Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR.10 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ
Starea țării la final 2014- articole care circulă pe internet -
Convorbirile lui Corneliu Leu cu Florentin Popescu și aprecierile altora
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ - partea I: O Aniversare: FLORENTIN SMARANDACHE, Aniversare Jean Georgescu, Emil Lungeanu:Mai bine mai Terziu decât niciodată, Recenzii de Adriana Ghițoi, Octavian Constantinescu, Constantin Stancu, Paul Abucean. Ionuț Carage Despre: Adrian Botez, Ionuț Caragea, Irina Binder, „Dictatura proștilor” – o carte semnal de alarmă
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ - partea II- Un studiu de Adrian Botez despre CONFUCIANISMUL LUI IOAN SLAVICI
TREI DOAMNE ALE LITERATURII NOASTRE, TREI LOCURI ÎN LUME UNDE ELE SCRIU, ACEEAȘI SPIRITUALITATE CARE LE UNEȘTE:- MELANIA RUSU-CARAGIOIU;- FILOFTEIA BARBU-STOIAN;- VAVILA POPOVICI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea II
PAGINA INTAI

 

CAIETUL NR.10 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ

 

 

 

  
                                                                    GRUPUL DE REFLECȚIE
                                                  PRIVIND

                                         DEMOCRAŢIA REALĂ 


caiet de dezbateri, opinii și considerente referitoare la nevoile României
                                                       Nr. 10 anul  2014
                                           
                                                    
                                          COLECȚIA PERSONALISTĂ
                                        SUB ÎNGRIJIREA LUI CORNELIU LEU
 
MODERATORII DEZBATERILOR GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRATIA REALĂ:

             Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU
             Prof. Dr. Mihai BERCA
             Dr. Daniela GÎFU
              Prof. Dr. Adrian SEVERIN
 
 


 Corneliu Leu

 

                                SEMN CĂTRE CLASA POLITICĂ

 

1. EXISTĂ SEMN DIVIN PENTRU CLASA POLITICĂ?

Eu aș spune că există și chiar s-a manifestat ca simbol de această Lăsata Secului, cu adresă către toți cei care ar trebui să intre într-un post cât mai definitiv, ferindu-se, ca de dulce,  de năravurile lor politicianiste și pogorând în smerită rugăciune de mulțumire pentru marea mărinimie de a arunca focul Sodomei și Gomorei, Iubitor de Oameni fiind,  numai în proporție de 24 la sută!
Dar aș mai adăuga că, nu se poate ca, prefăcuți doar în proporție de 24 la sută în stane de sare, măcar unii să nu-l fi simțit, sau să nu fi auzit  tunetul care spunea cu glas de apocalipsă: „Că v-ați ales dintre netrebnici și ați nesocotit poporul cel bine credincios!”
Iar, dacă nu astfel, din partea Celui Ce Ne Iubește, oricum semnul s-a manifestat către cei  care vor să ne conducă dar, cum am arătat într-un articol trecut, au rămas corijenți în dezbaterea lor publică cel puțin la capitolul PIB. S-a manifestat direct, din parte electoratului despre care greșit se spune că „a atins cota de 62%” în loc să se exprime adevărul care începe să se vadă cu ochiul liber: „ a ieșit din letargie, iar nemulțumirea lui crescândă avertizează  grăitor, astăzi printr-o cotă de 62% iar, mâine, dacă lucrurile se continuă astfel, cine mai știe cât încă”!
Pentru că, de la a da aproape sigur câștigător candidatul care avea un substanțial avans de 10%, iar apoi acela să piardă catastrofal, contracandidatul depășindu-l cu 24%, nu mai este deloc un fapt situat în limitele jocului de propagandă politică, așa cum încearcă să minimalizeze unii gravitatea cutremurului electoral care s-a produs!... Este, în egală măsură,  un avertisment rostit cât se poate de ritos de electorat, ca și un simptom obiectiv constatat al trezirii lui, al faptului că - fie oricât de greu s-a mișcat, fie oricât de ușor s-a lăsat manipulat în acest sfert de veac - opinia lui publică se mobilizează acum, devenind capabilă de surprize din ce în ce mai mari din acest punct de vedere.
Fapt pentru care este cert lucru că, dacă nu asupra politicienilor, asupra românilor care votează, semnul divin de mobilizare la conștiință civică s-a arătat, iar oricine încearcă să minimalizeze semnificațiile acestuia, este o voce falsă, în slujba altor manipulări care nu vor binele ce se prefigurează printr-un asemenea act de afirmare a unei voințe într-adevăr populare.
Nu este vorba aici despre unul sau altul care a câștigat alegerile. Ci de faptul mult mai înălțător că am demonstrat ca electorat putere de selecție și, mai ales, de a respinge, în fine, manipularea politică pe care unii ne-o considerau atribuită ca un stigmat.
Greșesc acele condeie sau glasuri publicistice care încearcă  fie să scuze pierderile unora, fie să laude câștigul altora, descoperind abilități extraordinare într-o campanie care, după cum s-a văzut, a prezentat un nivel de interes mult mai scăzut decât altele. Și nici măcar nu înțeleg ce interes ar avea să persevereze într-o asemenea interpretare când, orice simțire lucidă și cinstită ar trebui să exulte la faptul că metafora Imnului Național cu „somnul cel de moarte” se adeverește, iar trezirea ciclică a românilor devine o garanție pentru viitorul lor:
Puternicul semnal de cutremur s-a produs în numai două săptămâni, nu clasa politică influențând electoratul, ci electoratul adresându-l ritos clasei politice.
Atât de ritos din partea opiniei publice încât, dacă evocăm banalizatul dicton cu „vox populi”, ajungem la răspunsul afirmativ dat titlului nostru: Da, există în asta un semn divin pentru clasa politică - de a se scutura odată și de demagogie, și de corupție, și de toate sechelele bolșevice fardate cu globalizare, împotriva cărora tunetul rostește „Că v-ați ales dintre netrebnici și ați nesocotit poporul cel bine credincios!” .   


