Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR.7 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE: Comentează: Daniela Gîfu, Mihai Berca, Radu Golban, Adrian Severin
ÎN LOC DE BILANȚ 2013:BUNE ȘI RELE DESPRE PREZENȚA ÎN LUME ȘI PREZENTUL UNIVERSULUI ROMÂNESC - Partea I
ÎN LOC DE BILANȚ 2013:BUNE ȘI RELE DESPRE PREZENȚA ÎN LUME ȘI PREZENTUL UNIVERSULUI ROMÂNESC - Partea II
ÎN LOC DE BILANȚ 2013:BUNE ȘI RELE DESPRE PREZENȚA ÎN LUME ȘI PREZENTUL UNIVERSULUI ROMÂNESC - Partea III
ȚARA ȘI POEȚII EI DIN LUMEA LARGĂ Melania Rusu Caragioiu –Canada; Nicholas Andronescu –SUA, Galina Furdui-Basarabia ; Luca Cipolla-Italia ; IonuțCaragea-Canada
Actualitatea literară, artistică și editorială Eveniment: Antologia dedicată Zilei Limbii Române; Luciditatea unui fost premier; Poezia lui Mihai Nenoiu Recenzii și prezentări de Marian Barbu, Gheorghe Anca, Viorel Roman, Mihaela Rotaru, Adrian Botez, Lucian Bureriu; Maria Fitcal; Larisa Ileana Casangiu, Constantin Stancu, Vlad Pohilă,Ovidiu Creangă, Constantin Dobrescu, Constantin Teodorescu-Kitchener, Cătălin Moldoveanu, Mircea Botiș DESPRE: Pusi Dinulescu, Aurel Rogojan, Radu Botiș, Theodor Codreanu, Florentin Smarandache, Elisabeta Iosif, Marian Popa, Ioana Stuparu, Mihaela Burlacu, Adrian Botez, Iacob Cazacu-Istrati, Dumitru Ichim, Rev ista „Zeit”, Societatea „Tinerimea română”. Partea I
Actualitatea literară, artistică și editorială - Partea II
Convorbire literară care nu privește guvernul- Corneliu Leu raspunde unor intrebari puse de Florentin Popescu
SISTEMUL STATAL ȘI MORALA GUVERNAMENTALĂ LA ROMÂNI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - LA SFÂRȘIT DE AN O ANTOLOGIE VINE CU BUCURIE
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI prezintă FOLCLORUL INTERNETIST al lui Florentin Smarandache
PAGINA INTAI

CAIETUL NR.7 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ

 

 
 
                                      GRUPUL DE REFLECȚIE
                                                     PRIVIND
                                         DEMOCRAŢIA REALĂ 
 


caiet de dezbateri, opinii și considerente referitoare la nevoile României
                                                       Nr. 7  An  2013
                                           
                                                    
 
                                          COLECȚIA PERSONALISTĂ
                                        SUB ÎNGRIJIREA LUI CORNELIU LEU
 
 
 
MODERATORII DEZBATERILOR GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRATIA REALĂ:

             Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU
             Prof. Dr. Mihai BERCA
             Dr. Daniela GÎFU
              Prof. Dr. Adrian SEVERIN
 
ROMÂNIA  NEO-FEUDALĂ
 
 
            Daniela GÎFU


                                                      ROMÂNIA NEO-FEUDALĂ


Să analizăm, mai întâi, cuvântul compus neo-feudală din titlu pentru a anunța oarecum conținutul prezentei dezbateri pe care o propunem pe marginea articolului final:„Colonizarea unei națiuni eșuate”. Elementele antitetice, neo (element ce induce ideea de nou) și feudală (concept propriu unei orânduiri social-economice, situată între sclavagism și capitalism) servesc la zugrăvirea trăsăturii definitorii a democrației românești postdecembriste. Comunismului îi rămâne doar rolul de interfață ideologică. Ceea ce le diferențiază sunt semnificațiile, ponderile și valorile asocierilor politice (cunoscute de noi drept partide politice).

Printr-un proces de intimidare dinamică și permanentă, am asistat la scenarii hollywoodiene. Să ne amintim de “reînvierea” partidelor istorice, mineriadele și câte și mai câte, cu scopul precis de trezire a conștiinței civice, poate chiar a participării civice (unul dintre conceptele cheie pe care l-am învățat înainte de intrarea noastră în U.E.). România încă se mai întreabă cât durează perioada de tranzițe spre neo-comunism? Vreau să zic, democrație (SÂC!). Mai mult, guvernările care s-au perindat din ’89 încoace nu au îndrăznit cu adevărat să se definească în faţa societăţii în termeni neo-comunişti.  Altfel spus, “aceeași Mărie cu altă pălărie”.

                        Totuși, de ce neo-feudală?

Să facem un scurt excurs în feudalism. La nivelul social, societatea era constituită tripartidic (nobilimea, clerul, țărănimea). Civilizația era dominată de religie, popoarele, țările lumii erau grupate în funcție de doctrina teologică în creștinism, islamism, budism etc. Prin urmare, privind societatea românească de azi, avem tot trei forme asociative: oamenii politici, care sunt și dintre cei mai înstăriți (v. baronii locali), clerul, prin excelență ortodox, care reușește încă să țină lumea cât mai departe de la răzmeriță (nu socotim prea mult grevele tomnatice, care se sting înainte de a apuca presa să scrie despre ele) și cetățenii (că țărănime nu prea mai avem, iar pământurile nu prea mai sunt ale românilor). Cum spune și Adrian Severin privitor la pământul românesc, liderii autohtoni, supuși pentru a nu-și pierde deopotrivă protecția europeană și cea americană “au închinat teritoriul asupra căruia domnesc (dar pe care nu-l guvernează) străinătății, respectiv noilor imperii european și euro-atlantic. Protecția externă (evident, generos compensată prin cedarea atributelor suveranității statale dar și a controlului direct asupra celor mai strategice active/resurse autohtone) este menită să descurajeze sau să contrabalanseze contestările interne”. Cu alte cuvinte, nimic nu se mai face fără acordul celor din afară.

