Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”
PAGINA INTAI

PARTEA A TREIA A DOSARULUI
De la „miercurea neagră” la „zilele negre” şi iată-ne acum, ca tot românul decolorând lucrurlie

CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA

 

Preşedintele nu mai face baie de mulţime,           

iar baia de mulţime a Premierului...

...este o baie la cap

 

 

 

 

Brandy de ţară servit ,, on the rocks"

 

 

 

 

 

De la „miercurea neagră” la „zilele negre” şi acum, iată-ne ca tot românul, decolorând lucrurlie:
PARTEA A TREIA A DOSARULUI PE CARE ÎL ÎNTOCMIM GUVERNĂRII…
… are culoarea râsului albastru cu nuanţe de... (ca să pornim de la - vezi mai jos -  sintagma ,,SIMILITUDINI'' şi să nu ne exprimăm vulgar): ... „MARO FECAL”

 

                                                      E O PROBLEMĂ DE CULTURĂ!

Nu glumesc, aşa cum făceam când scriam incisiv la rubrica mea „În gura leului”. Cazul Udrea - cu cât începe el să ne coste sub binecuvântarea prezidenţială şi asentimentul mocnit al pedeliştilor care au bunul simţ de a nu-şi afişa complexele de semidoctism – e o problemă de cultură.
    
O spun la modul foarte serios. Doar m-am angajat să nu mai glumesc, să nu mai practic ironia, să ies de sub acoperirea penal-scuzabilă a „genului pamflet” şi să ofer oricui satisfacţia de a mă da în judecată pentru opiniile mele exprimate public.
    
Este, limpede, o problemă de cultură de vreme ce ţeparul spaniol, care i-a înfipt în brand o frunză pastişată de pe raftul cu preţuri de 250 de dolari facturând-o cu 100.000 de euro, îi explică ministresei elegant, numindu-şi pungăşia „similitudini”. Dar asta n-ar fi nimic: ţeparii autohtoni, cei pe care, spre răsplătirea clientelei politice a PDL, trebuie să şi-i îmbuibe drept consilieri şi care au făcut un ciubuc de zece ori mai mare ridicând preţul la un milion, ţeparii care, cu scurgerea eventuală printre degete, au manipulat această incredibilă sumă pentru „cercetările de piaţă”, au preluat şi ei termenul „similitudini”!  Iar analiştii de serviciu care dezbat cestiunea pe sticlă, au acceptat şi ei, pentru cel puţin o zi de intense comentarii la frunza Doamnei Udrea, aceeaşi vocabulă cu rezonanţe latine: „similis” din care decurge „similitudo”, pesemne în speranţa adeveririi dictonului care dă o şansă escrocheriilor puse pe tapet: „similia similibus curantur”…

Evident, aşadar, e o problemă de cultură ca să ştii că „similia”, adică ţeapa cea mică de, mai precis: 94.600 de euro pentru creaţia brandului, aşa cum arată comunicatul oficial al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, ne „curariseşte” - adică „ne vindecă, ne absolvă, ne îngrijeşte, ne scapă de…”.

De ce ne scapă în cazul de faţă? Ne scapă de ”similibus”, adică de ţeapa cea mare, mai precis, cum arată acelaşi comunicat oficial: 805.400 de euro, însemnând cercetările de piaţă . Adică cele făcute de români, nu de spanioli; cele făcute de bugetari patrioţi aflaţi în întrecerea pentru austeritate, nu de o companie particulară care piratează siturile de internet cu branduri ieftine spre a le vinde scump la fraieri!

Iată câte elemente de cunoaştere, ştiinţă şi pricepere se strâng în favoarea afirmaţiei mele că: E O PROBLEMĂ DE CULTURĂ!… Iar, la toate acestea, se adaugă subtilitatea lingvistică a partenerului străin pe nume Eulogio Bordas, care face apel la cultura Doamnei Udrea sugerându-i dintr-o mulţime de termeni luaţi alfabetic precum: asemănare, analogie, copiere, confundare, plagiere, pastişare şi, bine înţeles, piraterie - drept de autor, tocmai pe cel de similitudine!…

Ca să-mi permit un joc de cuvinte, pudoarea bine plătitului colaborator este echivalentă cu cea din terminologia anatomică, atunci când spunem penis, anus, vulvă, spre a evita măscările din limbajul autohton. Deci, şi din acest punct de vedere, tot un aspect de înalt nivel cultural.

Cert lucru: Maestru în branduri, acest Eulogio care ne aminteşte de misterul cu Elodia, a mirosit spiritul rafinat al ministresei ce a renunţat la miile de absolvenţi ai facultăţilor de artă decorativă din România care, pentru un salariu puţin peste mediu al unei singure luni, i-ar fi putut face câte frunze voia, ca şi la zecile de mii de tineri internauţi care, pentru o ciocolată cum dădea ea la sinistraţi, i-ar fi găsit pe internet tot atâtea „creaţii” gratuite. L-a mirosit şi i-a sugerat brandul subtil nu numai pentru etichetarea incorectitudinii lui, ci si pentru cea privind decavarea de fonduri bugetare la care au procedat specialiştii ei de partid şi de stat manipulând sau fiind manipulaţi de „specialişti” străini. Citez din acelaşi comunicat oficial: „…pe baza unei cercetări de piaţă desfăşurate în România, dar şi în cele opt pieţe principale pentru turismul românesc - Germania, Austria, Marea Britanie, Franţa, Italia, Ungaria, SUA şi Rusia. Studiul a cuprins 10.800 de interviuri telefonice, 90 interviuri directe, două focus grupuri, cinci workshop-uri cu echipa de proiect şi trei branding council-uri.”…

Păi, Dumnezeule – îmi spun – dacă aceşti mari specialişti în turism (la care, observăm acum ca, zburând din floare-n floare s-a adăugat şi Domnul Flutur, ca şi cum ar fi rost de o nouă gripă aviară), specialişti care nu cheltuie banii aşa cum, pesemne, s-ar putea dovedi că s-au cheltuit la Ministerul Tineretului pentru campania electorală a Elenei Băsescu, ci folosesc o asemenea artilerie grea precum toate mofturoasele procedee cu  interviuri, focus-grupuri şi branding-counciluri înşirate mai sus, doar în folosul brandului de patrie turistică, de ce au mai dat bani unuia singur, şi acela străin, pe o creaţie sleită prin calchierea ei după altele?!… De ce nu au scos la concurs pentru miile de artişti români această siglă şi, apoi, trecând-o prin formidabila lor instalaţie de cercetat piaţa care are înalta valoare echivalată la 805.400 euro, ar fi selectat-o pe cea de adevărat succes?!… Chiar dacă ar fi cheltuit cu cinste şi grandomanie toţi aceşti bani de „studiu al pieţei” şi ar fi dat un premiu de 10.000 de euro, cu care fiecare biet artist român s-ar fi mulţumit, şi tot ar fi economisit 84.600 de euro din care, ca să nu ne permitem să ne gândim la şpăgi, bietul Eulogio mai are de plătit şi taxe statului său, nu ca artistul român pe care l-ar fi jupuit propria sa guvernare, dar ar fi rămas banii în ţară!

Şi, totuşi, e o problemă de cultură. Pentru că mi s-ar putea răspunde: „Ehe, pledezi tu pentru arta autohtonă dar, dacă ar fi fost altul în locul lui Eulogio, le-ar mai fi dat brandul ăstalalt, cu similitudinea care poate deveni şi o scuză a guvernării?”!…  

Ar avea dreptate; la cultura lor, nimeni nu mai ştie că, geometric, similitudinea se probează prin unghiurile egale şi laturile proporţionale care fac să se suprapună exact două figuri iar, lingvistic, prefixul „simili” se pune şi la piatră şi la diamant şi la gravură şi la imprimare şi la ţesătură, pentru tot ce imită originalul. Cred că însuşi domnul ministru Videanu imi poate confirma termenele de „similimarmoră” şi „similigranit”, aşa că se pot extinde la „similiministru” şi „similiguvernare” atunci când, de la o „similipreşedinţie” se impune o „similidemocraţie”. Renunţarea la prefix având loc doar atunci când nu putem vorbi despre „similicorupţie”, de vreme ce aceasta se desfăşoară în toată regula.

Dar celebrul între Velasquez, Picasso şi Gaudi, pe nume Eulogio Bordas, care s-a arătat dispus să vină să ne convingă spre a-şi încasa paraua, ştie prea bine cum se lustruiesc brandurile prin tehnica contemporană. El ştie că există asemenea cosmetizări şi asemenea produse de firmă încât introduci o primată pe uşa unei case de frumuseţe şi, doar în funcţie de timpul pe care ţi-l ia depilatul, scoţi imediat pe uşa cealaltă o lady  mirosind a Coty şi ornată-n cristale Swarowsky, după care-i cade mucul oricărui marinar întărâtat de valuri, fie ele şi de nemulţumire. Iar, dacă ştie asta, nu se poate să nu fi aflat că în România lucrurile stau şi mai bine fiindcă introduci o naivă pe uşa unei facultăţi particulare şi scoţi pe uşa cealaltă ditamai diplomata demnă de înalte funcţii. Cultura aia cu iz de carte, învăţătură şi simţăminte naţionale de comuniune cu concetăţenii care o practică şi o consolidează, e de multă vreme depăşită prin produsele artificiale care o înlocuiesc imediat, dacă dai banul. Or, cum banul provine din bugetul public şi trebuie justificat, Eulogio, prin „similitudinile” lui despre care fraierii cred ca nu-s tot una cu furtul de drepturi, face faţă acestei probleme de cultură şi, pentru un anume comision, şi-ar putea pune eticheta salvatoare şi asupra modestei sume cu care ştrengarii români au ştiut să înmulţească cu zece ştrengăria lui spaniolă.

Fapt pentru care, daca tot am renunţat la umor şi scriu texte seci, îmi iau libertatea să precizez că acesta poate fi considerat şi drept memoriu pentru o sesizare penală pe care să o ia în consideraţie Justiţia, chiar dacă va proceda apoi la amânări succesive ca în cazul altei apropiate băsesciene: Doamna Ritzi.

                                                                                                                         Corneliu LEU
                                                                                                                            31 iulie 2010

P.S. Aflăm în ultima clipăcă „THR”, firma lui Eulogio, nici măcar nu este specializată în branduri. „Dacă vă duceaţi pe site-ul THR găseaţi că ei nu se ocupă cu branding. Există pe acest site al lor un slide cu nişte logouri de ţară, dar pe niciunul dintre ele nu scrie că este făcut de THR” – afirmă o specialistă care a vrut să candideze la acest concurs şi, atunci, ne punem legitima întrebare: „De vreme ce  Comunicatul Oficial al Ministerului menţionează ţările în care s-a făcut studiul de piaţă, de ce nu s-a ales de la acestea o agenţie de publicitate turistică, spre a fi în cunoştinţă de cauză faţă de cerinţele clientelei respective?" Sau, oricum, dacă Doamna Ministru ar fi gândit cât de cât patriotic ori, mai puţin: măcar în favoarea compatrioţilor ei, şi-ar fi dat seama că, în lumea internetului există, merită această şansă, ar accepta sume mult mai mici şi ar depune prin vocaţie naţională mult mai mult interes, câteva zeci de publicaţii româneşti  specializate în realizarea, publicarea şi difuzarea de reclame electronice. Unele dintre acestea fiind chiar aservite parlamentarilor PDL din diaspora, ar fi însemnat că, şi fără să îndepărteze paralele aşa zis europene de clientela partidului ei, ministresa ar fi făcut un act mai de solidaritate naţională. N-ar fi fost mult; dar ar fi avut însemnătatea unui gest de demnitate românească. La fel cum ar fi purtat o poşetă originală, migălită de artizanii noştri, în locul uneia costisitoare din micile serii ale marilor firme străine.


 


GUVERNUL BOC ŞI MODELUL NEUMANN-MORGENSTERN - FILMUL UNEI DEMOCRAŢII EŞUATE





                                                                                                 „Este o ruşine teribilă că România nu este capabilă
                                                                                      să atraga cele 35 de miliarde de euro care zac la Bruxelles,
                                                                               iar guvernul nu face nimic pentru a scoate economia din criză.”
                                                                                               Andreas Treichl, preşedinte executiv al Erste Group

Când Cristian Tudor Popescu a vorbit de curând despre genocidul pe care guvernarea Boc îl va declanşa asupra cetăţenilor propriei sale ţări prin măsurile antisociale iniţiate, i-am dat dreptate absolută, deşi mulţi l-au înjurat atunci cu asupra de măsură în mod nejustificat pe acest jurnalist.

Că acest guvern nepopular a îngrădit dreptul la muncă prin reduceri drastice de personal, păstrându-şi însă clientela politică neprofesionistă în funcţii de tot soiul şi îndemnându-şi poporul să purceadă din cauza sărăciei lucii în bejenie către alte zări ale lumii, e un lucru ştiut.

Că pensionarii au fost înjosiţi cumplit prin ameninţarea schilodirii cu 15 procente a venitului lor lunar pentru care au cotizat o viaţă întreagă, mai nou discutându-se despre o impozitare a pensiilor cu 16%, în condiţiile în care TVA-ul a crescut, iar începând din luna iulie a acestui an Ministerul Sănătăţii le-a redus într-o proporţie covârşitoare cuantumul sumei compensate de pentru medicamentele aferente fiecărei luni, se poate lesne constata.

Că tinerii, aşa cum afirma pe buna dreptate profesorul Alexandru Athanasiu, fost ministru al Muncii, nu mai au posibilitatea de a-şi construi azi prin muncă onestă o carieră profesională bine consolidată, decât dacă exersează actul de sluj dobitocesc la uşa oricărui partid conjunctural aflat la putere sau îşi cumpără realmente cu zeci de mii de euro postul pe care îl merită - încurajate fiind cu sârg însă toate noncapacităţile inculte, fie ele odrasle, rude sau cunoştinţe ale potentaţilor timpului prezent -, constituie una dintre dramele monstruoase ale României acestui timp istoric lugubru, pentru că, biologic vorbind, doar segmentul acestora este cel care va asigura naţiei române fundamentul viitorului său apropiat.

Că spitalele zac în incapacitatea de a-şi putea desfăşura, precum ar fi natural, orice act medical solicitat de un pacient oarecare - chiar dacă acesta nu are plătită o asigurare medicală specifică -, eliminând, bineînţeles, din start preferenţialitatea acordării unei îngrijiri mai atente în funcţie de statusul social al fiecărui om în parte, indiferent cine ar fi el, iarăşi e o pată greu mirositoare pe trupul actualei guvernări a ţării. Că instituţiile de cultură stau cu pistolul la tâmplă aşteptând să fie asasinate în orice moment de către un minister, care îşi lasă de izbelişte propria ogradă plină ochi de bunuri remarcabile cuprinse în Pantheonul universal valoric (vezi cazul dramatic al desfiinţării Operei din Constanţa etc.), nu mai vorbim.

Că agricultura e ucisă şi aceasta cu zile, la fel şi sistemul său naţional de îmbunătăţiri funciare, atâta vreme cât România deţine cele mai bune soluri din Europa şi ar putea hrăni întregul continent, ce să mai spunem ?!... Că degradarea învăţământului, cu deosebire a celui superior, s-a accentuat în ultimii ani, unul dintre motive fiind acela că angajarea pe un post nu se face decât pe criterii de familie, de relaţii şi de plic, la fel ca în toate instituţiile de stat, publicarea în presă a unui anunţ pentru un anumit loc de muncă nefiind, de fapt, decât o simplă formalitate de faţadă, care să ascundă adevăratul gunoi faptic sub covor, e un aspect constatat cu durere de toată lumea.

Astăzi citesc însă în presa naţională ceva şi mai interesant din punctul de vedere a limitării gradului de libertate a cetăţeanului României, cetăţean şi al Uniunii Europene în aceeaşi măsură, în ceea ce priveşte opţiunea sa personală faţă de  proprietatea pe care o deţine cu acte legale de fapt şi de drept. Iată ce absurditate ideatică lansează pe piaţă un anume secretar de stat angajat al Ministerului Dezvoltării şi Turismului, dl Ioan Andreica, sub forma unui proiect de ordonanţă conceput cu o gândire analitică de profunzime de instituţia sus-amintită: „Cine nu are bani să-şi renoveze faţada nu este obligat să stea într-o casă pe care nu şi-o permite. Poate să o vândă. Este adevărat că este o perioadă nepotrivită, în care oamenii nu prea mai au bani, dar proiectul de ordonanţă va produce efecte anul viitor." Pumnul ameninţător al guvernului Boc continuă să transmită populaţiei sărăcite prin măsurile antipopulare luate de curând de el însuşi şi alt mesaj la fel de dur: „…în toate cazurile în care neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către proprietarii notificaţi a obligaţiilor care le revin cu privire la realizarea lucrărilor de intervenţie a produs distrugeri de bunuri materiale, vătămări corporale grave ale persoanelor sau uciderea din culpă, fapta de neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă." (sursa: cotidianul Gândul).

Într-adevăr, aşa ceva nu poate fi decât o măsură binevenită doar pentru firmele de construcţii, care vând materiale de acest tip, în schimb ea devine extrem împovărătoare sub toate aspectele sale pentru o populaţie poziţionată într-o proporţie considerabilă azi sub pragul de sărăcie prevăzut de standardele internaţionale şi fireşti de trai. Ca să vii cu o asemenea ameninţare abjectă într-o ţară adusă la limita subvieţuirii umane azi, unde singurul drept rămas cetăţeanului, drept intangibil până acum, îl reprezintă locuinţa bună sau mai puţin bună lăsată moştenire de către cei de dinaintea lui, nu înseamnă altceva decât un ATENTAT şi o CRIMĂ evidente asupra dreptului la proprietate a cetăţeanului însuşi subjugat acum de insecuritatea locului de muncă şi, implicit, de cea a zilei de mâine. Nici dacă actuala guvernare ar fi aplicat acel sistem de măsuri eficiente şi bine gândite înainte de a fi emise în fel şi chip de către reprezentanţii săi îndrituiţi, care să aducă o stare de prosperitate vizibilă propriului său popor - care le-a acordat, să nu uităm acest lucru important, pe care însă dumnealor guvernanţii îl tot uită continuu, votul de încredere pe un anumit număr de ani ce le-a fost acordat de populaţie -, nici atunci această măsură nu ar fi fost una democratică, întrucât îngrădeşte fundamental dreptul la libera administrare a proprietăţii individuale a unui om, iar aceasta contravine într-un mod manifest cu drepturile funciare ale fiecărui cetăţean în parte din orice ţară civilizată a lumii. A face ceea ce consideri tu personal că trebuie cu bunul tău moştenit prin lege înseamnă a fi liber, iară nu sclav în propria ta ţară şi pe propria ta moşie.

Această gândire precară şi uluitor de nejudecată a ministerului în cauză – asupra căruia noi spunem că ar fi foarte bine să revină şi să-şi reconsidere poziţia - reprezintă, parafrazându-l pe acelaşi Cristian Tudor Popescu, o măsură care condamnă la tribalism, de această dată, nu la moarte, „cetăţeni nevinovaţi în vreme de pace ca pe nişte trădători de ţară în timp de război”. Numai atunci oamenii îşi luau lumea în cap, îşi lăsau casa şi masa în voia sorţii şi a nimănui şi fugeau care încotro din calea invadatorilor străini. Cristian Tudor Popescu avea cumplit de multă dreptate, atunci când afirma aceste lucruri. O dreptate de tip absolut, aş putea spune, repet acest lucru. Şi nu avem de-a face aici nicidecum cu o frază la care oricine poate adulmeca un oareşicare iz caracteristic populist. Nu, sub nicio formă. Este doar radiografia unei stări actuale socio-economice a României, un adevărat barometru care ne indică un lucru de-a dreptul înspăimântător, anume acela că s-au irosit gloanţe degeaba în decembrie 1989 pentru a fi aruncate în morminte o mixtură eterogenă de sute şi sute de trupuri de oameni şi de dictatori, dacă ceea ce se urmăreşte azi cu înverşunare de către guvernanţi nu se reduce la altceva decât la pierderea totală a identităţii de sine a omului şi, implicit, evident, a identităţii naţionale. Sângele amestecat de-a valma al celor două categorii umane aşezate împreună pe creasta orizontului ireversibil al morţii şi-a dezînvârtoşat, iată, brusc propria-i vâscozitate specifică într-o stare de diluţie a unui timp prezent, care îşi înghite cu o rapacitate ieşită din comun pleiada de valori naţional-universale autentice.

Modelul matematic aplicabil după parerea mea actualilor guvernanţi este un model interesant, din care ar avea multe de învăţat sub raport filozofic şi practic, în acelaşi timp, dacă l-ar studia temeinic. E vorba despre modelul Neumann-Morgenstern de selectare a variantei decizionale optime in  urma analizei eficientei tuturor variantelor experimentale cercetate. Am să explic puţin esenţa lui în cîteva cuvinte, oferind şi câteva aspecte de ordin ştiinţific uşor de înţeles de oricine va citi acest text. Ei bine, procesul de selectare a celei mai bune variante decizionale, aşa-numita varianta optimă, din mulţimea A - proces de selectie, care se desfasoara pe baza unor criterii de evaluare bine precizate cu anterioritate – este unul deosebit de dificil. Practica a demonstrat constant acest fapt. De aceea, criteriul după care una dintre variantele analizate este de preferat alteia se regăseşte exprimat elocvent în cadrul modelului matematic iniţiat de către John von Neumann şi Oscar Morgenstern, cei doi specialişti dezvoltând de fapt o întreagă teorie sustenabilă în planul vast al ştiinţei şi al părţii aplicative a acesteia prin introducerea în lingvistica de specialitate a unei noţiuni simple, anume aceea de utilitate - o noţiune a cărei semnificaţie stabileşte nimic altceva decât “importanţa pe care o are pentru decident o anumită variantă decizională” din cadrul unei mulţimi strict precizate din start.

Luând în considerare însă relativitatea caracterială şi subiectivismul noţiunii alese de către cei doi oameni de ştiinţă, deşi aceasta a fost introdusă tocmai în ideea de a înlătura integral cele două aspecte specificate mai sus, putem afirma în consecinţă faptul că întregul proces decizional în sine “rămâne tributar”, cu alte cuvinte, numai şi numai “aprecierii subiective a decidentului prin importanţa acordată de acesta criteriilor de apreciere în cazul deciziilor multicriteriale”. Definitia utilităţii, aşa cum au conceput-o von Neumann şi Morgenstern, dar şi cum este exprimată ea, de fapt, în literatura de specialitate, se conturează pe ideea că avem de-a face cu o funcţie U cu valori în intervalul restrâns [0,1], care comportă următoarele precizări:

U(di) = 0, dacă decizia di este considerată ca fiind cea mai slabă de către factorul decident;

U(di) = 1, dacă decizia di este considerată ca fiind cea mai bună de către acelaşi factor decident.