 
2. NEGOCIERE ȘI DEROGARE
 
Ca dovadă cât de  strâmb pornită și, apoi, cât de viciată pe parcursul evoluției ei a fost calea formării unei clase politice  pentru democrația contemporaneității noastre, cât de egoist-apucătoare s-a format ea și cum i s-a consolidat, tot mai nociv și mai nesincer, lipsa de răspundere față de electorat (despre care s-a considerat că nu merită altceva decât demagogia statistică pe care i-o acorda comunismul și s-a continuat față de el aceeași politică de șefie arogantă sau forțare de a crede în minciună) este faptul că, în urma recentelor experiențe electorale, ne-am ales cu două noțiuni definind taberele. Sunt acestea niște biete substantive comune dar, situate în categoria numelor de acțiune, le crește semnificația: Ele au ajuns a evoca pregnant mutațiile de psihologie electorală, ne mai fiind vorba doar de persoanele implicate în acțiunea lor. Fapt pentru care ne și permitem să vorbim despre ele, fără apropo la cei care le-au practicat. Este vorba de negociere și derogare,  două substantive care, „nomina acti” fiind, se definesc tot mai caracteristice pentru cutremurul acesta electoral în legătură cu care vor avea de tras mai multe învățăminte cei care se angajează la redresarea situației noastre sociale. Or, cum acestea sunt în primul rând partidele, în interiorul forței lor de a-și modifica mentalitatea și numai acolo, rezidă prima speranță!... Iar, a doua, de fapt nici nu va mai fi speranță, ci măturoiul istoriei care le va șterge înlocuindu-le cu altele mai ca lumea.
Pentru că, în acești 25 de ani am avut de-a face numai cu două categorii de partide: Unele care s-au deteriorat de tot ieșind de pe eșichierul politic, și altele care s-au păstrat pe acest eșichier deteriorându-se în interiorul lor. A treia categorie nu mai are loc tocmai din pricina celor care s-au păstrat consolidându-și aroganța printr-o precară convingere în materie de leadership: Aceea că pot guverna nu pe principii, ci prin spirit descurcăreț; și că politicienii se pot considera eficienți nu prin efort cinstit pentru toată țara, ci folosind puterea fiscalității pentru ei și interesele lor. Două practici puse în aplicare prin conjugarea manevrelor în gașcă și fără jena de a sfida populația. Ca dovadă  că: 1. Tot ce înseamnă guvernare este în funcție de impozitare și nu de producție; 2. Ceea ce este administrație publică, înseamnă cheltuieli bugetare în folos clientelar; 3. Tentativele de a câștiga electoratul nu sunt  prin nimic altele decât de a-i promite că-i vei restitui mici firimituri din bugetul național pe care i l-ai confiscat.
Este vorba de practica nu numai nocivă, dar și degradantă de a te lăuda cu completarea salariilor sau pensiilor tăiate când rata inflației era mai mică, deci nici acum nu se ajunge la puterea de cumpărare anterioară; sau de nesemnificative reduceri de taxe și mici adăugiri la ajutoare, în loc să-i asiguri omului producția de bunuri prin care își poate mări el însuși, la modul demn, veniturile. Ceea ce justifică întrebarea: Nu sunt aceste practici tot de natura celor care ne-a făcut să-l huiduim pe Ceaușescu?... Răspunsul e afirmativ, dar  nerușinarea oficială este mai mare pentru că, acum, nu le mai vorbești oamenilor de un dar din partea statului paternalist, ci despre redistribuirea unor fonduri cărora tu le ești doar servitor, ei știind prea bine că nu sunt niște supuși care așteaptă milă guvernamentală, ci contribuabilii la acest buget.
Deci, asemenea partide se deosebesc de cele expiate nu prin vreo dorință de a guverna cum trebuie și a prefigura pentru viitor direcții viabile, ci prin șmechereasca îndemânare de a se descurca aruncându-ne fărâmițe din bugetul constituit cu banii noștri, ca și cum ar promite că dau de la ei un bacșiș. Care, și acela, luat ca atare, după ce că nu e adevărat, e și jignitor!... Luați toate promisiunile electorale sau măsurile guvernamentale care le-au preîntâmpinat cu stângăcie propagandistică, și vedeți dacă ele conțin altceva decât măsuri sau promisiuni de a reașeza bugetul constituit din banii pe care ni i-au mai putut stoarce. Aceasta nu poate fi decât o rușine pentru știința politicii, căzută-n derizoriul unor penibile menevre de băieți care, tocmai pentru că se pretind descurcăreți și nu-și propun să fie creatori de dezvoltare, dau dovadă de aroganță față de întreaga populație a țării, exact cum se-mboieriseră cândva tovarășii. Ei au considerat că-și pot face propagandă de partid, fără a veni cu nici o contribuție din partea partidului respectiv ci, cel mult, promițând sau demonstrând că fură și ei mai puțin din bugetul nostru, recunoscându-ne astfel și nouă dreptul la câte ceva. Asemenea politicieni ai lui pește, or fi ei tari prin încrengăturile mafiote pe care au știut a și le constitui, dar iată că pot fi și mirosiți de electoratul care se trezește  analizând pragmatic la promisiunile electorale și, da, vrea să vadă nu doar administrarea birurilor stoarse de la el, ceea ce e simplă vătăfie  ci să vadă ce contribuție aduce partidul respectiv, prin guvernul respectiv, la dezvoltarea în bine a societății. Această probă de examen politic se dovedește astăzi necesară de vreme ce ai pierdut unul  tocmai prin lecția învățată și prost și de la cine nu trebuie.  Iar nerușinarea de a face oamenilor promisiuni pe proprii lor bani ne dând  nici un semn că tu poți să-i conduci pentru că ai idei care se pot cuantifica în valori, te condamnă la repetenție!...
Asta a pretins și, de fapt n-a avut electoratul: Idei politice care se pot cuantifica în valori productive pentru redresarea socială. A pretins, pe bună dreptate, să vadă în programele electorale o contribuție, poate fi ea și de natură morală, venind din partea grupării sau grupărilor respective. Să se vadă cu ce idei social-economice vor afirma ele politicile de dezvoltare a țării, de emancipare a societății, de eradicare a imoralității și mafiotismului, de punere a oamenilor în drepturi meritocratice prin afirmarea unui spirit productiv care să ne caracterizeze în fața noastră și a lumii.
Societatea românească începe să-și dea seama de nocivitatea acestui pseudosimpatic spirit descurcăreț care, pentru partide, nu este decât o măsură de a nu trezi prea multe sau prea grave nemulțumiri, evitând sau amânând răsturnarea; dar este o măsură aplicată nu pe căi onorabile, ci cultivând o țesătură de legături ilicite care, cred ei cu suficiență că le poate  impune incompetența. În aceste condiții, relațiile lor cu electoratul nu se bazează pe faptul că acesta le-a selecționat în preferințele sale, ci pe legături subterane de interese extrapartinice prin care domină, manifestându-și cu aroganță privilegiul de a vorbi despre statul de drept ca despre un pachet de legi menit să servească gașca pe care au format-o și să supună restul populației intereselor ei.
Din acest motiv, fără aluzie la persoanele care le-au propulsat, ci cu accent pe ceea ce,  o politică degradată degradează chiar sensul cuvintelor, închei acest al doilea articol din ciclul pe care îl propun, rugându-l pe cititor să se gândească la ce semnificații îi sugerează cele două substantive al căror nume de acțiune s-a descifrat cu evidență în recenta, dătătoare de speranță, experiență electorală:  NEGOCIERE și DEROGARE.


3. FALSIFICATA NOȚIUNE A SUBSTANTIVELOR

În legătură cu cel de al doilea articol din această suită, pe care l-am terminat poate prea didactic, încercând să pun cititorul pe gânduri referitor la sensurile unor substantive a căror viciere de către clasa politică s-a subliniat în ultima vreme prin evenimentele din jurul alegerilor prezidențiale, poetul Marian Ilie scrie: Nu prea-mi dau eu seama unde "bate" maestrul Leu cu cei doi termeni - negociere si derogare. Sa fie "negocierea" murdara de posturi, sinecuri si alte avantaje materiale dintre partide, cand e vorba sa creeze majoritati in Parlament ori sa numeasca oamenii pe functii si "derogarea" de la Constitutie si legi in administrarea banului public? Sa fie o sperata negociere a partidelor si candidatilor lor cu electoratul pe marginea programului lor si derogarea de la nenorocitele de cutume politicianiste care au dus tara inapoi cu un secol si jumatate? Sa asteptam continuarea...

