Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei partea I-a, un studiu de Corneliu LEU: „ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTĂRII DURABILE”
2.CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei partea I-a, un studiu de Corneliu LEU: „ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTĂRII DURABILE” - continuare
Partea a doua a raspunsurilor noastre la intrebarea: CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei studiul semnat de ing. Gheorghe MANEA: “TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ ?”
2.Partea a doua a raspunsurilor noastre la intrebarea CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei studiul semnat de ing. Gheorghe MANEA: “TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ ?” - continuare
3.TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ? de ing. Gheorghe Manea - continuare II
OPERA EMINESCIANĂ ÎN TRADUCEREA FRANCEZĂ A LUI CONSTANTIN FROSIN
DEZBATERE PE TEMA ROMÂNUL REALIZAT PE MERIDIANELE LUMII CA MODEL SUFLETESC ŞI EXEMPLU PENTRU AI SĂI DETERMINISMUL MORALEI sau „LEIT- MORAL“ un articol de Lucian HETCO
LUCIAN HETCO IN FAŢA CONFUZIEI DINTRE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE – de Corneliu LEU
Interviuri cu: DR. GHEORGHE DRĂGAN, FIZICIAN ROMÂN STABILIT ÎN AUSTRALIA, ADRIAN ŞONCODI - POET ŞI TRADUCĂTOR DE EXCEPŢIE, LIA LUNGU - CÂNTĂREAŢĂ ROMÂNCĂ STABILITĂ LA NEW YORK, - de George ROCA
Continuare interviuri - George Roca
Continuare interviuri George Roca
Interviuri cu: IOANA HARMONY RÂŞCA- patinatoarea care va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010, MIHAELA MIHUŢ, o actriţă care joacă pe scenele americane păstrându-şi o parte din suflet în România - de Gabriela PETCU
Mircea BUNEA : « … de criză-i doare-n flaut! »
Dan Ghelase - Zece măsuri pentru scoaterea României din criză
DOUĂ ECOURI DE LA SĂRBĂTORIREA PE INTERNET A ZILEI NAŢIONALE A LIMBII ROMÂNE DOUĂ ARTICOLE SEMNATE DE Camelia TRIPON ŞI Maria CRISAN
„PASO DOBLE” - o rubrică de Ioan LILĂ
Pagini folclor internet - transmise de Dan LUPESCU
PAGINA INTAI

  CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA?

 

 

 

Aceasta este broşura- manifest pe care o lansează în întîmpinarea campaniei electorale portalul şi revista noastră cu intenţia de a influenţa programele elctorale ale candidaţilor, întrunirile şi dezbaterile publice care vor avea loc în direcţia unor propuneri constructive pe direcţii prioritare ale nevoilor societăţii româneşti, depăşind aspectele negative ale luptei electorale. Ea rezumă idei care au constituit subiectul mai multor dezbateri organizate în ultimii trei ani în presă, în consfătuiri naţionale şi în dezbateri locale de către Mişcarea pentru Progresul Satului Românesc şi care vor fi prezentate în cadrul unui studiu mai larg ce va apare în volum luna viitoare. Întrucât, aşa cum se vede din această copertă, este vorba de două modalităţi de abordare a problemei, din două domenii diferite de reflecţie şi iniţiativă, iar noi dorim să primim şi să publicăm în volumul complet cât mai multe puncte de vedere, consacrăm fiecărui titlu câte o pagină a acestei publicaţii electronice pentru a se putea adăuga în continuarea fiecăruia comentariile sau articolele pe tema respectivă pe care le vom primi.
 Începem cu:

<

 Corneliu LEU

NUMAI ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTÃRII DURABILE

 

