochiul la vecinii noştri unguri — mai vestici decât noi, dar care trec zilnic frontiera, dupã mâncare, la românii încã nu deplin înregimentaţi UE…(n.n.: azi, trecem NOI la ei, după mâncare mai ieftină, cât de cât…!). Venit la Bucureşti, pe 27 septembrie 2006, Preşedintele Comisiei Europene, JOSÉ MANUEL DURAO BARROSO, rânjindu-i complice domnului Bãsescu, din stânga sa, a lãmurit, pe şleau, misiunea komisarului European al oricãrei ţãri (nefondatoare de gaşcã-UE): <> Ce definiţie mai clarã a trãdãtorului de Patrie/Neam mai vreţi, decât cea a komisarului euromân, datã de dl. Barroso şi acceptatã, hlizit, de dl. Bãsescu ? Cât de idioţi am putut deveni, încât ajungem sã (mai) credem cã, într-o lume mercantilizatã la maxim, cineva strãin (devenit, printr-o istorie degenerativã, dacã nu duşman fãţiş, cel puţin adversar, economic şi spiritual!) ar „da“ ceva — aşa, de frumuseţea ochilor noştri celor albaştri, în mod generos şi dezinteresat!…

Drept consecinţã a oricãrui program strãin de „ajutorare a Estului“ — se pretind Estului, din ce în ce mai brutal — din ce în ce mai multe cedãri spirituale (esenţial-ontologice!), dar, fireşte, se întãreşte şi statutul României de stârv-colonie, pe care se bat Corbii cei Mari (care se scoalã mai de dimineaţã: vin Clinton-Bush — ai lor suntem! — americanofono-mârlani de frunte! — se face Reuniune Francofonã cu Chirac-i la Bucureşti — ai lor suntem! — francofoni la comandã şi la cataramã! — cãci poate n-aţi uitat tendinţa, de pânã în anul de graţie 2006, de a se ELIMINA pâş-pâş, franceza, din şcolile româneşti… — sub pretext cã „ar fi corespuns doar unor vremi revolute, Socialismului Francez-Frate cu Socialismul din URSS“… — şi, de s-or învârtoşa chinezii, japonezii ori mongolii pânã la noi — vom schimba macazul „ein-zwei“ — ca tot românul imparţial…! — devenind sino-japono-mongolofonificaţi…) — CORBI aflaţi în plinã „operã“ de recolonizare/neo-colonizare a ţãrilor lumii.

Priviţi spre învãţãmânt şi fondurile PHARE: ORICE BAN PRIMIT DINAFARA ŢÃRII, PRIN AŞA-ZISELE „PROGRAME“ — FACE SÃ DISPARÃ, CU BRUTALITATE BARBARÃ, DIN MANUALELE ŞI DIN SUFLETELE COPIILOR/TINERILOR, CÂTE UN ARGUMENT DE EXISTENŢÃ NAŢIONALÃ, DEMNÃ ŞI MÂNDRÃ (EXISTENŢÃ DE UNDEVA ŞI PENTRU CEVA…ÎNALT/SFÂNT!!!) — CÂTE-UN SENTIMENT NOBIL ŞI OMENESC — ŞI VA FACE SÃ ŢÂŞNEASCÃ, PE VIITOR, CÂTE UN BUTOI DE LACRIMI ŞI UNUL DE SÂNGE, DE LA FIECARE ROMÂN!”

…În loc să tot trâmbiţaţi “fericirea” noastră, de proaspăt “miluiţi”/intraţi în UE (adică, în gura unei haite de lupi nesătui!), mai bine, domnilor din mass media românească (evident, nu mă refer chiar la toţi, ci mă refer la…cei ce se ştiu!), mai bine AŢI SUNA, NECONTENIT, TRÂMBIŢA DE ALARMĂ, PENTRU ACEST NEAM ADORMIT, PENTRU ACEASTĂ ŢARĂ DE RAI, ÎN CARE “Privighetori din alte ţări/Vin doina să ne-asculte;/La noi sunt cântece şi flori/Şi lacrimi multe, multe...”

…Ce se-ntâmplă azi, oare, cu România, de nu învaţă odată să-şi scuture, dând cu ele de pământ, OMIZILE CELE PĂROASE, GRASE/ÎNGRĂŞATE  (PRIN LIPSA NOASTRĂ DE REACŢIUNE)  ŞI SCÂRBOASE?! De ce nu se găseşte măcar UN patriot AUTENTIC, printre toate iudele şi beşniţele astea, râgâind de-atâtea roade furate din Grădina României – care să-şi folosească banii (câştigaţi cinstit şi cu frica Lui Dumnezeu!) nu pentru sine, nici pentru trădarea către “agenturi străine” (acum am învăţat, pe pielea nostră, că Nicolae Ceauşescu, Dumnezeu să-l ierte! -  ştia bine ce zicea!), ci pentru Binele Neamului Care spre Fiinţă l-a Născut?!

…Nu vor face nicio brânză toate “maimuţărelile” şi “bulevardierele teatre” sindicaliste (de doi bani…: cum adică, din 22 de milioane de săraci lipiţi pământului, acum condamnaţi - …cu tineri, copii şi bătrâni, cu femei şi bărbaţi! -  la moarte prin foame şi frig şi la înnebunitoare şi  continuă umilire şi la nedreptate strigătoare la ceruri, prin toate batjocurile vărsate, ca hârdaiele cu zoaie, peste capetele lor… - să se strângă, pentru “proteste”, doar câteva biete mii…?!), dacă nu izbucneşte URAGANUL CEL PEDEPSITOR DE IUDE!!!  Dacă nu izbucneşte POTOPUL CEL NIMICITOR DE NEMERNICIE ŞI DE LAŞITATE - ŞI CURĂŢĂTOR ŞI PLIVITOR DE TOATE UMILINŢELE ŞI DE TOATE PĂCATELE4 CONTRA DUHULUI SFÂNT, POTOP PRIN CARE SĂ NE “MUTĂM ÎN ALTĂ ŢARĂ” – cum îi zicea, cândva, Martirul Goga – Oltului… - …ADICĂ, DIN NOU, ÎN “ŢARA-GRĂDINA CERURILOR DE LUMINĂ”, dăruită nouă spre/prin Misiune Dumnezeiască…iar nu să …”învăţăm”... în piscine ungureşti!!!:

“Să verşi păgân potop de apă/Pe şesul holdelor de aur;/Să piară glia care poartă/Înstrăinatul nost' tezaur;/Ţărâna trupurilor noastre/S-o scurmi de unde ne-ngropară/Şi să-ţi aduni apele toate -/Să ne mutăm în altă ţară!”