În ce privește dominanta religioasă, nu cred că se mai îndoiește cineva de aplecarea (pseudo)sinceră și prea-încrezătoare a enoriașilor autohtoni.

Alegerea titlului a venit imediat după terminarea eseului semnat de Adrian Severin, Colonizarea unei națiuni eșuate, al cărui punct central era: România de azi nu (mai) este o democrație națională ci o ordine neo-feudală care a fărâmițat țara într-o sumă de baronate, de oligarhii sau de grupuri de interese locale și a transformat cetățenii în iobagi, în suspuși ai unor potentați parohiali. Paragrafele anterioare acestuia nu fac decât să confirme spusele profesorului.

Familiarizată, de-acum, cu atenta și bine documentata sa descriere cu privire la starea națiunii române, am rămas minute în șir pe gânduri. Gânduri deloc încurajatoare.

Oare bunăstarea României se află în brațele unui sistem democratic viciat sau în cele ale unei dictaturi post-comuniste?

Prima interogare o susține pe a doua, dacă e să ne amintim de temerile marilor gânditori care asociau regresul societal cu principiile democratice. Mai mult, într-un sistem democratic, ne prevenea Platon, liderii „le vor lua bogățiile celor înstăriți, își vor pune deoparte cât vor putea, iar restul îl vor împărți poporului”.  Se-ntâmplă întocmai. Liderii politici (că haiduci nu mai avem), nu mai contează de la ce partid sunt?!, nu prea pot lua din visteria personală, rămânându-le doar posibilitatea unor “încarcerări de fațadă”, atunci când sunt la putere, preferabil foarte mediatizate și vocale (a nu se uita cazurile Adrian Năstase pe vreme PDL și George Becali pe vremea USL), urmate de negocierile de culise. Că mai rămâne sau nu și pentru popor, lăsăm cititorul să-și răspundă.

A doua interogare nu face decât să subscrie la spusele fostului lider PRM, “Decât o democrație bolnavă mai bine o dictatură sănătoasă”! Să fie nostalgia fostei dictaturi comuniste sau o referire la dictatura democratică pe care o cunoaștem din plin fiecare dintre noi, cei care am ales să “trăim” în România. Un trai plin de privațiuni impuse de mama Europa, prin glasul doicilor noastre politice.
    
Vulgul a renunțat, constrâns de puterea bancnotei naționale din ce în ce mai modestă, la drepturile și libertatile cetățenesti în schimbul înavuțirii baronilor locali, care au știut să profite de ocazia de a proteja tânara noastră democrație postdecembristă. Dar, ce ușurare, conform spuselor prim-minstrului Ponta, vom trece la euro până în 2020, chiar dacă acum s-a declarat “dezamăgit” de rezultatul negocierilor asupra bugetului Uniunii Europene pentru perioada 2014 - 2020, în urma cărora România a obținut suma de 39 de miliarde de euro.

                                 Oare să nu avem nici o vină?

Desigur, noua cenușăreasă în munca de atragere a fondurilor nerambursabile, Ministerul Fondurilor Europene, conform lui Leonard Orban, “va dori să aibă asemenea instrumente care să asigure că regulile jocului sunt respectate, fie că vorbim de zona achiziţiilor publice, fie că vorbim de proceduri”. Rezultatele vorbesc de la sine.

 O vorbă românească spune: unde nu-i cap, vai de picioare! Cap n-a fost că am trăit într-o societate închisă, iar cei care au avut șansa să iasă afară au profitat la maximum când s-a ivit ocazia. Acum și copiii lor. Chiar nepoții! Și, bineînțeles servilii coruptibili, ale căror cizme puturoase încă ne amintesc de măcelărirea viitorului democrat al țării. De picioare ne-am plâns și pe vremea comunistă (amintiți-vă cozile infernale pentru a putea pune ceva pe masă sau cele de la butelii ca să poți încropi o mâncare etc.) și acum (în căutarea unui loc de muncă).

Într-un asemenea context, descris foarte sumar, națiunea română devine doar o mină bună de exploatat, un teritoriu aflat pe placul euro-atlanticilor, o populație din ce în ce mai descurajată.

                                       Democrația???

Un subiect discursiv, care nu mai convinge pe nimeni. Poate, doar, electoral.

 
 Prof.univ.dr.ing.MIHAI BERCA



                 NEOFEUDALISMUL ROMÂNESC
        ARE MARI ŞANSE SĂ SE CONSOLIDEZE

                                                           
                                                         Moto: „Mulţimea n-are opinii. Ea este manipulată de

                                                                      cei interesaţi. Creierele prostimii sunt incapabile
                                                                                                   a face conexiuni logice şi, deci,
                                                                                                             nu pot descifra adevărul”
                                                                                                                      Adrian Majuru


Doamna Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, autoarea unei cărţi formidabile şi excelent documentate intitulată „Evgheniţi, ciocoi, mojici”, ne atrage atenţia că România ar fi putut să fie cu adevărat mare înainte de Primul Război Mondial. A fost mare, însă, numai între cele două războaie mondiale. Autoarea ne mai spune şi că „România a intrat în feudalism de abia după ce ţările occidentale ieşiseră din sistem”.