Faptul că acest tip de modelare matematică este una permisivă din punctul de vedere a numărului mare de opţiuni analizabile, dar şi din cel al criteriilor de evaluare propriu-zisă pentru care se acordă note de importanţă individuale menţionate puţin mai sus, reprezintă, aşadar, un atu deosebit de valoros în reducerea evidentă a dozei de subiectivism a oricărui factor decident, atunci când acesta are de ales între mai multe variante mai mult sau mai puţin eficiente pentru colectivitate. Mai mult decât atât, varianta finală determinată astfel prin intermediul algoritmului matematic al analizei multicriteriale expuse aici în urma unei chibzuinţe obiective şi analizate până la detaliul cel mai fin, poate fi declarată, ulterior, drept normă generală pentru întreaga activitate productivă în sine, fapt care capătă o importanţă deosebit de mare prin reflectarea sa directă imediată în aspectele calitative şi cantitative ale efectelor obţinute pe termen scurt, mediu şi lung.

Această stare de lucruri exercită, de la sine înţeles, o influenţă decisivă asupra întregii panoplii de indicatori economici cu caracter fundamental, care nu înseamnă altceva decât conturarea practică a ceea ce denumim in abstracto eficienţa unei guvernări oarecare dintr-un anume segment temporal dat.

Faptul că este de o mie de ori mai bine să chibzuieşti îndelungat înainte de a lua o decizie oarecare în viaţă, aşezându-ţi în faţă toate variantele posibile specifice fiecărui caz în parte, este un fapt bine ştiut. Ţine de înţelepciunea străveche a ţăranului român. Interesul guvernanţilor noştri ar trebui să fie fără doar şi poate unul concret destinat binelui populaţiei, pe care o conduc şi care i-a ales în mod democratic, şi nu deznădăjduirii ei. A sta strâmb pentru a judeca drept este o latură distinctă a gândirii străvechi a poporului nostru, care cere un singur lucru: să i se respecte drepturile şi libertăţile sale fundamentale cuprinse şi garantate de Cartă la art. 5, alin. 1, anume: „Drepturile şi libertăţile fundamentale nu pot fi suprimate sau restrânse prin nici un fel de norme.” Redau aici în mod integral articolul 17, unul deosebit de edificator în ceea ce priveşte proprietatea oricărui cetăţean de oriunde ar fi acesta de baştină. Iată articolul din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului:

(1) Orice persoană are dreptul la proprietate particulară şi la moştenire. Atributele dreptului de proprietate sunt aceleaşi pentru toate persoanele fizice şi juridice, în afară de cazurile în care legea dispune altfel, fără a încălca însă drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de Cartă.

(2) Categoriile de bunuri excluse din circuitul civil sau care pot face obiectul numai al anumitor persoane trebuie prevăzute de constituţie. Excluderea sau limitarea dreptului de proprietate pentru cetăţenii străini sau pentru cetăţenii români care nu au domiciliul sau reşedinţa în România trebuie prevăzute de Constituţie.

(3) Exercitarea dreptului de proprietate nu poate vătăma drepturile altor persoane, interesele publice recunoscute prin lege, mediul înconjurător, sănătatea publică sau individuală.

(4) Exproprierea unor bunuri se poate face numai prin lege, numai pentru cauze de utilitate publică şi numai după o justă şi prealabilă despăgubire, stabilite de comun acord cu proprietarul expropriat sau, în caz de neînţelegere, pe calea justiţiei.

Închei cu mare tristeţe acest articol, dar şi cu speranţa că se va reveni asupra acestei decizii incalificabil de eronate sub raport conceptual-strategic, care mai aşează încă o povară uriaşă pe sufletul şi pe umerii cetăţeanului român, amintind aici vorbele lui Hans-Gert Pöttering, fostul Preşedinte al Parlamentului European: „Fără un set de valori fundamentale, pe care trebuie să-l respectăm în orice clipă, Uniunea Europeană nu are viitor. N-am putea cere respectarea drepturilor omului în alte locuri din lume, dacă am eşua în recunoaşterea propriilor noastre valori ca fiind parte integrantă a legii Comunitare."

Cred că e timpul, dacă nu am făcut-o până în prezent, să medităm la aceste fraze emblematice, pentru a nu ne îneca viitorul foarte apropiat într-o baltă eutrofizată de unde nu se va mai putea ieşi, probabil, absolut deloc nici chiar de către cei care au acum diverse proprietăţi şi în alte părţi ale lumii nu numai în propria lor ţară, România. Încă mai avem timp să îndreptăm răul făcut cu propria-ne conştiinţă confuză de cele mai multe ori. Justiţia divină e deasupra şi nu îi iartă niciodată pe cei care jură strâmb cu mâna pe Sfânta Scriptură, indiferent cine ar fi aceştia la un anumit moment dat. Căci, aşa cum spunea cândva poetul francez Charles Baudelaire, „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Extrem de delicate, am spunea noi astăzi. Să mizăm pe faptul că aceşti guvernanţi actuali au învăţat de la părinţii lor cum se fac, rând pe rând şi nu brusc, toate în această viaţă şi că vor regândi ceea ce au construit eronat încă din faza iniţială a acestui proiect total antipopular, care va alunga, practic, în actualele condiţii de recesiune omul afară din propria lui casă pentru un adăpost de câine tip ghetou confort trei spre patru. Sau chiar pe marginea rece a bordurilor de ciment înfipte în caldarâm de fostul primar şi actualul domn ministru al economiei româneşti inexistente Videanu, cine poate şti cu adevărat faţa hidoasă a realităţii bolnave de azi ?!... Cert este un singur lucru: nu vreau ca în ţara în care m-am născut cu ceva ani în urmă să ajungă să domine coloristic negrul întocmai ca un giulgiu înfiorător al morţii celei eterne peste tot ceea ce Dumnezeu a semănat bun şi de folos sufletului omenesc în palma de loc a raiului Său pământesc ales, ROMÂNIA.  

                                                                                                                                          Magdalena ALBU
                                                                                                                                              30 iulie 2010

DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman, în continuarea  studiului despre ,, FRAUDELE FINANCIARE INOCENTE "

 



STATUL LA ROMÂNI




Iată cum vede evoluţia statului la români un poet, George Astaloş: „Românul este un maratonist/ care a luat-o la fugă/ acum două mii de ani,/ a greşit traseul/ şi continuă să alerge/ pentru că nu găseşte sosirea”. Realitatea se pare că-l confirmă, pentru că statele românilor - Transilvania, Moldova şi ţara Românească - s-au adaptat de-a lungul timpului intereselor imperiale greco-musulmane, ruso-pravoslavnice şi occidentale. Care-i situaţia începând cu perioadă interbelică?
 
Statul din România interbelică o fost o ficţiune prin care „oraşul parazitar - (cîte un milion de autohtoni occidentalizati, de evrei, de germani şi de maghiari) trăia pe socoteală a 16 milioane de ţărani. Mihail Manoilescu a propus o strategie de înlăturare a „creolilor” prin concentrarea deciziilor şi resurselor în mâinile unui stat naţional puternic. Românii urmau să înlocuiască, înlăture patru milioane de „creoli” parazitari şi să demareze modernizarea socio-economică prin ei înşişi.
 
Comuniştii au aplicat acest program cu dictatură de dezvoltare. Legăturile de subordonare faţă de metropolele apusene au fost reduse. Din „orasul parazitar” au rămas doar sechele şi raportul dintre sat şi oraş, ţăran şi oraşean s-a schimbat fundamental. Această politică de emancipare socială de mare succes a fost întreruptă 1989 prin lichidarea lui Nicolae Ceauşescu de către „creoli”.
 
După Revoluţie, primul Preşedinte, Ion Iliescu, pregătit la Moscova, şi prim-ministru Petre Român, nepotul rabinului de la Oradea, au început demontarea statului, „si-au luat mână de pe economie”, au degradat aparatul productiv importat din apus, calificindu-l „un morman de fiare vechi” şi „au făcut un pariu cu agricultura” catastrofal. Lichidarea libertăţii economice a românilor era astfel pecetluită, pentru că statul era singurul instrument care le permitea menţinerea unui echilibru între interesele celor zece milioane de salariaţi români veniţi de la ţara şi cele ale economiei mondiale.
 
Între economia de piaţă, democraţie, integrarea în structurile euro-atlantice şi bunăstarea materială a fost făcut un stupit şi iresponsabil semn de egalitate şi cei care îndrăzneau să atragă atenţia asupra degradării statului şi a consecinţelor dezastruoase asupra românilor erau imediat stigmatizaţi şi marginalizaţi că neo-, cripto-comunişti, xenofobi, antisemiţi, nostalgici, securişti, extremişti etc.
 
Prăbuşirea economiei şi transformarea majorităţii salariaţilor în „inutilizabili” nu a diminuat nici entuziasmul Preşedinţilor Emil Constantinescu, Traian Băsescu, nici noii „clase politicea”, care a preluat din mers mesajul corupţiei, clientielismului, nepotismului „orasului parazitar” interbelic şi nici elanul procapitalist al electoratului. Un mare succes propagandistic!
 
Rezultatul politici de tranziţie spre o societate subdezvoltată la periferia Europei este degradarea statului în numele unor iluzii. Privatizarea mizeriei şi siguranţei material s-au înfăptuit, iar funcţiile statului în derivă sunt preluate de o economie subterană de peste 50% din activitatea economică. Cetăţeanul lăsat în voia sorţii este nevoit să emigreze sau să activeze pe piaţă neagră, paralelă, informală etc., să practice activ sau pasiv corupţia, care a devenit singură formă de protest social.  
 
Fără un stat puternic, eficient cu o politică economică coerentă, tranziţia, reforma, privatizarea, economia de piaţă, democraţia, fără a mai pomeni de bunăstare sunt imposibil de realizat. Când şi cum îşi vor reface românii statul? Este întrebarea pe care şi-o pun din nou şi occidentali dezamăgiţi de degradarea statului român de o „clasa politică” coruptă, parazitara pentru ţară şi pentru occident.
 
                                                                                                                        

 




CREDO & CREDIT
 





Uniunea Europeana cu trei religii, credinte, romano-catolici, protestanti, greco-ortodocsi si respectiv cu trei traditii de drept, roman, anglo-saxon si bizantin, este ab ovo o constructie subreda, care nu se mai bucura de credit. Cum si cat va rezista?

Pentru ca daca nava EURO(pa) la prima adiere de vant de primavara greco-ortodoxa a intrat in deriva si tratatele trebuie deja revizuite, atunci la prima furtuna de toamna se va scufunda la fel de spectaculos ca Titanic-ul in timp ce propaganda si orchestra la bord va canta seducator pana la distaritia in valuri a colosului.
 
1944 Churchill si Stalin s-au inteles ca doi ceambasi pe a half-sheet paper in privinta influentei din Balcani: 90% Anglia/USA in Grecia si 90% URSS in România. Ironia istoriei: romanii voiau sa vina americani si grecii, rusii.

1989 Bush si Gorbaciov renunta la razboiul rece. Imperiul Roman de Apus se reface pasnic si greco-ortodocsii, romanii, slavii de sud adera la UE, cu toate ca ei n-au facut parte niciodata din Imperiul Roman de Apus, ci numai din cel de Rasarit si Imperiul Turc si fac parte din Imperiul duhovnicesc si sobornicesc al celei de a treia Roma, Moscova, care refuza dialogul cu Roma, capitala spirituala a Europei.

Ce credibilitate are o casa comuna europeana in care locatoarii refuza armonizarea modului de viata, a credintei si creditului? Paradoxal presedintele Traian Basescu este si pentru axa Londra-Washington potrivnica Europei si pentru EURO(pa). Ca in razboiul mondial II. Romanii lupta si perd pe toate fronturile, apoi sunt dezmembrati in doua colonii ruso-pravoslavnice. Rasplata duplicitatii. De data asta va fi altfel?

 Doua comentarii

In serialul „Fraude Financiare Inocente” am publicat in noua articole, fapte si ipoteze, care permit cititorului interesat sa completeze creativ filmul evenimentelor in curs, dupa cum se poate observa din cele doua comentarii competente de mai jos.

1.) In fond D-ta te indoiesti ca Proiectul European va avea succes daca, in acelasi timp (bine ar fi fost inainte) nu se realizeaza unirea crestinilor sub indrumarea Romei. Eu iti dau pe deplin dreptate. Bine ar fi fost sa se ajunga de mult la depasirea schismei, bine ar fi fost ca populatia romanizata de la Dunarea de Jos sa fi ramas sub influienta Romei. (Am citit recent undeva ca slavii bulgarizati sau bulgarii slavizati) au fost cei care au intors din drumul lor firesc aceste populatii romanizate. Bulgariii de azi, speriati de islam, cupleaza mai bine decat noi cu Occidentul la nivel institutional. Insa, dupa cum ii cunosc, este foarte probabil ca totul sa fie un comportament de fatada. In ce ne priveste pe noi romani, eu ca ortodox inteleg foarte bine (si ti-am spus-o adeseori) ca nu sunt sanse ca, in mod spontan, autoconvinsi si nesiliti de nimeni, sa incepem sa ne parasim traditiile religioase si sa le preluam pe cele ale crestinismului occidental, catolic ori protestant. Foarte bine ai constatat ca nu numai ca nu vrem asa ceva dar nici nu acceptam ideia ca deosebirile religioase s-ar afla la baza deosebirilor de civilizatie. Iti este prea bine cunoscuta vehementa cu care ti se resping afirmatiile si indemnurile in aceasta directie. Deci, cu regret sunt nevoit sa-ti repet ca, desi ai dreptate, nu ai nici-o sansa sa fie urmate indemnurile D-tale. Deaceea, eu imi pastrez speranta ca unirea statatala, oricat de greu va inainta, ramane singura cale de a depasi schizma bimilenara a crestinilor europeni, cel putin in partea europeana ce va fi integrata in UE. In fond, crestinismul, in final, a izbandit in Imperiul Roman doar prin actiunea puterii laice. Ma rog, doar, ca fibra morala a crestinilor occidentali sa nu cedeze la uneltirile mozaice, care isi vor mentine virulenta pentruca Unirea Crestinatatii va fi cea mai dureroasa blamare a ultimlor doua milenii de istorie mozaica, de respingere a Manturii prin Hristos.

2.) Imi place si ma bucura ca, unele dintre prognozele mele ?moi? (deci calitative, fara cifre) din anii ?90 par sa se indeplineasca acum si probabil si in viitorul apropiat. Inca de cand lucram pentru banci aveam impresia tot mai puternica ca, capitalismul neo-liberal axat in primul rand pe finante, capital liber (speculativ) si pe ?consiliere? (la adresa economiilor emergente) este de fapt o excrocherie enorma... Decorelarea (aproape) totala intre performanta tehno-(stiintifica), de pilda a ?clasei? inginerilor, si nivelul lor de remunerare (dar implicit acceptat de societeate!) da de gandit. Chiar si Grenspan (?the late?) a recunoscut asta intr-un fel si chiar si public (cred ca in The Economist). Clar ca BRIC (Brazilia, Rusia, India si China) nu prea mai vor sa se joace de-a alba-neagrea Made in USA. Ce va urma este insa mai putin clar. O parte din societatea ruseasca pare sa se ?europenizeze? in sensul ca, populatia scade, idealuri tipice de middle-class (Klein-Buergertum) par sa prinda din ce in ce mai bine, nu prea se mai fac ?proiecte mari? (de lunga durata). Si tendita asta se pare ca ?loveste? Rusia in mod esential, mai mult decat orice amenintare startegica, nucleara, etc.. Celelate tari BRIC insa, asa cred eu, mimeaza comportamentul ?middle-class? poate si mai puternic, si mai deschis si mult mai colorat, dar, in esenta, nu prea sunt afectati de acesta in urmarirea proiectelor mari si de lunga durata. China, India (si Corea de Sud, de altfel) au programe de cercetare in domeniul ?fuziunii nucleare? absolut respectabile, in unele aspecte comparabile cu cele din SUA si din Japonia! Si UE si Rusia  au asemenea programe, dar cu o intensitate si cu un grad de finantare care nu reflecta nici pe departe valentele capitalului uman din domeniu si din zona! Pornind de la aceasta situatie, am putea sugera ?o noua strategie de dezvoltare?, care, cred ca ar avantaja mult si Romania asa cum se prezinta acum: Toata Europa (inclusiv Rusia) sa se transforme intr-un urias Disney-Land. Si intr-un furnizor de servicii medicale si educationale (sau ?de formare?) pentru lumea intreaga. Nu ar mai fi nevoie de nici un proiect mare (riscant si de durata). De fapt o catedrala Sfantul Petru (Roma, Vaticano) nu s-ar mai putea construi azi in Europa. Proiectul ar fi prea lung (in timp) si prea costisitor. Banuiesc ca ar costa cel putin 20 miliarde $ cu toate detaliile mestesugaresti. So what? Asa ceva nu prea ar fi nici ?sozial-vertraeglich?! Cu ?Amuzament, Sanatate si Formare? ar fi de acord chiar si neo-liberalii ! Si nu mai trebuie sa schimbam omul ! Trebuie gasita forma absoluta a telenovelei!

Chestiunea Orientala

Indiferent de intentii si metoda, falimentul moral si finaciar al greco-ortodocsilor a generat o criza a creditului si credintei, iar excrocheriile, ingineriile financiare inocente ale protestantilor anglo-saxoni a redeschis cutia pandorei - Chestiunea Orientala. Una din cele mai complicate probleme de istorie, care a inceput in anul 1774 cu Pacea de la Kuciuc Kainargi / Silistra, dintre turcii musulmani si rusi pravoslavnici, si numai aparent s-a incheiat in occident, cu Pacea de la Lausanne in 1923.

O fantoma bantuie prin UE. Chestiunea Orientala este din nou actuala in Grecia, Romania, Bulgaria, Serbia, Kosova, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Voievodina: Cine va invinge, cum vor conlucra: greco-ortodocsii, catolicii, protestantii, islamul?
Situatia tulbure din Balcani, duplicitatea greco-ortodoxa, expansiunea Moscovei si interesele divergente occidentale sunt elementele de baza ale Chestiunii Orientale. Criza financiara greco-ortodoxa e numai varful ghetarului. Titanic-ul e EURO(pa).
O retrospectiva. Expansiunea islamului s-a inpotmolit 1683 in fata Vienei. Petru cel Mare incepe cele opt razboaie ruso-turce 1710-1878. Occidentalii nu accepta insa inlocuirea Sultanului turc cu un Tar ortodox. Asta a fost sansa turco-musulamanilor pina la razboiul mondial I, dupa care s-au retras in Asia. InEuropa le-au ramas un cap de pod, Istambul si enclavele musulmane formate de bosnieci si albaneji.
 
Sa nu pierdem din vedere ca pentru lichidarea dominatiei Belgradului asupra romano-catolicilor si musulmanilor din fosta Iugoslavie, NATO s-a luptat un deceniu si ca turcii profita si azi de discordia dintre crestinii si vor iar sa intre cu un cal troian islamic in UE, un proiect sustinut vehement de dusmanii Europei de peste Atlantic.

NATO, occidentalii au o comanda militara unica dar interesele difera. Francezii fac cea mai subtila politica greco-pravoslavnica si turco-musulmana, pentru ca nu pot umple vidul de putere pe care l-ar lasa in urma un dezastru. Engleji urmaresc un echilibru de forte favorabil. USA iau taurul islamic si pravoslavnic de coarne. Berlinul se intelege cu Moscova, care face mari concesii germanilor. Pe de alta parte, rusii panortodocsi ii sustin pe panslavisti balcanici. Conflictul dintre catolici, protestanti, greco-ortodocsi si musulmani ia forme diverse si capcanele sunt la tot pasul. Un nod gordian vechi de trei secole pe care ori il va taia, ori va esua proiectul EURO(pa)?

Notiunile credo & credit au aceiasi radacina si una fara alta nu prea merge, mai ales in sfera economico-financiara. De aceea criza credintei si creditului generata de duplicitatea atavica greco-ortodoxa fata de occidentul latin, sprijinita de speculantii protestanti, mozaici din SUA a readus in actualitate Chestiune Orientala. Dialogul dintre ortodocsi si Roma in vederea refacerea unitatii crestine, fara de care nu se poate cladi mai nimic cat de cat durabil, e indispensabil. Balcanii, butoiul de pulbere al Europei, sunt instabili. Se va dezmembra, sau reaseza Europa? Raspunsul il pot da numai romano-catolicii, protestantii si greco-ortodocsii, cand vor sta de vorba sincer si deschis intre ei si impreuna cu lumea islamica.

Dupa cum se stie mai ales de la Razboiul Crimeii 1853-1856 si Revolutiile de catifea din 1989, occidentalii nu sunt vrajmasii greco-ortodoxiei, ci vor sa o aduca pe calea ratiunii, dialogului pentru a realiza o coordonare si cooperare a activitatilor in vederea crestinizarii intregii lumi, sau pentru a folosi un limbaj secularizat, pentru a promova standarde de civilizatie (occidentale, crestine), drepturile fundamentale ale omului.

                                                                                                                                               Prof. Univ. Dr. Viorel ROMAN
                                                                                                                                                   www.viorel-roman.ro
                                                                                                                                                          Bremen, Germania
                                                                                                                                                                     iulie, 2010


 

Alte două articole de Iulian URBAN

 

                                CEAUŞESCU 41%




41% din romani l-ar vota pe Ceausescu, regretand fericirea porcului inchis in cocina si hranit cu ce binevoia stapanul…

Aproape doua treimi dintre romani cred ca oamenii traiau mai bine inainte de 1989 si 41% spun ca, daca Nicolae Ceausescu ar putea candida la presedintie in acest moment, l-ar vota, potrivit unui sondaj realizat de institutul IRES, condus de PSD-istul si sociologul Vasile Dancu.

Cati pensionari are Romania? Peste 6 milioane, circa 30% din adulti. Si in imensa lor majoritate regreta perioada in care nu gandeai, ci te prefaceai ca muncesti, nu erai responsabilizat, se ocupa partidul de tot (casa, slujba si program tv).
Sondajul pesedistului Dancu [ parte a strategiei electorale a neo-comunistilor din PSD ] a fost facut si intr-o perioada de criza, nu cand Romania facea 9% crestere PIB, asa ca la pensionari se mai adauga si peste 1 milion de bugetari care ar fi trait la fel de lenes si pe vremea impuscatului.