…Românie, Românie, oare când va veni, şi pentru Tine, Slobozirea din Întunericul LAŞITĂŢII ŞI NIMICNICIEI… (Tu, Grădină a Maicii Domnului, Candelă pentru Re-Apriderea Luminii Credinţei Lumii în Hristos-Mântuitorul -  Tu, Mireasă Sfântă a Lui Hristos-Lumina Lumii!)  -  …când, oare, se va îndura Cel de Sus să întoarcă pe dos toate crugurile Cerului, să se sleiască viforul cumplitelor încercări, să moară tot ce-i învechit întru Rău şi otrăvit de necredinţă şi de ne-voinţă şi nimicnicie – şi SĂ SE NASCĂ, PE ACEASTĂ GLIE, O ALTĂ ŞI CU TOTUL NOUĂ GENERAŢIE  - PLINĂ DE VIAŢĂ, DE VOINŢĂ ŞI CREDINŢĂ … -  şi să vină şi ceas de trezie şi de bucurie (CUMPLITĂ BUCURIE! – dobândită fie şi prin violenţa vitală, precum “biciuirea zarafilor”, violenţă necesară supravieţuirii şi continuităţii Unirii cu Hristos, a poporului Neamului Românesc!), pentru Alesul Neam Adormit, care în Grădina Ta Dumnezeiască hălăduieşte, şi, din veac, te-a slăvit…, DAR, ACUM, A UITAT PÂNĂ ŞI SĂ TE MAI VADĂ (nu-ţi mai vede nici frumuseţea, dar nici crimele făptuite împotriva Chipului şi Duhului Tău!!!) - …cum, de altfel, nu-şi mai vede nici Duhul Său de Neam Eroic, nici pe Martirii Cei Sfinţi, nici măcar pe Hristosul Măririi…”CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA”?!

…Îi întreb pe ei, pe “dulăii stânei” -  şi le grăiesc (cu, mereu,  aceeaşi lacrimă de revoltă, durere şi furie) şi “dulăilor  stânei” – lor, ziariştilor “paznici de Dreptate”: “Până când aveţi de gând să transformaţi Presa de Alarmă – în Tejgheaua lui Iuda ori în Magazin Parşivit, de Boieli şi Cosmeticale?!

…Vai vouă, mişeilor, căci vă vede Dumnezeu, pe voi, trădătorilor de Poruncă Divină – care aşa suna, cu răspicată şi mare mânie: “ Gura ta să rostească doar Adevărul, închisă pe veci să fie pentru minciunpă şi răstălmăcire mârşavă -  iar limba ta să fie curată, doar spre Mântuirea Neamului învârtită, precum Sabia Logos-ului Dumnezeiesc!”

…Celor pe care El altfel i-a menit, iar ei de El n-au voit a asculta - dreaptă şi cumplită pedeapsă le va veni, întocmai după faptă!
Şi Făptuirea lor – TOT TRĂDARE, MEREU  TRĂDARE DE NEAM ŞI DE ŢARĂ SE NUMEŞTE!!!
                                                                                                                            
                                                                                                                               
Prof. dr. Adrian BOTEZ

                                           CÂND VOR DORI SĂ NE IA CU JAPCA ŞI NUMELE?


Însemnări de prof. Gavril Cornuţiu pe marginea încă unei „iniţiative politice” a celui care se visează a fi numit  „Tatăl Legii Prostituţiei”, dar deocamdată vrea să vândă casa în care se prostituează parlamentarii






Repet vorba unui indian american bătrân, care le-a replicat albilor: „Când aţi venit aici la noi, pe continent, voi aveaţi sub braţ Biblia, iar noi, pământul de sub picioare. Ne-aţi rugat să închidem ochii şi să ne rugăm împreună. Când am deschis ochii, noi aveam în braţe Biblia, iar voi eraţi stăpâni pe pământurile noastre".
 
zboiul rece a fost ce a fost. S-a terminat şi au venit „eliberatorii”, să ne „ajute cu sfaturile”. Ei aveau lozincile şi sfaturile „de tip nou”. Nouă ne fusese scârbă de cele vechi, care se chemau tot „de tip nou”. Noi aveam o zestre economică cu care alţii... Dar ne-au spus: „Închideţi ochii şi haideţi să învăţăm lozincile de tip nou”. Când am deschis ochii... aurul, petrolul, combinatele (de carne, de fier etc.). Doar cele care acum le aduc profituri uriaşe. Celelalte au fost desfiinţate, să nu-i concureze. Le trebuiau doar pieţele şi forţa de muncă. Nouă, stând cu ochii închişi, ne şopteau în urechi „mormane de fier vechi”, „energofagi", bau-bau, hau-hau... Aşa ne-au rămas lozincile şi zâmbetul lor batjocoritor.

Dar oare am deschis ochii sau suntem încă hipnotizaţi de gargare imbecile? Iar ei s-au săturat deja sau ochii hulpavi încă văd..., văd... şi poftesc, ascunşi ca animalele de pradă? Zilele trecute am auzit cu stupefacţie că un parlamentar PD-L, fost şi, probabil, actual rege al pubelelor Bucureştiului, deszăpezirii etc., domnul Prigoană, propunea nici una, nici alta, decât vânzarea clădirii, impropriu numită în continuare, Casa Poporului!