Presupunem că a existat o conjunctură istorică cu totul specială, dar şi un model de viaţă, la fel de special impregnat cu anumite secvenţe genetice care ne-au făcut să fim, ca ţară şi ca oameni, altfel decât alţii (Boia).
Feudalismul românesc, atât cât îmi aduc aminte, s-a derulat în secolele XVII-XIX, cu prelungire şi în secolul XX. Structura socială a feudalismului era alcătuită din familiile de boieri aşezate pe diferite trepte de evoluţie socială, din ploaia de slugi a palatelor boiereşti şi din iobagi, ultimii fiind poate, ca şi astăzi, cei mai năpăstuiţi.
Întrebarea care îi frământă pe mulţi români este „De ce a intrat România atât de târziu în feudalism şi de ce este aşezată confortabil şi astăzi în neofeudalism?” (accept termenul, care mi se pare foarte potrivit, el fiind folosit de domnul Severin, dar şi de alţi autori).
Imaginaţi-vă o fiinţă umană prinsă în cleştele a trei câini furioşi şi care trebuie să se apere pentru a nu fi sfâşiată. Practica protecţiei împotriva câinilor a arătat că cea mai bună metodă este să le arunci mâncare, să le dai astfel de lucru şi să fugi. Asta presupune, însă, să ai la tine hrana necesară.
Imaginaţi-vă acum că au existat lungi perioade, secolele XVII, XVIII şi XIX, în care Principatele Române erau ocupate, ca să nu spun încorsetate, în 3 imperii mari, şi anume: Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic. Toate aceste puteri se intersectau în stăpânirea actualului teritoriu al ţării, deşi austro-ungarii erau cei mai specializaţi. Alternanţa cu care teritoriile erau sub stăpânirea sau influenţa imperiilor a existat suficientă vreme pentru a lăsa urme.
În aceste condiţii, marile familii boiereşti, dintre care se alegea „domnul ţării” sau „domnia ţărilor”, îşi creau ca un lanţ al slăbiciunilor – o reţea de boieri mai mici, ce constituiau pătura de susţinere a lor, ca mai mari ai dregătoriilor „Domniei”, faţă de care se obligau politic şi moral în a-i susţine pe mai departe. Cum dregătorii nu erau altceva decât miniştri, se înţelege că boierii mai mici erau „baronii locali”.
Deşi încă de pe vremea aceea principatele aveau o anumită împărţire administrativă, nimeni nu ţinea cont de ea. Administraţia se efectua, în sate, în jurul conacelor stăpânite de boieri. De precizat că lanţul boieresc s-a lungit cu noi verigi. Această organizare socială a ţinut multă vreme, inclusiv după Revoluţia de la 1848, şi a reînviat astăzi sub forma acestui neofeudalism. Sub o formă mascată primitivă el a existat şi în epoca comunistă, numai că iobagii se numeau cooperatori.
Mai ales cel de Al II-lea Război Mondial a adus schimbări importante în geopolitica, dar şi în politica regiunii. Ciuntită de importante teritorii, România a devenit mai rotundă, dar nicicum mai inteligentă, iar dacă astăzi mai existăm în forma geografică cunoscută numai bunului Dumnezeu trebuie să-i mulţumim.
Cel de-al doilea aspect care a marcat viaţa românilor încă din primul feudalism a fost „dinamica lentă a mişcării umane” sau ceea ce cronicarii vremii numeau „LENEA LA ROMÂNI” care, atenţie, era generată de o nutriţie specifică mai ales la nivelul iobagilor şi apoi al ţăranilor. Combinaţia alimentară se numea „mămăligă cu ţuică”, ori o asemenea combinaţie era destinată să te leşine toată ziua şi să-ţi taie pofta de muncă. Practica era prezentă până la ultima treaptă a boierimii. Cu alte cuvinte întreaga sau aproape întreaga populaţie a României deţinea acest sindrom al lenii mămăligii cu ţuică, descris în numeroase documente ale vremii, dar cu deosebire în corespondenţa diplomatică.

Alte trei aspecte se cuvin subliniate în continuare:


1.    Comportamentul boierilor era cel puţin duplicitar, căci ei în afara „domnului”, care cel mai adesea nu conta şi era repede schimbat, aveau nevoie simultan de protecţia a cel puţin două imperii (turcii şi ruşii) şi adesea aveau nevoie şi de protecţia Poloniei sau a Austro-Ungariei. Ori protecţia costă. Se plătea, şi uneori cu bani grei, adunaţi în final tot de la cei săraci, aşa cum se întâmplă şi în neofeudalismul de azi.


2.    Apariţia necesarului de meşteşugari a constituit o mare problemă. Din rândurile ţărănimii foarte greu şi rar se putea naşte un meşteşugar. Din acest motiv ei erau importaţi din occident şi au constituit, ulterior, nucleul naşterii industriaşilor români, a burgheziei române. Cu această ocazie, numărul de străini din ţară a crescut foarte mult, ei rămânând şi formându-şi familii aici.


3.    Acelaşi lucru putem spune şi despre procesul de educaţie, lăsat de asemenea pe mâna forţei de muncă specializată din occident.


Observăm, deci, că populaţia României devine pestriţă prin importul de „străini” pentru muncile pe care românii nu le puteau face. Occidentalizarea era, pe vremea aceea, mult mai concretă şi mai bine definită, mai clară decât astăzi.