 Dar continuarea vine din însuși textul acestui menționat articol care înceacă să
evoce „mutațiile de psihologie electorală” demonstrate cu această ocazie de „electoratul care se trezește analizând pragmatic promisiunile programelor politice”, mutații care provin din constatarea că „oamenii politici trișează cel mult la modul descurcăreț, dar nu-și propun să fie creatori de dezvoltare” – așa cum are acută nevoie țara pe care ei o tratează cu baliverne privind-o de sus, „exact cum se-mboieriseră cândva tovarășii”, ca dovadă că s-a ajuns la o „degradare politică ce degradează până și sensul cuvintelor”... Iar cuvintele date exemplu erau două, pe care le așez acum în ordine strict alfabetică, și nu de altă natură, ferindu-mă de preferințe sau accente: DEROGARE și NEGOCIERE.

 Pornesc de la faptul că trezirea electorală produsă pe fondul conștientizării - care subliniază nevoia acută a găsirii unor POLITICIENI CREATORI DE DEZVOLTARE în societatea românească, indiferent de ce orientare or fi - nu numai că nu poate fi ignorată, dar va conduce la reacții consecutive din ce în ce mai acute, dacă alegătorii vor avea în continuare de-a face cu asemenea partide pe care nu dorința de a guverna cum trebuie și a prefigura pentru viitor direcții viabile le caracterizează, ci șmechereasca îndemânare de a se descurca aruncându-ne fărâmițe din bugetul constituit pe banii noștri.

Din păcate, aceasta este realitatea percepută de electoratul activ care și-a manifestat nu numai existența ci și voința. Este vorba acum de civica speranță că, poate dă Dumnezeu să învețe din acest neașteptat ȘAISPREZECE NOIEMBRIE care va trebui să ne marcheze, că oamenii care au sperat  să trăiască bine și s-au convins de crasa demagogie a acestei promisiuni, nu mai vor acum, doar la îndemnul tău, nici să fie „mândri că sunt români”, nici să aleagă „președintele care unește”, nici chiar să creadă prea tare, până la proba contrarie, în „lucrul bine făcut”, pentru care au avut un plus de un milion și treizecișidouă de mii de voturi. Ei au dat dovadă a fi devenit atât de circumspecți, încât au schimbat șansele electorale doar în câteva zile sau chiar câteva ore; iar, dacă își vor da seama că mesajele devenite slogan de campanie au fost doar vorbe pe care nu le-ai luat în serios, ci le-ai abordat cel mult pe baza  încrederii în spiritul tău descurcăreț, care va găsi cumva o cale, măcar să se scuze că nu s-a putut, te vor urî și mai mult.

Cât despre falsificarea noțiunii unor substantive, experimentul are vechi state de serviciu în politică, el fiind de aceeași vârstă cu demagogia în care, cuvintele puse la murat se deformează pe o direcție sau alta având, față de sensul propriu zis, semnificații exagerate în plus sau în minus. Dar în toată această evoluție, comunismul a bătut recordul ajungând de la minciuna exagerării la minciuna crasă, totală, a antinomiei, folosirea unui cuvând  conducând exact la sensul contrar. Exemplele aproape că nu sunt necesare, dacă ne gândim ce înțelegea dictatura prin „libertate”, prin „democrație”și, mai grav, chiar prin „creșterea economică” ce ne-ar fi rezolvat foamea dacă n-ar fi avut sens contrar. Pentru că partidul fiind unic, conducătorii lui își permiteau să acorde de capul lor semnificații unice termenilor prin care mințeau. Iar cum capul lor nu era deosebit de școlit, mai foloseau și cultura milițienilor.
 
Mai blânzi ceva, mai rușinați față de public măcar prin afirmația că justiția e independentă - dacă nu mai umani, cel puțin mai tehnicizați și mai elegant croiți - urmașii de azi ai partidului unic au făcut un pas înapoi în spiritul demagogiei caragealiene, adică exagerând, dar nu mistificând sensurile. Însă, chiar și cu asemenea eforturi personale de limitare a demagogiei, politica fiind un organism viu, care există și prin persoanele care o practică dar și printr-un spirit propriu determinat de acestea, dar funcționând ca atare, își are oglinda sincerității ei în modul cum mistifică sensul cuvintelor. Și atunci, vor-nu-vor politicienii respectivi, sunt sau nu ei îndemânateci în fardare,  murătura, așa cum se strepezește în butoiul la care ei cotizează, tot își modifică complet sensul, tot la antinomia bolșevică ajunge. Iar eu, alegătorul, trebuie să fiu foarte atent până când îi dau de rost. Așa că, vorbind despre psihologia electorală actuală care, slavă Domnului, s-a arătat în sfârșit activă la români, am să mă rezum să analizez doar psihologia mea, de om care acum câteva zile a votat, opțiunea lui urmând un traseu destul de întortocheat. Și pot spune că, indiferent de rezultat, în ultimă instanță, sunt bucuros, chiar foarte bucuros, pentru faptul  de a fi simțit emulația și sincera dorință de participare a celor din jur. Era pentru prima dată, după nu știu câte campanii electorale care nu făceau decât să confirme absenteismul, când nu chemările lor, ale politicienilor, ne aduceau la vot, ci mai degrabă perfidiile ce începeau să le devină prea evidente la radiografie.
 
Astfel, dintr-o direcție a propagandei electorale am început să devin suspicios cu termenul de derogare. E vorba de derogarea de la statut prin care un partid și-a importat  președintele din afara corpului său de lideri. Suspiciunea nu era în legătură cu persoana respectivă, ci cu obișnuitele lucrături de partid care se petrec în mod ocult și a căror lipsă de
 transparență, ca alegător, te duce întotdeauna cu gândul spre precauția pe care trebuie să o ai față de cei ce încearcă să te trișeze. Pentru că, un  organism politic ce nu e în stare să-și găsească în interiorul său întâistătătorul, înseamnă că nu e viabil, că nu se conduce după reguli provenite din interiorul politicii pe care vrea să o afirme. Înseamnă că nu îndeplinește rolul principal al unui partid: acela de a forma cadrele politice necesare guvernării țării; sau chiar, mai pretențios: cadrele guvernării țării spre progres. Îndepărtarea de la acest scop primordial, ce constituie fondul muncii cinstite de partid, înseamnă fie recunoașterea că formația nu are  oameni pe care să pună bază pentru o funcție atât de înaltă, fie că membrii săi au alte interese de dezvoltat prin politica partidului respectiv. Și astfel apare suspiciunea că ar putea fi vorba de un grup care vizează alte interese, apar bănuielile în legătură cu acoperirea prin politică a altor manevre pe care respectivii le urmăresc. Și e fireasacă bănuiala cu care te întrebi: „Oare îi interesează mai mult alte direcții ale puterii,  urmăresc prin activitatea lor politică alte avantaje decât a fi în fruntea țării, au de împărțit alte recompense, poate mai grase sau mai sigure, dacă nu se bagă în față ?”. Iar întrebarea se întărește, temeinic justificată de experiența noastră, iată, cu mai multe generații de politicieni care s-au dovedit a nu-i interesa politicile de dezvoltare a țării, scopul lor direcționându-se clar și strict spre interese personale care le erau mai aproape. Adică, folosind  politica doar ca un mijloc pentru alte scopuri și ne dovedind nici un fel de vocație pentru aspirațiile civice; ba, dimpotrivă, sfidându-le cu nepăsarea lor. Asemenea parveniți politici au pus stăpânire pe posturi folosindu-le pentru interese egoiste,  care s-au manifestat cu evidență doar în două feluri: Fie atent dirijate în limitele legii, ceea ce, trebuie să recunoaștem, presupune un efort și o concentrare destul de mare ca să mai poți avea capul la altele, fie frizând ilicitul ale cărui riscuri îți dau, iarăși, altfel de preocupări decât cele de dăruire dezinteresată pentru binele țării. Când te gândești cum să furi și să te tot îmbuibi, nu numai că nu mai ai timp pentru problemele societății, ci ajungi să-ți folosești puterea împotriva rezolvării lor. Ca dovadă actele de corupție de la retrocedări, care nu înseamnă numai împroprietărirea nemeritată a unora ci și deposedarea frauduloasă  a adevăraților proprietari pe care-i terorizezi, îi umilești și-i lași în sărăcie prin decizii obținute ilegal. Iar acestea nu sunt numai decizii politice, ci decizii mult mai importante în timp, în dimensiuni economice și în aspectul juridic al strâmbătății sociale pe care o produci pentru încă multă vreme. Din acest punct de vedere ( repet: începând  cu termenul respectiv numai pe motiv de ordine alfabetică), DEROGAREA cerută și enunțată cu seninătate, căpăta pentru mine rezonanțele a cu totul alte sensuri. Pe care nu le enumăr acuma ci, încurajat de faptul că, în comentariul său, domnul Marian Ilie se duce cu gândul și la interpretări favorabile populației, care ar putea deveni importante pentru țară,  aștept să le conjug cu sensurile pe care le-au intuit și alții.