Este cea mai mare clădire administrativă din lume, este cea mai mare clădire de pe continentul european şi, de fapt, de pe patru continente. Ea poate deveni brand de ţară şi, mai ales, brand de Bucureşti, un oraş extrem de sărac în simboluri. Toţi străinii care vin în Bucureşti vor să o vadă şi, spre contrarietatea şi stupefacţia bucureştenilor intoxicaţi politic, o admiră. Germanii au filmat-o în cadrul unui reportaj cu cele mai reprezentative clădiri ale Europei. Dincolo de costurile uriaşe ale construirii ei, clădirea are în sine o valoare arhitectonică deosebită şi dă prin măreţie, plus frumuseţe, ceva din acestea şi instituţiilor pe care le găzduieşte. Exact ceea ce visa şi Ceauşescu, ceva care să permită guvernanţilor ţării să poată primi pe oricine, din orice ţară, cu fruntea sus. Exact ca un particular, dacă ai o vilă frumoasă, ai dreptul de a-ţi primi musafirii de pe o anumită poziţie şi cu o anumită demnitate, iar dacă ai o cocioabă coşcovită...

Nu despre guvernanţi este vorba, ci despre demnitatea poporului român. Străinii ştiu doar că acolo stau reprezentanţii românilor, indiferent care sunt sau cine vor fi aceşti reprezentanţi. Câţi oameni care au avut un minim succes nu au avut parte de semeni de-ai lor care le-au dorit de la „foc la casă" până la pierderea?

Popoarele sunt ca oamenii şi formate din oameni. Vă aduceţi aminte că prima propunere postdecembristă a fost „aruncarea în aer", apoi „distrugerea prin implozie"... iar astăzi, vânzarea ei. Cui? Dar ce, este fraier cel sau cei care şi-au pus ochii pe clădire să se arate înainte de vreme? Doar cu gunoaie cumpărate pe care să le scoată în faţă cu propuneri. Argumente? Întâi, când ura anti-Ceauşescu era vie, se invoca „să nu mai vedem”, „să nu rămână urmă”... Apoi... Azi se invocă... preţul de întreţinere... Dar cel care va cumpăra clădirea cu ce bani o va întreţine? Iar după ce o va cumpăra va fi proprietar cu drepturi depline, care în mod legal o va putea aneantiza prin implozie. Nu o poate cumpăra decât o persoană sau un concern străin, dacă ar fi vândută la preţul ei. Ce le va păsa acestora de munca şi foamea românilor pentru a o construi? Mai mult, dacă vor înţelege că la mijloc este şi vorba despre un brand şi o sursă de demnitate naţională vor invoca... exact întreţinerea şi valoarea terenului etc. Ceea ce nu au putut face sugerând distrugerea ei vor putea face cumpărând-o şi recuperând ceva bani din teren, plus o utilizare de câţiva ani.
 
Vă mai aduceţi aminte de unde veneau cei care propuneau imediat după decembrie '89 distrugerea ei? Faptul că administraţia clădirii nu este în stare să valorifice şi prin alte măsuri - conferinţe, spectacole, vizitare cu taxă de intrare etc. - nu vizează clădirea, ci administrarea. Vor fi în stare parlamentarii să înghită o asemenea manipulare din parea unui gunoier? Vom trăi şi vom vedea. Dar nu îi priveşte doar pe parlamentari, ci priveşte demnitatea poporului român. Uitaţi-vă la alţii ce au, ce întreţin şi de ce o fac. Pentru că acolo gunoierii nu au curajul să facă pipi pe brandul de ţară.