Fenomenul de occidentalizare al secolelor XVII-XIX a avut două sensuri, căci în afară de cei sosiţi, o parte din tineretul boieresc pleca pentru studii la deja existentele universităţi, la început în Franţa, apoi în Germania şi Anglia.
Localnicii români, în procent de 95% analfabeţi, au rămas doar cu agricultura, pe care o practicau cu lehamite şi la un nivel tehnic minim din cauza bogăţiei solului românesc. Ţăranii şi boierii au asigurat continuitatea sistemului feudal până după război. Ei produceau atâta cât aveau nevoie pentru hrană şi mici acte de comerţ.
După nefericitele evenimente de la sfârşitul anului 1989 s-a creat impresia revenirii la un stat naţional, bazat pe democraţie şi justiţie.
Foarte repede s-a observat, însă, că noile legi ale restituirii funcţionau numai pentru o parte din persoane şi că în scurtă vreme au reapărut boierii neocomunişti transformaţi de curând în neofeudali. Impropriu zis, au apărut aşa-numiţii BARONI ZONALI înzestraţi cu o foarte puternică forţă economică şi care în zona lor de influenţă se comportă la fel ca cei din secolele XVIII-XIX. Istoria, deci, se repetă. Ei îndeplinesc aceleaşi funcţii, alimentând cu bani baronii centrali, totodată creându-şi relaţii internaţionale pe lângă cele oficiale practicate de un stat slab, leşinat de neputinţă şi corupt prin accepţiune.
Este, într-adevăr, în corect să spunem că marea corupţie în România s-a născut în spitale, şcoli, universităţi, agricultură etc. Marea corpuţie s-a creat şi are loc pe lanţul noilor boieri, de la preşedinte, guvern, parlament, la boierii sau baronii locali cu largul concurs al instituţiilor care ar fi trebuit să apere ordinea de drept: justiţie, poliţie, alte instituţii ale statului poliţist, care pentru a strânge bani în puşculiţa guvernului atacă până la dezumanizare tot lumea săracă şi nicidecum protejaţii lor. Prezenţa lor în închisorile ţării, fie şi accidental, confirmă regula. Ei sunt doar partea sacrificată a întregului.
Noul neofeoudalism românesc şi-a schimbat însă stăpânii. Principalul imperiu absorbant al resurselor României este Uniunea Europeană (UE) care, în colaborare cu numeroşi „DOMNI” locali cu denumiri mai moderne, a reuşit să se impună ca stăpână în ţară, să-şi numească aici conducătorii economici şi politici şi să transforme ţara într-una periferică, subordonată şi mai puţin colonială.
Spun mai puţin colonială pentru că o ţară colonială intră sub grija „centrului” şi mai şi primeşte câte ceva. România şi-a cedat toate sectoarele strategice: petrol, gaze, electricitate, terenuri agricole etc., fără să primească altceva decât firimiturile unor „PROGRAME” care nu reprezintă nimic în comparaţie cu ceea ce pleacă gratis din ţară. Te apucă ameţeala numai când auzi cifrele profitului raportat de Petrom şi care părăseşte liniştit ţara.
Subalternizarea de tip neofeudal la care suntem supuşi este extrem de observabilă şi în tonul dur, aspru cu care ne vin instrucţiunile şi dispoziţiile de la centru (Bruxel), ca şi în atitudinea defăimătoare şi rasistă pe care ţările centrului o au faţă de România.
Românii n-au dreptul la Spaţiul Schengen şi nici la moneda unică. Însă ei au dreptul să vină la noi, să ne masacreze economia, puţina industrie şi comerţul. Ei au capital şi sunt investitori... noi nu, cu excepţia boierilor, care prin trădare lucrează alături de ei în speranţa că li se vor găsi scaune călduţe departe de ţară pentru a nu fi traşi la răspundere în caz că România ar schiţa vreun gest de a redeveni normală.
George Friedman spunea, recent: „De la cultură la medicină, până la agricultură, neisprăviţii ministeriabili vor lua deciziile cele mai aberante, automanipulându-se prin prostie. Odată plasat în funcţia cheie, adversarul din afara graniţelor va surâde satisfăcut. Ăsta îşi va distruge ţara mai puternic decât un bombardament cu arme de ultimă generaţie. Ceea ce se întâmplă de fapt şi acum în România”.
Pe lângă Imperiul UE mai este prezent şi Imperiul American, cu cea mai puternică armă – Fondul Monetar. Încetul cu încetul vine şi Imperiul Rus, căci şi lui îi place România. Se reface, în felul acesta, triunghiul de presiune despre care am vorbit anterior. Oare ce se va alege atunci din România? Nu va avea ea soarta vecinilor noştri din sud-vest?

 
 
Radu GOLBAN


              Licența germană a feudalizării



Situația deplorabilă a națiunii române devine din ce in ce mai mult la București şi un subiect de analiză a unor politicieni de prim rang. Printre primii care au renunțat la cifre inventate, lozinci şi explicații de natură politic corectă, se numără europarlamentarul Adrian Severin. Într-un articol publicat în urmă cucâteva zile, "Colonizarea unei națiuni eșuate" autorul cu mandat de reprezentare a României în Parlamentul Uniunii Europene tratează subiectul colonizării şi refeudalizării României în cea mai incomoda manieră pentru cei ce s-au succedat de peste două zeci de ani la conducerea ţării. Traversarea unei crize economice şi soluționarea unor conflicte politice nu mai are nimic în comun cu starea de eroziune a statalității românești, demnă să pună odată pentru totdeauna proiectul de ţară pe butuci. La egalitate de timp, după două decenii de regim ceaușist şi încă două decenii de regimpostdecembrist suntem martorii unei transformări de la un stat naţional-comunist care lupta cândva împotrivacolonialismului pe mapamond,într-o regiune fără statalitate în căutare după stăpânire străină.
Citind cu atenţiearticolul mai sus semnalat aş putea crede că România are de-adreptul un calendar politic propriu - în care anotimpurile se repetă odată la ceva mai bine de un secol: După o eră glaciară de suzeranitate otomană, o primăvară a independenţei naţionale, urmată de o vară interbelică roditoare şi o toamnăîn spiritul unei recolte sistematizate, postdecembrismul marchează totodată şi începutul unui nou „an” sau ciclu politic, cu precizarea că noua eră glaciară nu mai este una otomană ci imperial-europeană. Revenirea României la structuri feudale sau la raporturi sociale iobăgeşti însă nu se poate explica doar prin factori de natură internă si nici nu se poate combate doar printr-un simplu act electoral.