1
Paradoxalã, ca în multe alte situaţii caracteristice bulversãrii actuale a societãţii româneşti şi a trãdãrii culturii pe care ea o reprezintã, este nesocotirea uneia dintre şansele cele mai importante ale acestei societãţi, tocmai cea care reprezintã principala garanţie a capacitãţii ei de redresare.  Pentru cã, în contextul imperativ al acestei nevoi de redresare, nu numai autoritãţile şi programele politice nesocotesc un asemenea atu neoferind nici un stimulent pentru el ba, chiar, punându-i piedici prin inconştiente sisteme de avizare şi impozitare; dar, chiar din punct de vedere teoretic sau programatic se neglijeazã (şi chiar cei direct interesaţi autoneglijeazã) faptul cã psihologia poporului român este calatã pe o mentalitate de mic producãtor supravieţuitor prin roadele muncii lui individuale sau de familie, care a avut destule prilejuri istorice ca sã verifice principiul „prin noi înşine”. Şi, tot din motive bine întemeiate în timp, de la ocupaţiile strãine pânã la impunerea cooperãrii cu forţa, a devenit destul de neîncrezãtor faţã de asocierile în care se poate înşela sau poate fi înşelat. O mentalitate atât de adânc înrãdãcinatã, încât uneori ne joacã feste fãcându-ne prea individualişti, prea puţin dispuşi la cooperare când e vorba sã ne unim forţele spre a realiza ceva de interes comunitar, prea marcaţi de gardul peste care se aflã capra vecinului. Dar, în acelaşi timp, cu destule motive de îndârjire pentru a realiza ceva prin proprietatea personalã, prin valorificarea acesteia, prin stabilitatea pe care numai aceasta ne-o poate da, mica proprietate devenind, ca sentiment naţional, o prelungire sau o completare a însãşi persoanei umane, ajungând pânã la a face parte din sfera ei, din sfera de existenţã a omului gospodar. A omului care se întregeşte prin propria-i gospodãrie, ca un modest traseu în aspiraţia spre o formã idealã a supravieţuirii, cât mai umanizatã printr-un efort dirijat devenit tradiţie şi cutumã; un traseu care depãşeşte necunoscutele celuilalt aspect al termenului, cel al „zbaterii pentru supravieţuire”, contrazicând o asemenea zbatere între necunoscute şi, chiar dacã nu acoperã dezideratul general al „dezvoltãrii durabile” asigurã o parte din acesta pe care aş numi-o „vieţuire durabilã”. Adicã, un barem de certitudini prin mişcãri sigure de alimentare a vieţuirii; pentru ca abia apoi, dupã asigurarea realistã a continuitãţii ei, sã-i abordãm şi elementele de continuitate ale pretenţiilor de dezvoltare.
Pesemne cã asemenea motive de aspiraţie şi nãdejde ne-au înrãdãcinat aici, cultivându-ne temeinic instinctul de-a ne întoarce chiar dacã am fost alungaţi de vicisitudinile istoriei sau atraşi de promisiunile altor geografii, întãrindu-ne sentimentul cã, noi şi proprietatea noastrã pe care am învãţat s-o valorificãm aici, realizãm laolaltã elementul de stabilitate necesar sedentarismului creator cu natura înconjurãtoare. Şi, chiar prin asta, ne-am învãţat sã ne mulţumim cu nu prea mult, dar sã fie al nostru şi, de preferinţã, pe locul nostru, unde ne simţim cât mai mult a fi noi. Noi ca atare cu „nevoile, sãrãcia şi neamul”, adicã noi cu propria noastrã identitate. Cam asta este filosofia micii proprietãţi şi cam de aici decurg eforturile pe care le facem întru desãvârşirea şi adaptarea ei pe sufletul nostru. Pentru cã, şi atunci chiar, când o neglijãm, când n-o mai servim ca sã-i cerem la rându-i sã ne serveascã, când, poate, nu mai vrem s-o muncim noi ca sã-i serveascã pe alţii,  se cheamã cã tot pe sufletul nostru, blazat în acele momente, o facem sã fie. Dar, indiferent de asemenea oscilaţii între avântul competiţional creator de bunuri şi blazarea aşteptãrii unor vremuri mai bune, ambele marcându-ne sufleteşte conform perioadelor istorice prin care am trecut, un sentiment rãmâne categoric şi peren, printre celelalte naţiuni ale lumii, noi având cu evidenţã accentul pus pe el: Acela al nevoii de vatrã pe care ni l-au întãrit bucuriile trãite în mediul natural al dezvoltãrii noastre ca popor, ca şi acela al conştiinţei de matcã ce ne face fie sã ne întoarcem mereu, fie sã ne legãm soarta întotdeauna de locul dãinuirii noastre, acolo unde fiecare ştie cã se aflã mica lui proprietate care-i completeazã fiinţa.
 Din pãcate, dezamãgirile repetate pe care le-am trãit în vremurile din urmã  au adus multe motive de blazare: De la siluirea de odinioarã a celor mai harnici, care erau modelele satelor, ca sã accepte colectivismul netot şi degradant, la libertãţile prin care marii producãtori de astãzi au interes sã nu mai producem ci sã consumãm ceea ce cumpãrãm de la ei, aducându-l pe sãtean în situaţia paradoxalã de a fi proprietarul unor bunuri care nu trebuie sã producã sau, în ori ce caz, nu trebuie sã producã pentru el. Aţele nevãzute ale lipsei de libertate îl legau odinioarã prin dependenţa de dictatura statalã care voia sã transforme complexitatea persoanelor umane în executanţi ascultãtori, lipsiţi de iniţiativã, dar îi leagã şi astãzi prin dominante economice care tind sã ne transforme în consumatori fãrã producţii proprii. În acest mod, dezamãgirea se manifestã prin inacţiune, iar blazarea prin aşteptarea unor vremuri mai bune. Aceastã aşteptare exprimând într-un fel şi tãria noastrã experimentatã în vremurile când ne retrãgeam din faţa turcilor sau a tãtarilor, dar lãsam în ascunzişuri merinde şi în iazuri peşti, ştiind cã n-au cum sta mult şi cã ne vom întoarce. Acum însã nu ne mai retragem, dar nu producem şi n-avem nici ce merinde sã ascundem, neglijând tocmai mica proprietate la care ar trebui sã revenim. Atunci reveneam la ea tocmai ca sã o muncim, acum rãmânem pe ea, dar într-un mod contrar firii.
Pentru cã, prin mentalitatea de mic producãtor, ţãranul român nu numai cã a supravieţuit, dar şi-a construit o adevãratã culturã identitarã, o înţelegere a lui asupra lumii şi o anume civilizaţie a lui fãrâmiţatã în mici proprietãţi care, prin producţii de subzistenţã asigurã o anumitã libertate individualã şi a familiei, o anumitã certitudine a vieţuirii caracterizatã printr-o legãturã directã a persoanei umane cu mediul dãruit lui ca bun de existenţã, exploatare şi chiar afirmare de capacitãţi proprii.
Am început prin a caracteriza situaţia prezentã drept paradoxalã cunoscând şi explicaţia extirpãrii spiritului de iniţiativã umanã ca practicã programatã a absurditãţii viziunii paternalist-comuniste asupra lumii, dar şi speranţele tuturor oamenilor de bunã credinţã şi cu scaun la cap întru depãşirea acestei sechele. Care, însã, iatã cã marcheazã cel puţin douã generaţii de populaţie ruralã inactivã, a cãrei somnolenţã e încurajatã politicianist în continuare. S-a trecut, de la obiceiul de a lucra colectivist numai la indicaţiile unei planificãri ultracentralizate, la dezobişnuinţa de a-ţi mai gestiona tu proprietatea, la pasivitatea aşteptãrii unor ajutoare internaţionale sau mãcar de la stat, ceea ce a condus la a nu-ţi mai asigura tu însuţi subzistenţa prin produsul propriului tãu ogor care ti-a revenit ca proprietate, dar nu si ca mentalitate de proprietar.
 De aici, dintr-o asemenea inconsecvenţã de mentalitate produsã prin viruşii aşa zisei discipline comuniste a subordonãrii, lipsei de iniţiativã proprie şi sentimentului cã poţi fura şi tu de vreme ce statul furã de la tine, provine paradoxul de astãzi, care va deveni mai dureros pe mãsura adâncirii crizei: Acela cã, în vreme ce toatã lumea e conştientã cã prin producţia agricolã şi, în special, prin mica producţie ţãrãneascã ce poate antrena câteva milioane bune de oameni se pot acoperi o parte dintre golurile acestei crize, în vreme ce acest atu pune în evidenţã rolul şi rostul micului producãtor care mai poate avea importanţã în ţãrile noastre îndelungã vreme, tocmai noi, care pãstrãm  în sânge aceastã mentalitate de mic producãtor agricol de sute şi mii de ani, ni-l neglijãm şi personal, prin lipsa de tragere de inimã de a ne gospodãri fiecare, dar şi comunitar, prin lipsa oricãror facilitãţi şi îndemnuri venite din partea statului care are, în primul rând, aceastã îndatorire de stimulare a oricãrei caracteristici de iniţiativã, de vreme ce criteriul sau principal de apreciere este PIB-ul.
Or, probatã în timp istoric, caracteristica naţionalã a iniţiativei noastre este cea din interiorul micii proprietãţi agricole. Ea ne-a marcat gena şi nu a putut sã disparã într-atât în cei cincizeci de ani de criminal experiment comunist pe pielea ţãranului român pe care, în mod declarat-programatic îl considera duşmanul cel mai mare al „socialismului biruitor”, tocmai pentru „mentalitatea sa individualistã” care nu se lasã colectivizatã. Nu putem accepta a fi vorba mai mult decât de o eventualã „adormire” a acestui instinct  de a ne valorifica ogorul, instinct cu care s-au nãscut generaţii şi generaţii de români. Şi facem jocul de cuvinte pornit din acest paradox spunând cã: Marea şansã a redresãrii noastre dupã criza moralã produsã de comunism şi criza materialã produsã, iatã, de acest postcomunism pe care-l trãim încã strâmb, este tocmai mentalitatea de mic producãtor a românului. Ca argument cã ea nu a pierit şi nici nu a putut fi ştearsã prin tentativa de spãlare a creierelor  cu „educaţie” bolşevicã, avem celãlalt exemplu: al Bisericii. Al Bisericii a cãrei anihilare s-a încercat la fel de dur, dar care nu a putut fi ştearsã din sufletele noastre şi s-a reaprins într-o renaştere cu totul triumfãtoare astãzi. Or, celãlalt element de vechime în sufletele noastre alãturi credinţei, este tocmai mentalitatea despre care vorbim ca o caracteristicã a psihologiei poporului român, iar ceea ce vine sã realizeze prima din punct de vedere moral şi spiritual, se aşteaptã de la a doua din punct de vedere material. Se aşteaptã ca existenţa spiritualã şi subzistenţa biologicã sã-şi reia firescul lor drum comun pentru o vieţuire care sã se depãrteze tot mai mult de conotaţia dramaticã a termenului de „supravieţuire”, sã-l îndepãrteze pe acesta de conţinutul aleatoriu al întâmplãrii, soluţiilor limitã sau rezolvãrii disperate şi sã-i confere  tot mai mult celãlalt înţeles: acela de „continuitate bazatã pe certitudini”.
 Afirm toate acestea pentru cã logica nu poate admite decât faptul cã acea nefastã colectivizare a marcat în sufletul nostru sentimentul de desolidarizare caracteristic mulţimilor luate ca masã informã de indivizi şi nu ca unitate de voinţã a unor persoane bine definite; iar ideile benigne de asociere, de cooperare solidarã în interesul comun ne oripileazã încã prin conotaţiile date lor exact pe dos de demagogia comunistã. Într-o asemenea accepţie termenul de „cooperare” nu mai avea nimic din actul volitiv personal  al omului care vrea sã se într-ajutoreze cu semenul sãu, ci era doar o manevrã politicã poliţist-obligatorie, însemnând „cooperativizare”; ceea ce este cu totul altceva, situându-se la antipodul duşmãnos şi imoral al cooperãrii. O asemenea logicã ne dã dreptul sã considerãm cã mai trebuie sã treacã ceva timp pânã ce biata noastrã fiinţã va uita minciuna despre asociere a economiei socialiste. Ea însemna intrarea sub cãlcâiul dictaturii economice colectiviste care, din proprietar liber, îl reiobãgea pe om înregimentându-l sub comanda unei abstracte planificãri de domeniul absurdului. Aşa cã, în acest sens şi cu o atare explicaţie, ajungem sã înţelegem justificatele reacţii de respingere sau cel puţin de prudenţã ale fiecãrei persoane care a trecut printr-o asemenea experienţã.
Dar, aceeaşi logicã, în nici un caz nu poate concepe faptul cã, oricât de anihilat a fost sentimentul de proprietate, acesta, care poate fi probat cã existã din plin în mentalitatea omului, nu a putut fi castrat de instinctul pe care îl propagã: acela de valorificare a proprietãţii, în primul rând în folosul subzistenţei tale şi, apoi mai departe, pentru un eventual câştig care sã însemne mai mult decât subzistenţã, adicã sã însemne un progres. Iar orice categorie de politici naţionale care neglijeazã existenţa şi persistenţa unui asemenea sentiment şi instinct fixat pe gena familiilor de mici proprietari şi de mici producãtori agricoli caracteristicã satului românesc ce încã reprezintã o jumãtate din populaţia ţãrii rãspânditã pe multe, foarte multe, cele mai multe zeci la sutã din teritoriul ei, sunt de condamnat pentru tentativa de ruinare naţionalã. Precum orice guvernare care nu gãseşte soluţii de stimulare prin facilitãţi fiscale, prin încurajãri financiare şi chiar prin subvenţie naţionalã a iniţiativei personale prin care sãteanul îşi poate pune în valoare proprietatea cât de micã ar fi şi cât de neînsemnatã ar pãrea, va plãti grav, fãcându-ne, de fapt, pe toţi sã plãtim prin întârzierea redresãrii pe care ne-o garanteazã o asemenea genã. Genã pe care, cu toate cele bune şi rele ale ei, sãteanul român încã o pãstreazã. Sã nu uitãm cã, în perioada de înflorire naţionalã pe care ne-a curmat-o soarta geopoliticã la jumãtatea secolului trecut, sãteanul român ieşit din condiţia de „pãlmaş” se identifica mult mai puţin cu calificativul de „agricultor”, care i-ar fi definit numai latura profesionalã şi, în majoritatea actelor publice sau private, şi atunci când subscria „subsemnatul” şi când era menţionat ca „numitul”, alãturi de nume era  consemnat cu atributul: „… proprietar în comuna X”. Clar: proprietar pe un bordei, pe o grãdinã, pe-o sfoarã de pãmânt, pe o întreagã moşie… Oricum, dar proprietar. Asta era formularea de limbaj legislativ a genei pe care am pomenit-o a se fi imprimat din vechimea existenţei noastre ca popor sedentar.