Pensionarii si bugetarii ar vota oricum cu orice fel de regim sau conducator care le garanteaza salariile si pensiile, nu le pasa lor de consecinte asupra restului romanilor.
Mai adaugati si hoarda de alcoolici de la tara care regreta vremurile cand puteau fura de pe camp de la CAP si se raportau date false ca sa mai ia si ceva premii.
Si uite ca ajungeti la vreo 40% din electorat, care in vremurile astea de criza si-ar da votul oricui le da cupon, leafa si bere gratis. Uitati-va ca nu intamplator, 41 % este si scorul electoral actual al PSD, deci electoratul PSD ramane cel comunist.
Este un sondaj tampit, sau oricum nerelevant. Cel putin intrebarea "L-ati vota pe Ceausescu daca ar candida astazi?". Pai depinde si contra cui candideaza, ca daca i-as pune pe romani sa aleaga intre Ceausescu si Hitler (sau... Duffy Duck) s-ar putea 98% sa-l prefere pe primul, dar intre Ceausescu si Angela Merkel scorul ar fi total diferit...Acest gen de sondaj s-a facut si in Germania reunificata acum cativa ani dar in partea de Est fosta RDG. Procentul celor nostalgici era cam ca la noi. Asta dupa ce vestul [ RFG ]  pompase miliarde de marci sa-i aduca la acelasi nivel de trai cu nemtii din vest . Degeaba ! Ei erau nemultumiti . Si in ziua de azi se pastreaza decalajul asta de mentalitate pentru ca spalarea de creieri si constiinte a functionat bine in comunism.
Nu e vorba, fratilor, numai de saracie. Omul ar fi trebuit sa fie facut si din altceva in afara de stomac. E vorba in primul si in primul rind de mizeria morala, de ticalosia fara margini, umilitoare si intolerabila a comunistilor.Oricit de rau ar fi azi, oricit de mult ar inflori lichelismul, oricit de mare mizeria, nimic nu se compara cu hidosenia acelui regim.

Doua lucruri se scapa din vedere:

1/ in 1989 cel mai mare cistig pe care l-am obtinut e libertatea. Nu mincarea, nu programele la tv, nu masinile straine.

2/ in 1989 nu s-a schimbat regimul ci numai conducatorii, si nici aia toti...

E incredibil cat de scurta e memoria romanilor! Au uitat cu desavarsire la ce privatiuni am fost supusi si cate umilinte am indurat! Parsivitatea regimului comunist a creat tuturor iluzia ca bunastarea este pentru toti la fel, ca ea poate fi asimilata unui apartament sordid ce putea fi obtinut cu usurinta si platit in rate modice toata viata, sau in posibilitatea de a petrece un concediu la mare, la munte sau prin sindicat cu sume modice. daca adaugam la asta imposibilitatea de a avea vreo initiativa, de a-ti arata spiritul de intreprinzator, nu ne miram ca si acum romanii mai asteapta un "tatuc" care sa aiba grija de ei, sa le aduca bunastarea pe tava chiar daca ei se multumesc sa se lamenteze si sa-si petreaca timpul liber la televizor sau mancand seminte pe ulitele satului sau bancile din fata blocurilor!

Nu putem nega ca multi din stimabilii nostri compatrioti, sub permanentul asalt mediatic sunt extrem de nefericiti si isi plang de mila zilnic. Cred ca orice natiune care isi uita istoria merita sa o retraiasca si orice natiune are liderii care ii merita. Singura noastra sansa este ca sa declansam schimbarea incepand cu propria persoana si sa nu mai permitem accesul oamenilor de joasa calitate sa ne conduca. Nu trebuie uitat ca obiectivul principal al comunistilor a fost exterminarea prin orice mijloace a oamenilor de valoare si a permis accesul la putere a oamenilor de nimic. Comunistii nu au contruit nimic, realizarile apartin Poporul Roman!

Se bate cap in cap acest sondaj  si este ciudat de legat de deshumarea Ceausestilor. Imi imaginez ca e un moment prielnic pentru castig de electorat la comunistii din PSD.
Ce ma bucura e ca o majoritate de romani nu ar vota nici cu Ceausescu si nici nu regreta prabusirea comunismului. Si tineti cont ca e criza!

Asta dovedeste ca aceasta ideologie totalitara e complet straina de neamul romanesc si nu a fost vreodata majoritara in spiritul colectiv romanesc. Din pacate, din acea epoca comunista, suprapusa unor fanariotisme aduse de grecotei stambulioti si turcisme otomane, avem probleme cu munca serioasa, cu respectul pt initiativa privata, cu responsabilitatea individuala. Desigur, nu tot ce a facut comunismul a fost rau, asa cum nu tot ce a facut national-socialismul a fost rau. La fel e si pt capitalism, ce ramane deocamdata singurul sistem performant si adaptabil, nimeni nu a propus inca o alternativa viabila, doar critici sterile.

Critica trebuie argumentata, nu urlata vuvuzelic si ceghevarist.
Comunismul e mort, e la pubela Istoriei, iar capitalismul trebuie ameliorat si adaptat.
Statul român postdecembrist a fost de la început şi continuă să fie un stat autocratic, mafiot, care trebuie înlocuit cu opusul său, un stat democratic, un stat popular.15% (aprox. 3 milioane de persoane) au emigrat deja si nu datorita comunismului/capitalismului ci datorita jafului care se intimpla de 20 de ani in Romania si care nu are de a face cu nici un sistem politic.

Mai degraba oamenii au impresia eronata ca era mai bine atunci pentru ca mintea umana este construita sa elimine amintirile neplacute... Pe de alta parte, perioada comunista a coincis cu tineretea multora dintre cei chestionati, perioada a vietii perceputa ca una prospera, fericita... Sa spui ca se traia mai bine atunci reprezinta nostalgia dupa propria viata trecuta, nu ca intr-adevar oamenii mancau mai bine, se imbracau mai bine, aveau case mai frumoase, isi permiteau masini mai bune etc...

Era mai degraba fericirea porcului inchis in cocina si hranit cu ce binevoia stapanul, deci fara grija zilei de maine, dar care nu stie cum e sa fii liber. Comunistii au dotat fabricile romanesti cu tehnologie deja invechita in anii 70, energofage total necompetitive intr-o economie de piata reala. S-au angajat sute de mii de muncitori doar ca sa le dea de lucru, incarcand organigramele intrepriderilor de stat si ca sa astupe gaurile ii trimitea in asa zisul somaj tehnic sau concediu fara plata. Toata lumea avea un loc de munca, dar prost platit cu perspective slabe de viitor, de dezvoltare profesionala si personala. Lucrul a inceput sa se faca de mantuiala din ce in ce mai mult, produsele de slaba calitate, nefiabile, necompetitive cu orice alte produse straine.

Acest sondaj arata foarte clar cum ne-a modificat comunismul mentalitatile. Aceasta este "greaua mostenire" a acelor vremuri, faptul ca nu putem gandi precum cei care n-au cunoscut comunismul decat din carti. Si asta e si cel mai greu de schimbat in societatea romaneasca. Ceausescu ne tinea pe intuneric (mai am si acuma lampile de gaz si felinarele), in frig (iarna era destul de vesel la bloc si nu deschideam geamurile ca sa nu raceasca trecatorii) si in fiecare seara, de la 18-20 n-aveam curent, apa, lift si lumina pe strada. Ca de aia era botezat Bucurestiul cea mai mare orga de lumini a "Ioropei". O femeie din 10 murea facand intrerupere de sarcina, macelarita de dragul partidului si al secretarului general. Femeile isi puneau tifoane (ca vata era greu de gasit) si trebuiau sa puna pe masa chiftele din carne chinezeasca de conserva. Eu fiind copil stateam noaptea la coada la macelarie sa asteptam sa vina masina cu oase sau tacamuri de pui, sau luam coada de la 5 dimineata la lapte si iaurt. Iar de sarbatori ne bateam la coada pentru o punga de bomboane cubaneze sau pentru alune cu glazura din Vietnam. La mare gaseai Pepsi doar la cantinele de partid! Painea era o treaba complicata, carnea, untul, iaurtul, branza, cascavalul, carnatii si salamul erau niste treburi care se dadeau pe spaga (va mai amintiti ce pozitie sociala aveau macelarii??)
Acuma gasesti orice, incluziv e-uri, organisme modificate genetic carne de balena, pinguin si rechin... Evident, nu-i pentru toti mai ales nu pentru asistatii sociali care la 30 de ani sparg seminte in fata blocului desi sunt sanatosi tun.

Am trecut de la un program de televiziune de doua ore, la doua, pe urma la unul singur si, spre sfarsit, la doua ore pe zi (partial color). Acuma orice amarat are cel putin 60 de canale Tv si poti obtine o spalare gratuita pe creieri la Antene sau irealitateateveu.Am castigat (sau am primit de la unii) ceva libertate de circulatie, ceva liberatate de expresie precum si dreptul inalienabil de a ne face de bacanie....si bascalie. Libertatea a inceput sa incurce foarte tare un popor obisnuit sa fie format in proportie de 90% din cetateni EGALI.

Chestia asta cu egalitatea roade rau la romani. In plus in ceausism si vecinu' statea tot la etaju' 8 si avea tot o dacie ruginita, acum sta la vila si are mertan iar asta se suporta greu. Asa ca in ceausism inclusiv capra vecinului murea mai cu spor. Dintr-o natie de puscariasi ce duceau o viata de lagar in raiul socialist ne-am transformat foarte repede (pana in '90) intr-o natie de gardieni, mereu atenti ca ceilalti sa nu fuga, sa nu scape. Se suporta greu capitalismul... Gates a devenit milionar inainte de 30 de ani. Sa inteleg ca a furat si ala din bani publici?

Asta e problema cu comunismul: in comunism aproape toti care aveau bani furau. Ei bine in capitalism ca sa ai bani, mai trebuie sa si muncesti, e drept ca fostii comunisti fac bani din afaceri cu statul, insa nu toti care isi permit sa isi cumpere o casa, sa creasca un copil (un lux in ultima vreme, noroc ca avem atat de multi pensionari), si o masina sunt hoti. Eu recomand tinerei generatii sa lase nostalgiile pensionarilor si bugetarilor dupa vremurile nenorocite din comunism si ii indemn sa puna mana sa invete pentru ca acum mai mult ca niciodata daca ai carte si vrei sa muncesti ai sanse sa faci cu adevarat ceva in viata. Cand vei admite ca traiesti mizer pentru ca esti tu prost si traiesti cu un continuu sentiment de invins si de inferioritate, iti vei schimba viata. Puteti sa-mi spuneti voi ce vreti, eu am trait vremurile alea ca elev si n-am sa le regret pana mor!

Pina le-ar veni mintea la cap nostalgicilor dupa Ceausescu  i-as duce in Coreea de Nord intr-un stagiu de reimprospatare a memoriei. Parerea mea este ca s-a ajuns aicea tocmai datorita mediocritatii si lacomiei clasei politice postdecembriste! Nu este vorba de nostalgie pentru comunism, este vorba de a reda romanilor increderea in valori, lideri si institutii. Dupa decembrie '89 romanii asteptau un progres vizibil in viata lor. Pentru marea majoritate a populatiei acesta a intarziat sa vina, producand neincredere in sistemul actual. Clasa plitica in schimb a prosperat in etrimentul saracirii populatiei!
Punctul meu de vedere este ca nici unul dintre liderii politici aflati in prima linie a clasei politice nu se ridica la nivelul unui adevarat lider de stat! Si-au pierdut credibilitatea tocmai prin faptul ca nu ofera acestei natiuni solutii de progres. In schimb sub directa lor obladuire, infloreste coruptia generalizata, fenomen specific lumii a treia. In fata unor asemenea manifestari electoratul se orienteaza spre sisteme autocrate, justitiare care la randul lor pot fi corupte.

Capitalismul romanesc care este un comunism privatizat inseamna sa inseli pe cineva: fie statul, cu colaborarea functionarilor si inspectorilor, fie particularul necunoscator, fie un proces uns cu miere. In comunismul ceausist  functiona pila si telefonul, acum telefonul si spaga. In conditiile de azi romanii compara "iepoca de aur" cu "epoca" boc-basescu si doar astfel se poate intelege aberatia. Pe urma sa nu uitam ca unii au dus-o bine in timpul lui ceasca datorita functiilor politice iar acum traiesc doar din salariu fara "pcr" (pile, cunostinte, relatii politice).

Altii, care nu au simtit "binefacerile" "iepocii omului nou" si care acum o duc rau, isi imagineaza ca inainte era mai bine. In plus, sa nu uitam ca omul se obisnuieste foarte repede cu binele si retine numai ce este rau acum iar oamenii uita teroarea care, odata intrata in singe, devine normalitate. Asa era in epoca de aur: teroarea de a nu vorbi ce nu trebuie, de a fii atent la ce se mai spune la televizor ca sa reusesti sa prevezi ultimele nenorociri, duplicitatea (spui unele la adunarea de partid si la "discutiile individuale" dar de facut faci ce trebuie ca sa "te descurci".).. Toate acestea, odata intrate in singe, nu mai erau percepute ca rele iar disparitia lor s-a facut fara a se baga de seama...

Totusi trebuie spus un alt mare adevar.

La fel ca si comunismul, democratia este vanduta drept marea solutie, insa in realitate este o utopie in alte haine. De fapt, democratia se poate manifesta in tarile in care populatia este relativ uniforma ca si educatie (cultura, studii, etc). Atunci votul democratic aproximeaza dorinta medie a poporului, iar deciziile sunt relativ constructive (eg. Scandinavia si unele tari europene). Cu cat este mai educata populatia, cu atat calitatea deciziilor luate prin vot democratic este mai mare, respectiv poporul functioneaza ca un organism unic. Din pacate, eficienta votului democratic scade drastic in tarile in care exista o variatie mare a educatiei (inteligentei) oamenilor.
In acest caz, votul democratic este doar teoretic 'reflectia dorintei poporului', practic, patura mai putin educata cade prada propagandei si populismului, dogmelor religioase sau liderilor tupeisti si setosi de putere. Respectiv, tara ajunge condusa de oameni fara scrupule, care isi extind si mai mult controlul asupra canalelor media (care este instrumentul nr. 1 in manipularea 'democratiei').Vezi cazul retelei de jurnalisti si politicieni angajati la trusturile de presa controlate de Vantu-Nus.

„Libertatea de exprimare”, sora democratiei, este de fapt mandatul pentru implementarea oricarui tip de propaganda media si comerciala, directionate catre paturile mai putin luminate ale societatii, care sunt astfel tinute sub control politic, economic si informational. Astfel se explica situatia precara in care se afla Romania de atatia ani si in care va continua sa se afle pana cand sistemul de luare a deciziilor globale nu este inlocuit.

                                                                                                                                      

 
 
 
 
 
POLITICA ESTE A DOUA CEA MAI VECHE MESERIE DIN LUME? SEAMĂNĂ TOTUŞI PREA MULT CU PRIMA...




Mulţi au sărit la gâtul premierului Boc, după ce acesta a declarat: „Voi fi cu ochii pe ministrul Finanţelor şi şeful ANAF. Dacă nu văd rezultate în combaterea evaziunii fiscale, vor pleca”... lătrătorii de serviciu îşi fac treaba, însă noi ceilalţi care refuzăm să ne lăsăm spălaţi pe creier la antene sau realitatea, avem puterea să ne uităm puţin în oglindă?
 
Eu unul, de mai bine de 10 ani nu dau şpagă şi n-am murit din cauza asta la fel cum n-au murit nici alţi români că mine care refuză să dea şpagă. Poate că, dacă aş fi pus într-o situaţie de viaţă şi de moarte, aş da şpagă pentru a-mi slavă viaţă. Însă până acum nu am fost pus într-o astfel de situaţie şi nu ştiu exact cum aş reacţiona dacă aş fi pus.
 
Cum am trăit fără a da şpagă? foarte bine. Nu am pierdut bani refuzând să dau şpagă. E adevărat că refuzul asta mi-a consumat ceva timp: 1. timp pentru a-mi caută alţi furnizori de servicii/ bunuri în cazul în care cineva mi-a cerut spagă 2. timp pentru a găsi o altă strategie de rezolvare a problemelor mele 3. timp pentru a redacta o sesizare adresată DNA şi 4. timp pentru a trimite respectiva sesizare prin poştă (recomandat, cu aviz de receptare pt a fi sigur că instituţia a înregistrat-o şi că timpii 3 şi 4 nu sunt pierduţi). pe de altă parte, timpii 3 şi 4 îi consum de mai puţin de 2 ani, de când am văzut că DNA & protecţia consumatorului nu pierd vremea.
 
Nu consider că timpul consumat de refuzul de a da spagă ar fi timp pierdut. Situaţia se schimbă doar dacă eu, ca români, fac efortul de a consuma acest timp. Alegerea asta e o strategie personală ca oricare alta, de exemplu ca alegerea de a mă deplasa cu taxiul sau cu bicicletă în anumite situaţii şi la anumite ore pentru a evita pierderea de timp în trafic cu maşina personală.
 
În ăştia 10 ani liberi de şpagă am observat o ameliorare: în ultimii ani m-am confruntat mai rar cu situaţia în care mi s-a cerut şpagă. Pentru lătrătorii de serviciu care se opun la orice, legat de şpagă şi evaziune fiscală am de făcut unele comentarii.
 
„Tu şi alţii care cumpăraţi fără bon fiscal  încurajaţi o EVAZIUNE de circa 6 miliarde de ron/an 11numai la TVA (10 milioane de români care cumpără de 10 ron PE ZI fără bon fiscal)
 
Legea ilicitului a fost abrogata de mult: Constituţia Iliescu-Iorgovan „presupune originea licita a averii", aşa că fiscul trebuie să facă dovadă DOCUMENTARA în instanţă a şpăgii.
 
Când a vrut un primar bucureştean a vrut să pună chioşcuri de flori şi case de marcat pentru florărese, cine a urlat contra ASUPRIRII sărmanelor florărese? aceeaşi spoliatori din mass-media care acum IPOCRIT zbiară că evaziunea pe flori e de milioane de euro lunar.
 
Ai fi de acord să se mărească impozitele pe salariu ca să se finanţeze partidele NUMAI de la buget, sau să se elimine sursa de corupţie?
 
Evaziunea fiscală în domeniul materialelor de construcţii (cele mai multe provenite din ţară) e de 15 ORI mai mare decât în domeniul produselor din tutun. Cine cumpără materiale de construcţii (ciment, fier, lemn, BALAST) la negru? Multinaţionalele şi politicienii, fimele MARI de construcţii? EVIDENT NU! Populaţia face masiv evaziune în acest sector şi trebuie să ne asumăm toate aceste chestiuni, înainte de a arunca cu pietre în alţii.

S-a spus că politică este a două cea mai veche meserie din lume. Eu am observat o izbitoare asemănare cu prima!”
 
                                                                                                                        Iulian URBAN
                                                                                                                      Senator de Ilfov
                                                                                                               http://www.urbaniulian.ro


 

Iată şi două articole despre cum stăm astăzi cu armata

 

    Generalul Iordache Olaru: “Nu mai cred in cuvântul Preşedintelui”

PRELUAT DIN „ZIUA VECHE” -

LUNI, 12 IULIE 2010 17:54
                                                                                                                                    MOTTO:
                                                                                                                          “Trăiţi cu tricolorul in suflet,
                                                                                                                             cu simbolurile ţării in suflet”
                                                                                                            Traian Băsescu, Preşedintele României


Aşa este. Are dreptate preşedintele României. Noi militarii vom trăi şi vom muri cu simbolurile in suflet,chiar dacă „marea mută” trebuie „să tacă şi să inghită”umilinţele care vin din toate părţile. Un inspirat jurnalist spunea după catastrofa de la Tuzla că:„militarii nu mor, ei işi dau viaţa”.  Catastrofa aviatică de la Tuzla s-ar putea să fie un puzzle greu de descifrat. Sunt prea multe variabile: tehnica invechită,instrucţie sub standarde, şi câte altele.
Goethe spunea că “limbajul ne-a fost dat să ne exprimăm gândurile,să ne ascundem gândurile sau să înlocuiască gândirea”. Cine ştie câte răzvrătiri au inchis in ei cei care au mărit rândurile escadrilei din ceruri.
Voi scrie şi în numele lor,al celor care nu aveau dreptul să vorbească despre condiţiile de instrucţie şi despre salarii amputate,dar aveau dreptul să tacă şi să-şi dea viaţa pentru ţară!
După trecerea in rezervă am învăţat că “am inţeles”, în limbajul militar,închide in sine, de cele mai multe ori, şi o răzvrătire. Aşa se face că după trecerea in rezervă am putut spune lucruri pe care nu puteam să le exprim cât am servit ţara în uniformă.
Cândva credeam că trebuie să le accept pentru că meseria de soldat presupune nu numai loialitate,dar şi renunţări şi sacrificii pentru că aşa scrie la regulament.

Mai târziu am descoperit sau am invăţat,luaţi-o cum vreţi,că adevăratul om nou nu trebuie să aibă drept calitate loialitatea,ci trebuie să aibă inteligenţă, mândrie,discernămînt şi capacitatea de a spune NU,atunci când convingerile lui sunt diferite de ale şefilor.  Astăzi, când mi se spune că trebuie să fiu solidar cu cei care nu au avut experienţele mele cazone,nu inţeleg de ce a trebuit să stau un an şi opt luni în poligoane în condiţii frustrante, deseori primitive, de ce a trebuit să prestez zile muncă în agricultură,după cum nu înţeleg de ce a trebuit să stau cinci ani cu chirie într-o cameră igrasioasă eu, soţia şi cei doi copii,doar pentru că am fost mutat “la ordin”.  După cum nu pot înţelege de ce nu aveam, ca omologii mei din alte armate,echipamente de protecţie specifice armei; mulţi colegi artilerişti au probleme cu auzul pentru că nimeni nu ne asigura cele necesare protejării contra zgomotelor; precizez că adesea foloseam câlţi.
 