Apoi,  ca să trec la al doilea termen, întâmplarea a făcut ca, tocmai în acele zile, mie, ca alegător, să mi se atragă atenția asupra un personaj foarte prezent, poate cel mai prezent pe firmamentul politicilor dâmbovițene în toți cei 25 de ani, cunoscut și chiar impus opiniei publice drept un important și abil negociator al partidului său. Cele mai dificultoase negocieri, dar, uneori, poate chiar cele mai murdare, împovărătoare pentru țară și compromițătoare pentru politicile de partid, la care se referă comentariul confratelui pe care l-am citat la început sunt, într-un fel sau altul legate și de numele acestui personaj. Devenind astfel etichete pentru persoana sa, pentru spiritul conciliant de care e capabil, pentru relațiile pe care le păstrează cu alți politicieni, indiferent de orientarea doctrinară. Cu timpul, văzându-l partizanii cum se strecoară chiar și prin dificultăți de tip juridic, el a fost consacrat drept „negociatorul”, punându-și amprenta personalității sale, cu petele ei, pe termenul de NEGOCIERE.  Numai că, un eveniment recent  a schimabt totalmente unghiul de vedere asupra acestui mod de negociere, deschizând direcția din care se remarcă a nu fi vorba nicidecum despre arta negocierii, bine definită și lăudată în diplomație, ci numai despre aparențele că ar fi vorba de aceasta, despre o confuzie deliberat creată în legătură cu persoana respectivă, sau chiar de ea ca atare. Pentru că, iată-l pe negociator implicat, sau intimat deocamdată, ca să respectăm prezumpția de nevinovăție, într-o crasă acțiune penală. Despre care, chiar dacă  nu o putem încă situa și categorisi ca domeniu, fiindcă poate fi vorba și de corupție, dar și de grup organizat în necinstite interese ce lezează proprietatea unor bunuri de stat, de obște sau chiar particulare vizând însușirea lor pe nedrept, putem vorbi despre actul penal ca atare. Acest act este dovedit de acțiunile juridice întreprinse într-un scop de dobândire foare dubioasă a unor imense restituri bazate pe falsuri și susținute prin complicitatea unor judecători. Iar, în asemenea condiții, încrengătura mafiotă de interese prin care putea fi rezolvată pozitiv pentru făptași o asemenea tentativă,  depășește sfera politicului unde se pretinde că ar avea loc negocierea. Ea cuprinde juriști și oameni din administrația publică ce nu au voie să facă politică, cuprinde întreprinzători economici care nu dau doi bani pe politică, dacă nu le rentează, cuprinde miliardari care, țepari fiind, de multă vreme se consideră deasupra politicii și mai cuprinde chiar și o boierime scăpătată, dispusă să-și folosească numele spre a înnobila cu o aură politică de rezistență forma mafiotă de deposedare a titularilor autentici: Un adevărat mecanism-caracatiță care lucrează din umbră; și, pentru ai căror membri, este de ajuns să-și facă un semn pentru a influența o decizie politică despre care politicienii de la suprafață pretind apoi că a fost negociată și își găsesc merite. În același timp, o asemenea încrengătură nu are cum se opri la un singur partid sau la o singură guvernare. Ea se desfășoară organizat și lungă vreme, implicând mulți și diverși factori din elementele de guvernare și ducând bănuiala către tot mai mulți dintre aceștia, în continuitate și pe parcursul schimbării mai multor guvernări. Fapt pentru care, eu ca alegător, am dreptul să mă întreb dacă nu cumva faima de negociator a persoanei respective, nu a fost altceva decât o acoperire a apartenenței sale la un grup organizat care își are angrenajele mecanismului plasate în fiecare dintre partide; că el nu negociază, așa cum ar lăsa impresia ci slugărește corupția comună făcând parte dintr-o putere ocultă de decizie deasupra mai multor partide. Iar, de aici, decurge limpede concluzia că nu a fost niciodată vorba de negociere, ci de înțelegerea mafiotă a unor oameni care au în comun interese de altă natură, mult mai puternice decât cele doctrinare care produc disensiunile văzute la suprafață. O asemenea interpretare asupra „negocierilor” de partid pe care eu, ca alegător, am dreptul să o dau în lumina faptelor făcute astăzi publice prin arestări preventive, îmi arată pericolul unei puteri oculte care, chiar dacă deocamdată nu se dorește suprastatală, suprapartinică este oricum!... Și asta schimbă total semnul de întrebare caragealian, în sensul blazării că: „Eu, cu oricine votez, votez același lucru!”...  Ei bine, nu devine astfel evident faptul că negocierea e praf în ochi?!... Că e vorba tot de producerea de strâmbătăți sociale furând de la adevărații titulari ai retrocedărilor și îmbogățindu-i pe alții – strâmbătate cu atât mai gravă, cu cât își pune pentru îndelungă vreme amprenta asupra unei societăți!... Băieții știu asta prea bine dar, în spatele unor politici formale prin care îi lasă pe alții să se compromită,  își au gașca de interese situată la un nivel mult deosebit de ce se lasă la vedere în viața politică de zi cu zi: O gașcă luând în secret hotărâri mult mai ferme și mult mai bine convenite, decât ceea ce se pretinde în mod public a fi negociere. Spiritul conciliant și relațiile cordiale între adversari politici, elemente prin care democrația apreciază întotdeauna disponibilitatea la negociere în scopul binelui public, devin doar o perfidă fațadă machiată propagandistic peste hidoșenia mafiotelor legături antipopulare în scop de jaf.

Iată cele câteva precizări la care eram obligat privind termenii puși în discuție. Ele vin doar ca o explicație personală, a psihologiei mele de alegător. Pe care o las necomentată,  tocmai așteptând  direcții și interpretări în plus, precum cele ale comentatorului pe care l-am citat la început.