2
   Sã vorbim puţin despre aceastã genã:
 Un articol despre cercetãri foarte recente în care, fiind vorba de probe ADN înseamnã situarea de la sine în domeniul genetic, contesta prioritatea de cultivatori a europenilor care au numai vreo şapte mii de ani de viaţã sedentarã lucrând pãmântul şi crescând vitele, fiindcã s-au gãsit printre osemintele lor urme ADN de populaţii africane şi din Orientul Apropiat. Se presupune cã acestea ar fi venit aici din luncile Nilului sau Mesopotamiei unde practicile cultivãrii au spre zece mii de ani şi cã i-au deprins cu ele pe pelasgii sau hiperboreenii, pânã atunci vânãtori sau culegãtori. Întristãtor pentru orgoliul nostru sã avem doar şapte mii de ani de aşezare fermã pe teritoriile exploatate dar, dacã ne gândim cã mai existã şi astãzi seminţii cu mentalitate de culegãtori-vânãtori, ne mai consolãm. Iar mândria noastrã cã de şapte mii de ani ne-am transformat din vânãtori-culegãtori în sedentari-producãtori de bunuri cu iniţiativa personalã mereu sporitã şi întãritã printr-o selecţie naturalã, aceast[ justificatã mândrie ne este jignitã pe parcursul unui singur ultim secol. Ne-a  fost grav jignitã şi de cãtre cei care mai ieri au vrut sã ne extirpe spiritul de iniţiativã caracteristic acestei categorii umane pe care o reprezentãm. Dar ne este şi astãzi jignitã de cei care n-ar mai avea nevoie de noi ca producãtori, ci ar dori sã facem pasul înapoi spre cea de culegãtori, chiar şi în haina modernã a omului care „culege” produse ambalate. Adicã de „consumatori ai produselor altora” - ce mi-e cã în primitivism era natura, iar în capitalismul avansat sunt marile trusturi care vor sã impunã stãpânirea produselor lor?! Pentru cã visul unora de a împãrţi lumea în furnizori şi cumpãrãtori este cancerul care ameninţã frumosul vis al mondializãrii prin înţelegere, armonie globalã şi solidaritate umanã faţã de eventualele pericole obiective care ne ameninţã din afara fiinţei noastre.
 Vorbesc din punctul nostru de vedere, al unei populaţii cu vechime europeanã atestatã chiar preistoric, cu o culturã înrãdãcinatã antic, o spiritualitate creatã în acelaşi creuzet stabil, o religie atestatã apostolic şi o tradiţie milenarã de a nu ne lãsa dezrãdãcinaţi, de a reveni pe locurile noastre, la proprietãţile noastre, dupã spulberãri aduse de nãvãliri şi ocupaţii datate de la Darius la  Lisimach  şi pânã la recentul „davai ceas, davai moşie, haraşo tovãrãşie”. Toate aceste elemente de naturã diacronicã ce-şi gãsesc corespondentul biologic al fixãrii în genã sau cel spiritual al fixãrii în tradiţie, ajung, prin devenire, la un  set incombatabil de realitãţi care se cheamã identitatea culturalã a unui popor, ca şi identitatea culturalã a unei anumite zone a lumii. Iar conceptul de identitate culturalã cuprinde implicit respectul pentru cultura fiecãruia.
 În cadrul acestei culturi, care ne dã identitate şi care este specific a noastrã, se identificã elemente lingvistice pornite de pe teritoriile de aici, într-o perioadã pelasgicã a continentului, pentru a deveni limba cuceritoare a antichitãţii şi îndreptãţindu-ne sã pledãm pentru o latinitate a noastrã, cel puţin la fel de veche ca a Latiumului; tot în cadrul ei aflãm trãsãturi şi obiceiuri continuate de tradiţia şi ritualurile religiei noastre contemporane dintr-o religie mai veche, poate de aceeaşi vechime cu a Scripturii Vechiului Testament; iar ea însãşi este, ca atare, temeiul miracolului stabilitãţii şi continuitãţii româneşti în mileniul negru al unei Europe invadate şi deteriorate de nãvãlitori care aveau a ne decapita pe noi mai întâi, înainte de a ajunge la popoarele de la celelalte graniţe ale occidentului.  De la acel 514 înainte de Hristos consemnat de Herodot, nãvãlitorii sunt mereu alţii iar populaţia care li se opune e stabilã şi, chiar dacã se retrage din calea lor, le aşteaptã sau le provoacã plecarea pentru ca sã revinã pe aceleaşi locuri. Oare nu este aici vorba tocmai de instinctul de proprietate şi de înrãdãcinare în natura respectivã, de asimilare a celor care s-au aşezat asupra lor, de convertire a acelora la credinţa lor, sau de transformare a mediului stabil în „moşie”, adicã în moştenire din moşi-strãmoşi?… Ce altã semnificaţie poate avea o întreagã istorie a revenirilor pe pãmânt natal, de la întoarcerea celor pe care îi luase peste Dunãre valul „Retragerii Aureliene” la recoborârea masivã din cetatea Carpaţilor a muntenilor, moldovenilor şi transilvãnenilor, exact dupã ce Tãtarii marcaserã ultima nãvãlire, la strategia otomanilor de a ne cãlca numai dupã Sfântul Gheorghe, atunci când ştiau cã, veniţi din bejenie, ne-am însãmânţat ogoarele şi aveau ce lua, la transhumanţa permanentã a oierilor pe cãi de dus şi întors din Carpaţi la Mare şi la Munţii Pindului, pânã la drama contemporanã a sutelor de mii de basarabeni deportaţi la Urali şi peste, care, de îndatã ce au putut, s-au întors la rãdãcina livezilor lor, ca şi la fenomenul stenic contemporan al cãpşunarilor care salveazã periodic bugetul valutar al ţãrii prost administrate reconstruindu-şi încã de pe acum satele unde se vor întoarce?!
 Se configureazã, prin toate acestea, o „istorie a continuitãţii româneşti pe mica proprietate şi a nativei obstinaţii în valorificarea ei”, întemeiatã tocmai pe fenomenul de masã, care presupune amprentarea a milioane de oameni cu sentimentul înrãdãcinãrii lor pe milioane de proprietãţi care, oricât de mici ar fi, fac parte comunã cu persoana lor, emanându-şi laolatã, om şi mediu, energia supravieţuirii. O asemenea trãsãturã, o asemenea legãturã dintre persoana umanã şi vatra strãmoşeascã, nu se poate şterge cu una cu douã. Şi, fiind vorba doar de „cu una-cu douã”, una fiind comunismul iar a doua fiind deturnarea nãrãvitã a sensurilor benigne ale globalizãrii, putem avea încredere cã perenitatea acestei trãsãturi de psihologie naţionalã va fi mai puternicã decât agresiunile la care ele au supus-o. De asta putem fi siguri. Întrebarea este, însã: Când va reînvinge ea? Când vor ajunge cei care gestioneazã destinele ţãrii la concluzia rãspunderii pe care o au faţã de o asemenea reînnodare a tradiţiei afirmãrii noastre prin valorificarea proprietãţii fiecãruia dintre noi; a pãcatului grav de sfidare în care cad trãdând aceastã principalã cale a redresãrii noastre prin piedici prosteşti, birocratice, sau chiar de rea credinţã; a imperativului naţional de a încuraja, a stimula, a finanţa şi a se dãrui întru totul unui asemenea comandament naţional?!

3
Sã ne oprim acum asupra unui alt aspect al problemei: Ce trage înapoi acest proces de redresare şi ce ne face sã nu folosim atuul pe care l-am putea avea prin trãsãturile specifice menţionate mai sus?
 Rãspunsul vine din douã direcţii, prima fiind de naturã legislativ-statalã de care se face vinovatã puterea care a funcţionat din 1989 şi pânã în prezent, dovedind cecitatea formaţiilor politice care s-au perindat la guvernare şi chiar interesele lor strãine de interesul naţional. Din pãcate, cea de a doua este mai gravã pentru cã vine din sufletul omului, din blazarea şi resemnarea la care el a ajuns, din sentimentul zãdãrniciei confirmat de încercãrile eşuate, pe de o parte, dar şi dintr-o anumitã comoditate care se instaleazã întotdeauna când renunţi la ambiţiile pentru progres, comoditate neconştientã de regresul social la care conduce pasul înapoi, de gravitatea acestuia. Şi, dacã mai sus am  folosit în  glumã ideea cã ar exista unele interese de a ne readuce în stadiul de culegãtori ai produselor lor ambalate, acum ajungem la aspectul serios al faptului cã, în ori ce caz, aceste interese vor sã ne elimine ca producãtori. Ceea ce înseamnã cã vor sã ne scoatã din cadrul antropologic al existenţei noastre, din cutumele economice pe care ni le-am construit şi chiar din statutul nostru social.
 