Pentru a înţelege mai bine acest anacronism în politica de subdezvoltare a României trebuie să ne asigurăm de adevăratele calităţi ai partenerilor şi eventual prietenilor noştri din Europa. Desigur joacăşi modul incalificabil în care România şi-a negociat aporturile cu Uniunea Europeana un rol central, însă conservarea naţional-comunistăantedecembristă de asemenea a împiedicat dezvoltarea unui sistem de apărare auto-imunitar, capabil să identifice
pericolele pseudo-culturale ale unei noi hegemonii în Europa. Necunoscând aşadar dimensiunea umanistă şi pacifistă a noii hegemonii, am ajuns să ne îmbrăţişăm stăpânii de mâine în cea mai feroce naivitate. Pentru a evita ca efectul unei "gripe europene" asupra noastră,în lipsa de anticorpi să aibă la figurat același efect precum l-a avut la propriuasupra triburilor Pieilor Roşii, împingându-i în rezervate, trebuie să ne imunizăm şi să cunoaştem mai bine virusul hegemonial.
Printre cei mai agresivi viruşi europeni, capabil să distrugă un continent întreg este proiectul"Mitteleuropa" de la 1915 al geopoliticului german Friedrich Naumann (1860-1919). Pentru înfiinţarea unui „Imperiu
Central European” sub conducere germanăNaumann a dezvoltat o serie de idei şi recomandări atât de universale pentru Germania încât nu se puteau limita doar la începutul secolului al XX-lea. România reprezenta în viziunea acestuigeostrateg german o sferă de interes veritabilă pentru aplicarea unei politici morale de cotropire deghizând hegemonia
Germaniei în umanism, ademenindu-ne cu lozinci pentru un viitor glorios în rândul naţiunilor europene. Naumann era convins că soarta a decis că există popoare care conduc şi popoare care sunt conduse, ne-fiind în stare să se conducă singure.De profesie predicator, Naumann cunoştea prea bine strategia de misionare aplicatăîn colonii, încadrată perfect înmitul civilizatoriu faţă de înapoiaţi înrobindu-i pe un fond cultural relativ credul, prin abuziva elogiere a imperfecţiunii.
Teologismul imperialiştilor din jurul lui FriedirchNaumann este identic cu conceptul lipsit de alternativă,sub forma unui fetiş cioroital politicienilor de la Bruxelles.Ceea ce trăim astăzi în capitalele europene înrolateîn acest proiect, este după cum îl numea acest vestit liberal german, un „imperialism neoficial”. Prelucrarea factorilor decizionali ai unui stat în aşa măsura încât să acţioneze cu celeritate la aşteptările de colonizare şi penetrare pacifistă (termiunstehnicus german este „penetrationpacifique”)este odatădescifrat un mecanism relativ simplu. Similar strategiei de stăpânire a lumii noi, mai întâi de toate stă culpabilizare culturală, explicându-ne odată dezindustrializaţi că răul în lume se trage de la noi înşine, fiind incapabil să percepem valoarea mântuitoare a nouluistăpân. Doar printr-un proces de autoflagerare, astăzi sub forma unei justiţii discreţionare, ajungem să ne măcinăm copleşiţi de imperfecţiunea îndoctrinată. Această stare firesc să ne paralizeze şi să ne răpeascăşi de ultima şansăde a dezvolta o strategie pentru a înceta acest proiect de dezbinare naţională alias „integrare europeană”.
Problema este mai puţin relaţia României cu o Europă, bazată pe raporturi egale între naţiuni şi state suverane cât strategia subversivă de transformare a suveranităţii în ficţiune - valabilă la Naumann ieri şi pusă azi de Berlin în aplicare. Exact aici intervine şi impactul strategiei lui Naumann de cucerire paşnică a ţărilor sortite stăpânirii străine.

Refeudalizarea României pe plan politic şi administrativ de mâine, acordând baronilor locali prin regionalizare autoritate statalăînlătura şi ultima rămăşiţă de stat naţional unitar. Factorii decizionali cred că proiectul în numele căruiaei sacrifică şi ultimul bastion naţional ar fi în conformitate cu nişte principii universale. Greşit - ei sunt victimele unei holograme de unitate care le acoperă câmpul de vedere al politicii.

Un început ar fi si să combatem acest virus prin acţiuni de salubritate politică: Atunci când vom arăta fundaţiei germane Friedrich Naumann la Bucureşti că locul ei in viaţa publică românească nu poate fi mai sigur decât cel al britanicilor în fostele colonii,ne va respecta şi Europa. Dar pentru acest lucru avem nevoie şi de politicieni care să nu mai frecventeze în manieră de pelerini edificiul cultural al înrobirii naţionale în spiritul imperialismului german.


 
 Adrian SEVERIN

                Colonizarea unei națiuni eșuate (I)


Când în secolul al XIX-lea conservatorii români criticau formele fără fond, ei aveau în vedere faptul că statul român mersese prea repede în preluarea formei instituționale specifice națiunii moderne, pe când fondul societății românești rămăsese încă feudal. Astăzi lucrurile se petrec oarecum invers. Avem iarăși forme fără fond dar nu pentru că adoptăm prea repede forme (politice) moderne care nu se potrivesc unui fond (social) arhaic, ci pentru că fondul național român (astfel cum a fost moștenit de la regimul comunist), în tranziția sa spre modernitatea specifică națiunilor occidentale, reculează către un sistem arhaic de socializare de tip feudal.