4. AGRESAREA ROMÂNILOR PRIN AGRESAREA SENSURILOR POLITICE

 După război, când știm de multă vreme prea bine cine, ce si cum se arată,  două tabere - pe care, dacă nu le-ai văzut lipind afișele respective, nu le-ai distins exact și nu le-ai putut demarca prea de bine în omogenizarea ticăloșită a nereușitei noastre clase politice - se definesc, culmea, abia acum, prin gura foarte mare cu care clamează. Demască de mama focului, fie acuzându-i pe unii care nu au organizat bine alegerile din străinătate, dar nedând nici o atenție la mult mai gravele defecțiuni morale din țară, fie acuzându-i pe alții care, chipurile, au manipulat nemulțumirile privind străinătatea pentru a schimba votul, dar nedându-și seama că le fac acestora un compliment, acordându-le mult mai multă influență electorală decât s-au dovedit  a avea, chiar și prin rezultatele primului tur. Și se-mpipotează clamând asemenea prostioare fie dorind intenționat să deturneze, fie fără să-și dea seama că deturnează de la adevărul despre sensul politic al lucrurilor. Sens pe care electoratul l-a dat prin proprie voință, lucru pe care nu sunt în stare să-l vadă. Și, mai ales, să vadă partea încurajatoare, pozitivă, a unei asemenea resuscitări la responsabilitatea civică sau, măcar, la voința multor alegători, mai ales tineri, de a nu se mai lăsa manipulați. Ceea ce este, în fond, o promisiune spre această responsabilitate civică pe care o vom dobândi măcar prin generația care acum debutează electoral.
 Și, dacă agresarea celor două substantive, despre sensurile cărora mi-am propus să mă ocup, se poate explica încercând asupra lor o anume hermeneutică, agresarea sensurilor pe care le-a căpătat votul de acum al românilor nu se rezolvă prin explicații, ci prin măsuri de ecarisaj politic. Am abordat în articolele trecute doi termeni ale căror sensuri lexicale par foarte diferite: negocierea – termen mai amplu, presupunând chiar existența unor tehnici și a unor cursuri de negociere care se predau și se învață ca disciplină – aproape sinonimă fie cu „tocmeală”, fie cu „tratative”, însemnând acțiunea de a discuta un preț de negoț sau a trata căutând un numitor comun ori un compromis convenabil mai multor tabere, în vreme ce derogarea, însemnând excepția de la prevederile unui act normativ, se referă la favoarea suspendării unei obligații legislative, statutare, sau de cutumă. Dar, demonstram eu, oricât de diferite ar fi ele, supuse agresiunii unor manevre politice de proastă sau rău intenționată calitate,  în realismul lucid al opiniei publice ajung să capete aceleași virtuți de alarmare: „Ni se pregătește ceva!” – „Ăștia negociază... Desigur, în interesul lor și împotriva celui al nostru”... „Ăștia au dat o derogare... Bine-nțeles că-n interesul lor și nu în interesul nostru!” - Și, tot așa, într-o suită de raționamente sau intuiții în care tot mai mult se precizează acel Ăștia, ca o entitate contrară Nouă, cei cărora ni se pregătește ceva și trebuie să ne luăm măsurile de precauție. O entitate atât de contrară încât, până la urmă devine chiar dușmănoasă, amenințîndu-ne și obligându-ne să ne mobilizăm. Să-i facem de rușine. Să-i huiduim când au neobrăzarea a se numi clasă politică, în vreme ce, nici niște vătafi cinstiți nu sunt în stare să fie. Să le demascăm și incultura politică, dar și caracterul venal!... Cum, de fapt, câteva milioane în plus față de electoratul obișnuit la alegeri, s-au și mobilizat la 16 noiembrie, aducând o răsturnare substanțială pe ultimele sute de metri.
 Recunoscându-mi înclinațiile de om încrezător în capacitatea de decizie socială a opiniei publice care-și poate amâna reacția dar, până la urmă, nu are cum să nu plătească cu aceeași monedă adversitatea, adică respingerea idealurilor sau intereselor în virtutea cărora se afirmă - eu sunt convins că a fost vorba de o reacție adevărată, venită din indignare. Consider firească și neinfluențată  lecția dată de electorat și pledez pentru motivele ei fie spontane fie prin acumulare în timp, acuzând drept încă un act de superficialitate și de incompetență, dacă nu chiar de rea credință, explicațiile celor care pretind că toți acești oameni au fost manipulați... Că a existat o inteligență a promptitudinii, fie ea și malefică, în a încerca să confiște această nemulțumire și a dori să o manipuleze, asta e credibil. Dar a insinua că electoratul care a provocat schimbarea, în majoritate tineret cu substanțiale trepte de studii, a fost o simplă turmă mânată de niște răuvoitori, asta e fie inconștiență și nepricepere politică ce se pedepsește, cum s-a văzut, de la sine, fie rea credință politică, ce nu trebuie iertată în nici un fel, până la excluderea din viața socială. Pentru că, tocmai printr-o asemenea afirmație, politicienii respectivi dovedesc faptul că nu doresc să lase a se pune degetul pe rană și, la modul conștient, a se eradica rapid ceea ce societatea ar elimina mai încet și cu mai multe convulsii. Pentru că, într-un mod dușmănos față de cei pe care ar trebui să-i reprezinte, ei demonstrează prin asta că nu-i interesează decât păstrarea propriilor privilegii pe care, ca o ocultă suveică și le-au tot insinuat având pretenția ca noi să credem că așa arată democrația, să-i suportăm și, dacă se poate, chiar să le mulțumim pentru incompetența și modul corupt în care ne guvernează: Vechili corupți ai birurilor la care ne obligă, lipsiți de orice cunoștințe de guvernare a unei democrații productive, creatoare de PIB și de capital național pus în slujba asigurării progresului național.
 Asta este aroganța despre care toată lumea vorbește astăzi ca despre un act intuit, dar nu prea bine configurat pentru percepția socială. În asta constă fața ei hâdă, amintind că prin aroganță se caracterizează birocrația dictatorială. O față care nu-și schimbă nici expresia nici intenția, indiferent de vârsta miniștrilor de care domnul Ponta a făcut mai mult caz decât despre orice aspect de fond sau de competență. Dar nici de celălalt procuror de pe eșichierul nostru politc, doamna Monica Macovei, nu mi-e rușine de vreme ce anchetele acestei săptămâni sunt ocupate exact cu colegele lor de breaslă, chiar mai tinere decât ei.
 Om bătrân, sperând și crezând în revirimentul pe care, iată, l-a și demonstrat că-l poate aduce electoratul tânăr, pot eu fi convins cu falsele argumente de tinerețe sau tinerime, prin care se fardează necinstea și oportunismul politic? E un oportunism moștenit de ei ca atare și n-are nici un fel de vârstă. Ci repetă aceeași ipocrizie care nu ține seama de faptul că o societate este compactă în cultivarea valorilor ei și, nici pe mine, nici pe cei de altă vârstă decât mine, nici pe copiii noștri și nici măcar pe urmașii lor, nu-i încălzește cu nimic faptul că România are corupți tineri, birocrați tineri, carieriști politici duplicitari tineri, demagogi tineri, oportuniști tineri... și lista poate continua încă mult, până la pușcăriașii tineri care se aleg dintre aceștia.
 Ne convingem acum că asta a fost praf în ochi din partea actualei guvernări. Și că, în lipsa unui ideal politic adevărat, încă există neobrăzarea de a ni se mai arunca asemenea praf în continuare; încă se sfidează, exact cu aroganța pentru care s-a plătit o parte din preț, cei responsabili ne având bunul simț de a-și pune cenușă-n cap, ci căutând explicații precum cele pe care le-am pomenit la începutul acestor rânduri.
 Iar glasul din interior care vine să spună un asemenea adevăr, glas tânăr, ca și al lor, e amenințat cu aceeași sancțiune statutară  precum, știm noi prea bine, în statutul cărui bătrân partid a existat.
 Nu vreau să fiu esopic, așa că mă refer concret la declarația rostită și, mai ales, susținută cu frumoasă demnintate de domnul Robert Negoiță care, convins că, într-un fel sau altul, coaliția de astăzi tot va ieși de la guvernare, atrage partidului său atenția în mod responsabil că, astăzi, poate să o facă bărbătește și cu fruntea sus, în vreme ce altă dată ar putea fi vorba de coada-ntre picioare. 
Ceea ce  mă obligă să uit  de obsesia cu „jos guvernul!” pe care o are și a tot avut-o românul în acest sfert de veac, tocmai ca să spun cu bucurie și admirație : Jos pălăria!