Revenind la prima direcţie, cea a mãsurilor guvernamentale postdecembriste direcţionate în mod perfid spre diferite grupuri de interese, dar niciodatã spre marele interes naţional al motivãrii muncii ţãranului român, vin şi repet ideea cã acesta, adicã o jumãtate din populaţia ţãrii, este marele nedreptãţit în cadrul retrocedãrilor care s-au fãcut întru ştergerea amintirii nefaste a economiei socialiste. Pentru cã, atunci când a fost forţat sã se integreze acesteia prin colectivizare, ţãranul român a devenit colectivist luându-i-se şi pãmântul şi animalele şi atelajele şi dreptul de a se duce la piaţã. A intrat, deci, în colectivã cu întregul sãu sistem de producţie, nu numai cu terenul asupra cãruia şi-l exercita. Nu ne intereseazã faptul cã se poate spune acum cã era sistemul învechit al plugului cu boi şi al mersului la târg, ci ne intereseazã cã era un sistem valabil în vremea aceea, care ducea economia româneascã înainte  şi asigura subzistenţa fiecãrei familii ţãrãneşti. Ceea ce înseamnã cã, dacã dupã patruzeci de ani, progresul tehnic obiectiv, al întregii lumi, a produs trecerea la agricultura mecanizatã şi la desfacerea prin supermarketuri, aceastã trecere s-a fãcut treptat şi pe baza veniturilor obţinute prin sistemul anterior.
 De aici devine clarã ideea cã repunerea proprietarilor rurali în posesia pãmântului pe care l-au avut, reprezintã doar o parte din retrocedarea la care ei au dreptul, obligaţia mãsurilor de restituire fiind în egalã mãsurã şi asupra mijloacelor de producţie pe care ei le-au avut şi la posibilitãţile de schimb sau desfacere ale comerţului tradiţional. Aceste proprietãţi mobile, ca şi drepturile pe piaţa liberã, fãceau parte la acea vreme din coerenţa întregului sistem de producţie. Sistem funcţional care, cu am spus, îşi avea eficienţa lui. Dacã, dupã patru decenii, s-ar fi fãcut dreptate cu adevãrat, ar fi trebuit restituitã şi mecanizarea respectivã care, însuşitã ca dotare din  veniturile provenite de pe acele terenuri, devenise patrimoniu colectiv; ca şi o compensare, sau faciltãţi pentru a face faţã mijloacelor contemporane de desfacere. Adicã acelaşi patrimoniu imobil, mobil şi moral-legislativ cu care ţãranii fuseserã obligaţi sã „intre în cooperare” ajuns astãzi la forma corespunzãtoare a caracteristicilor tehnice ale epocii.
 Cum s-ar fi putut îndeplini un asemenea deziderat? Desigur, nu în forma distructivã, inconştientã şi de rea credinţã cum s-a procedat cu grajdurile şi cu irigaţiile care, şi ele, fãceau parte în mod firesc din evoluţia sistemului de producţie realizatã prin veniturile aduse de exploatarea terenurilor aceloraşi foşti proprietari. Ar fi fost criminal îndemnul de-a împãrţi tractoarele, combinele şi semãnãtorile luând fiecare piese disparate. Dar a fost duşmãnos, inechitabil şi, pânã la urmã, provocator al falimentului agriculturii şi a incapacitãţii de redresare la nivel naţional pe care o trãim şi astãzi, şi faptul cã statul şi-a pãstrat o vreme staţiunile de maşini şi tractoare punând ţãranului taxe pentru a-i presta servicii şi încã taxe atât de neconcordante cu veniturile din agriculturã încât prohibitivitatea lor a condus la renunţarea omului de a-şi mai lucra pãmântul. Apoi, ca în întreaga proprietate de stat, s-a trecut la dubioasele şi favorizatoarele privatizãri, s-a schimbat numai proprietatea în domeniul acestor prestãri de servicii, dar proprietarul rural a rãmas pe mai departe vãduvit de aceastã parte din sistemul de producţie pe care el îl avea pus la punct atunci când intrase în colectivã. La fel cu posibilitãţile de desfacere, aşa cã putem spune cã a fost pur şi simplu furat sau nedreptãţit. Iar, prin faptul cã o legiuire necinstitã sau inconştientã i-a îngrãdit trocul tradiţional şi l-a pus sã plãteascã lucrãrile mecanice la care el ar fi avut dreptul gratuit, pentru cã erau executate de maşinile ce înlocuiserã atelajele sale, sãteanul şi familia lui au preferat sã renunţe la a-şi mai cultiva pãmântul. Aceeaşi situaţie şi în materie de desfacere a produselor, unde producãtorul direct ar trebui sã beneficieze de gratuitãţi.
În acest mod, într-o ţarã trecutã pe calea democraţiei, în care nu numai cã s-a vorbit intens despre conceptul de „restitutio in integrum”, dar s-a şi profitat la fel de pe urma lui pânã la exagerare, singurul nedreptãţit, care nu profitã de acesta, este ţãranul român. Or, a rezolva câteva mii de cazuri personale şi a nesocoti jumãtate din populaţia ţãrii nu numai ca drept de proprietate, ci şi în calitatea ei de potenţialã forţã de muncã, înseamnã şi trãdarea acestui „integrum” la un mod ilicit favorizator, ca şi provocarea de pagube pentru venitul naţional. Aceastã nedreptate pe care o suferã jumãtate din populaţia ţãrii, evident, nu numai cea prin tradiţie menitã a-şi aduce contribuţia la Produsul Intern Brut, dar exact cea care poate asigura reducerea substanţialã a importului alimentar, depãşeşte nivelul de incompetenţã ajungând pe teritoriul trãdãrii intereselor naţionale. Iar o nouã guvernare, care ar veni dupã aceşti nenorociţi douãzeci de ani cu buna intenţie de a reabilita legislaţia discrepantã şi împovãrãtoare tocmai pentru elementul de bazã românesc al muncii direct productive, aflându-se în faţa unei alte etape, care nu mai permite rezolvarea prin gratuitãţi sau preţuri mici a acestei situaţii, trebuie sã fie conştientã de toate compensaţiile la care are dreptul marea categorie de proprietari agricoli pentru a putea redeveni, aşa cum au fost, producãtori de bunuri agricole. Sã fie conştientã cã scutirea de impozite şi taxe nu e un drept al lor, ci o datorie faţã de ei; şi cã subvenţiile de la stat pentru redresarea producţiei agricole trebuie sã asigure un ritm crescând pentru cel puţin douã generaţii de mici agricultori ai României, cât au fost şi cele înrobite sistemului ceapist.
 

În ceea ce priveşte cea de a doua direcţie, sã începem cu comoditatea care se instaleazã în inactivitate şi ne vom da seama de starea de declasare a unei populaţii inactive, comparabilã cu deşertizarea în materie de ecologie. Din pãcate, încã şi la nivelul societãţii contemporane, tot ce existã ca bunã intenţie ecologicã se referã numai la realitãţile din afara fiinţei umane şi prejudiciile aduse lor. Nu şi la aceleaşi deteriorãri şi  aceeaşi alienare faţã de natura-mamã care se produc în interiorul persoanei umane şi care ameninţã cel puţin la fel de grav existenţa omenirii în ansamblul ei. Înţeles astfel, în afara omului sau doar faţã în faţã cu omul, conceptul dezvoltãrii durabile nu face doi bani. El poate lãsa impresia cã ne preocupã asigurarea unei naturi sãnãtoase locuite de oameni din ce în ce mai bolnavi sau, în orice caz, a cãror deteriorare, mai ales mentalã, comportamentalã, moralã, nu este în atenţia noastrã. Cât de mare ne-ar fi folosul unei naturi sãnãtoase gãzduind societãţi bolnave?!
Punem întrebarea fiind convinşi cã o concepţie ecologicã modernã, care poate demonstra cã a depãşit stadiul romantic al iubirii de naturã, dar şi cel ştiinţific limitat la mãsuri ambiental-climatice şi antipoluante doar în privinţa mediului înconjurãtor, nu are cum sã nu ţinã seama de POLUAREA MORALÃ care este cel mai mare duşman al dezvoltãrii durabile şi de mutaţiile nocive de care trebuie feritã persoana umanã. Aspectele sunt infinite, iar ecologizarea spiritualã este un comandament contemporan care nu-i mai priveşte numai pe biologii şi pe naturaliştii rutinaţi ai simpozioanelor ecologice, ci ţine de politicile de ansamblu ale vieţuirii decente şi demne a persoanei umane. Decente prin condiţiile pe care le capãtã ea de la societate şi demne prin creativitatea aducãtoare de progres pe care ea şi-o dedicã societãţii.
 Nu este loc aici pentru incitantele consideraţiuni ce se pot face pe tema mutãrii ecologiei de pe fundamentul naturalist pe cel umanist. Dar, chiar dacã ne rezumãm doar la acest pericol contaminant nociv al comoditãţii a cãrei impresie o lasã inactivitatea transformatã în lene şi consum, într-o perioadã precum cea  de faţã, marcatã şi de drogaţi şi de interlopi şi de profitori constituiţi ca grupuri de aşa zisã existenţã democraticã printre oamenii acţiunii productive a cãror armã de apãrare nu poate fi decât escaladarea moralei, nu putem sã nu ne gândim cu groazã la regresul social, la decãderea fatalã pentru omenire, dacã ar fi de conceput pentru comunitãţile ei sã facã antropologic pasul înapoi spre epoca de piatrã, când mentalitatea de „neproducãtor” ne-ar reechivala cu cea de „culegãtor”, chiar într-o accepţie modernã a pensiilor sociale sau a cerşetoriei.
 Am insistat şi voi mai insista asupra valorilor concepţiei de sedentaritate a vieţii omului ca producãtor stabil, în locuri bine determinate, cu a cãror naturã începe sã se confunde însãşi natura persoanei lui. Ele sunt cele care au produs omenirii civilizaţiile ca trepte ale evoluţiei ei şi tot din recunoaşterea, însuşirea şi dãruirea pentru aceste valori au apãrut conceptele noi, precum cel ecologic sau al dezvoltãrii durabile. În vreme ce de la migratori, de la orice persoanã umanã cu mentalitate de culegãtor instabil, care culege şi pleacã mai departe, apar pericolele spolierii naturii şi lãsãrii deşertului în urmã, chiar dacã e vorba de nãvãlitorii primitivi sau de cavalerii de industrie organizaţi contemporan în trusturi care spoliazã şi se mutã. Este aceeaşi mentalitate de vagabond care întoarce spatele locului pe care l-a pustiit şi se îndreaptã spre altul în acelaşi scop. Or, pentru a asigura armonia dezvoltãrii durabile, omenirea are nevoie de sedentaritate,  iar persoana umanã ca minte şi unealtã a acestei durabilitãţi trebuie sã ştie cã rãspunderea pentru sine şi pentru spaţiul în care vieţuieşte o conduce spre a-şi asigura, mai întâi subzistenţa prin acest spaţiu natural şi în cadrul lui, apoi a-şi perfecţiona aceastã subzistenţã într-o vieţuire durabilã, pentru ca, pânã la urmã, sã ajungã a asigura şi locului şi sieşi o dezvoltare durabilã.

Am lãsat mai la urmã alt aspect al stãrii morale a contemporanilor noştri din mediul rural românesc: sentimentul zãdãrniciei confirmat de încercãrile eşuate, tocmai pentru a reveni la obligaţiile pe care statul modern le are , obligaţii de a se pãstra modern prin viaţa modernã asiguratã cetãţenilor sãi şi a nu permite decãderea din modernitate, cu alte cuvinte înapoierea cetãţenilor sãi.
Înapoiere ce începe cu cea mai nevoiaşã pãturã a majoritãţii lor, cu ţãrãnimea pentru care e prea mult ca, într-o singurã jumãtate de secol, sã primeascã  douã lovituri, una dupã alta:
- Cea a socialismului triumfalist care a procedat în mod deliberat şi permanent la extirparea spiritului de iniţiativã al aşa zisului „individualism ţãrãnesc ostil colectivizãrii”, acesta fiind, de fapt, personalismul funciar al ţãranului care, prin secole şi-a calificat priceperea ca stãpân al unei proprietãţi ce trebuie gestionate;
- Dar şi cea a micului sau marelui monopolism care ştie prea bine sã-şi organizeze producţia în interiorul sãu şi nu-i pasã  de iniţiativa altuia, ci doar de a-şi asigura cât mai multã clientelã consumatoare.
Or, dacã un popor a procedat la o rãsturnare cum a fost cea din 1989 de la noi pentru a se salva de opreliştile dictatoriale prin care se ţinea în viaţã un sistem economic duşmãnos şi ineficient, dacã prin asentiment general, fie el şi ulterior actului de rãsturnare, a revenit pe calea fireascã, evolutivã, a economiei de piaţã, înseamnã cã el se doreşte a trãi în democraţia generatã şi giratã de libertãţile capitalismului. Şi, atunci, se pune întrebarea: Dacã avem nevoie de capitalism şi dorim sã-l generãm şi sã-l consolidãm cum nu se poate mai bine,  suntem atât de orbi încât sã nu mai fim atenţi, nu numai la criteriile limpezi de dezvoltare economicã prin competitivitatea fiecãruia, dar nici mãcar la acuzaţia pe care livresca şi antirealista teorie comunistã o aducea micii proprietãţi ţãrãneşti, aceea cã ea este „generatoare permanentã de capitalism în proporţii de masã”?… Oare am ajuns atât de puternici şi de bogaţi încât sã nu ne mai intereseze forţele care pot genera capitalism progresiv în ţara noastrã?!
 