                                                                                                                            prof. Gavril Cornuţiu


 
 AL.FLORIN ŢENE  
                                       
                     Capitalismul şi Cultura

                                           în societatea românească



    Făcând o retrospectivă în adâncul istoriei neamului românesc,atât feudalismul cât şi capitalismul s-au sprijinit pe elemente ale mentalităţi claselor de mijloc,respectul faţă de legi şi religie,devotamentul faţă de familie , comunitate şi sârguinţă în activităţile pe care populaţia o desfăşura.La rândul ei economia de piaţă,(la începutul ei limitându-se la schimburi de mărfuri în mediul rural),a satisfăcut aspiraţiile modeste ale oamenilor privind înbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi asigurarea şanselor  urmaşilor lor.
    Mă întreb astăzi,când majoritatea scriitorilor şi-au scris operele în mentalitatea stângismului comunist şi care încă mai persistă în aceste idei,dacă poziţia antiburgheză a acestora nu implică riscul subminării valorilor care trebuie să creeze clasa de mijloc şi piaţa liberă.
    Cea mai importantă evoluţie politică din  secolul XX a fost căderea regimului comunist din ţara noastră ,inclusiv din estul Europei.Nu este logic să subliniem că o doctrină politică a dat greş deoarece oamenii nu au folosit-o cum se cuvine sau au interpretat-o greşit,sau că ea a fost victima unei opoziţii şi conspiraţii a împrejurărilor istorice.Dacă acea doctrină comunistă nu a putut rezista abuzurilor umane sau împrejurărilor nefavorabile,înseamnă că ea a fost un produs al fantezuiei politice marxiste-leniniste  mai curând decât o idee politică realistă.Aşa cum am simţit-o pe pielea noastră această fantezie politică s-a putut impune în realitate numai prin constrângere brutală şi criminală.Acesta a fost destinul firesc al socialismului-comunist din ţara noastră-o utopie politică întruchipată într-un regim terorist,un coşmar istoric din care omenirea s-a trezit la sfârşitul secolului trecut.Implicaţiile prăbuşirii ideologiei comunist-socialiste sunt încă departe de a fi evidente în ţara noastră.Este adevărat că dezgheţarea din anul 1989  a relevat meritele unei economii a pieţii în comparaţie cu planificarea economică de stat.Încă ,scriitori şi intelectualii cu gândire de stânga susţin că în timpul dictaturii comuniste de la noi s-au construit locuinţe şi fabrici.Nimic mai fals.În ţările capitaliste europene nu s-au construit locuinţe şi fabrici? Şi încă mai moderne.Unii din intelectualii noştri au uitat că timp de peste 45 de ani acest popor a fost înfometat,i-au fost inversate valorile,i-a fost luată credinţa.Din orbirea gândirii stângiste ei nu văd,încă,beneficiile recoltate de ţările cu sisteme economice de piaţă.Aceşti scriitori şi intelectuali de extremă stângă ce descind din aparatul de propagandă comunistă nu doresc să vadă că într-o societatea burgheză ce se formează şi la noi,anumite valori sunt considerate de către majoritatea populaţiei ca fiind de la sine înţelese.Devotamentul faţă de aceste credinţe creează o clasă de mijloc,care apoi întreţine o economie de piaţă.Un mare pericol pentru învăţământul nostru este că ,încă,se predau în şcoli creaţii literare scrise în timpul dictaturii comuniste şi cu mentalitatea acelui regim,care impunea slugărnicia faţă de valorile false şi o ideologie criminală.
    De-alungul istoriei societatea capitalistă  şi mai ales economia sa are tendinţe de a produce „depresiuni”.Într-o societate urbanizată,cum este la noi,(la sate au rămas doar bătrânii),efectul acestei perioade de criză va fi destul de nefast. Situaţia în care abia am intrat va da”apă la moara”scriitorilor şi intelectualilor cu mentalitatea rămasă în proietul communist,din care abia am ieşit.Unii intelectuali şi oameni de artă nu agreează piaţa şi consideră drept respingătoare noţiunea propriei lor participări în cadrul pieţii.Ei nu-şi pot închipui propriile persoane producând bunuri de larg consum destinate vânzării sau schimbului,chiar dacă tratează profiturile,chiar dacă uneori sunt mici,astfel recoltate drept binevenite.O parte din ei care au beneficiat din plin de „binefacerile” societăţii comuniste, pentru motivul că ,indiferent dacă lucrările lor erau scrise prost şi  răspundeau la comandamentul propagandei de partid ,  drepturile de autor curgeau, în ciuda faptului că nu se vindeau.Iar,indiferent de ceea ce spun despre egalitate,ei nu cred că sunt  egali cu alţi oameni,cu toate că în regimul trecut folosindu-se de ipocrizia ideologiei,îşi spuneau” tovarăşi”acum,la fel ca  atunci,consideră că talentele şi sensibilităţile  pe care le posedă îi fac să fie superiori.
    Noţiunea de avangardă a fost adoptată de societatea capitalistă burgheză cu simplul înţeles de ultima modă-ultima tendinţă în artă.Societatea socialistă multilateral-dezvoltată de la noi a preluat acest termen dându-i sensul de “deschizătoare de drum al realismului socialist în cultură”.Această abordare din partea aparatului propagandist al P.C.R a reuşit să corupă activitatea artistică din ţara noastră.După evenimentele din 1989 pasiunile lumii culturale,la început dezorientate,au început să pătrundă în universul divertismentului de masă,prin televiziuni,iar rezultatul este dezastruos,cu toate că unii îl denumesc solemn”cultură de masă”.
    Oamenii de cultură,intelectualii de la noi ,trebuie să înţeleagă că într- un sistem democratic,oamenii obişnuiţi nu sunt neobişnuit de înţelepţi,dar experienţa lor tinde să îi facă să posede un simţ practic foarte bine dezvoltat.Aceşti oameni constituie fundamentul capitalismului burghez în formare,iar pe acest fundament au fost clădite societăţile democratice moderne din Europa şi S.U.A.În sfera culturală,energiile revoluţiei de la noi de implementare a capitalismului şi democraţiei în mentalul creatorilor de artă trebuiesc canalizate în direcţia a ceea ce se numeşte globmodernul,care respinge fostul postmodernism.Astfel, trecerea de la cultura realismului socialist ,ce mai persistă în arta românească, la cultura globmodernismului care promovează o reîntoarcere la modernsmul exprimat prin noi forme de abordare a realităţii se face anevoios.Motivul? Mentalitatatea formată în 50 de ani de dictatură comunistă.Mai este o cauză.Profesorii care redactează manualele şcolare sunt formaţi la “şcoala”realismului socialist făcând ca această boală să “viruseze”manualele şi de aici trece la elevi.Generaţii întregi vor purta cu ele această mentalitate care ani buni va frâna societatea nostră în mersul ei spre democraţia capitalistă autentică.
    Această“boală“,de care vorbeam mai sus, întrepătrunsă  cu non-arta promovată de televiziunile private, a dus în prezent la scăderea ştachetei calităţii culturii de masă.Este important să înţelegem că în această nouă fază a gândirii unor scriitori şi artişti din toate domeniile i-a condus să accepte calm anunţul lui Nietzsche că Dumnezeu este mort,în ciuda faptului că după 1989 bisericile s-au înmulţit.În aceste condiţii aceşti artişti care-şi spun liberi cugetători au tras concluzia nietzscheană că,dacă nu cred în Dumnezeu,totul este permis.
    Pentru a prospera România necesită mai mult decât oameni cu înţelepciune practică-ea are nevoie totodată de energiile imaginaţiei creatoare exprimate în religie şi artă.Un rol crucial în existenţa tuturor românilor ,la fel ca în existenţa tuturor fiinţelor umane din toate timpurile,îl joacă trăirea într-o lume care posedă un înţeles transcendental,o lume în care existenţa omului are sens.Nimic nu este mai dezumanizator,mai capabil de a genera criză,decâr sentimentul omului că viaţa sa este un fenomen fără sens într-o lume fără sens.Aşa cum s-a întâmplat în regimul trecut,comunist,ideologia ne vorbea de o societate a paradisului la care nimeni şi niciodată nu a ajuns.P.C.R creease o lume iluzorie pentru un viitor iluzoriu.La această propagandă au contribuit şi unii scriitori de azi incluşi de Alex Ştefănescu în iluzoria sa istorie a literaturii.
    Societatea românească capitalistă de astăzi are două faţete: economia de piaţă care a creat o lume ce duce la prosperitate materială-ceea ce societatea socialistă a dus la pauperizarea populaţiei.cealaltă faţetă,duce spre rău,societatea ,şcoala românească au devenit din ce în ce mai sărace în sens spiritual.Marea sarcină a intelectualilor români  este să pornească un război împotriva acestei sărăcii spirituale.Prăbuşirea socialismului,însoţită de recunoaşterea meritelor economiei de piaţă,ne oferă o minunată ocazie de a ne gândi cu seriozitate la o asemenea campanie.Numai astfel,viitorul capitalismului în ţara noastră poate să fie asigurat.