   
5. CINE E CÂȘTIGĂTORUL?

Analiza care ar putea da răspunsul la această întrebare se direcționează de la sine spre contrariul răspunsului, arătând cine a pierdut. Deoarece, așa cum se dovedește până acum a ne fi pecetluită soarta postdecembristă, medalia noastră are bine imprimat numai aversul care pierde, reversul conturându-se doar prin reflectarea situației obiective de contrarietate pe care o produce acesta. Astfel, didactica viitorului se află în veșnică suferință față de noi, învățămintele ne putând fi trase din modul cum s-a câștigat, ci din cel cu care s-a pierdut.
Și,totuși, experiența recentă mai oferă un element ca șansă de studiere a răspunsului, subliniind pentru prima dată pregnanța întrebării „În fața cui s-a pierdut?”... Pentru că, în vreme ce până acum, pierzându-se mai ales în fața absenteismului, o asemenea întrebare redundantă nu putea duce la concluzii deosebite, acum, o guvernare pretins tânără pierde prin votul unui electorat cu adevărat tânăr.

Dar ar trebui să recapitulăm câteva date despre această guvernare pretins tânără:
Electoratul îl iertase pe Victor Ponta de greșelile infantile ale începutului, care s-au soldat cu pierderea la mustață a referendumului și dezamăgirea celor peste șapte milioane de oameni pe care-i evocăm mereu. Aceștia ar fi reprezentat cu evidență o majoritate hotărâtă să scape de râioasa golănie băsistă, dacă aparent bătăiosul tânăr lider nu ar fi fost timorat în fața politicalelor europene de la care șulfa bătrână cerea ajutor. Și, astfel,  în loc de a cere răgaz să vadă măcar ce spun cei de la Veneția în legătură cu procentajul obligatoriu la un referendum și să facă rapid calculul real al populației votante, proaspătul premier s-a fâstâcit la Înalta Poartă U.E. și a stabilit cu propria sa guriță valabilitatea referendumului doar dacă reprezintă enormul cuantum de 50%,  înghițind în același timp gălușca referirii procentajului la un mai mare număr de alegători decât eram în realitate. A fost primul semnal al supunerii sale față de crasa birocrație care ne macină, acceptându-i moftul totalmente nejustificat de a lucra ani întregi, pe lefuri bune, la rezultatul recensământului.
Fapt pentru care, greșesc cei care consideră că abia acum Victor Ponta a pierdut pe propria sa mână. Eroare! El ni s-a dovedit de la începuturi un perdant pe propria mână, dar l-am iertat noi crezându-i moftul cu tinerețea și intențiile bune ca atribut al acesteia, așa cum i-am iertat mai târziu și irosirea timpului, înlocuind munca politică de guvernare cu hârjoana și ciorovăiala publică, lăsându-se antrenat de toate provocările băsiste, fără a avea maturitatea să-și dea seama că asta nu are nimic de-a face  cu construcția politică sau cu gestionarea guvernamentală a țării. Putem spune astăzi că - în măsura în care Victor Ponta a irosit mai mult timp într-o ceartă sterilă cu Băsescu decât cel de gestionare guvernamentală a țării, a condus la un premierat lipsit de rezultate, dar de care, îngăduitor, electoratul l-a iertat - evaluările de acum referindu-se la ceea ce oportunismul pesedist a prezentat în campania electorală drept realizări ale guvernării într-un mod atât de evident propagandistic de tip vechi, cu cifre și cifrulețe băgate-n ochii electoratului ca o imputare, încât acesta a considerat drept act de cinste, apreciind refuzul de a vorbi despre așa ceva al contracandidatului, crezându-i și mai mult declarația că el ar vrea să facă ceva concret și nu să scoată ochii cu cifrele.
În această ordine de idei, ar trebui să fie clare pentru cei care vor să redreseze lucrurile, chiar și în PSD, deserviciile făcute premierului lor de către miniștri ca  Rovana Plumb sau Bănicioiu care, cu cifrulețe de învățământ seral de partid comunist și promisiuni de  creșteri infinitezimale ca din balconul lui Ceaușescu, s-au adresat unui electorat care nu câștigă mai mult de jumătate din cât ar avea nevoie pentru minimul de cheltuieli și, pentru psihologia căruia, un 5% chiar, care e maximum din ce pot promite, nu reprezintă nici o soluție de a-și vedea mai bun traiul, când alții fură deodată cât banii pentru construcția și funcționarea unui spital întreg. Cifrele de referință ale societății actuale sunt cu totul altele decât cele cu care credea că ne mânjește egalitarismul dictatorial; ele se exprimă în contextul contrastelor pe care corupția ni le evidențiază și nu prin firimiturile cu care  vor ei  să ne scoată ochii cârpind bugetul pe care tot de la noi îl storc prin cel mai lăbărțat și mai abuziv regim de taxe din istoria noastră. Birocrația, total răuvoitoare populației și progresului economic, a ajuns atât de acerbă încât, atunci când amintim de Guvernul României, nu poate fi vorba în nici un caz de o gestionare a bunului comun național în slujba binelui comun a populației țării. Ci despre organismul ministerial al unui regim insuportabil, bazat pe funcționari obtuzi și penali în avantaje salariale sau extrasalariale, care face din guvernare doar o simplă administrație a finanțelor publice. Dar și asemenea finanțe, numai în parte; adică nu vreo acumulare din producția pe care continuă să o distrugă, ci taxele și impozitele stoarse printr-o fiscalitate teroristă, bine dijmuite și acelea de cei cu pâinea și cuțitul.
Asta a lovit în junele lor candidat, ca și expresia chiar dură, încăpățânat amenințătoare cu care alt ministru al său, Titus Corlățean, de-a dreptul a sfidat opinia publică, ca un caricaturizat Gromâko cu „diplomația dură” a birocraților-aparatcici, pretinzându-ne să-l credem că ministerul respectiv și-a făcut datoria și că ar fi cazul chiar să ne arătăm recunoscători atitudinii sale arogante. Riscând să folosesc în mod repetat acest adjectiv devenit prea comun politicienilor noștri, asemenea prezențe nefericite de birocrați, fie chiar tineri, le-a subliniat aroganța convingând electoratul asupra ei. Aroganța despre care candidatul perdant ar trebui să știe că provine din spiritul de gașcă: că te bazezi tu, nu pe electorat, ci pe cine ai servit și pe speranța că ăla nu te lasă din mână; că relațiile mafiote în care te-ai implicat te susțin și ele; că restul lumii nu merită decât să-l sfidezi, fiindcă prin relațiile subterane ale găștii, populația va trebui să se lase condusă de tine... Iată explicația faptului că aroganța despre care vorbim nu provine dintr-o simplă mândrie prostească și chiar mincinoasă, ca în afirmația ministrului de externe că și-a făcut datoria, ci, mult mai pernicios, provine din certitudinea ocultei legături mafiote prin care te simți susținut pe dedesubt într-atâta încât să poți sfida în afară, aruncând praf în ochii opiniei publice. Dar iată că opinia publică a început să-și dea seama de asta, să pricepă jocul și să-l contracareze prin pârghia electorală de care dispune. Iar candidatul care, după un asemenea eșec nu ia mai în serios această opinie publică, nu-și lasă gașca deoparte aplecându-se asupra nevoilor reale ale electoratului, este terminat pentru politică: Dacă la 42 de ani, când nu mai ești tânăr, nu arăți a fi nici politician adevărat, atunci clar lucru că e vorba doar de un vechil îmbătrânit în rele!
Și se adaugă la acestea – cireașă pe tort – proaspătul eveniment Hrebenciuc pe care l-am abordat în articolul trecut. Așa că, acum nu mai facem decât sublinierea că nu ne-am referit la cazul penal deschis prin acest dosar și căruia e bine să nu i se influențeze evoluția judiciară. Ci doar la cele constatate de toată opinia publică, prin televizarea convorbirii telefonice care, evident lucru, se rezumă astfel: Referindu-se la o lege pe care tocmai ei și ai lor au avut grijă s-o împingă în Parlament, încolțit de Parchet, omul îi cere unui coleg mai tânăr - fără nici o mustrare de conștiință că, prin asta, îl spurcă și pe acela - să grăbească promulgarea, promițându-i drept răsplată suținerea pentru funcții mari în partid. Rezultă clar, deci, că încă înainte de a-i fi descoperită corupția, conștient de ea și de riscurile ei, un asemenea personaj a profitat de puterea pe care o avea la un moment dat, ca să impună o lege ce-l va avantaja sau îl va ierta oricând.