Prin asta ajungem la locul important pe care îl ocupã consolidarea şi dezvoltarea micii gospodãrii ţãrãneşti  atât pe plan economic, ca generator de cale fireascã, ascensiv-evolutivã atât pentru subzistenţa familiei românului, cât şi pentru reaşezarea producţiei noastre alimentare în drepturile ei legitime, dar şi pe plan spiritual asigurând continuitate unei culturi specifice nouã care s-a pãstrat în creuzetul satului românesc, ca ramurã îndelung experimentatã şi sedimentatã în tradiţiile noastre, a acelor culturi de existenţã sedentarã a valorificãrii mediului în care te-ai stabilit şi ai prins rãdãcini prin munca ta pentru aceastã valorificare.
  Pentru cã putem vorbi de o culturã specificã micii gospodãrii rurale, a producţiei agricole şi producţiei de bunuri casnice, a meşteşugurilor populare, a cunoştinţelor ei de mediu şi a spiritualitãţii ei legatã printr-o moralã comunitarã bazatã pe legi tradiţionale, ca şi prin cutumele unei administrãri obşteşti întemeiatã pe diferenţieri de drepturi dintre bunurile fiecãruia faţã de drepturile la bunul comun şi ajungându-se pânã la elementele superioare ale solidaritãţii creştine.

 

  - continuare

Corneliu LEU

NUMAI ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTÃRII DURABILE

 