Am scris cu mai mulți ani în urmă că România post-comunistă are de ales între modernizare și feudalizare. Am mai scris, de asemenea, că România nu este cu nimic excepțională în ceea ce privește corupția și că cei care pretind că ar fi nu fac decât să folosească pretinsul excepționalism românesc ca argument pentru menținerea României ca membru de mâna a doua al familiei europene și euro-atlantice. În fapt, adevărata problemă a României nu este corupția ci feudalizarea.

De ce tranziția de la națiunea comunistă la cea capitalistă a făcut posibilă apariția unei bifurcații pe firul destinului românesc, o cale ducând spre modernizare iar alta spre feudalizare? Egalizarea social-economică și educațională comunistă (comuniștii nu au dorit transformarea proletariatului în clasă conducătoare a societății ci transformarea întregii societăți într-o clasă de proletari), ca și hiper-centralizarea politică a statului comunist totalitar, omogenizând societatea, impunându-i o agendă unică și obligându-o la loialitate față de o conducere statală de asemenea unică și monolitică, au consolidat vechea națiune burgheză română, puternic polarizată și divizată sub aspect patrimonial și civilizațional. Aceasta cu atât mai mult cu cât comunismul românesc, dogmatic în raporturile interne dar inapetent față de ideologia internaționalistă, a fost național, exaltând întreaga mitologie pe care s-a ridicat din începuturi ideea statului-națiune. De aici, revoluționarii anilor 1990 au crezut că se poate merge mai departe spre transformarea națiunii române comuniste - o națiune comunistă dar totuși națiune - într-o națiune modernă de tip occidental european. N-a fost să fie așa!

Național-comunismul, ca structură politică a unei societăți închise și controlate, a fost lipsit de două componente esențiale și totodată specifice ale națiunii capitaliste pluralistă și liberală: democrația și statul de drept. Desigur, s-a vorbit, și nu fără temei, despre o democrație comunistă sui generis, precum și despre o legalitate comunistă (socialistă). Acestea funcționau, însă, în cadrul unei organizări sociale de tip autoritar și egalitar în care, inevitabil, libertatea democratică se limita la căutarea soluțiilor pentru punerea în aplicare a ceea ce s-a decis într-un mediu politic separat de societate și neținut a răspunde față de ea, iar legea se aplica în așa fel încât să confirme justețea deciziei politice, contorsionând realitatea social-economică în funcție de preceptele ideologiei oficiale. (Oricum, justiția național-comunistă, politizată în interesul puterii publice, a fost mai apropiată conceptului național-democratic de „lege și ordine” decât actuala justiție neo-feudală, politizată în interesul puterilor oligarhice private.) În acest cadru politic, lipsiți fiind de capital financiar-economic, ca și de instrumente de autoapărare socială, cetățenii se puteau baza, în rezolvarea problemelor lor existențiale și de securitate, pe protecția puterii publice, tot mai ineficientă în condițiile stagnării economice și a creșterii în complexitate a problemelor de rezolvat. Compensarea respectivei neputințe se putea realiza doar prin acumularea de "capital social" (în jargonul timpului, "pile, cunoștințe, relații"), adică prin constituirea de sau/și intrarea în rețele de socializare informale para-statale, structurate tot vertical și apte a oferi protecție „fericiților” lor membri. Asemenea structuri și un asemenea tip de relații sociale trimiteau, însă, înapoi către raporturile de vasalitate constituind mecanismul de protecție tipic feudalismului.

Când comunismul s-a prăbușit iar formidabila forță centripetă a dictaturii sale a dispărut odată cu „teroarea de stat”, ceea ce a supraviețuit, în confuzia și slăbiciunea statului de tranziție, au fost tocmai rețelele informale para-statale de protecție. Pe de altă parte, ceea ce indivizii, eliberați de constrângerile ordinii publice opresive, au încercat să facă a fost să își transforme fostul "capital social" comunist în capital financiar capitalist, utilizând metodele acumulării primitive de capital (adică abuzul sau acțiunea în afara legii) spre a transfera activele publice în patrimoniul privat. De oprirea la timp a acumulării primitive a capitalului (proces altminteri inevitabil în orice regim de tranziție) și de înlocuirea puterii rețelelor private de protecție prin puterea protectoare a instituțiilor statului exercitată în condițiile unei legislații adoptate și aplicate transparent prin metode democratice, depindea evitarea trecerii de la național-comunism la un regim oligarhic. Din nefericire lucrul nu s-a reușit iar pluralismul oligarhic care a rezultat a dus la prăbușirea României în neo-feudalism.                    

Din perspectiva oricărei națiuni moderne autentice, o ordine feudală reală care funcționează în spatele unei ordini naționale de fațadă, arată ca fiind afectată de corupție sistemică. Când sistemul național este exclusiv nominal iar sistemul feudal este singurul care funcționează cu adevărat, produsul perceptibil este corupția. În realitate nu este vorba despre corupție în sensul de comportament deviant de la regulile sistemului real - în speță cel feudal - ci despre devierea obiectivă a celor ce aplică regulile fondului feudal, caracterizat prin protecția ierarhică discreționară intrinsecă raporturilor de vasalitate, de la regulile formei naționale moderne, circumscrise de principiile democrației și statului de drept, de controlul reciproc și echilibrul puterilor. Totdeauna, în zona de interferență a două sisteme de organizare socială aparținând unor culturi diferite corupția este secretată în mod obiectiv, generând frustrare în toate direcțiile.

Iată de ce corupția nu scade în România prin represiune. Atâta timp cât statul național român este o aparență, corupția lui este doar o fantomă; și de fantome nu se poate scăpa prin mijloace represive. Cine vrea să scape de acest tip de corupție (obiectivă) trebuie să combată realitatea României neo-feudale.