Am fost şi sunt loial statului român.
Din nou avea dreptate preşedintele când spunea: “Aşa aţi fost educaţi şi aşa o să muriţi. Este un sentiment pe care il cunosc şi il impărtăşesc. Pentru ceea ce aţi făcut cât aţi fost activi şi pentru ceea ce faceţi acum, doresc să vă asigur de tot respectul şi dragostea mea”. Constat astăzi că totul in cariera mea a fost o iluzie,că am fost folosit,că mi s-a confiscat nemeritat adolescenţa si că cineva imi umblă la portofel, invocându-se siguranţa naţională, deşi mi s-a promis “respect şi dragoste”. În fapt, mi se refuză,după 41 de ani de uniformă,dreptul la o pensie decentă care,oricum, este cât a unui subofiţer americancare are 15 ani vechime.
În multe feluri mă simt trădat,iar foştii mei subordonaţi,pe care i-am obligat să suporte privaţiunile militare, sigur nici ei nu înţeleg de ce cu obstinaţie îi obligam să exerseze, să se antreneze, să devină artilerişti de succes. Iată de ce (i)responsabilitatea politicienilor de astăzi bulversează valorile,transformă profesia militară într-una de tarabă,şi ofensează militarii activi şi in rezervă,veteranii, văduvele de război şi de veterani de razboi. Cât timp viciul este pe cal,iar virtuţile sunt pe jos,ceva este greşit şi o intrebare trebuie şi merită pusă: cine-i de vină că armata română acoperită de glorie în războiul de independenţă şi în cele două războaie mondiale, care a contribuit la edificarea unor obiective strategice importante in România şi a participat decisiv la integrarea in NATO,este obligată astăzi să-şi justifice costurile existenţei,să-şi apere eroii,să nu-şi dorească altceva decât să nu mai existe ca să nu vadă mizeria morală,decadenţa periculoasă şi indiferenţa cu care clasa politică o tratează şi o stipendiază?  Profesorii din liceul militar,comandanţii din şcoala militară şitoţi comandanţii pe care i-am avut m-au invăţat că “poporul nostru este cel mai mândru,mai bun şi mai de neclintit în tot ceea ce ţine de verticalitate morală şi spirituală”. Astăzi, meseria noastră de ostaşi este contrapusă oricărei alteia (am tot respectul pentru orice meserie care este făcută cu profesionalism şi dăruire),ignorându-se restricţiile,vicisitudinile şi renunţările pe care le presupune aceasta.
Când veteranii de război merg la ministru sau la preşedinte să-şi ceară drepturile imi aduc aminte de un general veteran care, pe patul de spital, chinuit de un cancer, imi mărturisea:“de la Patrie nu trebuie să aşteptăm recompense,chiar dacă ai fost rănit sau i-ai fost devotat, pentru că tot ceea ce facem noi ostaşii ţăriieste din dragoste de ţară ».
Confucius spunea:” ignoranţa este noaptea minţii,dar o noapte fără lună şi stele”.
Suntem in bezna unui labirint care nu duce nicăieri.Nu există un proiect, o strategie care să dea sens eforturilor unei generaţii care a sperat că,după douăzeci de ani de la evenimentele din decembrie 1989 trebuie să repete experienţe individuale pe care le credeam revolute şi de mult uitate. Proiectele mari lipsesc, şi atunci legătura între generaţiile care s-ar angaja în executarea lor nu există. Un personaj al lui Bacalbaşa spunea:“Armata nu poate fi mai bună sau mai rea decât societatea insăşi”. Aşa se face că militarii trăiesc şi ei de pe o zi pe alta,cu promisiuni uitate sau amânate pentru mâine, în speranţa că cineva nu-şi va mai aminti de ele.
“Marea bătălie în societatea în care trăim nu se dă între bine şi rău,ci între inteligenţă şi prostie” spune Radu Beligan, iar Tristan Bernard afirma:«Ignoranţa face progrese». Iată câteva exemple in care politicieni din intreg spectrul politic românesc se intrec şi afirmă: “un militar poate fi instruit într-o zi”,un altul se intreabă:“trebuie să cheltuim câteva miliarde de euro ca să ne jucăm de-a aviaţia militară sau nu, în an de criză?”,iar altul decretează:“nu e nici o problemă, banii necesari pentru achiziţia avioanelor multirol ne vor fi rambursaţi de NATO”. Ignoranţa, prostia, diletantismul şi iresponsabilitatea unor astfel de aserţiuni stârnesc nedumerire în rândul celor care ştiu că nu trebuie să ne jucăm cu cuvintele atunci când vorbim de siguranţa natională, de capacitatea de apărare a ţării. În septembrie şi noiembrie anul trecut am adresat două scrisori deschise preşedintelui României. Momentele alese pentru redactarea lor aveau legatură doar cu disperarea mea şi, mai sper, cu cea a celor care mai poartă uniforma Armatei României,cu privire la capacitatea de apărare a ţării. Timpul scurs de atunci şi până acum,din păcate,a confirmat aserţiunile şi temerile mele că aceia care răspund constituţional de securitatea naţională nu înţeleg „că obiectivele politice sunt determinate şi de capacitatea militară” şi că atunci când este vorba de armată şi nevoile ei „niciun efort nu este prea mare”. Preşedintele ţării afirma in decembrie 2008: „Pentru că discutăm despre o perioadă de criză, aş vrea să vă asigur că programele vitale ale Armatei,programele de inzestrare, nu vor fi oprite. Criza nu justifică nici stoparea reformei,nici continuarea proceselor de modernizare a Armatei. Acest lucru vreau să-l ştiţi bine şi să aveţi incredere că se dă Armatei atenţia cuvenită”.
În 2009, într-o altă declaraţie,preşedintele le mai spunea militarilor următoarele:„Şi mai este un lucru care mărturisc că mă deranjează:dezbaterile pe tema pensiilor militare. Sunt opinii diferite,unii spun că sunt militari în rezervă care pierd la pensie.Militarii nu fac parte dintr-un sistem privilegiat de pensii,este un sistem de pensii militare,deci n-au de ce să se considere în zona privilegiaţilor. Ca atare, vă asigur că dacă această lege va ajunge într-o formă care pune sub semnul întrebării menţinerea pensiilor ofiţerilor în rezervă o voi trimite înapoi la Parlament pentru a fi discutată şi pusă în regulă. Nu exclud posibilitatea să cer revenirea la un sistem de pensii militareaşa cum sunt aproape în toate statele NATO.Deci, în ceea ce priveşte sistemul de pensionare lucrurile încă sunt departe;e mai mult dezbatere decât realitate.(…) Pensiile militare nu pot fi afectate”.
Eu nu mai cred in cuvântul preşedintelui. Nu mai cred din 2008, când ştiam că rectificările bugetare negative pentru Ministerul Apărării Naţionale deveniseră regulă,nouă militarilor reproşându-ni-se că nu ştim să cheltuim banii! Ştiam de atunci că ţara era in dificultate şi că doar de la militari se puteau lua banii fără ca sa existe nemulţumiri şi reacţii.
Intenţionam să adresez întrebările de mai jos celui care este comandant suprem pentru armată, dar prefer să le adresez doar acelor parlamentari care mai sunt animaţi de condiţia socială a militarilor Armatei României şi de capacitatea de apărare a ţării.
Iata câteva dintre acestea:
1. Care sunt sumele restante de care are nevoie Armata României pentru îndeplinirea obiectivelor forţei asumate faţă de NATO şi pentru restructurarea organismului militar?
2. Cine poate explica de ce România este singura ţară membră a UE care nu a semnat Codul de conduită,deşi era de aşteptat să se întâmple asta din 2008?
4. De ce nu se intâlnesc parlamentarii din Comisiile de apărare,ordine publică şi siguranţă naţională cu generalii armatei să afle direct care sunt problemele militarilor şi de ce nu se renunţă la bilanţurile de tipul „activul de comandă şi de partid din armată”,care nu au nicio eficienţă?
5. Ştie cineva de ce nu se indeplineşte Hotărârea CSAT din 2005,cu privire la cele 6 programe majore de înzestrare şi dacă programele mai sunt fezabile din punctul de vedere al cerinţelor militare şi al costurilor financiare?
6. Ştie cineva dacă s-a executat ordinul preşedintelui din martie 2009,ca măcar un program major să fie iniţiat conform ordonanţei 111/2007?
7. Este pregătită clasa politică românească să-şi asume rezultatele procesului de analiză a apărării, în situaţia că acesta va fi aprobat de către CSAT să se iniţieze?
8. Intenţionează cineva din Parlamentul României să iniţieze legea planificării bugetare multianuale,fără de care nu se poate discuta despre o continuitate a obligaţiilor asumate faţă de NATO şi UE in domeniul apărării,dar şi de predictibilitate in restructurarea reală a organismului militar?
9.Cunosc parlamentarii români că,în 2012 va expira resursa aviaţiei militare a României, mă refer la MIG 21,şi că perioada necesară de achiziţie/pregătire a piloţilor/asigurarea logistică şi mentenanţă pentru noul avion multiorol este de cel puţin patru ani?
10. Se cunoaşte de către parlamentari care este situaţia la zi a industriei de apărare a României?
Recomand articolul lui Sebastian Vlădescu „ Armata română este dotată la nivel de muzeu”, site-ul Bursa, on line, 31 august 2009, care oferă comentarii şi soluţii pertinente pe această temă.
În final, ce ar mai fi de spus?
Poate doar să menţionez emfaza cu care preşedintele României răspundea unui ziarist la inaugurarea podului de pontoane din Moldova:„am dat un ordin şi s-a executat”.
Da, militarii ştiu să execute ordinele primite,nu acelaşi lucru putem spune despre guvernanţi, când este vorba de promisiunile facute militarilor.
 

 

 

 

CINE SĂ NU FIE ŞEF AL STATULUI MAJOR GENERAL

 

Preşedintelui României

Domnul Traian Băsescu

Domnule Preşedinte,



De când aţi devenit şef al statului asistăm, sub înalta şi, e limpede, sub evidenta  dumneavoastră  voinţă,  în dezlănţuirea  unor accente din ce în ce mai grave şi, parcă, tot mai elaborate, la acţiuni dintre cele mai eficiente  de şubrezire a stării morale, dar şi  a rostului social  al instituţiei militare naţionale. Partidul căruia îi gestionaţi cu maximă rigoare până şi respiraţia, acum „gură la gură”, prin activişti deghizaţi cu emfază, nesimţire, frustrare şi suburban  orgoliu  în oameni politici, sfidând trecutul din care venim, prezentul pe care îl îndurăm  şi viitorul de-aproape pe care nu ştim dacă îl mai apucăm sau nu, a declanşat împotriva Armatei României cea mai perfidă dintre prigoanele posibile – decredibilizarea condiţiei militare naţionale în conştiinţa  afectivă  a societăţii româneşti, o societate căreia îi aparţinem şi a cărei  devenire  ne datorează  fratern salvagdarea din confruntarea cu posibilitatea  repetabilă a prăbuşirii sau, chiar, a pierii  istorice.

Iubirea  de Naţional şi de Ţară şi datoria faţă de acestea,  proclamate şi dovedite  sacrificial ori de câte ori Eternitatea României ne-a cerut-o, faptul că am jurat să ne dăruim necondiţionat viaţa ori de câte ori  vreo umbră de pericol s-a abătut asupra valorilor care întreţin istoric vitalitatea şi devenirea patriei, aplicarea educată a  capacităţii de a  îndeplini fără de comentarii  ordinele primite, au devenit, iată, aşa sunt  tratate, infracţiuni de drept comun, suspecte de clandestinitate, cu un grad ridicat de risc naţional(!). Pot fi considerate şi astfel, dar numai la adresa degringoladei, derbedeismului  şi haosului politic.

În  anii din urmă, patru, domnule Preşedinte, Armata propriu-zisă se află în cea mai gravă criză de identitate morală, de la constituirea sa modernă, odată cu naşterea  Primei Românii. Cel dintâi  demnitar militar al ţării, un personaj  cu carenţe catastrofale în cultura şi formarea sa militară şi intelectuală,  a cărui ascensiune s-a bazat exclusiv pe argumente şi circumstanţe absolut străine valorilor morale şi spiritului etic, a întronat în instituţie, cu consecinţe epidemice în întreaga Armată, o atmosferă confuză, incompatibilă performanţelor decente, încurajând laborios delaţiunea, incompetenţa, neîncrederea şi rumoarea, promovând cu obstinaţie laşitatea, alienarea societală a instituţiei militare, slugărnicia nevertebrată faţă de propria-i persoană, degradarea maximă a relaţiilor interumane, decăderea profesională, intoleranţa faţă de valori şi, mai mult, faţă de tot ceea ce însemnă, din perspectiva împlinirii umane, personalitate.  

În cei, iată, aproape patru ani de când degringolează starea şi condiţia fundamentală a organismului militar naţional, nu a avut nicio reacţie  publică  la atacurile devastatoare   la care a fost supusă Armata, adoptând, dimpotrivă, strategia unei complicităţi condamnabile.  Mai mult decât atât, printr-o devertebrată atitudine faţă de cel căruia îi datorează ascensiunea,  faţă de dumneavoastră domnule Preşedinte,  a fost un instrument extrem de eficient de demolare a integrităţii morale  şi  psihice  a corpului militar  naţional, de desconsiderare agresivă a aşteptărilor decente, minimale ale  militarilor români.  

Domnule Preşedinte,

Mandatul celei mai triste figuri din pleiada personalităţilor care au condus Statul Major General se apropie de sfârşit, asta dacă nu cumva aveţi în intenţie să îl păstraţi până când, precum din Ţară, din unitatea şi coeziunea ei socială,  din Armata României nu se mai poate alege nimic. Pretendenţii la cea dintâi demnitate militară a României au angajat întregul arsenal subteran de care dispun spre a obţine înscăunarea îndelung dorită şi, poate,  mai mult decât atât. „Cărţile” sunt, însă, în mâna dumneavoastră. Vă mărturisesc, dacă aş şti că în forul dumneavoastră interior ar putea fi identificat vreun dram de onoare determinat şi întreţinut de calitatea de comandant suprem al Forţelor Armate, v-aş cere, întru iertarea greşelilor de orice fel, să vă luaţi zilele în faţa subordonaţilor dumneavoastră pe care i-aţi batjocorit şi îi minţiţi cu rară, gravă şi, n-am încotro, trebuie să recunosc, cu o seducătoare neruşinare. Ar fi o eliberare demnă de sub povara  blestemelor noastre. Da, dacă aş şti... Dar, în perspectiva posibilei schimbări (vedeţi, îmi este teamă să zic iminentei...) a actualului lider militar al Armatei, nu îmi rămâne decât să vă rog  să luaţi, măcar, în seamă cine NU trebuie să fie şef al Statului Major General.

Bunăoară, domnule Preşedinte,
şef al Statului Major General nu trebuie să fie:

Niciunul dintre membrii actualei echipe de conducere a Statului Major General, toţi fiind, întru asemănare, copia impecabilă a liderului lor, o echipă incoloră intelectual, neperformantă profesional, lipsită deplin de credibilitate instituţională, ce a înstrăinat Armata de propria sa condiţie, echipă care nepărăsind o clipă laboratoarele ascensiunilor suspecte, a digerat nemestecat şi ultima fărâmă de credibilitate a condiţiei de lider;

Niciunul dintre cumnaţii actualului ministru al Apărării Naţionale, e adevărat, un eminent ospătar al tranziţiei, un incult notoriu, dar  şi ilustru şef mafiot, după cum chiar dumneavoastră l-aţi catalogat şi caracterizat;

Profesor universitar doctor, chiar dacă a obţinut titlul la unul din apelurile nocturne ale degringoladei post-decembriste, asta deoarece Statul Major General are nevoie de comandant, nu de o paiaţă gonflabilă, acaracterială, imorală, însetată de putere şi sânge instituţional;

Niciunul dintre liderii din carton ai instituţiei militare pe care, domnule preşedinte, după pofta submarină a mult-prea-protejatului dumneavoastră client, i-aţi înstelat peste măsură, îngăduindu-le să acceadă în dregătorii peste puterea dovedită a minţii, culturii şi priceperii lor;

Vreun pretins grand lider care, mai toată viaţa, a decorat  acustic urechile mai-marilor lui şi a cărui primă funcţie de comandă adevărată a fost cea de şef al unei categorii de forţe armate, caz de neîntâlnit nici măcar în organizările sociale  în care s-a auzit că există lingură, cuţit şi furculiţă abia, acum, la începutul veacului al XXI-lea;

Vreun alergător, însetat de stele, prin funcţiile decorative ale sfidării trudei şi condiţiei militare, vreun  rătăcit care, după 20 de ani   de trândăveală în treburi auxiliare celor militare, cu mintea odihnită fiind, s-a trezit aureolat de toată ştiinţa militară a lumii, dar şi de pretenţiile asociate acesteia;

Vreun individ  şantajabil pe  oricare  din fronturile construcţiei şi afirmării sociale, imoral în oricare din secvenţele comportamentului instituţional şi social, nedemn  în oricare din împrejurările relaţiilor interumane, obedient  faţă de cel/cei care i-au hotărât numirea  şi înscăunarea;

Un lider care să nu se  bucure de o largă credibilitate în rândurile instituţiei militare, de o viguroasă încredere a corpului militar în reprezentantul lui cel mai de seamă, de respectul neîndoilenic al majorităţii tutelare a organismului militar naţional;

Vreun cetăţean, înstelat cine ştie cum, care să atribuie fiecărei opinii contrare caracterul stalinist al infracţiunii;

Vreun produs al eprubetelor politice cu care României să îi fie ruşine în clubul atât de select al şefilor de state majore din Alianţa Nord-Atlantică;  

Un lider cu un trecut discutabil, cu un prezent anonim  şi un viitor incert şi incolor.

Şi, nu în ultimul rând, domnule Preşedinte, să nu mai fie un lider care să transpire dinaintea unei propoziţii ridicate doar din subiect şi predicat, mai rău decât în faţa plutonului de execuţie. Să aveţi în atenţie numirea unui lider care să aibă darul comunicării, inspiraţia dialogului şi căldura apropierii în corpul fiecărui cuvânt.

Domnule Preşedinte,

Nu m-am numărat o clipă printre susţinătorii dumneavoastră. Nicio secundă nu am avut încredere în caracterul, conştiinţa şi moralitatea dumneavoastră, deşi, credeţi-mă,  întotdeuna mi-am dorit să mă înşel. Înşelându-mă, i-ar fi fost mai bine Ţării. Nu am nici acum. Sper, însă, că teama de ce va fi după, vă determină  să comiteţi şi... eroarea de a fi, oleacă măcar, corect cu Armata României, al cărei şef suprem încă sunteţi, acum când am trecut de ceasul al treisprezecelea. Vă veţi întreba, poate, de ce tocmai eu, un colonel în rezervă, mi-am îngăduit o asemenea atitudine, un asemenea gest? Am să vă răspund, evident, milităreşte.  Bunăoară, deoarece:

Cunosc bine, pas cu pas, istoria de 150 de ani a Statului Major General, în toată complexitatea devenirii ei umane şi instituţionale. Acest privilegiu, dobândit prin trudă, abnegaţie şi respect faţă de instituţie, mă întreptăţeşte să afirm că, mai cu seamă din perspectiva stării morale şi a preţuirii faţă de subordonaţi, echipa condusă de amiralul Gheorghe Marin a constituit şi constituie un eşec istoric care nu trebuie repetat, oricare ar fi preţul;

Cu o singură excepţie, cunosc îndeaproape şefii care au condus Statul Major General în ultimii 56 de ani. Ei bine, liderul de azi al Statului Major General este descurajator şi demoralizator de departe de oricare dintre aceştia. Un asemenea experiment trebuie evitat în modul cel mai categoric cu putinţă;

Am trudit sub comanda nemijlocită a ultimilor cinci şefi ai statului Major General. Liderul de astăzi este singurul, ca de altfel  din toată istoria instituţiei, care şi-a centrat actul de aşa-zisă conducere pe dispreţuirea manifestă a subordonaţilor, degringoladizarea structurală şi organică a instituţiei, nonvalorizarea promovării în funcţii, ridicarea arbitrariului şi a tendinţelor despotice la rang de sistem.

Şi, cu voia dumneavoastră, dacă nu vă deranjează cumva acest fapt, domnule Preşedinte,  preţuiesc şi iubesc nestins Armata Românie şi Statul Major General.

Cu rezervată şi decentă consideraţie,
              
                                                                                           
Colonel (r.) Costinel PETRECHE
                                                                                        http://scmdsector6.blogspot.com
                                                                                             Bucureşti, 28 iulie, 2010

-------------------------------------------
* Notă: Pentru cei ce nu-l cunosc sau l-au uitat intre timp, dl. col.(r) Costinel Petrache este fostul sef al revistei Gandirea Militara.