 Dona TUDOR
http://www.mesageruldevalcea.ro


                                                    TRIPTIC POLITIC ROMÂNESC




1. TRANSPLANTUL DE TANDREŢE

Nu ne mai trimite cerul niciun curcubeu. Bruma noastră de noroc s-a răsucit ca firul de iarbă uscată. Au visat unii toată vara remaniere. Remanieri. Au croit giulgiuri. Miniştrii, ca nişte arbori livizi şi-au pus zâmbete de boboci florali. Preşedintele a venit la întâlnire cu nişte chestiuni minore pe scăfârlie. Pesediştii şi-au pansat infidelităţile cu dragoste christică. Peneliştii sunt miniaturali. Reglajul fin al guvernării e într-o mână, cel mult două. Contopite într-o savoare carnală. Suntem ca într-un joc de lumini şi umbre.

Intrăm în toamna aceasta cu izvoare de lacrimi şi de ploi. În orice toamnă mor atâtea despărţiri. E drept că şi în moarte există o democraţie a morţii. Şi în anotimpul acesta este şi trecutul şi prezentul şi viitorul guvernării. Săgeata ultimei priviri din opoziţie se opreşte în anticipate. Părerile de rău dau de acum ocol. Opoziţia s-ar lăsa sedusă de amăgiri. Să-i priească un rol de spectator al unei mari iubiri? Cui? Celor ce se înfruntau cu îndestulare?! Sau poate că unii sunt prea îndestulaţi?! Remanierea nu înseamnă trezirea la realitate. Pofta de domnie vine ca şi pofta de mâncare. Mâncând. Suferinţa zidurilor nu are niciodată legătura cu cea a stomacului. Ne furişăm ca nişte fugari prin viaţă.  Ce deşertăciune a deşertăciunilor. În loc să ne preocupe fundaţia şi cărămida visului nostru, ne uităm speriaţi la drobul de sare. Meşterul Manole zideşte încă. Am putea să primim autografe de iubire. Ce-am putea să le oferim celor peste o sută de mii de oameni care vor fi  disponibilizaţi în această toamnă?! Putem să punem speranţe în ruine?  Cât de sfinţită e roua nădejdii? Dar starea de jale?  Of, fir-ar ea de sărăcie!  Ca o muiere trupeşă şi dăunoasă ne dă târcoale.

Toată vara s-au lamentat unii pe tema sărăciei şi a democraţiei. Lamentaţii pe mai multe teme date. Răsfoite, filele de istorie ale existenţei  noastre sunt toate prinse între vremuri tulburi. Toată istoria noastră a fost o succesiune de vremuri tulburi. Dacă s-ar putea să pribegim peste vremurile tulburi! Săraci să fim, dar să fim în rând cu lumea. Lupii tineri, la noi, sunt gălăgioşi şi fără colţi. Opoziţia ar vrea să urce apele la deal. Evident că vor avea mai mulţi prieteni şi la fel de mulţi duşmani. Liderii de sindicat îşi planifică variantele de lucru. Mitingul cu pinguini. Numărul lor de prieteni şi duşmani rămâne staţionar. Avem belşug de guverne. Reţete cu remaniaţi. E greu de tranşat între tabere. Între filiere. Unii cad din zbor ameţitor. Alţii se pregătesc de avânt. De nu ar fi aşa flămânzi, mulţi dintre români, s-ar apuca să înveţe democraţia morţii. Populaţia plătitoare de taxe rămâne ca dantela de Bruxelles. Tivită şi spartă. Ce păcat că nu s-a inventat transplantul de tandreţe.


2. ISTORIA E SCRISĂ DE ÎNVINGĂTORI

Suntem furioşi pe ceea ce se întâmplă în sistemul medical. Ameţiţi de chiotul durerii, ne răsucim în analize, constatări, comisii şi anchete. Înfloresc imperii private pe spinarea sistemului public de sănătate. Un dezmăţ financiar  se revarsă peste fel şi fel de clinici particulare, spitale particulare ori alte SRL-uri ce prestează diferite servicii. Nu mai avem puterea să ne revoltăm. Ni se despletesc vorbele în bucăţi de beznă. Încotro? Liniştea aceasta nu o să ne putrezească?  Ne vom descurca? Sigur ca ne vom descurca. Ne vom adapta.Vom supravieţui. Le vom da cu tifla. Cât suntem în viaţă. Atunci când la icoana sufletelor vom aprinde candela poemelor albastre, ne va seca la inimă, durerea pierderii.

Uimitori, guvernanţii, rumeniţi de soare şi de sănătoasa frunză verde, ajustează bugetul ţării ca boabele de porumb la descântec. Nebunia îmboboceşte  în coifuri sub care dospesc mormane de bani. E cutremurător cu câtă uşurinţă evaluăm în bani, viaţa. E cutremurător cu câtă uşurinţă evaluăm în bani, omul. Un mercurial din cruzimea crizei. Cine îşi caută alinarea în viscolul pripegiei, îşi va adapa dimineţile cu tristeţe. Stăm ca sub un clopot şi ne pocnesc peste tâmple tăierile. Salutul lefegiilor e “ţie cât ţi-a tăiat?!”. Tăiatul fiind perceput ca formă de exercitare a puterii. Care putere la unii, ia minţile.
Cu magice puteri de bine, un arab palestinian a refuzat deznădejdea şi nu a rămas cu braţele în vânt. Creaţia doctorului Raed Arafat se numeşte SMURD. Iar creaţia SMURD-ului pentru noi se numeşte solidaritate. Cu suflet şi cu minte, doctorul Arafat plămădeşte trasee de viaţă. Îl ştiu din perioada anilor  `90 când se zbătea la Târgu Mureş să convingă birocraţii că SMURD-ul nu va înlocui salvarea. Iar faptul că visul doctorului Arafat a devenit în 20 de ani, substativ comun în România, e triumful luptătorului. Şi, de ce nu, al învingătorului. În rest, la moara pesedistă nu mai e grâu de măcinat. Roata morii se învârteşte şi pesediştii se macină între ei. În politică, toţi se macină între ei. Darwinismul social îşi întinde partitura, temeinic. Fiecare îşi are povestea şi gloria. Va scrâşni din dinţi fostul candidat la preşedinţie timp de şase luni? Şi dacă îi crapă smalţul?