                 Colonizarea unei națiuni eșuate (II)

România de azi nu (mai) este o democrație națională ci o ordine neo-feudală care a fărâmițat țara într-o sumă de baronate, de oligarhii sau de grupuri de interese locale și a transformat cetățenii în iobagi, în suspuși ai unor potentați parohiali.

Românii de rând au renunțat la drepturile și libertatile cetățenesti în schimbul grației protectoare a oligarhilor locali. Spre a-și menține puterea, amenințată de veleități endogene și rivalități exogene, potentații abuzivi aflați la cârma respectivelor baronate, la rândul lor, au acceptat ori chiar au căutat arbitrajul corupt și coruptibil al unei conduceri centrale formate din "principi fără țară". În ceea ce îi privește pe cei din urmă, spre a-și păstra statutul și a-și perpetua sistemul de privilegii garantat de el, aceștia au „închinat” teritoriul asupra căruia domnesc (dar pe care nu-l guvernează) străinătății, respectiv noilor imperii european și euro-atlantic. Protecția externă (evident, generos compensată prin cedarea atributelor suveranității statale dar și a controlului direct asupra celor mai strategice active/resurse autohtone) este menită să descurajeze sau să contrabalanseze contestările interne. În fapt, conducătorii (nominali) ai statului român actual nu mai pot fi înscăunați fără avizul străinătății și se mențin în scaun doar cu  susținerea ei.

Trebuie spus, totuși, că atitudinea imperială a UE sau SUA față de România nu este atât rezultatul dorinței acestora cât efectul faptului că românii le-au tratat ca și când ar fi imperii suzerane și astfel, încă o dată, forma a creat conținut. De asemenea, românii au „invitat” actorii regionali și globali să preia conducerea țării, internaționalizând luptele politice interne și lăsând impresia, prin nevolnicia cronică a guvernărilor succesive, că într-un stat cu semnificație strategică pentru acei actori, puterea este vacantă. Într-un atare context și în atari condiții națiunea a devenit un teritoriu, poporul o populație, statul o colonie, cetățeanul un șerb iar democrația o impostură.

Prima problemă a României nu este, deci, corupția ci feudalizarea; corupția este produsul feudalizării, al unei ordini feudale care funcționează într-un înveliș instituțional democratic ori al unui fond feudal arhaic înghesuit într-o formă națională modernă. Actualii conducători așa-ziși naționali ai României nu pot rezolva cu adevărat problema corupției întrucât eradicarea acesteia ar presupune combaterea feudalizării. Or, neo-feudalismul este nu doar izvorul corupției, ci și baza statutului lor.

În încercarea de a câștiga timp, conducătorii de azi ai țării ne spun că România se poate moderniza doar lăsându-se civilizată de Occident; adică pornind de la starea de colonie. O colonie în care ei sunt și ramân "guvernatori" sau "vice-regi".

Cu alte cuvinte, România, ca stat național eșuat, ar putea deveni stat național modern numai după ce va fi reeducată de metropolele occidentale. Astfel, independența țării ar fi abandonată, chipurile, nu spre a obține garanții externe pentru păstrarea domniilor interne, ci pentru a-i reciviliza pe români și a-i readuce, pe un plan superior, la starea de națiune. Pe de altă parte, celor care deplâng colonizarea României și cheamă la acțiune împotriva unui atare statut, li se spune că lupta pentru decolonizare este prematură întrucât "misiunea colonială” nu s-a încheiat și, deci, opera de civilizare prin colonizare nu este împlinită încă.

Așadar, teza elitei actuale autoproclamat progresiste a României neo-feudale, este că națiunea româna originară, născută ca formă fără fond și pervertită apoi de nefastul experiment național-comunist, nu a putut fi modernizată de regimul post-comunist ticăloșit și astfel, a eșuat. Cel din urmă, în loc să o europenizeze (prin europenizare înțelegându-se preluarea „adevăratului” model de democrație modernă aparținând vestului european și euro-atlantic), în ticăloșia lui retrogradă, a împins-o spre neo-feudalizare. Cu alte cuvinte, după colapsul comunismului real, la confluența neo-comunismului de tranziție cu capitalismul de cumetrie a apărut neo-feudalismul. Cum un proces natural de trecere de la statul feudal anacronic la statul național modern ar lua un timp prea îndelungat, păstrând și chiar agravând decalajele civilizaționale dintre România și Occident, ni se propune - sau, mai bine spus, se impune - acceptarea statutului de colonie prin care Occidentul ne modernizează direct, rapid și eficient; respectiv se proclamă renunțarea la independență. În cele din urmă, redevenită națiune, România se va emancipa sau se va autodetermina din nou; de astă dată ca stat-națiune component al Imperiului European de Apus numit UE.

Asta se întâmplă acum în România. Să fie oare acesta unicul drum pe care poate merge România spre un destin mai bun? Aceasta mai ales în condițiile în care democrația occidentală este ea însăși în criză iar lumea occidentală, cuprinsă de egoism național, este ea însăși coruptă? Este acesta oare drumul pe care și-l doresc românii? În deruta lor suicidară mulți susțin, din nenorocire, un asemenea curs. Mulți dar nu cei mai mulți.

Mai are, însă, importanță opțiunea majorității românilor? Cei care cred că opțiunea românilor este diferită și se bat pentru ca ea să fie luată în considerare sunt în același timp lideri anti-sistem (sistemul combătut fiind cel neo-feudal și neo-colonial iar nu cel național și democratic, Europa imperială iar nu Europa federală) și lideri naționali adevărați. Ei sunt combătuți până la anihilare de adepții „modernizării României prin colonizare”.