 

 

Dr. Dan BRUDAŞCU

Incompetenţă sau trădare naţională


    Influentul om politic ghanez Kwame NKRUMAH, unul dintre cei mai mari susţinători ai conceptului pan-african, fondatorul şi al III-lea preşedinte al Organizaţiei Unităţii Africane, a fost, în acelaşi timp, şi unul dintre liderii  politici realişti şi cu coloană vertebrală, care a avut curajul să afirme răspicat o poziţie fermă faţă de diverse mijloace de spoliere a avuţiilor Africii, inclusiv prin intermediul şi cu sprijinul bisericii. Kwame NKRUMAH, primul preşedinte şi primul prim ministru al Ghanei, mort într-o clinică din Bucureşti, în anul 1972, spunea, referitor la procesul de încreştinare a Africii: „La început noi aveam toate bogăţiile solului şi subsolului african, iar ei (misionarii – n.n.), crucea. Azi, noi avem crucea, iar ei au devenit stăpânii avuţiilor întregului continent”.
    Mi-am adus aminte de afirmaţia acestui important om politic african din secolul XX, cu opinii de stânga, gândindu-mă la cele petrecute în România după 1989. La începutul anilor ’90, când o serie de „specialişti şi experţi” occidentali încercau să ne înveţe ce este democraţia şi economia de piaţă, poporul român era stăpân pe toate bogăţiile acestei ţări. În plus, cu toate păcatele, nu puţine, ale fostului preşedinte dictator Nicolae CEAUŞESCU, acesta ne scăpase de aproape toate datoriile externe , fiind deci create premisele ca noul regim, printr-o competentă administrare a resurselor ţării, să asigure un nivel de trai şi de dezvoltare pe măsura aşteptărilor .
    Profitând, însă, de cupiditatea şi lăcomia noii clase politice, experţii străini despre care am vorbit au îndreptat cu cinism România spre dezastrul în care se află în prezent. Nu am în vedere atingerea de către datoria externă a României a celui mai ridicat nivel avut vreodată, ci distrugerea tuturor ramurilor economiei naţionale. Întreprinderile şi complexele industriale moştenite de la vechiul regim, e drept, slab performante, energofage şi costisitoare, au intrat, în baza unui aşa-zis proces de privatizare, pe mâinile unor firme sau persoane fizice străine care, în loc să investească în vederea reutilării şi modernizării lor, au preferat să obţină profituri imense doar din vânzarea produselor aflate pe stoc şi devalizarea întreprinderilor cumpărate . Un asemenea mod sălbatic de aşa-zisă privatizare nu se mai întâlneşte în niciuna din fostele ţări socialiste. Ungaria, ca să luăm cel mai apropiat exemplu, a impus, prin lege, menţinerea unui mare număr de angajaţi pe care acestea le aveau în momentul privatizării .
    Clasa politică românească post decembristă, însă, indiferent de coloratura ei politică sau doctrinară, având în vedere beneficiile imense obţinute în nume personal de diverşi reprezentanţă ai acesteia, a închis ochii şi s-a prefăcut a nu observa distrugerea aproape totală a industriei, agriculturii, cercetării ştiinţifice, învăţământului şi sănătăţii din România. În plus, deşi în urma acestor vânzări s-au obţinut încasări de zeci de miliarde de dolari, întreaga infrastructură este astăzi la pământ, nivelul de trai este între cele mai scăzute din lume, cercetarea ştiinţifică este ca inexistentă, iar învăţământul  şi sănătatea au ajuns aproape de colaps. Toate aceste „performanţe” s-au obţinut cu sprijinul Uniunii Europene  în mai puţin de 20 de ani de la prăbuşirea vechiului regim comunisto-dictatorial din ţara noastră.
    Grav este nu doar că urmare a politicii mioape promovate de toate guvernele postdecembriste, s-a ajuns în această situaţie, ci, mai ales faptul că în prezent şomajul este în continuă creştere, economia este în plină recesiune, datoria externă a atins cote alarmante, periculoase şi, în plus, nu se întrevede nici o cale de ieşire din această fundătură în care ne aflăm, cu actuala clasă politică.
    S-a evitat, cu o grijă dubioasă, să se vorbească în mass-media despre câteva mijloace de spoliere a românilor şi de jefuire a veniturilor naţionale. Tragem de aici concluzia că atât factorul guvernamental, cât şi cei ai BNR sunt direct şi personal interesaţi în administrarea şi protejarea acestui mijloc de jefuire a ţării şi a românilor, de vreme ce nu au făcut absolut nimic pentru a pune ordine în acest domeniu.
    În ultimii ani, sute de mii de români şi-au luat credite în valută de zeci de miliarde de euro, franci elveţieni şi dolari, angajându-se să plătească pentru ele dobânzi de 6-7 ori mai mari decât cele practicate în ţările vest – europene avansate. În România, filialele diverselor bănci străine apărute în ultimii ani, practică, sub ochii îngăduitori ai BNR, dobânzi de peste 10% pentru împrumuturile în euro, dolari, franci elveţieni, lire sterline etc, în vreme ce în ţările lor de origine aceste dobânzi nu depăşesc aproape niciodată 2,5, max. 3%.
    Aceasta explică beneficiile uriaşe înregistrate, an de an, inclusiv în această cruntă recesiune, de toate filialele băncilor străine din România.
    În perioada în care eram deputat în Parlamentul României, am fost solicitat de un director regional al unei mari firme străine, să-l ajut să obţină viză pentru o ţară din Orientul Mijlociu în vederea extinderii exportului său în zona respectivă. Date fiind relaţiile mele bune cu ambasadorul acelei ţări, am obţinut viza pe loc şi pentru o perioadă care l-a surprins pe cel în cauză.
    Am stat mult de vorbă cu el, în mai multe rânduri, şi am ajuns într-o relaţie incipientă de prietenie. Aceasta l-a făcut să afirme că: aproape fără excepţie, toate firmele străine aflate în prezent pe piaţa românească, indiferent de produsele sau serviciile pe care ni le oferă, , în regim de monopol, practică preţuri mult mai mari decât în ţara lor de origine, că foarte puţine fac investiţii în modernizarea utilajelor şi protecţia mediului ambiant, iar, datorită corupţiei, ajung să plătească impozite pe o parte infimă din beneficiul realizat pe teritoriul României. În plus, a mai precizat el, calitatea produselor străine aflate în desfacere în România este cea mai slabă dintre toate produsele mărcilor respective. În opinia sa, în multe cazuri, pieţei româneşti îi sunt livrate rebuturile, deşi preţurile plătite sunt mai mari decât în Germania, Franţa, Marea Britanie şi chiar Ungaria sau Polonia .
    Sunt două situaţii extrem de grave, care afectează nivelul de trai şi de confort al românilor, iar perpetuarea lor are, în opinia mea, valoarea trădării intereselor naţionale. Iată de ce, solicit în mod neechivoc şi ferm Guvernatorului BNR şi primului ministru să dispună măsuri urgente pentru eliminarea nivelului de dobânzi spoliatoare aplicate de băncile străine clienţilor români, iar instituţiilor de specialitate, abilitate de lege, să efectueze controale riguroase şi permanente care să descurajeze desfacerea pe piaţa românească de rebuturi la cele mai mari preţuri întâlnite pe continentul european.
    Pentru că, constatăm şi noi că şi în cazul României s-a întâmplat ceea ce a sesizat politicianul african: acum 20 de ani, instituţiile şi firmele europene deţineau pârghiile teoretice privind modernizarea şi eficientizarea economiei româneşti şi a societăţii în ansamblul ei, iar românii deţineau controlul averilor lor şi demnitatea naţională, iar în prezent, peste 80% din avuţia ţării a intrat deja în buzunarul companiilor occidentale, iar demnitatea românilor este terfelită şi dispreţuită de Occident zi de zi . Dar să nu uităm nici politicile parşive ale noilor structuri imperiale de la Bruxelles care condamnă România la statutul de colonie, fără drepturi şi personalitate, iar poporul român la dispreţ şi sărăcie, la marginalizare şi subdezvoltare perpetuă.



                    

 

Iar din Basarabia acuză vocea puternică a lui Mihai CIUBOTARU :

 

BASARABIA O GUBERNIE RUSEASCĂ!  PÂNĂ CÂND?!






La 12 iulie 2010 s-a produs la Chişinău o mare trădare. Curtea Constituţională a adoptat decizia prin care declară neconstituţional Decretul lui Mihai Ghimpu.

„Preşedintele interimar Mihai Ghimpu a încercat să dea un aspect juridic evenimentelor istorice şi politice. Acesta este argumentul principal, care a stat la baza deciziei”, a declarat Dumitru Pulbere, preşedintele Curţii Constituţionale.

La 24 iunie, presedintele interimar al Republicii Moldova a emis un decret prin care declara 28 iunie 1940 drept Zi a ocupatiei sovietice si a comemorarii victimelor regimului totalitar comunist si cerea Rusiei sa-si retraga urgent trupele de pe teritoriul Republicii Moldova. Duma de Stat a Rusiei a condamnat decretul, intr-o declaratie votata in unanimitate, in care se spune ca este nu numai un act al unei campanii politice planificate, indreptata impotriva relatiilor ruso-moldovene, ci si o incercare directa de a denatura faptele istorice, de a revizui istoria mondiala si totodata de a justifica esecul politicii duse de puterea din Moldova’. Si la Chisinau, decretul a bulversat opinia publica si clasa politica, impartind-o in doua tabere - o parte care a sustinut si alta care a condamnat decretul presedintelui interimar.În cadrul şedinţei de la Curtea Constituţională Preşedintele interimar Mihai Ghimpu a declarat că decretul său vorbeşte despre faptul că Republica Moldova este un stat suveran şi independent. „Noi cerem să ne fie respectată neutralitatea. Decretul a fost emis după 70 de ani, iar în acest timp pe teritoriul ţării noastre au fost trupe străine, de aceea am cerut Federaţiei Ruse să îşi retragă soldaţii şi armamentul”, a mai spus preşedintele.

La 7 iulie Academia de Ştiinţe şi-a expus poziţia oficială referitor la ziua de 28 iunie 1940, pe care a apreciat-o ca fiind o zi de ocupaţie sovietică: „Documentele de arhivă şi cercetările istorice ale experţilor internaţionali demonstrează că anexarea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei a fost concepută şi realizată de comandamentul sovietic stalinist ca o operaţiune militară de ocupaţie a acestor teritorii. Iar decretul preşedintelui interimar Mihai Ghimpu reflectă, în principiu, adevărul istoric”, au conchis academicienii.

Curtea Constitutională a demonstrat încă o dată că Basarabia continuă a fi o gubernie rusească. Decizia ei vine în contextul rezoluţiei Adunarii Parlamentare a OSCE de săptămâna trecută, la Oslo, privind Republica Moldova în care susţine cererea preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, de evacuare a trupelor şi a armamentului rusesc din Transnistria. De asemenea, OSCE a chemat Rusia să contribuie la reluarea negocierilor în soluţionarea problemei transnistrene, în formatul “5+2″. Potrivit rezoluţiei OSCE, scopul principal în procesul de soluţionare al conflictului transnistrean constă în identificarea unui statut juridic special pentru regiunea transnistreană în componenţa Republicii Moldova, în limitele hotarelor sale, recunoscute de comunitatea internaţională. Curtea Constituţională făcând parte din armata de ocupaţie slujeşte cu credinţă Federaţiei Ruse. Moscova nu vrea să-si ia mana de pe Basarabia. Decizia Curţii Constituţionale ne demonstrează clar că independenţa Republicii Moldova este o pură ficţiune, iar declaraţia de independenţă un document demult uitat. După părerea lui Mircea Popescu stabilit în SUA, roman de origine basarabeana cu membri ai familiei deportati si omorati de „eliberatori” „Politicienii din Chişinău, gudurandu-se umili in fata stapanului de la Moscova, cei care au profitat de adevarata revolutie basarabeana de la 7 Aprilie, au inlaturat metodele rudimentare ale fostei conduceri asa zis comuniste de construire a «societatii moldovenesti suverane si independente» prin metodele mai subtile de construire a societatii multietnice din Republica Moldova suverana si independenta”. În Basarabia clasa politică (în afară de Mihai Ghimpu) este una rusofanariotă. Integrarea europeană (Ţările Baltice şi celelalte ţări ex-socialiste din lagărul sovietic au suportat un blocaj economic din partea Federaţiei Ruse, când au declarat că vor să adere la NATO şi la UE, dar ele au rezistat) şi retragerea armatei ruse din Transnistria sunt declaraţii absolut formale care nu obligă pe nimeni la nimic. Scopul clasei politice este unul pragmatic - puterea şi banii, şi nu este libertatea şi demnitatea propriului popor. Basarabia continue a fi o puşcărie ruseacsă. Până când?

MINISTERUL JUSTIŢIEI: DECRETUL LUI MIHAI GHIMPU NU CONTRAVINE CONSTITUŢIEI REPUBLICII MOLDOVA

Ministerul Justiţiei a examinat sesizările din 30 iunie ale grupului de deputaţi comunişti cu privire la controlul contituţionalităţii decretului emis de către preşedintele interimar Mihai Ghimpu prin care data de 28 iunie se declară „Ziua ocupaţiei sovietice”.În sesizările menţionate deputaţii comunişti susţin că Decretul în cauză a fost emis prin depăşirea competenţelor stabilite de Constituţie pentru Preşedintele Republicii Moldova, că Decretul instaurează o ideologie oficială şi încalcă unitatea poporului, iar Preşedintele interimar şi-a asumat suveranitatea în locul poporului.

În urma examinării sesizărilor grupului de deputaţi, Ministerul Justiţiei consideră că acestea urmează a fi respinse din următoarele motive:

1) Prin Hotărârea nr.111 din 24 ianuarie 1996 privind controlul unor decrete ale Preşedintelui R. Moldova, Curtea Constituţională a statuat că Preşedintele Republicii Moldova este în drept să emită decrete privind stabilirea sărbătorilor şi zilelor comemorative, constatând că acest fapt nu contravine Constituţiei. Având în vedere că această Hotărâre mai este valabilă, acceptarea şi examinarea sesizării sunt inadmisibile.

2) Preşedintele interimar nu şi-a depăşit competenţele stabilite. Atribuţiile Preşedintelui enumerate în Constituţie nu sunt exhaustive, astfel încât aceasta oferă posibilitatea de a cuprinde şi o altă situaţie pentru reglementarea căreia este necesară emiterea unui Decret prezidenţial.

3) Decretul este emis în baza constatărilor efectuate anterior într-un şir de acte premergătoare, unele dintre care au o forţă juridică superioară Decretului Preşedintelui. Este suficient să amintim Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova adoptată la 27 august 1991, care constată expres că: „[...]fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încălcând chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S. […]”. Trebuie subliniat faptul că Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova face corp comun cu legea fundamentală a statului şi are astfel valoare constituţională.

În acest sens, Decretul Preşedintelui interimar Mihai Ghimpu privind declararea zilei de 28 iunie 1940 drept Zi a ocupaţiei sovietice nu a depăşit cadrul Declaraţiei de Independenţă. Prin urmare, referirea la o situaţie de fapt consemnat în actul fondator al Republicii Moldova, nu poate încălca statutul de stat suveran şi independent al Republicii Moldova.

4) Preşedintelui interimar i se reproşează că în art.8 din Decret ar da indicaţii unilaterale unui stat străin, depăşindu-şi astfel atribuţiile. Mihai Ghimpu nu a cerut decât ca Rusia să-şi respecte angajamentul făcut la Summitul OSCE de la Istanbul din 1999 privind retragerea armamentului şi trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. Astfel, Decretul în cauză nu face altceva decât să reamintească un angajament asumat de Federaţia Rusă şi neonorat până în prezent.

Argumentele prezentate într-o formă succintă au rostul să demonstreze că sesizarea deputaţilor comunişti nu are sens, iar Curtea Constituţională trebuie să respecte propriile hotărâri făcute anterior, precum şi legile fundamentale ale Republicii Moldova.

                                                                                                                                        Mihai CIUBOTARU
                                                                                                                                               Timpul.md
                                                                                                                                                 Iulie 2010

 

În vreme ce Ionuţ ŢENE  discută…

 

 
PE ROMÂNEŞTE CU MARIUS OPREA

                                                                                                                „Nu mi-e frică nici de comunişti,
                                                                                                               nici de căcaţii ăştia de la putere!”
                                                                                                                                     Marius Oprea

Trebuie să recunosc că sunt un fan al istoricului Marius Oprea, încă de pe vremea când era luat pe sus de Securitatea „democratică” a lui Virgil Măgureanu, în anii 90. Şi atunci şi acum şi-a păstrat verticalitatea morală. Atunci, incomoda „securiştii patrioţi” implicaţi în noua conducere fesenistă a ţării şi puşi pe furat din avuţia naţională, azi deranjează partidul de guvernământ, (tot de origine fesenistă) pentru că dezgroapă morţii ucişi la ordinele coloneilor şi generalilor de securitate, care acum au pensii „nesimţite” din banul public.

România, ţara în care s-a comandat de formă comunismul, a rămas încă o structură politică şi economică controlată de foştii torţionari şi criminali comunişti şi de copiii lor din UTC. Greşeşte Marius Oprea când afirmă că a fost schimbat de Emil Boc din funcţia de director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului pentru a da o sinecură bine plătită unui fidel din partid. Îi spun că nu e adevărat: a fost schimbat pentru că faptele lui „de a dezgropa morţii” deranjau structurile fostei securităţi comuniste, care controlează păpuşile gonflabile din clasa noastră politică conducătoare. Din acest punct de vedere, moral şi al condamnării reale a comunismului, România nu este membru NATO şi UE, ci o ţară bananieră sub protectorat american de tipul dictaturii lui Batista din Cuba anilor 50. Suntem cu mult în urma Poloniei şi chiar al Bulgariei la acest capitol.

Încă de la numirea sa în funcţie de către Tăriceanu, Marius Oprea şi-a făcut datoria de a demasca crimele monstruoase ale comunismului şi fostei securităţi comuniste. Acum, după ce a fost înlăturat de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Romanesc, Marius Oprea s-a pus pe adus dovezi clare, ferme in favoarea Raportului “Tismaneanu”. Pentru a arăta că are dreptate, Oprea s-a apucat de “dezgropat morţi băgaţi de comunişti în pământ”, cum chiar el a declarat într-un interviu pentru Academia Catavencu. “Institutul a început sa funcţioneze, da? A apărut Raportul ‘Tismaneanu’ si eu am luat de buna condamnarea comunismului.

Comunismul e criminal şi imoral. Si eu chiar am crezut ca pot sa functionez in aceasta ecuatie. M-am inselat. Nu se doresc dovezile. Ca sa gasesc dovezi, pornesc de la victime. In campania electorala se vorbeste de reconciliere. Cum sa te reconciliezi tu cu un ucis in padure? Trebuie gasit faptuitorul, trebuie sa raspunda cineva in fata legii”, este de parere Marius Oprea. Din punctul său de vedere, politcienii din zilele noastre au cu mult mai multe interese personale decat dorinţe de a lumina trecutul si de a-si intelege istoria, afirmă Marius Oprea.

“Politicianul de acum e interesat de posturi. Care-i mai gras platit, de unde se poate fura mai bine. Gesturile fundamentale lipsesc. Uite, poftim, dezgrop morti. De unde stiu autoritatile ca nu dau de Elodia? Uite, in toamna am dezgropat 12. Cum iese firul ierbii, cautam capul unui om, fara trup, cap ingropat intr-o cutie de pantofi. Capul era bagat acolo de un padurar care vana nevasta victimei”, pevesteste inversunat Oprea.

Intrebat de reporterul de la Academia Catavencu ce se doreste de la el, Oprea sustine ca nu doar ca i se vrea capul, ci si “gatlejul, matele”. “Actualul partid, cică popular, daca ar putea, m-ar diseca si mi-ar pune organele in expozitie. Asta ar face, doar ca eu le ofer gata alta expozitie cu lucruri descoperite in morminte. (…) Nu mi-e frica de ceea ce mi se coace. Nu mi-e frica nici de căcaţii de comunişti, nici de căcaţii ăştia de la putere”, susţine plin de revoltă fostul şef al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului.

Admir următoarea declaraţie alui Marius Oprea: “Pot să mă dea afara, tot asta fac. O să aduc ucişii şi o să-i pun în faţa la Parchet, la Cotroceni. Am zece mii de dezgropat. Uite, am descoperit pe cineva la cincizeci si opt de metri si cinci centimetri de crucea pusa de cei din sat pentru ei. Eu sunt arheolog. Miros pământul, dupa alveole. Săpăm în posibile alveole. Săpăm doi-trei metri in adancime”, a adăugat fostul şef al IICCMER.

Marius Oprea are atâta dreptate în ceea ce afirmă în interviu încât pare o utopie ce vrea să facă. Dar îi dau un sfat lui Marius Oprea, dacă chiar vrea să poată, şi să putem, să demascăm cu adevărat crimele comunismului: să începem să săpăm la Preşedinţie, la Guvern, în Parlament, SRI, în structurile deconcentrate şi vom fi uimiţi să descoperim cât de multe “cadavre” cu stele securiste sunt. Vom dezgropa, nişte “morţi cu ochii vii”, care veghează ca într-adevăr comunismul să nu moară în ţara noastră. Până nu ajung “morţii” ăştia la groapa istoriei, aproape că “degeaba” îi dezgropăm pe partizanii anti-comunişti din munţii frumoşi ai României.

                                                                                                                                 Ionuţ ŢENE
                                                                                                                   Director NAPOCANEWS


 

Ajungem acum la textele anonime care circulă pe internet despre “Pensiile europene"

 Aţi observat că politicienii nostri lupta ca nebunii să intre în administratia UE
Şi de ce?
Pensionarea la 50 de ani, cu 9000 de euro pe lună pentru funcţionarii din UE a fost aprobata!  
În acest an, 340 de functionari se vor pensiona la 50 de ani cu o pensie de 9000 de euro pe lună.

Da, ati citit corect!

Pentru a sprijini integrarea personalului nou de la noile state membre ale UE ( Polonia , Malta , Europa de Est ), funcţionarii din ţările membre (ca Belgia, Franţa, Germania ...) vor primi din partea Europei aceasta oferta (= cadou pretios, putem spune de aur ) doar ca să se pensioneze.

De ce şi cine plăteşte ?

Noi!

Ei voteaza legi, fără control şi-si atribuie,,pensii de aur" cu impozitele noastre.

Tehnocraţii europeni beneficiaza de pensii de nababi....
Parlamentarii, care beneficiaza de regimuri speciale, nu primesc nici o treime din ceea ce ating acesti domni ...
Adica, Giovanni Buttarelli, care ocupa postul de Asistent Supervizor de protecţia datelor, va primi numai dupa 1 an si 11 luni de serviciu ( in noiembrie 2010), o pensie de 1515 euro / luna. Echivalentul a ceea ce se ,,ofera" , în medie, unui angajat francez din sectorul privat, după o carieră completă (40 ani).
Colegul său, Peter Hustinx, si-a văzut contractul reinnoit cu inca 5 ani . Acesta va avea dreptul la aproape 9000 euro pensie pe lună.
E simplu, nimeni nu s-a decis sa-i ia la intrebari, deci e firesc ca profita.
E ca şi cum pentru pensionarea lor, ei ar fi primit un cec în alb.
Multi alti tehnocraţi se bucura de acest privilegiu:

1. Roger Grass, grefier al Curţii de Justiţie , va primi 12500 euro pensie pe luna.
2. Pernilla Lindh, judecător la Tribunalul de Primă Instanţă, 12900 euro / luna.
3. Dámaso Ruiz-Jarabo Colomer, avocat general, 14000 euro / luna.

Listă de verificare, fa click pe adresa de mai jos:

http://www.kdo-mailing.com/redirect.asp?numlien=1276&numnews=1356&numabonne=62286

Pentru ei, este jack-pot-ul mult visat. Fiind in funcţie de la mijlocul anilor 1990, sunt siguri de a ,,avea o carieră completă", prin urmare, de a obţine maximum de 70% din ultimul salariu. Nu numai ca pensiile lor ,,sparg plafoanele de pensionare", dar pe deasupra pentru ei e suficient a lucra doar 15 ani şi jumătate (dintr-o viata de om) pentru a valida o cariera completa, în timp ce tu, ca si mine, trebuie sa te omori la serviciu 40 de ani.
Confruntandu-se cu prăbuşirea sistemelor de pensii, tehnocraţii recomanda cariere mai lungi: de la 37,5 ani, la 40 de ani, la 41 ani (în 2012), la 42 (in 2020) etc.

Dar pentru ei nu e nicio problemă, sunt suficienti doar 15,5 ani ...

Iniţial, aceste pensii de nababi au fost rezervate doar membrilor Comisiei Europene, dar de-a lungul anilor, acestea au fost acordate si altor angajaţi.
Acum e o armată care se bucura : judecători, magistraţi, grefieri, controlori, mediatori etc.


Dar, mai nasol, în acest caz, este că acestia nu contribuie nici cu o centime de euro la super- pensiile lor.
Totul se plăteşte de catre contribuabili...
Noi cotizam toata viata şi la cea mai mică întârziere de plată ni se reaminteşte, urmeaza amenzi, penalităţi de întârziere la plată etc. ...fara nicio mila.
Ei sunt scutiti de toate acestea .