De la guvernare bate vânt tăios de stepă. Vine toamnă ciufulită cu burniţă şi ciori. Economia arde luminos în reclame. Numai pe cer, luna creşte ca o pâine.


3. CUMETRIA CU DIAVOLUL

Motoare.Viteză. Răniţi. Mutilaţi. Morţi. Lumânări. Coşciuge. Radiaţii. Arsuri. Peşti ucigaşi. Miniştrii. Bani. Cozi. Paşapoarte. Impozite. Manelişti. Tensiune. Boc. Băsescu. Udrea.  Şomeri. Guvernarea în şedinţe. Cioară vopsită. Opoziţia în vacanţă.  Cuvinte cu fard. Veşti proaste. Frunză verde desenată. Frunză verde uscată.  Scumpiri. Inflaţie. Disponibilizări. Orbire politică. Gândiri cu glas tare. O ţară de mână a doua. Guvernanţi de mâna a doua. Un popor de mâna a doua.  Lovituri de imagine. Creşterea credibilităţii. Duşmani. Când treci prin viaţă, să ai un pom sădit. O casă ridicată. Un copil crescut. Râd dracii. Şi dau cu toporul. Vorbele  ca un bici. Cu desaga în spinare. Pribegie. Scandal cu bâte şi săbii. Copii spulberaţi pe trecere de pietoni. Furturi cu omor. Violuri cu violenţe cumplite. Poliţie neajutorată.

Al treilea an de recesiune. Un popor cocoşat.  Prea mulţi pensionari. Eliminaţi pensiile! Buimăcială.  Buluc. Îmbulzeală la sfintele moaşte. Avere la vedere. Unii se clătesc în noroi. Avere ascunsă. Taxă de  solidaritate.  Arşiţă. Ploi  torenţiale. Văpăi. Inundaţii. Fum. Foc. Alunecări de teren. Trăim o vară atât de fierbinte încât dimineaţa ne pârjoleşte şi bobul de rouă. Roiesc pierdute în jurul nostru, grădinile. Pământul ţipă încrezător şi singur.  Un timp neîndurător. Un timp  blând. Un timp crud. Un timp care nu trebuie stins. În existenţa noastră iluzorie, timpul acesta e cea mai zdrobitoare din dovezi. Mai trebuie să şi trăim.

Şuieră ca o năpârcă gândul rău. Pe limba cetăţeanului român, în timpul care vine, îl aşteaptă moartea. Îl aşteaptă frigul iernii. Îl aşteaptă  hoţia perversă, cu solzii de şarpe,  a preţurilor. Îl aşteaptă catastrofa. Numai viaţa, nu.  Pentru ce nu ne ocrotim timpul? Pentru ce ne fierbem în lacrimi, înainte ca ele să curgă?  Descriu unii asfinţitul, înainte  de venirea  dimineţii. Ca nişte pui rătăciţi,  ne pendulăm  între ecrane. Preşedintele  ar cheama  opoziţia la guvernare. Dar alianţa de la guvernare e soluţia optimă pentru acest timp. Tăcere între şoapte. Falimente. Muncă la negru. Înfricoşător extaz. Ascuns  sorbea metafora setoasă. Cu nodul în gât. Adevăr nestatornic. Timp nestatornic.
Ar trebui să pornim la o căutare în suflet. Suntem mereu flămânzi de frumos.








 
       Un text care circulă pe internet



Prefaţăm aici rubrica paginii a  şasea : « Din folclorul internetului », cerându-ne scuze pentru faptul de a nu fi urmărit consecvent întreaga medie spre a ajunge la apariţia princeps a acestei scrisori deschise al cărei ton ireverenţios ne face să ne întrebăm daca poate aparţine distinsului Cristian Tudor Popescu. O considerăm, totuşi , importantă şi o publicăm sub menţionarea tuturor surselor pe care le consemnează poşta electronică prin care ea ne-a parvenit.

On Fri, 10/1/10, Matasariu LIliana - matasariu@yahoo.com  wrote:

From: Matasariu Liliana: matasariu@yahoo.com
Subject: Fw: Fwd: Fw: scrisoare deschisa C.T.Popescu catre Traian Basescu
To: "Sorina Fasui" -sorinafasui@yahoo.com
Date: Friday, October 1, 2010, 9:59 AM
---------- Forwarded message ----------
From: Eugeniu Gurguta: egurguta@yahoo.co.uk
Date: 2010/9/29
Subject: Fw: scrisoare deschisa C.T.Popescu catre Traian Basescu
To: azia schiopu -aspazia21@gmail.com, bogdan dumitrascu iuliu_bogdan_dumitrascu@yahoo.com
--- On Tue, 28/9/10, Marineata Stefania - smarineata@yahoo.com wrote:
From: Marineata Stefania - smarineata@yahoo.com
Subject: Fw: scrisoare deschisa C.T.Popescu catre Traian Basescu
To:
Date: Tuesday, 28 September, 2010, 21:16





          Scrisoare deschisă către preşedintele Traian Băsescu

                                                                                                                                        C.T.Popescu
 
Domnule Băsescu, te-am privit şi voi continua să te privesc cu statornică scârbă.  Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de împrejurări care conţine prostia unora, ticăloşia altora şi indiferenţa celor mai mulţi a făcut să devii preşedinte al ţării mele. Nu m-am aşteptat nicio clipă ca, ajuns în această demnitate, să poţi deveni altceva decât eşti, dar am vrut să sper că măcar vei încerca să pari. Mă felicit că nu am investit prea mult în această speranţă. Ex nihilo nihil. Dispreţul pe care ţi-l port e lesne de argumentat: reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul român. Fără a avea măcar una din însuşirile admirabile ale acestui popor.  

Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi când cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita ta.  
Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de personalitate, ale crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale revărsărilor tale de ură, ale ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale.  
Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat atât de mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă. Observi că nu folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în dialogul cu ceilalţi, ai răul obicei de a nu-l folosi. Şi voi refuza să îl folosesc doar formal, demonstrativ, numai pentru a vădi că sunt mai bine crescut decât tine.  

Vremea convenţiilor şi demonstraţiilor de tipul acesta a trecut. Am privit cu îngrijorare, în aceşti şase ani, obsesia ta maladivă pentru puterea absolută. Au fost concetăţeni de ai mei care au crezut că poate ţi se cuvine, că poate, atunci când o vei avea, vei face din ea instrumentul schimbării în bine al ţării.  
Se înşelau. Ai folosit puterea doar pentru a revărsa urâţenia dinlăuntru-ţi asupra noastră, a tuturor. Iar ţara e astăzi mai schimonosită ca niciodată. Sărăcită, desfigurată, doar un contur înlăuntrul căruia cei mai mulţi sunt prinşi ca într-o capcană, prizonieri ai unui rău destin. Precum în cel mai întunecat fanariotism, ai folosit demnităţile publice ori resursele statului pentru a-ţi căftăni apropiaţii, pe cei care ţi se închinau cu ipocrită smerenie, într-un detestabil qui pro quo. Astfel au ajuns cele mai multe demnităţi ale statului să fie ocupate de incompetenţi, imbecili şi neamuri proaste, personaje lipsite de orice merit, dar cu prea-plin de obedienţă faţă de tine, despotul. Şi când ţara e rânduită după legea aceasta, nu e de mirare că astăzi am ajuns la această mizerie, promiscuitate şi decădere a instituţiilor.  

Ţi-ai făcut din minciună un crez politic. Şi unii găsesc asta scuzabil. Peste cei care au îndrăznit să spună altfel decât crezi tu că se cuvine spus ai revărsat diluvii de ură. Ai inventat categorii generice peste care să îţi reverşi ura şi insultele primitive. 322, moguli, tonomate, reprezentau categorii încăpătoare în care mizeria ta să poată fi eficient distribuită. Toţi cei care nu acceptau fanariotul qui pro quo erau detestabili, maculabili, expulzabili. Rar mi-a fost dat să văd atât risipă de resurse (ale statului, ale instituţiilor publice ori ale unor dubioase instituţii private) menită unui singur scop: împroşcatul cu mizerie.  
Au fost şase ani urâţi. Iar rezultatul lor e reaua stare de azi a ţării. Prea mult şi prea des am vorbit despre toate cele care au fost pentru a le mai repeta acum. Altul e motivul pentru care scriu astăzi.  

Afirmi, domnule Băsescu, fără să roşeşti, cu o nesimţire prietenă cu iresponsabilitate, că ţara mea e o ţară de mâna a doua. Iar când îndrăzneşti să spui aşa ceva vremea pamfletelor şi a indignărilor din laringe a trecut. O ţară care cere bani cu împrumut, o ţară care nu poate plăti pensiile este o ţară de mâna a doua - spui tu cu o nesimţire care sfidează orice stupoare. Nu ţara a cerut bani cu împrumut, domnule Băsescu, ci TU. Împotriva tuturor acelor voci care se opuneau acestui demers. Nu suntem toţi amnezici şi încă ne amintim cum predicai nevoia acelui credit de la FMI, deşi nu puţini erau cei care strigau că e o cale greşită. Şi i-ai potopit cu insulte. Aşa cum ştii să faci. Ai susţinut acel credit nu pentru că ţara avea nevoie de el, ci pentru că tu, deprins cu logica licuricească, ai încercat să cumperi bunăvoinţa unor stăpâni pe care noi nu-i vedem. Şi ai fost gata să plăteşti acea bunăvoinţă cu sărăcirea, umilirea şi nenorocirea noastră a tuturor. Iar dacă ţara nu poate plăti pensiile este pentru că tu ai adus-o aici. Nu mogulii, nu tonomatele, nu noi. Noi doar trudim, îndurăm şi plătim biruri.  

Nici nu ar trebui să mai spun lucrurile acestea. Sunt deja ştiute. Şi nu ar trebui să accept logica rudimentară după care funcţionezi, aceea care măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii. Doar judecând cu maţul poţi ajunge să spui despre ţara mea că este o ţară de mâna a doua. Iar dacă punga ţării nu e azi îndeajuns de plină pentru gustul tău, asta nu se întâmplă pentru că eu şi cei asemeni mie nu trudim îndeajuns pentru a o umple, ci pentru că tu şi cei din jurul tău sunteţi prea hămesiţi, prea nesimţiţi şi prea necinstiţi pentru a şti să o chivernisiţi.  
Dar ţara asta încă are bani să îşi plătească preşedintele şi imbecilii deveniţi miniştri, are bani să îşi plătească nulităţile devenite europarlamentari, are bani să te trimită la reuniuni internaţionale unde să ne umileşti pe toţi respirând dispreţul cu care eşti tratat de ceilalţi, are bani pentru a plăti pentru capriciile neroade ale favoritei tale, are bani pentru a îngrăşa guşile lăudătorilor şi numeroşilor tăi servitori. Are încă bani din care să plătească sinecuri pentru cei care ştiu să îşi manifeste îneajuns de zgomotos şi fără ruşine obedienţa faţă de tine.Are bani să îmbogăţească afacerişti suspecţi, dar cunoscători ai conturilor de partid. Să ierţi, atunci, biata ţara dacă nu mai are îndeajuns pentru a plăti şi pensiile acelea.  