În aceste condiții, aș avea îndrăzneala să spun că fiecare dintre forțele care, prin coalițiile lor, s-au înfruntat în acest tur al doilea, au câte o întîmplare sau persoană emblematică pentru modul de degradare ( nu atât în sens de deteriorare, ci de incapacitate prin viciu de afirmare a vreunor valori) a clasei noastre politice. Cazul Hrebenciuc nu are numai conotația juridică de astăzi, de vreme ce, de două decenii, toată lumea e convinsă că e dotat cu o ocultă știință care, spre deosebire de alți lideri, face din el întotdeauna negociatorul care aduce soluții în  înțelegerile cu alte partide. Adică, spre deosebire de alții, are punți către oricine și se bucură de confidențialitate din partea cui nu te aștepți. Și au trebuit să treacă douăzeci de ani, vor mai trebui să treacă și alții pentru lămuririle sub aspect penal, până să putem descifra această putere ocultă, având la dispoziție o radiografie completă. Dar iată că o primă imagine a acestei radiografii, cea cu dorința acerbă de a vedea promulgată și impusă perdanta lege de azi a ”aministiei și grațierii”, a devenit foarte clară pentru întregul electorat și s-a așezat temeinic la baza producerii cutremurului electoral pe care-l comentăm. Din pricina aceasta îmi permit și eu să prezint un raționament care se situează în afara celor legislative, în domeniul strict al psihologiei.
Deoarece pentru mine cade complet mitul inteligenței de negociator, în momentul în care faptele îl dezic, plasându-l în sfera penală a mafiotismelor lipsite de culoare politică. Aceasta nu mai e inteligență ci face temeinic parte doar din starea de corupție ce caracterizează clasa noastră politică. Având fiecare partid corupții săi, și chiar păstrându-și-i cu grijă, e normal ca aceștia să fie legați între ei prin interese comune, ceea ce le oferă și căi de comunicare, ba chiar căi de decizie comună, atâta vreme cât interesele lor sunt comune și, de multe ori, le-au rezolvat împreună. Așadar:  Are o problemaă partidul și liderii nu vor să se înfrunte, intru în joc eu, „negociatorul”, care tratez cu coruptul meu de dincolo fiindcă pot să-i spun de la obraz: ”măi frate, rezolvă asta fiindcă altfel ne înțarcă sursa la amândoi”. Și, astfel, fac din el „negociatorul” lor. Și, ca să ne jucăm puțin cu cuvintele, însuși conceptul de negociator care e un om priceput în acceptatul termen de compromis politic, se compromite înlocuindu-se cu o mișcare mafiotă interpartide care, de obicei, conține germenii acelor mostruoase coaliții ce conduc spre dictatură. O dictatură mafiotă bazată foarte simplu pe așezarea intereselor de grup deasupra intereselor politice. Care nu mai presupun nici o negociere, ci doar escrocheria și fățărnicia de a o pune în practică.
Neșansa acestora, prin care eu, alegătorul, am ajuns la acest adevăr, a fost aceea că, încă dinainte de a fi descoperiți, asemenea negociatori s-au implicat, după cum se vede, pregătindu-și o lege de care să se prevaleze. La mintea lor și la condiția lor imorală, ar fi fost proști să nu și-o pregătească. Dar compromiterea cea mare este că au avut susținere de partid, sfidarea cinstei și democrației venind astfel din partea întregii formațiuni politice!
Păi, dacă așa stau lucrurile în statul nostru de drept și fiecare potentat își impune legea care-i avantajează matrapazlâcurile, nu aveau dreptate comuniștii când demascau justiția burgheză (așa cum ar putea fi catalogată astăzi și a lor), ca justiție de clasă, care-și face legile ei, în favoarea  slăbiciunilor ei și a intereselor pe care le are?!... Mai este asta justiția noastră inamovibilă și independentă, dacă se conduce după legi promulgate special în asemenea interese mafiote, sau totul este din nou praf în ochi?!
Da, la fel cum revin mereu la „aroganță”, repet până la obsesie și acest „praf în ochi” pentru că, suflat către noi de susținătorii  candidatului Ponta, s-a răsfrânt chiar asupra lui și a candidaturii pe care și-o pusese, trezind riposta împotriva propagandei lor electorale care afișa atitudini de oameni unși cu toate alifiile. Fapt pentru care praful acesta s-a putut așeza și lipi pe alifii, ca un strat izolator față de adeziunea electoratului. Iar alegătorul a preferat mai degrabă unul care se părea mai puțin sclipitor și mai precaut, tocmai pentru că nu era uns cu asemenea alifii.
Mi-e jenă să caracterizez recentul eșec electoral cu vulgarul termen de „respingerea alifiilor”, dar flerul electoratului de a le  simți mirosul rânced, sordid, nu se poate să nu mă încânte! Și chiar îmi permit să propun domnului Ponta această formulare privindu-i eșecul, în completarea celei a domniei sale cu cele trei etichete - coruptie, comuniști și baroni. Către care, optimist fiind, eu sper că nu e un simplu joc de picioare ca în prietenia cu Sebastian Ghiță care-l părăsește ca mireasa după un voiaj de nuntă nereușit, ci că a dat Dumnezeu să-l fi dus mintea românului cea de pe urmă, meditând mai bine la sfidarea arogantă cu care l-au înjosit în fața alegătorilor, mai tinerii și mai bătrânii săi colaboratori, precum cei citați înainte, sau alții.
Pentru că mai sunt și alții care, iată, conduc degringolada mai departe, făcând din afișata tinerime a guvernării un eșalon care se maturizează strâmb, schilodindu-și spiritul după modelul partidului unic condus de dictatura și de lucrăturile interioare, cum lasă să se întrevadă acutizarea gesturilor și deciziilor din PSD în ultima săptămână. Despre care, în măsura în care ne considerăm de bun simț, este bine nici să nu vorbim, lepădându-ne și spunând „fie la ei, acolo!”... 
Atât de abjecte mi se par asemenea manevre care-i desprind pe pepreopinenți și mai mult de electorat și de ideea că ar mai putea fi votați vreodată, încât mă conving din ce în ce mai mult de faptul că, în alegerile acestea, în vreme ce câștigătorul este doar o speranță, perdantul nu este numai pericolul de care te ferești, ci sistemul pe care electoratul a înțeles că trebuie să-l respingă categoric, dacă vrea să salveze democrația pentru care a plătit destul și până acum!
Nu mai merge domnilor! Luați exemplu de la televiziunea pe sticla căreia tot vă place să faceți mai multă politică decât în realitate: Când un program nu mai are audiență, înseamnă clar că e compromis. Și, atunci, în termeni tehnici, arunci FORMATUL cu care ai eșuat și cauți altul prin atractivitatea căruia să te adresezi ratingului. Fapt pentru care îmi permit tonul cu care am început acest ultim paragraf: Domnilor, dacă în cele mai fericite condiții electorale pe care le-ați avut ținând în mână pâinea și cuțitul, nu ați reușit decât să repetați eșecul cu „Mihaela, dragostea mea”, aici nu mai e vorba nici de excluderi individuale, nici de remanieri cosmetice. Aici, dacă vreți să atrageți publicul, nu schimbați nici decolteul crainicei accentuându-i silicoanele, nici aroganța comentatorului spilcuit, înlocuindu-l cu unul care are blugi jegoși și bâlbâială intelectuală. Aici trebuie schimbat întregul format, care presupune și alt conținut și alt mod de adresare!
Deoarece conținutul trebuie să fie SINCERITATEA față de alegător, iar forma de adresare trebuie să demonstreze acel interes real pentru cerințele gustului public, apt să vă mântuie de aroganța cu care ați vrut să vă mențineți corupții și birocrații lipsiți de altă minte sau inițiativă decât căpușarea bugetului fetișizat până la ideea de „ stat de drept fiscal”. Ceea ce este totuna cu statul care nu vine decât cu obligații pentru cetățenii săi, ca formă concretă a aroganței guvernanților.