Va puteti imagina? Chiar şi judecătorii Curţii de Conturi, care se presupune că  verifica dacă cheltuielile Uniunii Europene sunt legale, beneficiaza de acest sistem şi nu plătesc nicio cotizatie.
In schimb ei nu uita ca trebuie sa joace rolul de ,, jandarmi " la Bruxelles" şi continuă să dea lecţii de ortodoxie bugetara, desi au ambele mâini pana dincolo de coate în oala cu gem.

La ora la care viitorul pensiilor noastre este serios compromis de violenţa crizei economice, oficialii europeni au, pe cheltuiala noastră, pensii de 12500 - 14000 euro / lună după doar 15 ani de carieră, fără măcar a contribui cu ceva pentru ea ...
Acest lucru este pura provocare!
Scopul acestor randuri este de a alerta toti cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene.
Împreună putem crea o maree.

Nu există nicio îndoială că tehnocraţii din Europa continuă să se bucure pe cheltuiala noastră şi fara griji sau frica de astfel de pensii.
S-a efectuat un studiu precis şi documentat despre aceste pensii europene, studiu deja preluat de către mass-media.

http://www.lepoint.fr/actualites-economie/2009-05-19/revelations-les-retraites-en-or-des-hauts-fonctionnaires-europeens/916/0/344867

Difuzarea pe scară largă în rândul tuturor celor 27 de ţări ale UE, prin intermediul presei, al e-mailurilor....poate ajuta sa se schimbe ceva, daca sunteti nemultumiti cu firimiturile care vi se ofera.
TRANSMITETI MAI DEPARTE, va rugam !

 Dar, după cum arată aceste informaţii cu sursa bine definită la   “  www. exploziv-news. Ro  “, chiar şi înainte de pesionare, are tăticul grijă :

 

 NOUĂ SUTE DE MILIOANE DE EURO, VILA de pe RUE Périé Mazamet NR. 12, PARIS . PROPRIETAR ÎN ACTE: ELENA BĂSESCU!
 

Pe strada Périé Mazamet, la numărul 12, se află cea mai luxoasă vilă din zona Parisului, însăşi strada respectivă fiind una de "fiţe", unde doar bogătaşii lumii îşi pot permite să locuiască. Imobilul este o rarirate pe piaţa imobiliară franceză deoarece a aparţinut unor înalţi demnitari ai Franţei. O astfel de achiziţie, atât în Franţa, cât şi în mai toate ţările Europei Occidentale, necesită ani de muncă şi un credit ipotecar pentru care cineva ar plăti aproape toată viaţa. Şi totuşi, ea a fost cumpărată, cu PLATA INTEGRALĂ (9 sute de milioane de euro!) - in preţul acesta intră şi două vile, mult mai mari, vecine cu prima (în care au fost cazaţi ofiţeri SPP din garda duduii prezidenţiale), de către Elena Băsescu! Interesant de aflat de unde a avut "fata lui tata" banii cu care a cumpărat superba casă. Mai mult ca sigur, această nedumerire se va adăuga celorlalte suspiciuni pe care opinia publică le are cu privire la prosperitatea familiei lui Traian Băsescu (NOTA REDACŢIEI: informaţiile ne-au fost puse la dispoziţie, printr-un important om de afaceri francez, la rândul său europarlamentar, chiar de către reprezentantul agenţiei imobiliare pariziene prin care EBA şi-a achiziţionat bijuteria locativă de 900.000.000 euro, bani gheaţă!).De unde a avut banii, având în vedere că ilustrul său tată este bugetar cu un salariu de 4000 RON, mama este casnică, iar salariul său de europarlamentar - chiar dacă e consistent - nu i-ar ajunge nici să cumpere un perete al acestei vile? Probabil că din... succesuri, nu?
 
 
                                                                                                                                     ficamonica@gmail.com 

 Poate că şi în virtutea unor asemenea adevăruri, unii se gândesc la şansele pierdute:

 

 
ÎN CĂUTAREA ŞANSELOR PIERDUTE



(I)

Este cert pentru toată lumea că timp de 20 de ani România a fost condusă cu vinovăţie inconştientă sau cu vinovăţie ticăloasă, prin nepăsare ori la comandă, spre faliment. Nimeni în ţara aceasta nu se îndoieşte că suntem pe buza prăpastiei economice şi sociale. Direcţia nu mai poate fi păstrată decât cu riscul căderii în gol.
 
S-a ajuns aici deoarece pentru întreaga clasă politică, fie dacă luăm politicienii, fie partidele politice, nu au existat interese publice. Au existat, în dosul lozincilor cu scop de adormire, doar interese private sau de grup. Oriunde în lume există interese private şi de grup, dar ele sunt supuse intereselor publice, ele servesc şi intereselor publice şi nu se folosesc doar de interesele publice în numele cărora interesele private sunt atotputernice.

La noi doar acest ultim aspect există. La noi, pur şi simplu, nimeni în politică nu crede în interesul public, ci în valoarea lui de paravan. De 20 de ani avem aceeaşi clasă politică, aceiaşi oameni, croiţi din acelaşi material, care se perindă pe la microfoanele ţării şi pe la butoanele de comandă ale societăţii şi ale economiei.

Repet, poporul este vinovat prin neştiinţă de a nu fi participat la vot, atunci când putea vota sistemul de recrutare a celor care decid în România, adică sistemul electoral. Dar, deocamdată, asta e! Ce pot face românii în condiţiile date? Să-i penalizeze la vot şi de câte ori pot pe gargaragiii nenorociţi, care s-au erijat în politicieni şi să favorizeze oriunde pot, fiecare în parte, promovarea persoanelor de valoare autentică, în învăţământ, economie, administraţie etc. Fiecare atâta cât îi stă în putinţă, fie şi doar dându-şi cu părerea, dar strigând-o, înfierând impostura şi „experţii” fabricaţi în culise, care pentru societate sunt ca pentru organism viermii intestinali. Cu cât vor exista şi se vor înmulţi, cu atâta vor afecta sănătatea naţională şi îi vor pune în pericol viaţa, făcând până acolo rău fiecăruia. Cine nu procedează aşa se face vinovat faţă de viitorul copiilor lui. Îndemnul "Părăsiţi ţara!" este o prostie cu un alt conţinut pe care spaţiul nu îmi permite să-l abordez.

Să ne întoarcem la ideea iniţială! Pe lângă atitudine activă împotriva prostiei ticăloase trebuie căutate soluţii. Trebuie să ieşim din groapa în care ne-a aruncat impostura politicienilor şi areactivitatea noastră. Nu pledez pentru haos social şi grecizare, care este o altă prostie. Pledez pentru reactivitate hotărâtă şi generalizată în cadrul constituţional şi legal. Dar acesta este un alt subiect.

Deci, pe lângă reactivitate, trebuie să căutăm soluţii de viitor. Cum? Nu trebuie decât să analizăm exemplele istorice şi cele din lumea largă. Să luăm o direcţie, din cele câteva, puţine care există.
 
Cum a ajuns Bill Gates cel mai bogat om din lume? Printr-o idee pe care a elaborat-o şi i-a finalizat prototipul într-un modest garaj. Deci printr-o idee novatoare, prin cercetare (căutare). De ce a pierdut Napoleon marea şi prin aceasta blocarea Angliei? Pentru că nu a înţeles şi a refuzat ideea vapoarelor cu zbaturi (cu motor) în favoarea corăbiilor cu pânză. Pentru că nu a înţeles valoarea progresului tehnic, a cercetării şi inovaţiilor. Dar despre toate acestea, în rândurile ce urmează...

(II)

Vă mai întrebaţi de ce domină americanii lumea? Pentru că în domeniul militar, informatic, biologic etc. sunt în vârf. Domină lumea, dominând-o ştiinţific şi inventiv. Cu oamenii lor? De unde! Recrutează din toată lumea (şi vârtos din România) copii supradotaţi pe care îi cresc la ei, în care investesc. Miza?
 
Dacă unul dintr-o sută de asemenea tineri, care vor deveni cercetători, va avea o idee novatoare, le va aduce în viitor venituri infinite faţă de tot ceea ce au investit în cei 100 de tineri finanţaţi. Ei ştiu că dacă un tânăr are o idee novatoare, el nu o va putea valorifica în altă parte decât în SUA, deoarece laboratoarele lor... în care au băgat în mod inteligent bani... Americanii vor domina lumea până când o vor domina tehnico-ştiinţific. Şi putem continua cu exemplele. Ceea ce este de reţinut este că pentru orice popor sunt esenţiale învăţământul şi cercetarea. Poporul care nu va acorda atenţia cuvenită acestui capitol va fi un popor de căpşunari. Din păcate, nimeni nu poate trimite bandele de politicieni la cules de căpşuni şi la păscut de capre în Spania! Învăţământul şi cercetarea sunt probleme cruciale pentru viitorul unui popor. Noi? Risipim toţi copiii supradotaţi în lumea largă. Îi facem cadou altora. Dacă vor să se întoarcă fie nu au condiţii de a se împlini, fie interese meschine de ministeriabili, care au odrasle proaste, dar cu pretenţii... Nimeni nu este preocupat, la nivel central, de această extrem de importantă problemă. Nu avem bani suficienţi. Dar şi cei pe care îi avem îi cheltuim prosteşte pe posturi inventate pentru clienţii politici, pe achiziţii frauduloase, pe evenimente vinovat organizate etc. Ne împrumutăm pentru a hrăni maţe, care cască gura în mod ilegal, fără a avea dreptul după muncă sau boală reală. Există indoeuropeni, care, falsificând dosare, în toate direcţiile permise de legi idiot elaborate, primesc fără să fi lucrat vreodată şi fără a fi bolnavi, dar cu o obrăznicie pe care autorităţile nu o pălmuie aşa cum fac toate autorităţile normale din lume, rente sociale, venituri substanţiale din bani publici. Pentru această aşezare a societăţii cu fundul în sus, confundând anusul cu gura, conducerile tuturor partidelor ar merita întunericul puşcăriilor de maximă siguranţă.

Să ne întoarcem iar la idee. Desigur nu avem banii celor care nu au făcut tâmpenia de a se falimenta. Dar avem câteva direcţii de cercetare şi inovare unde românii se dovedesc a fi competitivi, încă, şi cu orice altă naţie. Printre ele sunt informatica şi medicina, biologia în general. Crearea unor câteva centre de excelenţă în cercetare, cu dotare corespunzătoare şi cu salarii comparabile cu cele date de cei care fură creiere ne-ar asigura viitorul. Naţiile care domină lumea şi huzuresc trăiesc prin unul, două, câteva branduri (mărci) puse cu perseverenţă şi continuitate în valoare. Ceilalţi cumpără şi căpşunăresc. Şi românii ar putea elabora câteva branduri pe care să le ducă în top.
 
Rasa are potenţial creator. O ştie toată lumea! Dar această şansă depinde de înţelegerea, apoi interesul factorilor decizionali, de identificarea brandurilor în funcţie de oameni (de potenţialul creator!) şi de interesul public autentic (nu o alegere pe bază de nepotisme sau relaţii), iar apoi de implementarea profesionistă. Imixtiunea politicului în afara deciziei de stat ar fi falimentară, aşa cum a falimentat societatea în cei 20 de ani.

                                                                                                                      Prof.univ.Dr. Gavril CORNUŢIU
                                                                                                                               Universitatea Oradea
                                                                                                                                        iulie 2010


 

În vreme ce Dona Tudor ne avertizează ce pierdem :

 
                 
...PENTRU CĂ NICI NU ŞTIŢI CE PIERDEŢI !
 


Micuţul mogul  mediatic, cu marea audienţă, ţinea deasupra capului cătuşele ca dansatoarele de flamenco, castanietele. Din liniştea frunzelelor de pruni, un glas de tunet îi strigă: întinde-ţi braţele pe scut! Pe scut sau sub scut, miratele întrebări curg cu duiumul.
 
Şoaptele îngheaţă în tăceri. Uimirile se sparg în ţăndări. Şi-a bătut joc de noi soartă. Avem blestemul coşmarului de noapte, ziua. Victimele crizei plătesc criza. În urmă cu 11 ani, în naivitatea fiinţei mele poetice, susţineam într-un  proiect de cercetare intitulat „Agresiunea informaţională şi structurile mediatice" că agresarea naţiunilor este concepută astfel încât să se declanşeze concomitent din interior şi din exterior şi să lase impresia că procesele dezorganizante se produc „natural" , de la sine, nu sunt induse de centre de decizie agresoare.
 
 Dacă acceptăm, fie şi numai ca ipoteză de lucru posibilitatea  agresiunii informaţionale ascunse, devine evident că o ţara poate fi ocupată fără acţiuni militare considerabile dacă voinţa naţională este paralizată prin fluxuri informaţionale ce cuprind ameninţări şi acţiuni subversive în spaţiul audiovizual şi al tipăriturilor, dacă forţele agresoare, organizate în structuri mediatice acţionează pentru ruperea capacităţii de protecţie naţională. Astfel de acţiuni pot cuprinde:

•    injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale; negarea culturii autohtone, proliferarea kitchului, culturii de împrumut şi a subproducţiei culturale; impunerea unui complex naţional de inferioritate culturală;
•    crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică;denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale;
•    politizarea actului de cultură;promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de intitutiile naţionale fundamentale;transformarea actului de cultură într-un apanaj al falselor elite;
•    spolierea patrimoniului naţional;
•    intoxicarea şi dezorientarea valorilor individuale;
•    minimalizarea valorilor prfesionale;
•    cultivarea neîncrederii în şine în mediile sociale productive;crearea  unui sentiment de culpabilitate naţională, izolare, singurătate şi de dezaprobare a opiniei publice internaţionale;
•    hiperbolizarea unor categorii sociale prin inducerea sentimentului de ridicol, ilogic, derizoriu, caricaturizare;
•    excluderea unor categorii profesionale din viaţă socială;
•    alimentarea şi declanşarea unor tensiuni inter-etnice şi inter-religioase;
•    crearea şi întreţinerea unui sentiment de insecuritate naţională;
•    erodarea încrederii în biserică naţională prin deturnarea populaţiei spre secte religioase şi dogme neconforme spiritului naţional;
•    supralicitarea produselor din industria publicitară în atacul la bunul simţ, la normele morale, etice, tradiţionale;
•    inducerea unui sentiment de inutilitate naţională;
•    fragmentarea conştiintei de popor şi exarcerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiintei naţionale. Interferenţa elementelor componente ale acestor fenomene şi mai ales a formelor specifice de depersonalizare  naţională le-am sintetizat în ceea ce  numesc atac la conştiinţă de şine a unei naţiuni.

În 20 de ani  o naţiune poate fi demoralizată şi în 2, maxim 5 ani o ţara poate fi destabilizată. Fascinante frenezii ale zadarniciilor!

                                                                                                                                                Dona TUDOR
                                                                                                                                                    iulie 2010
 

 Magdalena ALBU revine cu un anunţ din categoria celor în chenar  negru:

 
MOARTEA LUI IF ŞI MOARTEA CELORLALŢI

(SAU CINE A AVUT INTERESUL SĂ DISTRUGĂ SISTEMUL DE IMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE AL ROMÂNIEI?!...)



                                                                                 „Hamlet nu ştie că în clipa în care se aşază în mijlocul lucrurilor,  
                       din clipa în care întreabă şi refuză să închidă ochii  el pătrunde în spaţiul blestemat al politicului;
                        în spaţiul în care crima şi minciuna se ţin lanţ, pentru a acoperi crima şi minciuna precedente.”
                                                                                                                                  Gabriel Liiceanu

IF nu este un om. IF este un sistem – sistemul de îmbunătăţiri funciare al României, un punct de reper deosebit de important al acestei ţări, care, de douăzeci de ani încoace, zi după zi şi anotimp după anotimp, nu respiră altceva prin tuburi de oxigen uzate politic decât moarte. Propria-i moarte anunţată decisiv o dată cu ultimul cartuş cu expeditor incert al Revoluţiei decembriste. Că în nicio altă ţară europeană acest sistem nu a fost lăsat intenţionat de izbelişte se poate lesne demonstra. Că acest lucru s-a întâmplat tocmai în spaţiul românesc şi nu altundeva nu este un fapt născut dintr-o eroare banală şi inconştientă. Sub nicio formă. Distrugerea sa, aşezată sub tutela conceptualo-patologică de „proiect ceauşist”, a fost şi este una dintre cele mai grave şi mai calculate evidenţe desfăşurate în mod intenţionat între graniţele perimetrului românesc.

La întrebarea „cine a făcut toate acestea pe tot parcursul intervalului de după 1989 încoace?” răspunsul îl voi da citând un filozof, nu un inginer, şi anume pe Gabriel Liiceanu, care scria la un moment dat aşa: „Hamlet este deci marele vinovat.” Fiindcă vinovaţi concreţi, chiar dacă avem, de aceştia sigur nu se va putea atinge nimeni niciodată. Explicaţia e simplu de dat. Există în viermuiala fără de capăt a zilelor noastre, din păcate şi dintr-o sumă imensă de interese de tot felul, o cutumă a vinovatului complet nevinovat, care poate cumpăra discret sau sub ameninţare tăcerea oricui. (Şi să readucem aici în discuţie pentru exemplificare cazul lui Costel Iancu, fost director al Administraţiei Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare, un ins care a încărcat cu o conotaţie negativă fără precedent imaginea unui sistem altă dată stat în stat şi cu rezultate remarcabile la nivel naţional şi pe plan extern, deopotrivă - să ne amintim numai de lucrările de mare anvergură executate în anii de dinainte de 1989 în Irak, Siria, Iran, Libia, Somalia, Iordania, Algeria, Vietnam de către inginerii români ai Institutului de Studii şi Proiecte în Îmbunătăţiri Funciare de atunci - azi Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Îmbunătăţiri Funciare - sau de traiectul istoric pe care l-a urmărit în timp vastul domeniu al IF-ului, şi cred că orice lucru adăugat în plus ar fi pur şi simplu inutil).

Erodat din toate părţile de gândirea lipsită de profesionalism şi fondată pe nimic concret a factorilor politici decizionali din toate guvernele succedate din ’89 şi până azi la timona României, dar şi cu aportul direct şi constant al unei părţi dintre specialiştii din interiorul domeniului aflaţi de-a lungul vremii în diferite funcţii de conducere importante (a se vedea „Raportul” Comisiei parlamentare de anchetă privind situaţia sistemelor de irigaţii şi a altor sectoare de îmbunătăţiri funciare), IF-ul a fost privit vreme de două decenii încoace ca un fel de corcitură costelivă şi ineficientă din ce în ce mai asemănătoare la chip şi la călcătură cu acel ipochimen hibrid ce poartă numele de catâr - rezultanta împerecherii nefericite dintre o iapă cu vederea obosită şi un măgar cu simţirile la fel de neodihnite şi lipsite de discernământ sentimental. Fără să i se cunoască ori să i se recunoască meritele dovedite experimental şi faptic pe tot parcursul ultimilor douăzeci de ani, sistemului de îmbunătăţiri funciare românesc i s-au amputat în mod sistematic din 1989 şi până azi cu o bruscheţe vădită de cele mai multe ori o mare parte dintre verigile sale fundamentale, care îl defineau ca pe o singularitate incontestabilă a Şcolii româneşti de hidroamelioraţii, o şcoală care a dat nume mari ştiinţei româneşti şi universale (şi să îi amintim în acest context pe acad. Marcu Botzan, prof. dr. doc. ing. Simion Hâncu - fost ministru al Mediului şi un profesionist desăvârşit în domeniul regularizărilor şi îndiguirilor albiilor râurilor -, prof. dr. ing. Andrei Werhy, prof. dr. ing. Valeriu Blidaru, Cezar Nicolau, I. M. Gheorghiu, ing. Nicolae Moraru şi atâţia alţii, peste ale căror lucrări remarcabile s-a depus însă praful suficienţei de viziune clară şi complexă pe termen lung a tuturor pleiadelor politicianiste, ce nu au făcut altceva decât să se aşeze sau să se ridice unele după altele într-un dute-vino sui-generis, prin simple mişcări de fitness electoralo-conjunctural, de pe scaunele puterii, oricare ar fi fost aceasta la un anumit moment dat în vreme, lăsând în urma lor un vid considerabil de uriaş de care ar trebui să se ruşineze profund, dacă încearcă numai a privi înspre zorii secolului al XX-lea, unde vor vedea figura eminentului inginer Anghel Saligny - fondator al Şcolii politehnice româneşti şi preşedinte al Academiei Române -, primul şef al nou înfiinţatului pe atunci Serviciu de îmbunătăţiri funciare al României). „Acta non verba!” se pare că este un principiu de mult uitat de cei în drept să-l pună în aplicare corect şi nu diabolic, în sens pur distructiv, aşa cum s-a întâmplat cu o consecvenţă evidentă şi de amendat cu vehemenţă de două decenii încoace în România. Citeam în „Raportul” întocmit în anul 2009 de către Comisia parlamentară de anchetă privind situaţia sistemelor de irigaţii şi a altor sectoare de îmbunătăţiri funciare înşiruirea tuturor obiectivelor definitorii ale multiplelor activităţi ale domeniului IF-ului (irigaţii, desecare-drenaj, combatere a eroziunii solului şi apărare împotriva inundaţiilor). Redau aici câteva dintre ele: „asigurarea protecţiei terenurilor de orice fel şi a oricăror categorii de construcţii faţă de inundaţii, alunecări de teren şi eroziuni, precum şi protecţiei lacurilor de acumulare împotriva colmatării şi regularizarea cursurilor de apă; asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a solului, care să permit sau să stimuleze creşterea plantelor, incluzând plantaţiile viti-pomicole, culturile agricole şi silvice; asigurarea ameliorării solurilor acide, sărăturate şi nisipoase, precum şi protecţia împotriva poluării.”