În aceeaşi zi când eu scriam: Pentru că eu nu accept că România e o ţară de mâna a doua în UE. Nici că eu aş fi un cetăţean de măna a doua. Dar admit că avem politicieni de mâna a şaişpea. Mai pe seară, preşedintele României spunea că ţara mea este o ţară de mâna a doua. Iar asta nu mai poate fi îngăduit. Pentru aşa ceva nu mai este de ajuns să ne revoltăm pamfletar, să respirăm vocalele indignării la televizor ori să risipim cerneala stupefacţiei în gazete.  
Atunci când mizeria ta nu mai încape în hârdăul categoriilor generice şi nu se mai revarsă doar asupra tonomatelor, parlamentarilor, mogulilor, ci asupra ţării înseşi, atunci e vremea să fii trimis definitiv acolo unde îţi e locul. Atunci când, nu are rost să ne mai ascundem după cuvinte, îţi îndemni cetăţenii să îşi părăsească ţara, tu trebuie să pleci, nu ei. E timpul!  
Asta e tot ce am avut să îţi spun, domnule Băsescu. Aşa cum ţi-am promis, îţi sunt pe mai departe dator cu întreg dispreţul. Şi îţi promit că mă voi achita de această obligaţie. Dar vreau că de acum să te dispreţuiesc ca pe un ticălos oarecare şi nu ca pe preşedintele ţării mele. Du-te!  

Rândurile care urmează nu îţi mai sunt adresate, deşi te privesc. Vreau să sper că prieteni şi neprieteni din blogosferă mi se vor alătura. Pentru că este o limită care nu trebuie trecută. Şi aşa, prea multă vreme, prea multe am îngăduit. Şi mai vreau să sper că, mai ales, politicieni, cu şi fără blog, vor prelua revolta mea şi îi vor da cuvenită îndreptare. Acelor politicieni le cer, neîntârziat, iniţierea procedurii de suspendare a lui Traian Băsescu. Dincolo de meschinăria calculului politic de conjunctură, dincolo de laşitatea cu care ne-au obişnuit, dincolo de indolenţa pe care le-am tolerat-o. Sau puteţi cu toţii tăcea, prudent, vascularizaţi de precauţia pe care o putem numi şi laşitate. Şi atunci am să-i cer scuze lui Traian Băsescu. Şi am să admit că trăiesc într-o ţară de mâna a doua.

 ÎNCHEIEM AICI CONCLUZIA DOSARULUI „DE LA MIERCUREA NEAGRĂ LA ZILELE NEGRE” ŞI ÎL DESCHIDEM PE CEL INTITULAT
„ANUL NEGRU AL ROMÂNIEI” CU UN ARTICOL PUBLICAT  Duminicã, 22 august 2010 DE


Dan ODAGIU


                                            Câte ore-cur şi
                           câte ore-cap prestează preşedintele Băsescu?

 

Fostul consilier prezidenţial Andrei Pleşu, în ultimul număr din „Dilema Veche", spunea că "un preşedinte nu trebuie să se dea pe sine drept exemplu de precaritate salarială. E aproape stingheritor să te afli în situaţia de a explica unui preşedinte de ţară că cele 16 ore de predare ale unui profesor au, ca fundal, lungi zile şi ani de pregătire, că actorii nu prestează strict două ore pe seară, ocupându-se, în restul timpului, cu tăierea frunzei la câini, că nu toate meseriile pot fi reduse, cum spunea, cândva, academicianul Grigore Moisil, la numărul de ore-cur petrecute la birou. E nevoie şi de ore-cap, greu cuantificabile".
Declaraţia lui Andrei Pleşu este inspirată dintr-un articol al fostului consilier prezidenţial Zoe Petre. Aceasta explică pe blog cum stă treaba cu academicianul Grigore Mosil.
''Grigore C. Moisil, marele matematician în preajma căruia am avut privilegiul să petrec lungi ani, avea despre programele de lucru o opinie atât de des exprimată încât a intrat în folclorul moisilesc de bază. El (sau discipolii care îl imitau cu umor şi afecţiune, nimeni nu mai poate şti cu precizie) spunea aşa: Matematica NUu se face în orrrhe de birou. Dimineaţă când te scoli, faci matematică; când te speli pe dinţi, faci matematică, şi, dacă nu te speli pe dinţi, faci matematică atunci când nu te speli pe dinţi! Somat să-şi facă public programul de 8 ore de muncă, Grigore Moisil a prezentat odată o foaie de hârtie frumos lineată, pe care scrisese aşa:
Luni
ora 8 - ora 9.50: curs, Amfiteatrul Ţiţeica
ora 10 - ora 11.50: consultaţii, catedră
ora 12- ora 16: timp de gândire, în sectorul de Cultură al Parcului de Cultură şi Odihnă «I.V. Stalin».
Altădată însă, exasperat, i-a trimis rectorului o hârtie pe care scria, mare: Vă rog să precizaţi dacă vă referiţi la ORE-CAP sau la ORE-CUR", scrie Zoe Petre pe blog într-un material intitulat "Necrolog pentru Domnul Trandafir".
Dat fiind faptul că preşedintele Traian Băsescu a anunţat că domnia sa lucrează 16 ore pe zi, avem şi noi o întrebare: câte din aceste ore sunt, domnule preşedinte, ore-cur şi câte ore-cap? Nu de alta, dar după cum merge ţara, e sigur că nu toate sunt ore-cap.

 
DISCLAIMER:

Toate părerile, punctele de vedere, afirmaţiile, atitudinile şi detaliile informative reprezintă angajarea fiecărui autor în parte. Portalul nostru nu îşi însuşeşte responsabilitatea pentru conţinutul articolelor publicate. Fiecare link şi articol pe care îl prezentăm are propriul copyright © şi răspundere personală pentru conţinut.


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971