4
Mândria de stabilitate şi de perfecţionare laolaltã cu mediul pe care şi-l perfecţioneazã este strãveche la omul sedentar şi din ea se naşte cultura  specificã ruralã.  A venit, însã, împotriva ei incitarea la o fratricidã „luptã de clasã” pe care teoria marxist-leninistã a stârnit-o şi a întreţinut-o demagogic doar spre beneficiul potentat şi dictatorial al noii pãturi sociale a birocraţiei totalitariste care se diferenţiase  puternic decât restul populaţiei, ne mai asigurându-se competiţia în egalitatea de şanse.  Şi, astfel, aceastã strãveche culturã cizelatã în timp a fost acuzatã de ceea ce are ea mai benefic şi mai productiv: continua generare de „capitalism”, adicã de modernizare material-comercialã şi de democratizare statal-socialã, ambele fiind, la rândul lor, generatoare de libertãţi tot mai mari şi de tot mai mult conţinut pentru conceptul de egalitate. Ceea ce ne face şi astãzi sã uitãm cã prin aceastã culturã se genereazã, sau se construieşte o societate deschisã, punându-şi amprentele ei asupra persoanei umane care porneşte de la şansele egale ale existenţei comunitare.
Este vorba aici de o emulaţie benefic umanã în condiţii de sedentaritate şi nicidecum de sedentarism, termenii respectivi fiind antinomici, mai ales din punctul de vedere al trãsãturilor orânduirii sociale. O demonstreazã  ceea s-a petrecut în aceşti douãzeci de ani cu satul românesc: Sedentaritatea lui funciarã, care însemna îndelungatã tradiţie în cunoaşterea mediului şi a potenţialului, de valorificare şi aprofundarea relaţiilor sociale în cunoaştere, comunicare, moralã şi solidaritate, garant al progresului prin stabilitate, perseverenţã  şi competitivitate  în iniţiativã, s-a transformat în sedentarismul inactivitãţii şi ineficienţei economice de astãzi. Or, din punct de vedere istoric, în tot ce semnificã diacronia existenţei umane, termenul de „populaţii sedentare” nu înseamnã câtuşi de puţin inacţiune, nu consemneazã un fenomen static, necreator şi neevolutiv, ci o anumitã culturã care cultivã convingerea omului cã-şi poate asigura existenţa prin pricepere creatoare şi nu prin cãutarea veşnicã în alte locuri, cele vechi pe care a vieţuit o vreme sau un sezon „consumându-se” şi împingându-l în starea migratoare a hazardului. Din punct de vedere istoric, acesta este pasul cel mai mare sau pasul cu adevãrat mare faţã de lumea animalã, este momentul ajungerii persoanei umane de la instinctul apucãtor pentru supravieţuire,  la conştiinţa creatoare de supravieţuire în sensul de continuitate a vieţii. Sau, cum spune Tielhard de Chardin: „omul devenit unealtã a Creaţiei Divine”, adicã mijlocul prin Care Creatorul asigurã continuitatea Creaţiei sale în lucrul necontenit asupra perfecţionãrii lumii acesteia. A proceda invers, a-l rearunca pe om, chiar şi cu mijloacele moderne ale înrobirii prin aşa zise servicii economice sau financiare care-l pun în situaţia de a nu mai avea el iniţiativa organizãrii şi gestionãrii propriei sale vieţi, înseamnã pentru direcţiile funciare ale omenirii acelaşi mare pericol ca şi tendinţa de dictaturã asupra unei mase lipsite de iniţiativã, tendinţã care a atentat la însãşi procesul de definire a persoanei umane. Mãnuşa de catifea cu bomboana dulce a unei comoditãţi în sedentarism, în schimbul renunţãrii la simţul de proprietate, se dovedeşte a fi o armã la fel de perfidã folositã în acelaşi scop: Unii urmãreau internaţionalizarea puterii dictatoriale printr-o aşa zisã internaţionalã a proletariatului lipsit de proprietate, alţii urmãresc globalizarea puterii monopolurilor printr-o mondializare a consumatorilor lipsiţi de roadele proprietãţii lor. Este vorba de douã modalitãţi de alienare a omenirii, de îndepãrtare a ei de la competiţionala evoluţie fireascã al cãrei uni scop este  persoana umanã şi realizarea ei ca atare în mediul asupra cãruia lucreazã creator.
 Aşa cã, aşezarea, descãlecarea, stabilirea unui univers definit, sau mai bine zis a unor universuri înconjurãtoare, favorizatoare, stimulative pentru om prin ceea ce-i oferã spre transformare şi ce-i oferã prin stabilitate, devine o etapã definitorie  pentru persoana umanã în evoluţia sa şi o marcheazã tot mai precis, tot mai caracteristic. Vechimea acestui eveniment trãit de ea, prin evoluţia ei, se simte din plin în cultura pe care, socialmente, aceastã persoanã o dezvoltã şi pe coordonatele pe care ea personal se dezvoltã.
 Dintr-un asemenea punct de vedere, cred cã experienţa noastrã de popor cu o veche sedentaritate, provenind chiar din popoare şi populaţii cu o şi mai veche sedentaritate pe aceste locuri, toate aceste experienţe de populaţii sau grupuri de populaţii poate chiar apãrute aici de prima datã şi, în ori ce caz, evoluate aici în funcţie de momentele marilor schimbãri climatice, geologice, morfologice, de vegetaţie şi de mediu în general, îşi are importanţa ei pentru omenire. Cât în ceea ce ne priveşte, aşa cum amprenta ei geneticã este esenţialã, ca spiritualitate vine cu toate accentele pe care le pune asupra culturii pe care o practicã, a culturii care ne caracterizeazã şi pe care, de fapt, o trãim. Ea este cea care ne analizeazã şi ne explicã termenul de sedentaritate prin acela de „orizont stabil” acesta, la rându-i, stratificându-se în preocupãri stabile: Metode stabile de contact cu mediul, maniere stabile de a aborda existenţa, credinţe stabile ale cãror valori se determinã şi se verificã în timp. Apoi, cele caracteristice acestei stabilitãţi precum specificul hranei cu posibilitãţile ei de regenerare şi de asigurare în timp, specificul habitatului, specificul uneltelor cu care prelucrãm cele ale naturii, specificul gândirii tehnice care îşi aduce  contribuţia esenţialã la formarea unor priceperi şi unor reguli ale muncii ce ne garanteazã aceastã existenţã sedentarã. Ca şi specificul spiritual prin care  completãm cealaltã laturã a gândirii, ca formã a sensibilitãţilor noastre, a autostudierii impulsurilor şi instinctelor şi chemãrilor pe care le avem, a studierii mediului şi universurilor lui, a contemplãrii acestora şi a meditaţiei pe marginea modului cum îşi aflã existenţa ta loc, rost şi mediu propice în interiorul lor.
 Toate acestea constituie la un loc cultura  pe care ne-am creat-o şi în firea cãreia trãim, adicã tot ceea ce este mai firesc şi mai afirmant ca personalitate pentru fiecare în parte şi, ca obşte, pentru personalitatea colectivã pe care o constituim prin trãsãturi comune. Iar, dintre aceste trãsãturi, ruralismul nu trebuie deloc neglijat, nu numai pentru faptul material cã are cea mai mare continuitate în societatea noastrã şi încã un procent redutabil în actualitate, ci şi pentru faptul cã, prin întinderea sa în devenirea noastrã, el şi-a pus puternic amprenta atât asupra calendarului nostru biologic cât şi al celui spiritual. Mai mult decât atât: a ajuns sã condiţioneze funcţionarea acestora şi, în funcţie de convergenţa lor cu mediul din influenţele cãruia au provenit, creându-ne şi oferindu-ne ceea ce ne dorim mai mult: echilibrele fireşti care ne satisfac şi care produc fericirea, bucuria de a trãi.
 Din acest punct de vedere, în competiţia dintre culturile lumii – în accentul lor pus atât pe cultivarea cu cunoştinţe a fiecãruia prin tradiţia familiei şi prin formele publice în pas cu vremea, cât şi pe civilizaţia propriu-zisã, creatã şi perfecţionatã într-o anumitã viziune asupra lumii în general, ca şi asupra  lumii înconjurãtoare – au câştig întotdeauna nu cele care au ajuns la stachete mai mari sau mai înalte, cât cele care sunt mai fireşti, mai pe mãsura populaţiilor respective. Se ajunge, astfel, la un moment dat ca anumite culturi emanate, cizelate, trãite şi practicate diferit, de diferite comunitãţi sau grupuri sociale, sã se armonizeze prin schimburi reciproce de valori, tocmai acelea care se demonstreazã a fi la fel de fireşti şi pentru alţii, devenindu-le convenabile. Iar, pe mãsurã ce comunitãţile sau grupurile respective îşi dau seama de aceste similitudini care le apropie, creşte şi toleranţa lor faţã de celelalte atribute specifice ale culturii celorlalţi pe care, chiar dacã nu le înţeleg sau încã nu ajung sã le înţeleagã, le respectã în virtutea credibilitãţii pe care au cãpãtat-o prin criteriile valorice a cãror ierarhie le-a devenit comunã.
Este vorba şi de o apropiere şi de o delimitare între culturi produse în acelaşi timp şi în aceeaşi sincronie, realizate prin cunoaşterea reciprocã ce nu mai permite respingerea prejudecatã şi poziţia de duşmãnie a interesatei manipulãri colectiviste manicheist-dezbinatorii: „cine nu-i cu noi e împotriva noastrã”. Act social şi nerealist şi rãu intenţionat faţã de conceptul de coexistenţã umanã, faţã de practicile lui care demonstreazã cã, pe mãsurã ce are loc acel schimb de valori ce corespund simţirii mai multora, delimitarea se face prin respectul faţã de ceea ce, cu toate cã nu este convenabil sau nu este interesant pentru unii, este perceput valoric de alţii şi practicat ca atare. Pornind de la ideea unor culturi calate pe diacronia specificului fiecãruia, aşa cum pornim de la tradiţii diferite putem sã avem şi unele prioritãţi diferite de valori, respectându-ne reciproc opţiunile, delimitându-ne de ele fãrã a respinge ceea ce nu înţelegem,  refuzând şi refuzându-ne tentativele de prozelitism şi de impunere forţatã şi ne deranjându-ne ceea ce se aflã tradiţional diferit în practica altora. În acest mod omenirea trece de la calea existenţei conflictuale, a excesului de concurenţialitate şi a respingerii valorilor altora, la cea de respect reciproc şi a înţelegerii dreptului celuilalt de a exista învãluit în cultura specificã sieşi.
5
 Astfel se configureazã modul de devenire a populaţiilor prin culturi proprii, adaptate la universurile proprii, promovându-şi  valorile proprii şi consolidându-le pe acestea într-o tradiţie proprie, afirmându-şi psihologia dobânditã şi cizelatã într-un mod propriu de modernizare, care are cu atât mai mult succes în ceea ce priveşte binele comun şi bunãstarea fiecãrei persoane, fiecãrei familii şi fiecãrei obşti, cu cât îşi respectã mai mult propriile trãsãturi şi propriile adaptãri afirmându-şi identitatea prin ceea ce îi este firesc.
 Constatarea devine evidentã prin prezenţa contrariului în lumea noastrã contemporanã, în care societãţile umane sunt cu atât mai bolnave şi mai viciate cu cât se îndepãrteazã mai mult de firescul existenţei lor tradiţionale, iar decãderea umanã apare acolo unde adaptarea forţatã la alte condiţii veştejeşte forţa de afirmare prin energii proprii producând grave stãri de înapoiere, ceea ce înseamnã înjosirea persoanei. 
În ţãrile noastre nãpãstuite, lumea ţãrãnimii, ce reprezintã majoritatea populaţiei, a fost, pe parcursul ultimelor douã sau chiar trei generaţii, în continuu atacatã, umilitã, terorizatã, obligatã la declasare. Tinând seama de acest fapt, considerãm cã una dintre cele mai pregnante probleme sociologice ale epocii este antinomia dintre personalism şi colectivism. In acest raport, personalismul se prezintã ca o formã naturalã a filozofiei de viaţã izvorâtã din pragmatica existenţei, în vreme ce colectivismul este livresc la origini şi terorist în practicã.
De ce oare tocmai ţãrãnimea a avut nefericirea de a fi disputatã sãlbatec în confruntarea dintre cele douã doctrine? Cred cã este vorba aici de faptul cã ţãranul, familia sa, bunurile şi tradiţiile sale se înscriu - prin însãşi natura lor - într-o viziune personalistã asupra existenţei, aceastã viziune provenind, desigur, mai degrabã dintr-o experienţã practicã decât din teorie. Colectivismul, dimpotrivã, a fost inventat ( artificial, desigur, cum devine foarte limpede de abia astãzi), special pentru a fi opus acestui personalism care n-ar fi permis în nici un fel dirijismul centralizat. Ca teorie, colectivismul a fost impus prin teroare propagandisticã în întreaga societate; dar la ţarã a cãpãtat forma monstruoasã a colectivizãrii forţate. Iar, când foloseşti poliţia şi toate formele administrative pentru a impune o „mişcare filozoficã”, devine limpede cã e vorba de un rapt cãruia i se cautã pseudojustificãri teoretice. Si astfel, ca teorie, colectivismul rãmâne doar o justificare artificialã fabricatã în interesul celor care au confiscat puterea. Lumea ruralã a fost pentru comunism câmpul de bãtaie  unde trebuia distrus absolut totul, deoarece acolo se aflau rãdãcinile unei concepţii personaliste de viaţã, care-l deranja cel mai mult. Singura şansã, constatatã astãzi prin întreaga raţiune filozoficã, a fost artificialitatea colectivismului care, prefabricat în laboratoarele marxiste, n-a putut prinde rãdãcini. Sau, dacã luãm cuvintele Scripturii: „n-a fost de la Dumnezeu”.
Pânã la urmã, ceea ce este natural a supravieţuit şi a învins. Dar cu mari traume pentru morala şi conştiinţa umanã, traume manifestate printr-o retragere a participãrii la  viaţa publicã, în paralel cu lipsa de interes faţã de piaţa de mãrfuri. Deoarece piaţa de mãrfuri monopolizatã de stat, ca şi ideologia unicã impusã oficial, au inhibat şi au anulat spiritul de participare al ţãranului şi al cetãţeanului în general. Prin asta s-a concretizat glorioasa construcţie psiho-socialã a regimului totalitar: extirparea genei personaliste din om pentru a-l transforma într-o disciplinatã maşinã de producţie. Actualmente, ţãrile noastre sãrãcesc din pricina moştenirii acestei mentalitãţi de neparticipare atât materialã cât şi politico-moralã. Rezultã astfel o înãbuşire care poate conveni doar unor politicieni criptocomunişti. Din acest punct de vedere, personalismul nu este numai una dintre soluţiile pe care le oferã o existenţã pluralistã;  el este şi remediul faţã de sechelele colectiviste care ne bântuie.
Dar remediul îşi poate avea efect doar în timp, deoarece abandonarea firescului conduce la alienarea de el, la declasare socialã şi moralã, la decrepitudine, declasaţii constituind turbulenţa distructivã a societãţilor contaminate.
 Acest lucru poate fi confirmat chiar şi prin scurtul istoric al degradãrii conceptului creator de micã proprietate ruralã în satul românesc al cãrui spirit de obşte solidarã prin morala creştinã şi politicile democratice ale emancipãrii produse în secolul al nouãsprezecelea a decãzut doar într-o jumãtate de secol de statalitate bolşevicã dezumanizantã,  continuatã cu totalul dezinteres administrativ politic şi statal post-decembrist pentru destinele acestei mari categorii a populaţiei. Este vorba aici de o devenire inversã, retrogradã, produs al desprinderii de moralã prin imoralitatea demagogiei comuniste care l-a îndemnat pe om sã fure de la statul care îi furase proprietatea ca obiect şi mijloc de producţie; iar, dincolo de aceasta, urmând modelul clasei care i se suprapunea furând privilegii în numele desfiinţãrii lor.
 Pe deasupra, însã,  aceastã degradare a beneficiat  de o „perfecţionare” ulterioarã prin dezamãgirea totalã faţã de roadele retrocedãrii fãcute doar în jumãtatea ei cea strâmbã, adicã în conferirea calitãţii de proprietar atât cât conduce ea la obligaţii faţã de stat şi fãrã nici un sprijin din partea acestuia pentru compensarea celeilalte jumãtãţi care ar fi trebuit sã completeze obiectul retrocedãrii: mijloacele de producţie cooperativizate cândva şi care ar fi trebuit sã se regãseascã în prestãri de servicii corespunzãtoare. Pe aceastã cale s-a ajuns la „visul de aur” al capitalismului monopolist: Transformarea populaţiei satelor într-o categorie de consumatori la care se continuã şi lipsa spiritului de iniţiativã extirpat de comunism.
Aşa cã, ceea ce se mai pãstreazã ca element cultural românesc în mediul rural este doar de natura patriotismului şi a unor îndemnuri intelectuale venite dinafarã. Motorul energetic material al competitivitãţii pe terenul micii proprietãţi, ca mediu prielnic de afirmare personalã şi de împlinire moralã proprie a dispãrut; neîncrederea s-a adâncit prin neregãsirea intereselor acestei mici proprietãţi productive în programele de guvernare oferite de spectrul politic actual; elementele declasate îşi aflã libertãţi mai mari decât în socialism şi îşi pun amprenta retrogradã. Furtul deprins ca o formulã de rezistenţã faţã de minciuna economiei socialiste devine pentru unii vocaţie ca act penal sãvârşit pe faţã, mica producţie, dacã se realizeazã trebuie şi pãzitã, ceea ce construieşte temeiuri şi mai puternice pentru blazare şi lipsã de activitate. Satul cinstit, bazat pe o puternicã moralã obşteascã se topeşte în neantul unor nostalgii pe mãsurã ce dispare mediul cel bun, prielnic, de împlinire. Pentru cã, pierzându-şi capacitatea de a produce împlinindu-se pe sine, micul proprietar îşi pierde şi împlinirea ca moral ridicat şi împlinirea ca moralã aplicatã.
 Acesta este momentul prezent de la care plecãm în contextul stãrii actuale de culturã şi civilizaţie a satului românesc, ceea ce ne obligã imperios sã acceptãm pasul înapoi spre mica producţie de strictã subzistenţã care sã ne scape într-o oarecare mãsurã de dependenţa  ţãranului faţã de produsele alimentare venite din altã parte; pentru ca apoi, încurajat mãcar într-o asemenea iniţiativã minorã, sã reclãdim spiritul de iniţiativã la urmãtoarele generaţii refãcând din mica proprietate ruralã acel motor socio-economic de care, pe bunã dreptate, se temea teoria comunistã acuzându-l cã genereazã  capitalism. Ceea ce, în fond, înseamnã cã genereazã egalitatea, independenţa personalã şi libertãţile pe care le conferã o adevãratã economie de piaţã. Iar societatea româneascã va putea ajunge astfel la o teorie politicã prin care sã se arate recunoscãtoare acestei generãri şi generalizãri de capitalism activ, bazat pe structurile progresului naţional.
6
Intrebarea care se pune intotdeauna este: cu cine vom realiza o asemenea reîntoarcere la productivitatea realã a micii proprietãţi?
În cazul nostru ea se continuã şi se nuanţeazã: Cu cine vom realiza reîntoarcerea la productivitatea ei  şi la întregul fenomen de redresare umanã,  fenomen de recãpãtare a rãdãcinilor şi tradiţiilor de iniţiativã ce vor face trecerea de la subzistenţã la o competitivitate mai amplã, care sã poatã însemna într-adevãr supravieţuire în sensul calm şi evolutiv al vieţuirii durabile, dacã visul dezvoltãrii durabile se situeazã, totuşi, ceva mai departe de noi, iar conceptul lui priveşte mai degrabã mediul în care ne dezvoltãm decât propria noastrã dezvoltare?
Iar rãspunsul este conţinut în afirmaţia destul de des repetatã în aceste rânduri privind nevoia de existenţã fireascã a omului, în mediul firesc în care îşi gãseşte condiţii pentru devenire şi rãspuns faţã de aspiraţii. O asemenea nevoie de existenţã fireascã în mediul natural al satelor ( foarte vizibilã, de fapt, în lume, la rezidenţii cu dare de mânã),  ne face sã credem atât în întoarcerea unei pãrţi din familiile ţãrãneşti la condiţiile de mediu natural ale proprietãţii lor de familie, în mãsura în care aceasta le poate asigura subzistenţa şi le poate compensa relativa pierdere a citadinismului prin libertãţile şi satisfacţiile conferite de situl natural al unei proprietãţi cu care te completezi reciproc, în cicluri de viaţã mult mai prielnice naturii umane, cât şi în sedentaritatea pe care acestea le-o vor conferi acolo generaţiilor viitoare.
Încercãm, ca argumentare întru aceasta, sã alcãtuim câteva liste cu categorii de subiecte şi de raporturi între ele, la care trebuie meditat pentru o posibilã viziune neoruralistã  asupra aspiraţiilor omului contemporan, a satului românesc în mileniul trei şi a rolului încã important pe care îl are de jucat mica proprietate ruralã prin valorificarea ei  în realizarea produsului intern brut al statului modern.     