Anihilarea are loc prin asasinare civică sau politică iar tehnologia folosită este așa-zisa "luptă totală împotriva corupției". O vedem zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă pe ecranele televizoarelor. Astfel, "industria anticorupției" care în prezent terorizează România, a transformat scopul - eradicarea corupției care, în realitate se poate realiza doar prin renaționalizarea statului - în mijloc - adică în armă pentru lichidarea liderilor naționali, respectiv a celor care urmăresc renașterea națiunii române prin forțe proprii și modernizarea ei prin efort românesc coerent.

Iată cheia care permite înțelegerea criteriului de selecție unindu-i pe toți cei trimiși în mașina de tocat a fabricilor celui mai corupt și mai anti-național sau anti-românesc fundamentalism (talibanism) al "anti-corupției". Condamnarea (a se citi „eliminarea”) are loc nu în funcție de faptul că ești necinstit sau cinstit, că faci parte din cercurile opoziției sau din cele ale puterii, că ești fanul Președintelui sau susținător al Guvernului, că ești om politic, om de afaceri sau om de cultură, că ești bogat sau sărac, că te pierzi în masă, te situezi în clasa de mijloc sau te ridici în elită. Cei urmăriți și condamnați sunt cei care sunt, au potențialul de a fi sau capacitatea de a-i sprijini pe liderii naționali. Adică cei care refuză - explicit sau implicit, intenționat sau neintenționat, din motive corecte sau din motive greșite - atât feudalizarea cât și colonizarea României.

Din această perspectivă miza nu mai este acum modernizarea sau feudalizarea ci supraviețuirea sau dispariția națiunii române ca națiune modernă de sine stătătoare. Că pierzând bătălia romanii vor pierde totul, este indiscutabil. O atare dispariție nu va aduce, însă, vreun profit nici Occidentului. Dimpotrivă. Numai de ar pricepe la timp aceste adevăruri cei ce mai pot face ceva; fie ei dinăuntrul sau din afara sărmanei Românii!


PS – După terminarea redactării acestui eseu mi-a parvenit o analiză publicată de Deutsche Welle (analiză a cărei lectură a fost recomandată pe blogul personal chiar de către Primul ministru Victor Ponta), potrivit căreia „baronii locali sunt legitimi”, respectiv mai legitimi decât conducătorii de la centru ai statului român. Concluzia este justă doar în condițiile unei ordini neo-feudale întrucât atunci, într-adevăr, „baronii locali” au un „contract social” direct cu poporul, care le este mai loial lor decât instituțiilor centrale, în timp ce „principii de la centru”, lipsiți fiind de o „feudă” proprie (fiind, deci, „fără țară”) au exclusiv o legătură indirectă, mediată de cei dintâi. Pornind de aici, analiștii germani recomandă să se treacă peste suveranitatea statului român, se subînțelege „ilegitim”, spre a se lucra direct cu „baronii locali cei legitimi”, măcar și pentru faptul că astfel costul „inevitabilei” corupții românești va fi mai mic. Aparent în sprijinul proiectului de „descentralizare administrativă” a României, această abordare nu are nimic comun cu ideea regionalizării europene într-o lume modernă și post-modernă, idee care nu urmărește regionalizarea Europei (cu desființarea statelor-națiune) ci europenizarea regiunilor (în scopul consolidării statelor-națiune). În acest sens, o bună regionalizare sau descentralizare nu trebuie să aibă la bază, să consacre și să legitimizeze puterea oligarhilor locali ci, dimpotrivă, să o desființeze și să o integreze în ordinea democratică națională română, precum și în cea transnațională europeană. Ceea ce sugerează, de fapt, articolul publicat de Deutsche Welle este condamnarea României la un statut special de tip colonial în cadrul UE. Trist, foarte trist! Grav, foarte grav! Inacceptabil, cu totul inacceptabil!  




 
        COLABORATORII ACESTUI NUMĂR:



MIHAI BERCA
Profesor universitar doctor, sef de catedră la UASMV Bucuresti, profesor asociat al
mai multor universități europene, laureat al premiilor Academiei Române, Academiei Oamenilor de Știință, Academiei de Științe Agricole.

DANIELA GÎFU
Cunoscuta scriitoare din noua generație,cercetător cu lucrări în domeniul procesării limbajului natural în corelație cu analiza de discurs și Profesor asociat la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Redactor-șef  al revistei „Destine literare”, care apare la Montreal.

ADRIAN SEVERIN
Profesor universitar doctor de drept al comerţului internaţional şi construcţie europeană, europarlamentar, ex-viceprim ministru şi ministru al Afacerilor Externe, Raportor special ONU pentru drepturile omului, ex-Președinte al Adunarii Parlamentare a OSCE.

Dr. RADU GOLBAN
Doctor în economie, politolog și jurist originar din România, profesor la Universitatea St. Gall din Elveția, visiting profesor la Universitatea de Vest din Timișoara, autor al volumelor: „Holograma Europa. Politica europeana a Germaniei”, „Eurosistemul - o tensiune arhitecturala a convergentei”,  „UEM – incontro?”


 
 
 
caiet de dezbateri, opinii și considerente referitoare la nevoile României
 
Nr. 7 / decembrie 2013

 COLECȚIA PERSONALISTĂ
 SUB ÎNGRIJIREA LUI CORNELIU LEU

 Așteptăm contribuții, intervenții și comentarii în dezbaterea noastră la adresele de mail: leuc@upcmail.ro, leuc@clicknet.ro, invitând pe oricine să se asocieze astfel grupului nostru de reflecție.

 

  DISCLAIMER:
Toate părerile, punctele de vedere, afirmaţiile, atitudinile şi detaliile informative reprezintă angajarea fiecărui autor în parte. Portalul nostru nu îşi însuşeşte responsabilitatea pentru conţinutul articolelor publicate. Fiecare link şi articol pe care îl prezentăm are propriul copyright © şi răspundere personală pentru conţinut.

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971