Un fapt demn de remarcat la secţiunea din Raport privind „Analiza sistemelor de desecare, îndiguire şi combatere a eroziunii solului” este şi următoarea frază care stă în relaţie antinomială cu cea amintită anterior, şi anume: „După 1989, volumul investiţiilor în lucrările de îmbunătăţiri funciare a fost redus simţitor, iar activitatea de exploatare, întreţinere şi reparaţii, finanţată doar de la bugetul de stat, a înregistrat un regres crescut, cu consecinţe dramatice asupra funcţionalităţii lucrărilor, fapt ilustrat prin calamităţile naturale ce s-au abătut asupra României an de an (inundaţii, perioade de secetă, alunecări de teren etc.).” Având în vedere aceste lucruri extrem de grave semnalate nu numai în Raport, dar constatate de orice nespecialist care merge la faţa locului să le vadă, relaţia evident de inversă proporţionalitate între rolul activităţilor de îmbunătăţiri funciare şi atenţia care li s-a acordat din 1989 şi până în prezent ne determină în mod obligatoriu să aruncăm în eter o întrebare simplă, ce ţine doar de logica în sine a desfăşurării fireşti a lucrurilor, dar şi de absurdul fascinant, am putea spune, al situaţiei create şi întreţinute vizibil de atâţia ani: din moment ce s-a ştiut despre tragismul urmărilor ce pot surveni în timp în urma suprapunerii celor două evenimente predictibile, şi anume, degradarea în timp a tuturor lucrărilor proiectate din cauza neîntreţinerii lor anuale şi apariţia iminentă a fenomenelor naturale de tip catastrofal o dată cu modificarea aspectului climatic în genere, atunci de ce nu s-au conturat, aşa cum era, de altfel, evident, bugete anuale proprii dedicate întregului segment al exploatării, întreţinerii şi reparaţiilor necesare ansamblului de lucrări hidroameliorative la nivel naţional, dar şi proiectării de noi sisteme complexe, nu punctuale, de îmbunătăţiri funciare, preferându-se să se lase, astfel, în mod voit de izbelişte unul dintre cele mai importante sectoare ale economiei naţionale cu tot şirul de consecinţe dezastruoase ce au avut loc aproape constant în urma schimbărilor climatice semnificative înregistrate la nivel naţional – şi mă refer aici la evoluţia regimului climatic de la stadiul de temperat continental la unul cu tentă excesiv continentală ?!... Refuz să cred faptul că la cel mai înalt nivel decizional nu s-a putut fundamenta, având drept suport infomaţional concret întreaga bază de date pusă la dispoziţie de instituţiile calificate în acest domeniu, un traseu de gândire ştiinţifică lipsită de confuzii de tot felul, care să ia în calcul parametrizarea noului tablou al metamorfozelor climatice anterior amintite, stabilind, totodată, în mod implicit şi concret, o nouă abordare practică a tuturor factorilor esenţiali caracteristici, ce pot determina prin acţiunea lor distructiva pagube directe şi indirecte considerabil de mari.

În „Raportul” Comisiei parlamentare de anchetă se mai menţionează la un moment dat şi faptul că, „deşi alocaţiile bugetare nu acopereau decât în mică măsură necesarul de fonduri pentru menţinerea capacitaţilor de intervenţie a lucrărilor de apărare, amenajărilor de desecare, drenaj şi combaterea eroziunii solului – fapt ce odată cu trecerea anilor conduce la degradări majore, a căror rezolvare devine extrem de costisitoare (ruperi de diguri, alunecări de teren, distrugeri datorită excesului de umiditate prelungit a culturilor etc.) sau chiar la pierderea unor vieţi omeneşti”, cu toate acestea, nivelul de acordare a acestora alocaţii a fost redus anual în mod considerabil, ceea ce explică starea deosebit de dramatică în care se află în prezent tot complexul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare de pe întreg teritoriul naţional. Că aceasta „accelerează, în marea majoritate a zonelor, creşterea nivelului freatic, sărăturarea secundară, înmlăştinirea şi, în final, degradarea gravă, uneori ireversibilă a terenurilor agricole, cu consecinţe negative asupra potenţialului productiv al solurilor” se cunoaşte prea bine şi, ceea ce este de o gravitate impresionantă o reprezintă  dezinteresul total al autorităţilor legitime de două decenii încoace asupra acestei problematici complexe şi prioritare. „Sunt numeroase exemple în care intervenţiile pentru refacerea lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor s-au limitat numai la refacerea lucrărilor calamitate şi nu în conformitate cu starea fizică şi de degradare continuă a acestora. Personalul şi fondurile insuficiente fac imposibilă întreţinerea şi reparaţiile curente a digurilor, barajelor, canalelor, podeţelor etc.”, ni se mai spune în această relatare oficială foarte bună în special sub aspectul inventarieii actualei situaţii de facto existente în România în ceea ce priveşte sectorul îmbunătăţirilor funciare, un sector pentru care nimeni nu a făcut nimic pozitiv ca gândire de ansamblu de două decenii încoace pentru a creiona algoritmul distinctiv al unei perspective largi de timp, ci doar a „tratat” la nivel punctiform, printr-o serie de lucrări de investiţii minimale aprobate, bolile unui domeniu ce nu are voie să fie altfel diagnosticat decât la nivel unitar şi plurivalent, din aproape în aproape, pornind de la stabilirea cauzei şi apoi a diminuării efectelor, fiind asigurat, astfel, acel culoar de continuitate necesar şi firesc pentru generaţiile viitorului imediat. O concluzie, pe care am putea-o insera fără doar şi poate aici, ar fi aceea că IF-ul, fiind abordat din punct de vedere sistemic total eronat în anii postrevoluţionari, îşi expune durerea făţiş întocmai ca un organism bolnav şi netratat la timp, iar consecinţele se văd acum şi se vor vedea şi mai dramatic, din nefericire, în toţi anii ce vor urma.

Aşa cum se specifică foarte bine în „Raportul” Comisiei parlamentare de anchetă la care am tot făcut referire aici, „Fondurile repartizate în perioada 2001-2009 nu au asigurat exploatarea, întreţinerea şi cu atât mai mult repararea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare din patrimoniul ANIF. Sumele alocate au permis doar intervenţiile în punctele critice pentru funcţionarea amenajărilor, fără a se atinge parametrii proiectaţi.”. Este foarte adevărat şi, în acelaşi timp, condamnabil la nivel poltico-decizional, moral şi al întregii comunităţii ştiinţifice a domeniului – şi aici vinovată se face întreaga breaslă a specialiştilor, care se pregătesc acum să tragă obloanele peste ferestrele acestui sistem, nicidecum să lupte cu puţinele lor forţe pentru a-l resuscita din ghearele lacome de viaţă ale morţii pregătite sistematic şi cu bună ştiinţă (sau nu ?!) de două decenii încoace -, dacă s-a ştiut vreme de atâţia ani situaţia reală şi nu s-a intervenit cu absolut nimic în această privinţă (aş mai vrea să amintesc o altă mare greşeală tolerată prin lege de autorităţi, şi anume, fărâmiţarea acestui sistem de stat într-o multitudine de firme de proiectare oarecare conduse de înşişi specialiştii din domeniu, un fapt, ce s-a dovedit total greşit ca abordare economică, iată, în ultimii douăzeci de ani, pentru că produce o rupere clară a întregului lanţ al continuităţii în domeniu bazat pe o monitorizare foarte atentă a distribuirii banilor publici, dar şi pe o evidenţă exactă a tuturor documentaţiilor elaborate în urma licitaţiilor câştigate, a urmăririi execuţiei în sine a proiectului de către specialiştii unităţilor îndrituite din sistem şi a comportării în timp a lucrărilor efectuate pentru o evaluare exactă a eventualelor puncte critice, ce pot genera discontinuităţi severe în cadrul ansamblului complex de lucrări hidroameliorative).

Vraiştea din sistemul de îmbunătăţiri funciare românesc şi incoerenţa semnalată la toate nivelurile sale este un lucru de o certitudine, care trebuie anulată imediat şi cu orice preţ. Naşterea puzderiilor de „s.r.l.-uri” de apartament cu mandatari, care, în general,  reprezintă în cadrul unei avizări oficiale în ministerul de resort şi instituţia de stat şi propria firmă personală, e cazul să fie amendat prin lege în timpul cel mai scurt cu putinţă. Este un sistem paralel deloc benefic, prin eliminarea sa totală cel care va câştiga va fi atât statul român, ce va putea, astfel, avea o gestionare corectă a tuturor fondurilor sale, şi, implicit, cetăţeanul de rând, contribuabilul care plăteşte din buzunarul propriu cu scopul de a fi apărat permanent, iară nu expus continuu intemperiilor catastrofale ale naturii. Sistemul naţional de îmbunătăţiri funciare a fost şi trebuie să redevină un bun numai şi numai al statului, cu o inventariere precisă a tuturor lucrărilor existente în patrimoniul său şi nu o minge de ping-pong capitalist, care se plimbă de colo până colo pe terenul (era să spun perimetrul de ameliorare) unor ipochimeni pentru care banul nu are miros, dar nici legătură cu principiile practice de proiectare, execuţie şi întreţinere ale lucrărilor complexe de IF, care vizează foarte multă responsabilitate şi profesionalism.

Este, în acelaşi timp, umilitor şi ruşinos pentru un domeniu cu o atât de mare tradiţie istorică în timp – să ne amintim că una dintre cele mai vechi lucrări hidrotehnice cunoscută la noi a fost construită pe timpul împăratului Traian şi reprezenta un canal de navigaţie în regiunea Porţilor de Fier în lungime de 3 225 m lungime şi 57 m lăţime, un canal ce era destinat transportului materialelor de construcţie în vederea lucrărilor de execuţie ale podului de la Turnu Severin şi aprovizionării armatei romane în timpul războiului cu dacii, de fapt, o variantă a soluţiei moderne de azi din zona Porţile de Fier, ca să nu mai spunem că în România, un punct de plecare în ceea ce priveşte lucrările de desecare-drenaj îl constituie antichitatea, mai precis, epoca bronzului, când primele intervenţii antropice desfăşurate asupra apelor curgătoare din zona de vest Carei-Bobald, în dreptul malului înalt, au însemnat construirea unui canal cu o adâncime de 6,5 m şi cu o lăţime de cca. 16-17 m, în care a pătruns apa pârâului Mergeş, delimitând, astfel, aşezarea de terenul limitrof înalt ; tot din acea perioadă, datează şi lucrări executate în dreptul unor aşezări ale dacilor liberi din Valea Ierului şi de pe malul pârâului Şeinel între Medieşu Aurit şi Potău, iar în Moldova baraje şi devieri de râuri s-au executat cu scop militar de către domnitorii Radu Negru şi Ştefan cel Mare, existând încă din secolul al XV-lea «însemnări şi urme ale unor iazuri pe văile râurilor Jijia, Bahluieţ şi Jijioara în vederea atenuării apelor mari şi asigurării folosinţelor locale» – că intervalul temporal postdecembrist i-a creat o asemenea aură de haos continuu constatat an de an, încât principiul discutabil susţinut de unii, şi anume, «Prin haos la ordine», devine brusc o simplă utopie patologică foarte simplu de demontat cu o serie de argumente şi de contraargumente ştiinţifice în ziua de azi. Faptul că “sistemele de desecare sunt pregătite doar în proporţie de 50 % pentru intervenţii în caz de calamităţi naturale” - iar eu aş spune că proporţia este mult mai mare în anumite areale geografice cu risc major la inundaţii (vezi cazul sistemului de desecare-drenaj al Depresiunii Rădăuţi din judeţul Suceava) –, dar şi “renunţarea la activitatea de prognoză şi la cea de avertizare asupra stării de umiditate a solului”, aşa cum se subliniază, de altfel, şi în actul oficial al Comisiei parlamentare de anchetă, constituie semnale de alarmă dintre cele mai semnificative care trebuie luate în calcul începând cu ziua de azi şi nu cu cea de mâine. Mâine va fi mult prea târziu. Natura este cel mai redutabil partener de luptă al fiinţei umane şi nu ţine cont de interesele pecuniare de moment ale nimănui.

Un lucru care m-a surprins în mod neplăcut de această dată în “Raportul” Comisiei este următorul: „Inundaţiile care au afectat România în anul 2006 şi al căror debut s-a produs în judeţul Dolj în aprilie 2006, în incinta Ghidici-Rast-Bistreţ, au scos în evidenţă importanţa lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor din administrarea sucursalei, atât pentru agricultură cât şi pentru viaţa socială şi economică a zonei. Inundaţiile au scos în evidenţă importanţa lucrărilor de întreţinere şi reparaţii pentru păstrarea capacităţii de apărare împotriva inundaţiilor, a lucrărilor de îndiguire şi necesitatea păstrării de personal tehnic şi muncitoresc care să intervină în cazul unor nivele ridicate pe cursurile de apă. De asemenea, a arătat necesitatea existenţei unui depozit central cu materiale şi utilaje pentru intervenţii în caz de producerea unor evenimente ce pot afecta siguranţa lucrărilor de apărare.” Asemenea fraze nu au ce căuta într-un asemenea act autorizat, atâta vreme cât se ştia foarte bine de către specialiştii noştri de marcă faptul că poziţionarea teritoriului românesc la interferenţa a două mari centre de presiune şi configurarea sa sub formă treptizat-concentrică din punct de vedere geomorfologic determină o zonare climatică extrem de favorabilă în anumite regiuni geografice apariţiei şi stagnării surplusului de apa in sol si la suprafata acestuia, iar a justifica tocmai în anul 2009 necesitatea investiţională în domeniul îmbunătăţirilor funciare într-o ţară cu tradiţie îndelungată într-un asemenea sector şi cu specialişti de o talie ştiinţifică remarcabilă este un aspect cel puţin hilar, care nu îşi găseşte fundamnetată prezenţa absolut deloc într-un act oficial şi care denotă, în acelaşi timp, o abordare simplistă a întregului sector analizat, dar şi o stare de neputinţă în a susţine cu succes şi convingere pledoaria oportunităţii tuturor lucrărilor de îmbunătăţiri funciare la nivel naţional în faţa factorilor politici decizionali din orice moment de timp ar fi aceştia.    

Vreau să cred că lecţia inundaţiilor din 2010 nu va fi uitată sub nicio formă prea curând, iar dacă se va trage linie şi în acest an peste bilanţul morţilor şi al pagubelor uriaşe produse de revărsarea apelor şi nu se va întocmi imediat un plan naţional strategic de apărare contra inundaţiilor, care să înceapă să fie pus în practică de către guvern împreună cu instituţiile abilitate în domeniu – şi ma refer aici la Institutul de Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Îmbunătăţiri Funciare (un brand de ţară cu recunoaştere internaţională şi cu mari lucrări la activul său de peste cincizeci de ani încoace, care este lăsat, din nefericire, astăzi să zacă într-o lipsă cronică de lucrări specifice în vreme ce excesul de umiditate şi inundaţiile îşi fac de cap şi distrug tot ce le iese în cale – este un paradox năucitor, fără doar şi poate, pe care îl sesizează orice cetăţean cu mintea limpede, anume acela în a-ţi lăsa tu ca stat să îţi moară cu zile oameni şi instituţii abilitate să rezolve probleme grave de mediu pe tot cuprinsul ţării şi să nu încerci să foloseşti coerent aceste forţe interne pentru rezolvarea punctelor critice din sistem; e aici, desigur, o problemă de decizie politică, dar şi una de mentalitate, până la urmă, şi de gospodărire internă a treburilor propriei ţări), Administraţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, Administraţia Naţională „Apele Române”, Institutul Naţional de Hidrologie şi de Gospodărire a Apelor (care, împreună cu Institutul de Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Îmbunătăţiri Funciare a elaborat în cursul anului 2007, la nivel orientativ doar din lipsa fondurilor alocate, o amplă lucrare de cercetare la nivel naţional privind combaterea eroziunii solului si amenajarea bazinelor torentiale în bazinele, respective, în spaţiile hidrografice ale României; din nefericire, Ministerul Mediului nu a conceput atunci un proiect complet, din lipsa fondurilor, evident - proiect care ar fi constituit un extraordinar de bun indicator în ceea ce priveşte punctele de vulnerabilitate existente la nivelul tuturor arealelor geografice în vederea intervenţiei ulterioare cu lucrări hidroameliorative caracteristice -, pe toate palierele domeniului sus-amintit, şi anume, desecări-drenaje, irigaţii şi lucrări de apărare, fiindcă, astfel, ar fi avut o dimensiune clară şi sigură asupra întregii situaţii existente azi la nivel naţional şi ar fi intervenit împreună cu alte ministere abilitate, printr-o gândire unitară şi complexă, la corectarea cauzelor şi la stabilirea gradului acestora de variabilitate şi, implicit, la atenuarea efectelor produse în situaţii limită prin investiţii specifice domeniului), Administraţia Naţională de Meteorologie etc. -, atunci ceea ce numea Gabriel Liiceanu crimă la nivel metaforic se poate defini în toată „splendoarea” sa macabră prin concreţea mai mult decât vizibilă şi tragică a urmărilor nefaste ale schimbărilor climatice actuale, urmări care se vor repeta sub o formă sau alta, din păcate, şi în anii viitori.

Scriam la inundaţiile care au avut loc în anul 2002 aşa: „În ceea ce priveşte tipul de climat specific teritoriului românesc, se poate înainta afirmaţia că acesta este unul favorizant apariţiei inundaţiilor cu diferite grade de amploare. Cota pe care acestea au atins-o în ultimele luni nu poate să conducă decât la o vădită stare de îngrijorare în rândul autorităţilor, avându-se în vedere pagubele majore produse, atât umane, cât şi materiale, dar şi la înarmarea cu tehnici de prevenire a unor asemenea dezastre de acum încolo”. Şi tot atunci adăugam: „A privi cu pasivitate la tot ce se întâmplă şi a te sprijini pe ideea conţinută de noţiunea de asigurare de calcul, precum că într-un interval de ani dintr-o sută trebuie să se întâmple aşa ceva, sunt două direcţii total greşite, cu urmări imprevizibile asupra întregului spectru bioclimatic al Globului. A lăsa în voia soartei această stare de lucruri şi a nu ne implica  decât în raport de influenţa circumstanţială a factorului politic, iată un parcurs care va îmbrăca în conotaţii deosebit de grave viitorul întregii noastre planete. Totul e să înţelegem că destinul vieţii noastre pe Terra este destinul personal al fiecăruia dintre noi, iar pentru aceasta trebuie să uităm de propriile interese în avantajul celui colectiv.” Se vede că am avut dreptate atunci, dar cuvintele nu au fost, iată, decât nişte simple hieroglife rămase să zacă fără suflare în zădărnicia timpului, cuvinte de care nimeni nu a ţinut cont, căci problematica managementului dezastrelor nu a fost luată în serios, după cum se poate lesne vedea,  nici până azi.

O singură întrebare de o simplitate şi de un retorism extrem de vizibile mă mai macină în interior. Este întrebarea din titlu: cine a avut interesul să distrugă timp de douăzeci de ani sistemul de îmbunatăţiri funciare al României şi, mai ales, de ce ?!... Aştept şi eu ca oricare alt cetăţean al acestei ţări răspunsul din partea autorităţilor statale şi mai aştept şi altceva: trezirea la realitate a factorilor decizionali în „fragila noastră democraţie”, care ne invită, vorba aceluiaşi Gabriel Liiceanu, din păcate, doar „să închidem ochii”. Este un laitmotiv postrevoluţionar foarte grav, care ne domină constant viaţa de zi cu zi. Ei bine, de data aceasta, în ceasul ultim al haosului nostru general, ar fi bine să ţinem însă aceşti ochi larg deschişi, să stăm cu înţelepciune şi să luam pentru ziua de mîine a copiilor noştri cele mai bune decizii. Altfel, vom risca să ne afundăm cu toţii – generaţii prezente şi viitoare - mult prea curând într-o mocirlă infinit mai mare decât cea lăsată de ape în casele inundate ale sinistraţilor, oameni care nu au cerut pomană autorităţilor, ci le-au oferit în schimb cea mai mare lecţie de demnitate posibilă în faţa propriei lor tragedii personale.

Într-o ţară îngenunchiată de sărăcie şi de catastrofe naturale, care se succed cu o dinamică uimitoare una după alta, a nu prăbuşi complet un sistem care oferă economiei naţionale un profit multiplu - locuri de muncă, echilibru ecosistemic, pâine şi, implicit, viaţă -, este un act de conştienţă decizional-politică mai mult decât evidentă. Nimic mai mult. Să nu ne îmbătăm cu iluzia nerepetării catastrofelor naturale după retragerea apelor în albie. Ar fi ultima noastră şansă la a nu muri definitiv din punct de vedere moral măcar.

                                                                                                                                     Magdalena ALBU
                                                                                                                                              iulie 2010

 Iar profesorul Adrian BOTEZ descrie ecourile spirituale ale unei asemenea degringolade

 

                                     A PATRA SCRISOARE
                                          «LA UN PRIETIN»



DESPRE „BOLI DE REVOLTĂ”, DESPRE DISPARIŢII DE VOIEVOZI SFINŢI, LUAŢI DE FARMECUL CEL RĂU... DESPRE SENTIMENTUL LIPSEI  ŞTAFETEI DE LUPTĂ ŞI DESPRE MÂNGÂIERI DUHOVNICEŞTI, DESPRE CIUMA CUMPLITĂ A MANELELOR ŞI DESPRE VIITOARELE ÎNTĂRIRI DE LA HRISTOS-DUMNEZEU...


Mulţumesc, din tot sufletul meu, pentru copleşitor de frumoasele dvs. cuvinte şi încurajări! Dvs. spuneţi despre mine că, odată ce „am pătruns în inimile românilor (ce mult m-ar bucura să fie aşa, măcar a mia-milioana parte!) – nu mă mai poate dărâma nimeni!"... Dar, ştiţi, există (pe lângă duşmanii mei umani... - ticăloşii, trădătorii, impostorii - care mă scoală, în plină noapte sau în revărsat de zi [dacă apuc să moţăi un picuş!], cu telefoane mai şoptite, mai cu voce tare şi… „înjurătoare"...!) - da, mai există cineva care stă gata să mă doboare: se  numeşte „doamna Moarte”, o doamnă tare venerabilă, care-mi bate la uşi şi la ferestre, tot mai des...