 


Starea de sedentaritate şi sentimentul înrãdãcinãrii
- sunt cele care au produs dezvoltarea unei culturi specifice, a tradiţiilor de familie şi de existenţã obşteascã prin care suntem marcaţi;
- sentimentul de casã pãrinteascã ce cuprinde întreaga proprietate de familie de care nu ne-am desprins nici astãzi, acolo fiind cãminul la care revenim şi adevãratul loc de rezidenţã în mentalitatea de care nu ne-am putut despãrţi;
- identitatea personalã trece prin identitatea acestui loc rezidenţial la care revenim;
- vocaţia de a întreţine acest loc şi legãtura cu el ca o continuare a vocaţiei de a ne realiza prin el, pe care, chiar dacã am pierdut-o, o putem recãpãta oricând;
- universul din care face parte locul de care ne simţim legaţi constituie universurile de care ne simţim legaţi, ele devenind universurile persoanei noastre.


Întrebarea favorabilã argumentãrii noastre este: În ce mãsurã convulsiile vieţii citadine şi depãşirea obsesiilor exagerate inoculate de obsesiile civilizaţiei de consum vor convinge oamenii la a se restabili în mediul lor natural, mediul unei subzistenţe modeste dar sigure pe mica proprietate de familie?

 


Aceste universuri care ne marcheazã prin dezvoltarea noastrã în interiorul lor sunt:
- universul naturii înconjurãtoare;
- universul proprietãţilor fizice şi psihice ca manifestare şi afirmare a persoanei noastre;
- universul familiei ca devenire şi amplificare a persoanei în rezonanţã cu altele care se trag din aceeaşi rãdãcinã;
- universul proprietãţii sau proprietãţilor materiale ca manifestare şi afirmare a persoanei;
- universul vecinãtãţilor ca extindere a persoanei în socializare şi relaţii materiale comune;
- universul obştei  ca extindere a persoanei într-o spiritualitate comunã;
- universul moralei;
- universul naţiunii;
- universul omenirii.

Întrebarea favorabilã argumentãrii noastre este: Din ce loc al aşezãrii sale, persoana umanã are mai bine conturate aceste universuri? Sau: Cum îşi simte frustrarea aflându-se într-un loc în care îşi pierde conştiinţa unora dintre aceste universuri?

 


Din îngemãnarea acestor universuri rezultã direcţiile culturii care ne caracterizeazã sau culturile circumscrise acestor direcţii:
- Cultura apropierii omului de mediu şi a adaptãrii mediului la priceperea omului (versus cea a acaparãrii şi spolierii mediului, ce conduce la mentalitatea de migrator, care poate fi şi preistoric dar şi contemporan, de vreme ce îşi aflã unic rost în cãutarea altui mediu de spoliat)
- Cultura comunicãrii peste mediu cu forţe transcendente care te îndrumã pe calea: „ceea ce este firesc este folositor> ceea ce este folositor este bine> ceea ce este bine este moral”…
- Cultura regulilor comune de trai comun;
- Cultura valorii muncii şi stimulãrii reciproce (versus nefirescul însingurãrii umane);
-  Cultura iniţiativei personale  şi a dezvoltãrii ei cu ajutorul altor persoane, conducând la cultura existenţei comunitare (versus instinctul de nãvãlire şi rapt)
- Idem, cultura relaţiilor intercomunitare (versus brutalitate);
- Idem, cultura libertãţilor umane prin opunerea la brutalitate, rapt şi privilegii;
- Cultura egalitãţii – mai întâi ca producãtor de bunuri prin libertatea pieţei, apoi în faza superioarã de egalitate socialã;
- Cultura existenţei civice şi a independenţei personale (versus dictaturã, versus colectivism).


Întrebarea favorabilã argumentãrii noastre este: Cum ne simţim mai aproape de mediul nostru cultural format pe aceste direcţii?

 

Conform acestor direcţii ale culturii în care ne naştem şi devenim ca persoanã se constituie VOCAŢIA PRIVIND LIBERTÃŢILE ŞI DREPTURILE:
- asupra proprietãţilor biologice intelectuale, spirituale, fizice şi a celor de bunuri materiale ale persoanei tale;
- asupra timpului care stã la dispoziţia persoanei tale; asupra acţiunilor şi iniţiativelor tale;
- asupra perfecţionãrii naturii umane şi a naturii înconjurãtoare;
- asupra autodeciziei persoanei, ca formã a libertãţii reale recunoscute reciproc.

Întrebarea favorabilã argumentãrii noastre este:  Care mediu, cel citadin sau cel rural obligã la mai multe constrângeri faţã de asemenea vocaţii?

 

UNELE CONCLUZII PRACTICE

Meditând la fiecare rãspuns în parte, constatãm cã, pentru mentalitatea unei pãrţi dintre noi - şi dintre cei afectaţi de vicisitudini economice conducând la convulsiile unor mutaţii sociale, dar şi dintre cei intelectualmente dezamãgiţi de neconcordanţa îngrãdirii libertãţilor naturale în marile aşezãri, ca şi în sistemul muncii patronale, cu înţelesurile politice ale democraţiei - constatãm cã, în vreme ce mediul citadin modificã şi prin alienãri dar şi prin fireşti obligaţii crescânde dimensiunile acestei democraţii, mediul rural şi axarea pe valorificarea micii proprietãţi personale sau de familie, poate fi pentru ei o soluţie de care suntem convinşi cã va deveni din ce în ce mai atractivã pânã se va restabili ca mod de trai. Într-un  asemenea mediu, dezvoltarea persoanei umane beneficiazã de cele mai multe elemente de firesc şi de cele mai puţine constrângeri. În vreme ce tot ce înseamnã tehnicã introdusã în existenţã înseamnã şi reguli, deci restricţii, deci pierderea unei pãrţi din timpul de loasir, de destindere sau de meditaţie proprie şi ocuparea lui fie pe direcţia  atenţiei la respectarea acestor reguli, fie la eludarea unor asemenea restricţii, morala satului ca societate stabilã, bazatã pe regulile mai intime ale comunitãţilor mici, conferã omului un mult mai firesc sentiment de viaţã liberã.
 Bine înţeles, toate acestea cu obligaţia permanentã a administraţiei publice de a-şi îndeplini principalul deziderat: acela al efortului pentru ştergerea diferenţierilor dintre sat şi oraş, dar nu şi a specificului de comunitate micã, bazatã pe motorul micii proprietãţi rurale. Adicã, în principal ar fi vorba de ştergerea diferenţierilor privind facilitãţile publice, serviciile, modul de aprovizionare/desfacere.
 Şi, mai existã încã douã obligaţii categorice din partea administraţiilor locale şi centrale:

 

1. Încurajarea fiecãrei comune de a-şi definitiva un plan de lungã perspectivã de dezvoltare bazatã în principal pe dezvoltarea valorificãrii producţiilor micilor proprietãţi rurale, cu evidenţierea tuturor oportunitãţilor şi valorilor locale care pot atrage investiţii şi cu evidenţierea unor forţe de muncã în plus, rezultate din timpul liber al lucrãtorilor din agriculturã, aşa zisul „şomaj parţial” produs de sezoanele fixe ale muncilor agricole, pe care nimeni nu are bunul simţ sau buna credinţã de a-l evidenţia în statisticile naţionale. Includerea tuturor acestora, cu termene fixe de rezolvare sau realizare, în programele de candidaturã ale primarilor şi consilierilor locali. Stabilirea, dupã alegerea acestui corpus politic local, a unei persoane cu funcţii executive, nu aleasã, ci numitã pe criteriile calitãţilor de profesionist al dezvoltãrii rurale actuale care, prin cursuri ale unor instituţii de formare ce trebuie sã ia fiinţã imediat sau sã dezvolte aceastã direcţie pe lângã învãţãmântul public existent, sã fie specializat în  „dezvoltarea prin mica proprietate ruralã şi producţia casnicã” Acest specialist, care devine factor executiv, trebuie verificat în cunoaşterea arealului comunei respective cu potenţialul care-l caracterizeazã, printr-o lucrare de absolvire a specializãrii, bazatã pe datele din comuna faţã de care se angajeazã. Lucrare care va deveni caietul de sarcini avizat de foruri de specialitate şi aprobat de Consiliul local pentru obţinerea funcţiei respective.

 

2. Asigurarea unui termen de graţie pe o perioadã foarte îndelungatã, calculatã în ciclurile naturale ale lucrãrii şi odihnirii pãmântului, privind scutirea de impozite şi taxe a întreprinzãtorilor de pe mica proprietate agrarã, a familiilor antrenate în producţia casnicã, a valorificãrii unui cuantum de marfã peste producţia de subzistenţã. Asigurarea funcţionãrii pieţelor locale şi a unui sistem de valorificare pe alte pieţe a produselor oferite de „producãtorii direcţi”.  Asigurarea formãrii gratuite a acestor producãtori şi a consultanţei gratuite în agriculturã, fãrã ca, în urmãtorii cincisprezece – douãzeci de ani statul sã mai tenteze a avea diverse încasãri de pe urma micului producãtor rural, fiind vinovat faţã de el tocmai prin faptul cã l-a alungat cu asemenea practici pe care le-am comentat îndeajuns în paginile de mai înainte, aşa cã nu mai stãruim aici decât asupra  experienţei de perfidã deturnare a Agenţiei Naţionale de Consultanţã Agricolã: 


Iniţiatã pe baza unor fonduri pesemne structurale sau europene care presupuneau oricum achitarea faţã de una dintre obligaţiile integrãrii europene din douã foarte importante domenii ale acestei integrãri: agricultura şi forţa de muncã, aceastã agenţie, dupã ce s-a lãbãrţat funcţionãreşte cu patruzeci şi una de agenţii judeţene tocând fonduri mari dintre cele prevãzute în obligaţiile europene, a ajuns la concluzia cã meritã sã se şi rentabilizeze pe spinarea ţãranului român pe care se lãuda cã-l scoate din nevoie. Aşa au apãrut cursurile obligatorii de calificare/perfecţionare în practici agricole, horticole şi zootehnice al cãror singur atu era faptul cã, fãrã diploma obţinutã astfel, producãtorul agricol nu putea obţine nici o subvenţie de la stat. Era, de fapt, o neruşinatã dijmuire a acestei subvenţii în folosul unui fond de venituri (poate, uneori şi suplimentare) pentru funcţionarii încrengãturilor acestei Agenţii de stat, adicã a instituţiei prin care guvernarea îşi demonstra efortul pentru stimularea agriculturii. Mai mult decât atât, atunci când s-au tocat banii respectivi şi fondurile de salarii judeţene şi locale au dispãrut, s-a venit cu ideea obligãrii ţãranului de a cere consultanţã agricolã şi a o plãti pentru a asigura în continuare existenţa acelor funcţionari.
Cert lucru cã ultimele abandonãri din domeniul lucrãrii pãmântului pe mica proprietate ruralã, din şirul lung al abandonãrii care a condus la transformarea acestora în pârloagã, s-a produs în urma unor asemenea mãsuri. Cât despre subvenţiile din agriculturã, aşa cum apar ele în momentul actual, cred cã de multã vreme, absolvenţii respectivi n-au mai avut pentru ce sã-şi foloseascã diplomele.
Dupa ce am dat acest exemplu negativ spre a ilustra cum nu trebuie indeplinite primele doua puncte, revenim laun al treilea punct, de data asta nu ca obligaţie a administraţiei publice, ci ca sprijin de parteneriat social venit din partea patronatelor şi a Camerelor judeţene de Comerţ, Industrie şi Agriculturã:
 

 

3.Este vorba de acel „şomaj parţial” caracteristic muncii în agriculturã şi care reprezintã mai bine de o sutã de zile de muncã libere pentru micii producãtori agricoli în activitate sau potenţiali. El poate fi compensat prin comenzi de producţie la domiciliu a unor piese sau componente industriale  care nu presupun neapãrat lucrul în hala fabricii. Practica existã peste tot în lume şi nu depinde decât de bunãvoinţa industriaşilor de a defini în cadrul producţiei lor asemenea posibilitãţi, mai ales pe plan judeţean, ajungându-se la relaţii contractuale permanente sau sezoniere, a cãror evidenţã sã fie ţinutã şi a cãror îndeplinire sã fie asiguratã tot prin funcţia executivã a specialistului angajat pentru „dezvoltarea comunalã prin mica proprietate ruralã şi producţia casnicã”, acesta având obligaţia de a identifica şi obţine asemenea comenzi, iar instituţia lui devenind şi o interfaţã a muncii la domiciliu cu industria de asamblare care comandã componentele respective, ca şi un planificator real al calificãrilor şi recalificãrilor în funcţie de posibilitãţile de comenzi existente în zonã.


*  *  *


Propunem aceste trei prime mãsuri pentru începerea unei vaste şi îndelungi campanii care sã  reasigure supravieţuirea satului românesc şi a clasei de mici proprietari agricoli caracteristicã lui. Dar caracteristicã, în acelaşi timp, întregii noastre deveniri naţionale. La fel cum pe plan internaţional dezvoltarea durabilã a mediului presupune ample proiecte de reabilitãri a habitatului natural şi a salvãrii condiţiilor fireşti ale biosferei, specificul nostru economic şi, mai ales social impune reconstituirea şi vitalizarea în condiţii moderne a acestei pãturi sociale şi reabilitarea mediului ei spiritual-moral bazat pe tradiţia valorificãrii proprietãţii proprii, generatoare de competitivitate eticã şi de impunere a unor noi valori ale iniţiativei umane, factor determinant în restabilirea unei psihologii de popor care îşi cunoaşte calea de supravieţuire, a unei conştiinţe a posibilitãţii de vieţuire durabilã în teritoriul nostru natural istoric determinat, a unui sentiment de învingãtori în aceastã supravieţuire cu sens de durabilitate a vieţuirii, depãşind spaimele, degringolada, mişcãrile haotice şi mãsurile arbitrare caracteristice celuilalt sens al termenului, care este doar un strigãt de salvare.
Strigãtul de salvare îl dãm azi, în condiţiile de crizã când, analizând ceea ce ne poate salva din haosul ei,  ajungem la a ne da seama de importanţa micii proprietãţi agricole prin multitudinea ei şi de nevoia de valorificare a iniţiativei celei mai  mari pãturi a populaţiei României. Şi îl dãm, pentru cã apare la vedere pericolul deteriorãrii morale a acestei populaţii prin paşi înapoi pânã la pierderea sentimentului durabilitãţii pe care îl are omul producãtor de bunuri proprii, sigur cã prin ele îşi poate asigura continuitatea vieţuirii. Iar dacã ne dãm seama de demnitatea naţionalã pe care ne-o poate conferi un asemenea sentiment, atunci vom înţelege şi de ce, cu aceleaşi procedee ecologice ale reabilitãrii naturii faţã de care avem aceastã obligaţie fiindcã am degradat-o prin nepermise acţiuni invazive, avem obligaţia sã ştergem cât mai repede efectele acţiunilor invazive care au deteriorat satul românesc producãtor de bunuri şi vocaţia de iniţiativã în muncã a locuitorilor lui.
Nu e vorba de o nostalgie faţã de bucolice aspecte idilice, nici de interpretarea romanticã a figurii ţãranului român. Ci de un comandament naţional imperios necesar, care ne readuce cu picioarele pe pãmânt la idealul foarte pragmatic, dacã ne putem exprima astfel, de a ajunge sã trãim într-o ŢARÃ BOGATÃ CU ŢÃRANI BOGAŢI, singura cale de a ne recâştiga mentalitatea de învingãtori în lupta pentru o VIEŢUIRE DURABILÃ.
La aceasta se va ajunge dacã vom şti mai întâi sã ne asigurãm subzistenţa, chiar fãcând pasul înapoi necesar, dar consolidându-ne moralul ca voinţã naţionalã şi reasigurându-ne morala ca voinţã spiritualã. Dupã ce vom fi siguri cã am atins acest prag de vieţuire durabilã, de abia atunci vom putea intra în rândurile celor care îşi asigurã DEZVOLTAREA DURABILÃ, vom putea aspira la ea şi se va putea avea aceastã pretenţie de la noi. 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971