Dragă frate întru Duh, frate „de peste mări şi ţări” - bolile strânse într-o viaţă de om - şi agravate, zi de zi, prin hărţuială a ticăloşilor, prin stres, dar, mai cu seamă, printr-o stare de revoltă continuă şi exasperant de neputincioasă - m-au şubrezit, atâta cât şi un vânticel ceva mai „hotărât", mă doboară! Uitaţi, spre exemplu: m-am dus să-mi destind nervii şi să-mi întăresc Duhul (torturat de un an întreg de necazuri, năpaste şi nedrepte şi drăceşti hărţuiri…), în Munţii Bucovinei, în „matricea" mea - şi am dat, şi acolo, nu doar de puhoaie de ape - ci, mai grav (profund şi persistent grav!), de urâte trădări de glie şi de Duh: răzeşii lui Ştefan cel Mare au devenit nişte cerşetori cu pensiuni, după ce şi-au vândut (pe nimica toată!!!) păgânilor (de toate soiurile: sectanţi olandezi, suedezi, nemţi etc. – dar şi mafioţilor noştri „autohtoni”, înghiţi-i-ar pământul!) ocina strămoşească, blazonul lor de Cavaleri ai Sfântului Voievod! Şi, acum, pe ocina răzeşească, peste Munţii Sfinţi, peste Pâraiele Sfinte şi Înlăcrimate – călăresc, sfidător precum stegul desfăşurat al Satanei -  DE PARCĂ DUMNEZEU A MUNCIT SĂ FACĂ LUMEA ASTA NUMAI ŞI NUMAI PENTRU MAFIOŢI ŞI PENTRU CEI FĂRĂ CREDINŢĂ ŞI FĂRĂ SUFLET! - vilele mafioţilor şi casele de rugăciune (nişte şandramale oribile!) ale străinilor de Duhul Pământului!!! Şi asta, DREPT ÎN PRAG DE SIHĂSTRIE A VORONEŢULUI, de nu mai poate bietul şi sfinţitul sihastru, Părintele Cocan Cleopa, să-şi mai ţină slujbele pentru Mântuirea Neamului Românesc, din pricina urlătoarelor manele şi a mugetelor „rock”…! (pentru că, da, în casele de rugăciune, se pare că asta e muzica plăcută acelui Dumnezeu al lor, despre care nici nu voiesc a ştire, până nu devine el mai puţin… satanic şi ceva mai „silenţios” şi până ce nu-şi determină „discipolii” să fie, măcar, mai discreţi).
Pur şi simplu, mă trag spre groapă, aceste semne ale nemernicirii poporului meu, care îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, de la Sfinţii Voievozi, de la propriul Duh şi Suflet. Dar cine să lupte, contra acestei situaţii de prăduire a ţării şi de involuţie a Duhului de Neam? Străinii? Păi, nu ştiu străini europeni (şi vecini!) care să ne iubească, deşi numai pace am adus şi numai bine am făcut, în toată istoria Europei – Europă care ar fi fost TOTAL islamică, de-ar fi fluturat steagul Profetului pe Marea Moschee de la Lisabona! -  dacă n-ar fi existat JERTFA Sfinţilor şi Tarilor şi Responsabililor cu Creştinătatea, Voievozi ai noştri medievali, dimpreună cu armiile lor de arhangheli, cu norodul lor într-armat – TOŢI, dispăruţi, ca luaţi de un farmec rău, din manualele tineretului nostru – acum, o turmă „turmentată”, complet rătăcită/debusolată, care a pierdut aproape coplet Lumina de Călăuzire a Lui  Dumnezeu!

Nu! Noi trebuie să luptăm! Munţii, apele, pădurile - fireşte, vor lupta, dar întru legea lor – legea lor de munţi, de ape, de păduri… - dar NOI AVEM LEGEA NOSTRĂ DE OAMENI, DATĂ DE DUMNEZEU! - deci, întru această lege trebuie să luptăm! Să nu acceptăm ticăloşia, trădarea, impostura etc. - dar nici pe ticăloşi, trădători etc.! Dar noi, ăştia, „bătrânii”, când ne vom culca, osteniţi, în pământ… -  oare vom avea parte de Urmaşi Luptători, vom avea, oare, discipoli, pentru continuarea Ştafetei Luptei pentru Existenţa Purificată a Neamului Românesc? Nu ştiu, nu simt această potenţială preluare de ştafetă – …pentru că pipăi nişte „muşchi sufleteşti” prea slabi, prea lipsiţi de vlaga Credinţei şi Ştiinţei, la urmaşii noştri…
Ştiti bine cum zice românul nostru vechi: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă!" Dumnezeu ne-a dăruit Grădina Maicii Domnului (nu „Land of Choice”, nu „Explore the Carpatihan Garden”, NU!) – şi noi ce am facut din ea?  Am prăduit-o şi-am pângărit-o şi am maimuţărit-o – am ferfeniţit-o DE TOT, că nici nu se mai cunoaşte Mâna Lui Dumnezeu, în ea!
Munţii, pământul ăsta  - după câte rele şi neascultări dumnezeieşti am făcut, după câte distrugeri ale Facerii Sfintelor Mânuri ale Lui Dumnezeu - cred că ar fi mai logic şi perfect îndreptăţit să ne scufunde până în cel mai mare adânc al iadului!
Şi, apoi, Dumnezeu să-şi plămădească altfel de „capodopere ale Zilei a Şasea" infinit mai luminoase şi mai ascultătoare, decât astea de-acum, care suntem, chipurile... noi! Ptiu!

***

Părintele Iustin Parvu (de la Mânăstirea Petru Vodă/Neamţ), ca şi Părintele Arsenie Papacioc (de la Mânăstirea Techirghiol), mă mângâie, prin zisa lor, precum că Hristos va întoarce acest popor spre Hristos, înapoi! - adică spre faţa lui trans-istorică, de Neam-al-Lui Dumnezeu. Eu încerc să fac eforturi uriaşe de Duh, să cred, să încerc a căpăta viziuni despre acele binecuvântate, viitoare vremuri ale re-luminării Neamului.
Încerc! Dar greu îmi mai este să şi reuşesc, când aud manelele „dăbălăzate", până şi pe ferestrele casei de ţăran cuminte, de la munte, nu mai zic de ferestrele casei de profesor universitar… după miezul nopţilor de ”weekend”!

Doare, tare mai doare!

Tembelismul manelelor, care a înlocuit, aiuritor, CEA MAI FRUMOASĂ ŞI SĂNĂTOASĂ, LUMINOASĂ ŞI VIGUROASĂ (…IAR NU TEMBEL-TÂNGUITOARE ŞI ÎNTUNECOASĂ, CA STRECURATĂ PRINTRE GRATIILE DE PUŞCĂRIE DE DREPT COMUN, PLINĂ OCHI CU ŢIGANI INFRACTORI, CU MÂRLANI  ŞI GOLANI DE LA MAHALA!!!)  - CEA MAI PROFUND SEMNIFICATIVĂ MUZICA POPULARA DIN LUME! Au ţiganii cu mult mai multă personalitate, forţă de convingere, forţă de  impunere a „gustului” -  decât românii - strănepoţii celui mai vechi şi sfânt şi numeros neam european - TRACII?! Dacă este aşa - înseamnă ca poporul  nostru a degenerat, în fibra sa, CUMPLIT! Să nădăjduim că nu şi definitiv... nu ireversibil! Să ne rugăm Lui Dumnezeu - SĂ NU FIE CEVA DEFINITIV ŞI IREVERSIBIL! Pentru că, mai mult decât Cuvântul  - MUZICA ascunde „seismograful" de Duh al unui popor: pentru că Muzica vine din cele mai adânci fântâni ale fiinţei umane... unde încă n-a apucat să se facă „de Cuvânt", ci a rămas, încă, la stadiul de Lacrimă! Or, cât de soioasă şi de „asfaltată" lacrimă ŞI TOTAL VLĂGUITOARE DE DUH! -  este MANEAUA! Şi nu aparţine, nicicum şi de niciunde, Arheului Românesc! CI ZONEI DE ÎNMLĂŞTINARE ŞI CEDARE  MORALĂ TOTALĂ, ZONEI INFRACŢIONALE! Nu avem nicio scuză, în această privinţă!
Cum nu au nici cei care au văzut trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar cu bucurie dementă, neghioabă - parcă drogaţi, parcă posedaţi de diavol!
Doamne,-ajută acest popor, să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de Dumnezeu! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, ajută-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam - spălarea poporului în Lumina Sfântă a Neamului Transistoric!
Iertaţi, vă rog frumos, frate „de peste mări şi ţări”, aceste momente de slăbiciune şi de întristare ale sufletului meu...
Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi dragoste frăţească, întru Duh de Sfântă Românie,

                                                                                                                                                   Adrian BOTEZ
                                                                                                                                        sfârşit de iulie 2010


 

Încheiem şi acest al treilea dosar, ca o trimitere la ultima pagină a revistei noastre, cu afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI

 

 AVERTISMENTE PRIMITE ANONIM PE INTERNET

 
În vreme ce românii sunt hipnotizaţi de campania electorală, se trag sforile de către grupurile financiare care se pregătesc să cumpere activele majore ale ţării, în regim de solduri. O să vă invit să urmăriţi o discuţie purtată de mine cu un bancher, pe tema scenariului pentru 2010, şi o să vă las să trageţi concluziile.
Nu contează banca unde lucrează acest om ci, pur şi simplu, strategia amplă, pusă la cale peste capetele noastre care par să nu se mai dezlipească de manipulările şi circul campaniei electorale.
        Un fost şef de la CIA spunea: "Dacă ştii cum şi cu ce să manipulezi atenţia cetăţeanului şi pui în stanga lui un spectacol de circ nu o să observe portavionul din dreapta lui".
        UI: Cum priveşte banca şi grupul financiar din care faceţi parte, ce se întâmplă în România, în plan economic şi politic?
        Bancher: Suntem încordaţi însă extrem de motivaţi întrucât aşteptăm producerea momentului la care lucram de circa 10 luni de zile. Banca noastră şi-a redus extrem de mult expunerea în România, a închis robinetul creditării, şi am trimis către headquarter-ul grupului cât de multă monedă euro am putut. Repet, aşteptăm acum producerea rezultatului muncii noastre, în cadrul unui plan la care participă extrem de multe grupuri financiare şi bancare externe.
        UI: Adică concret în ce constă acest rezultat pe care îl aşteptaţi? Speraţi în revenirea economică a ţării? Veţi relua creditarea?
        Bancher: Naivitatea este o slăbiciune de caracter a românilor. Mă întrebi dacă sperăm în revenirea economică a ţării? Păi noi speculăm şi vom câştiga enorm de mulţi bani, tocmai în momentul în care economia naţională românească va atinge punctul cel mai de jos al graficului. Himerele legate de creşterile economice din 2010 sunt lansate concertat de analişti, pentru că aceasta este parte a strategiei noastre, pentru a ne maximiza profitul pe care îl vom face, când balonul speculativ imobiliar şi al cursului valutar ne va indica faptul că suntem pe trendul câştigului maxim. Mă întrebi dacă vom relua creditarea? Creditarea în România s-a făcut cu cap. Este adevărat că şi guvernarea din 2007-2008 ne-a ajutat enorm atunci când ne-am consolidat şi ne-am asigurat prin intermediul creditului de consum, dependenţa totală a populaţiei active, a forţei de muncă româneşti.
        UI: În se sens v-aţi asigurat dependenţa lor totală?
        Bancher: Simplu. Populaţia României (românul în general) are un singur bun de preţ care ne interesează pe noi bancherii: activele imobiliare. Mai există şi forţa de muncă a individului, însă aceasta, după ce l-ai prins în mreje, este utilă de speculat pentru că acel individ va munci perpetuu pentru noi. Trebuia să ajungem cumva la aceste active imobiliare ale românilor. Normele BNR şi legile nu ne permiteau să putem acorda în masă credite ipotecare, plus că aceste credite ipotecare nu erau 100% avantajoase pentru noi. Aşa că am profitat de lentoarea în decizie a BNR şi am investit masiv în publicitate pe segmentul creditului de consum. Ştiam încă de la bun început faptul că cei cărora le acordam credite de consum nu vor avea resurse să le restituie astfel încât, coroborat cu faptul că ştiam încă din 2008 ca această criză financiară va lovi şi România, am calculat totul extrem de bine. Nu trebuie să fii geniu bancar ca să îţi dai seama că într-o ţară precum a voastră pur şi simplu efectele crizei urmau să fie devastatoare pentru că:
[1] nu mai produceaţi nimic;
[2] pieţele emergente sunt dominate de multinaţionale, legate de grupurile financiare şi bancare pe care noi le reprezentăm;
[3] urma să aveţi în 2009 un an electoral în care, pe fondul disputelor politice, era de anticipat că vă veţi săpa singuri groapa. La acest din urmă punct recunosc că a trebuit să ne implicăm pentru că, dacă în 2008 actualul preşedinte avea o cotă de popularitate de vreo 60%, noi trebuia să încingem campania pentru a împinge politicienii să ia măsurile pe care noi le aşteptam.
      UI: Ce măsuri aşteptaţi să ia politicienii? Spuneţi că aţi manipulat partidele ca să vă atingeţi scopul economic?
      Bancher: Hai să ne gândim puţin. Noi nu a trebuit decât să încingem spiritele şi să creăm un cadru în care oponentul în alegeri al actualului preşedinte să recupereze handicapul de imagine astfel încât să creăm românilor şi politicienilor impresia unei lupte strânse. Iar de aici până la luptele politice din Parlament care au întunecat minţile tuturor partidelor a fost doar un pas însă decisiv a fost momentul în care ţara voastră a rămas fără Guvern. Atunci, şi acum în acest moment, orice guvern se va forma, este legat ombilical şi total la mâna noastră întrucât are nevoie de banii noştri pentru a plăti salariile, pensiile, etc. Voi v-aţi ales cu spectacolul din presă noi ne alegem cu banii şi câştigurile. Practic România este a noastră iar dependenţa voastră de noi va deveni totală. Actualul preşedinte ne-a pus puţin în dificultate atunci când a venit cu guvernul PSD-PDL, pentru că ceea ce noi ne doream era instabilitate economică şi politică. A trebuit să presăm extrem de mult pentru ca ruptura la nivel guvernamental să se producă, să cadă Guvernul, să se amâne sosirea tranşei de bani de la FMI, însă până la urmă, cunoscând mentalitatea colerică romanească, am reuşit.
      UI: Nu îmi vine să cred. Este evident că suntem naivi şi stârnim furtuni în paharul cu apă. Hai să revenim puţin la acea legatură între casele românilor şi creditul de consum.
      Bancher: Îţi spuneam că în 2008 am dat masiv credite de consum atât bugetarilor cât şi angajaţilor din sectorul privat. Atracţia era mare întrucât nu trebuiau să prezinte garanţii însă noi ştiam că în 2009 ne vom atinge scopul. Şi, într-adevăr, pe fondul crizei economice, au explodat restanţierii. Asta înseamnă că oamenii nu şi-au plătit ratele către bănci iar noi am trecut la executare silită. Aici am avut iar nevoie să ne concertam eforturile astfel încât să nu existe grupuri financiare româneşti, companii sau persoane private care să ne strice planurile întrucât riscam să ne trezim că vin să cumpere activele imobiliare scoase la vânzare. Aşa că a trebuit să lovim şi mediul de afaceri privat pentru ca oamenii de afaceri să se lupte pentru supravieţuire şi să nu aibă lichidităţi pentru a cumpăra nimic. A trebuit să-i facem să devină preocupaţi de grija zilei de mâine iar sub teama falimentului ne-am eliminat competitorii. Şeful BRD Soc. Gen. spunea într-un ziar românesc că este momentul să ne eliminăm competitorii. Exact asta facem, vă eliminăm din jocurile economice din propria voastră ţară.
      UI: Aţi eliminat concurenţa autohtonă blocând creditarea pentru firme şi blocând piaţa executărilor silite?
      Bancher: Corect. Şi nu a fost greu. Pe o piaţă internă gâtuită de blocajul financiar, firmele româneşti au fost sufocate de lipsa lichidităţilor, iar guvernul din 2009 a fost lăsat fără nicio posibilitate de a asigura resursele financiare. Dacă într-o ţară guvernul nu are bani pe care să-i injecteze în economia naţională, iar noi bancherii vă blocăm accesul la credite, firmele ajung fix ca o gradină de flori, expusă arşiţei zilnice, pe care nu o mai udă nimeni şi care până la urma va muri. De aceea spuneam că a trebuit să ne agităm puţin pentru a împiedica acest guvern din 2009 să pună în aplicare măsurile economice, şi să abatem atenţia asupra luptei din campania electorală. După ce ne-am asigurat că pur şi simplu nu va exista riscul să apară intruşi care să cumpere activele imobiliare, case, terenuri, scoase la vânzare de executorii noştri bancari, am început să trimitem pe bandă rulantă dosarele celor care au luat credite de consum către executori. Nimeni nu a sesizat faptul că nu ne interesa de fapt să le vindem casele ci să manipulăm piaţa imobiliară, să o tragem în jos, asigurându-ne în acelaşi timp că la momentul potrivit, când curba prăbuşirii imobiliare va atinge cel mai de jos nivel, grupurile financiare din ţările noastre de origine să cumpere masiv şi la preţuri de nimic aceste active. Te asigur că în 2010 un apartament cu trei camere care în 2008 era evaluat la 150.000 euro, va fi scos la vânzare, la executare silită, la preţuri de sub 30.000 de euro şi nu va veni nimeni să cumpere pentru că în 2010 toţi vor fi preocupaţi să ţină banii deoparte pentru ziua de mâine. Va fi momentul perfect să cumpărăm totul pe nimic.
      Românii vor deveni chiriaşi în propriile case pentru că acesta a şi fost obiectivul nostru primordial şi anume achiziţiile la preţuri infime. Pentru asta era obligatoriu să ducem piaţa imobiliară la un maxim, pentru ca pe fondul prăbuşirii acesteia, noi să culegem caimacul. Şi la plan se adaugă şi presiunea pe moneda voastră naţională.
      UI: Ce presiune? Văd că acum leul se întăreşte, deşi, într-o ţară care nu produce nimic, aflată în criză politică, lovită de criza financiară, nu îmi explic care poate fi suportul de întărire a leului.
      Bancher: Păi este vorba de aceeaşi reţetă care se învaţă la orice curs de MBA. Aşa cum piaţa imobiliară a fost dusă de noi la maximuri ireale pentru că trebuia să vă dăm credite la valori foarte mari ca să aveţi pe următorii 30-40 de ani de plătit rate uriaşe către noi pentru a deveni în acest interval de timp atât proprietarii caselor voastre şi asigurându-ne că veţi munci voi şi familiile voastre pentru noi, pentru a plăti aceste rate ireale, tot aşa bula speculativă a monedei naţionale trebuie manipulată, însa în sens invers. În cazul speculaţiilor pe moneda naţională, trebuie să ducem leul la un nivel minim, cât mai mic posibil, lăsându-l apoi să explodeze, să urce la valori mari, valori reale, undeva către peste 5 RON pentru un euro. Adică vom face euro atât de scump încât să nu vă puteţi permite să cumpăraţi activele imobiliare scoase la executare silită, nici când ele vor avea valori în euro relativ mici, şi pentru ca micimea salariilor românilor, salarii plătite în lei, să facă din rata către banca un coşmar al vieţii de zi cu zi. Totul legal, profitând de naivitatea generală, de eternele lupte politice şi de tot acest context românesc care din 2006 lucrează pentru noi şi în interesul nostru. Iată ca ieri euro era deja la 4,21 lei.
      UI: Aşadar totul este componentă a unui plan. Când va fi detonat?
      Bancher: În ciuda galopului înregistrat de alte active din aceeaşi clasa de risc în ultimele zece luni, leul nu are cum să participe la această revenire, fiind evident pentru orice începător că este totul o bulă speculativă.
     "Investitorii urmăresc cu îngrijorare mai întâi derularea acordului cu Fondul Monetar Internaţional si mai apoi turbulenţele de pe scena politică", spune Koon Chow, analist la Barclays Capital, una dintre cele mai mari bănci de investiţii britanice. El consideră că euro ar putea să coboare spre 4,1 lei. Balon de săpun, care este un element al şarjei finale de cumpărare a României la OUTLET. Pentru că de fapt, prin încingerea campaniei electorale, noi avem acoperirea perfectă că nimeni nu mai are timp să ne strice planurile.
      UI: Ce veţi face cu alte active, cu casele românilor?
      Bancher: Păi este esenţial să controlăm aceste active întrucât ele sunt o monedă de tranzacţionare pe pieţele internaţionale. Uitaţi-vă la Dubai, acolo unde expunerile băncilor noastre se lovesc de nevoia de a acoperi pierderile. Pierderile se acoperă prin creşterea ritmului de exploatare a muncii celor care au credite la bănci. Ei trebuie constrânşi să lucreze mai mult şi să plătească rate mai mari către noi. Având în mână bunul cel mai de preţ al unui om - locuinţa - acesta va munci pentru noi. Recreăm astfel sistemul sclavagist perfect, o aparenta libertate în care mintea şi atenţia cetăţeanului este atrasă de lupta politică, fără ca cineva să mai aibă timp să se gândească la ce li se întâmplă cu adevărat. Iar când se vor trezi va fi de fapt foarte târziu. Nouă ne trebuie să exploatăm forţa de muncă a voastră, să vă împingem să munciţi mai mult ca să ne plătiţi nouă mai mult.
      UI: Mai am o singură întrebare. Spuneţi că aţi contribuit la încingerea campaniei electorale, pentru că trebuia să sădiţi sămânţa unei confruntări politice puternice, întrucât instabilitatea politică era necesară. Concret, aţi plătit politicieni români să pună umărul la actuala criză politică?
      Bancher: În mod evident, în 2007 şi 2008 am sprijinit şi susţinut politicieni care aveau acces la frâiele guvernării ca să fim lăsaţi să derulăm amplul program de acordare masivă a creditelor de consum. În 2009, fiind an electoral, grija noastră a fost să alimentam puternic apariţia unui contracandidat puternic pentru actualul preşedinte, care avea o cotă mare de popularitate, şi am reuşit. Mult mai uşor şi mai ieftin decât ne imaginam. Să ne înţelegem: nouă nu ne pasă cine va ieşi preşedinte pentru că oricum sunteţi la mâna noastră în plan guvernamental. A fost mai uşor pentru că aveţi în România o pasiune extrem de mare să vă consumaţi energiile fix în direcţiile care nu vă aduc avantaje si care vă îngroapă şansele la un viitor mai bun. Suntem şi noi uimiţi de modul în care marea masă a jurnaliştilor ne-au făcut misiunea mult mai uşoară implicându-se emoţional în această campanie electorală doar pe fondul ideii că actualul vostru preşedinte trebuie dat jos, fără să aibă niciun fel de viziune economică asupra realităţii. Repet, noi doar am alimentat ascensiunea unui oponent puternic pentru dl. Băsescu, iar restul l-a făcut mass-media şi naivitatea voastră de la sine. Anul 2010 va aduce şi răsplata pentru munca depusă de noi în ultimii 4 ani pentru că vom aduce România la statutul de ţară total şi, cel mai important, ireversibil dependenta de frâiele complicatului sistem financiar-bancar mondial. Nu vreau să par cinic însă, în 1989 toate activele ţării erau ale clasei proletare, adică de fapt ale nimănui, fiind controlate de o mână de oameni care decideau în această ţară şi pentru a căror bunăstare  muncea întreaga naţiune. La 20 de ani veţi fi ajuns fix în aceeaşi situaţie, adică nimic nu va mai fi în proprietatea voastră, dar în acelaşi timp veţi munci să vă plătiţi datoriile. Iar economia naţională va fi dominată de multinaţionalele controlate indirect tot de către noi în vreme ce falimentele firmelor româneşti, deţinute de români, vor continua şi în 2010 întrucât fără finanţare, fără credite şi cu un guvern care nu are resurse financiare, nu există şanse de supravieţuire. Astfel încât tinerii români vor avea doar două opţiuni: angajaţi la Stat sau angajaţi la multinaţionalele străine. În ambele variante numai noi câştigăm.




 
Hotmail: Trusted email with powerful SPAM protection. Sign up now.




 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971