 


6. PE CAII NĂRĂVIȚI DE ALȚII


Imputările recente care i se aduc domnului Victor Ponta chiar, sau mai ales,  din partea propriilor săi partizani - aceea că nu a dobândit un electorat mai mare decât cel a lui Mircea Geaonă de acum cinci ani și că suta de mii de voturi în plus în condițiile în care a stăpânit și a organizat alegerile ca prim-ministru (având la dispoziție și instituția dubitabilă a Ordonanțelor de urgență), este cu totul nesemnificativă față de rezultatele de atunci când candidatul PSD reprezenta opoziția, precum și multe altele referitoare la abuzurile, greșelile și suficiența mediocră din timpul pregătirii campaniei electorale – sunt imputări pe care electoratul ar fi fost dispus să i le șteargă, ca și pe cele de la începutul guvernării. Așa cum, pentru o bună perioadă, acelea chiar au fost uitate, nu s-ar mai fi făcut caz nici de cele din pregătirea campaniei, dacă n-ar fi apărut celalte racile ale personajului, chiar în perioada intermediară celor două tururi de scrutin. Racile care nu-i mai aparțineau numai lui, ci sistemului negativ pe care, după cum se vede acuma, îl reprezenta. Și chiar îl încăleca bine, ca un jokeu ce călărește cravașând victorios în aer către adversarii din cursă, față de care pare și abil și avantajat, dar lăsându-se  purtat de cal cu năravurile căpătate de la cei care l-au călărit înainte, sau de la cei care-l hrănesc în grajd. Și-l hrănesc bine, nărăvindu-l în continuare cu grăunțe adunate din punerea la cotizare oneroasă a județelor pe care le-au luat în stăpânire... 
Din păcate, în loc să-și dea palme șieși, și-un picior rapid în fundul ministrului de externe care l-a compromis, el biciuia către alții. Și tot la modul de scandal sau provocare prin care n-a reușit să se decontamineze de Băsescu. Cel mult, uneori, revenind la infantilismul inițial și anunțând alianțe de decădere intelectuală sau dând funcții de pe gard încă înainte de a avea vreo vrabie în mână.

Astfel, la lunga întrebare: „Prin ce e vinovat Ponta și plătește nu numai pentru PSD ci pentru întreaga clasă politică, această urmașă morală a  spiritului arogant-șefesc al nomenclaturii comuniste pentru care poporul era doar o entitate menită să primească indicății?”, răspunsul e: Prin faptul că, în loc să aprofundeze fondul politic în spiritul atenției pentru nevoia populară, a făcut caz de tinerețea strict biologică a unor acoliți nepricepuți, care s-au demonstrat la fel de conformiști și obtuzi birocartic precum și neaveniții ministeriabili din alte generații. Juni încă, dar fără nici un fel de tinerețe novatoare în spirit, ci robi ai celor mai urâte năravuri. Aceleași năravuri demonstrate pe parcursul guvernărilor de cei care ne-au confiscat administrația publică în cât mai mult folos propriu, dorind să ne conducă, dar nicidecum să ne guverneze ca pe o societate liberă, stăpână la modul cu adevărat democratic pe deciziile ei. Școliți, băieții aceștia mai tineri, dar grăbiți pe căpătuială, n-au demonstrat peste înaintașii lor nici măcar interesul de a căuta noțiunea lingvistică a posturilor de miniștri pe care năvăleau. Nu și-au folosit cunoștințele anglofone pentru a înțelege baza de la care vocabula pornește: minister, adică cel care ține locul, cel căruia i se deleagă o putere. Și, astfel, au avut chiar suficiența să nu se-ntrebe cine le-a delegat această putere, ca să înțeleagă că, în democrație numai electoratul o poate face; că, de fapt, populația țării le-a delegat lor puterea spre a gestiona bunurile țării. Fiindcă, a le pretinde să spună în folosul cui trebuie gestionate bunurile țării, ar însemna să-i lași repetenți încă din primul an al culturii politice, de vreme ce ei, încă dinainte de a se apuca de politică au căpătat stigmatul practicării acesteia în stilul mafiot al intereselor de gașcă!
Încercând cu impertinență să-și descrie preaumflatul guvern (cel mai mare număr de miniștri din 1989 încoace în condițiile în care venea la guvernare pe fondul celei mai stricte austerități și permițându-și în plină criză ca, numai la cancelaria sa de prim-ministru să aibă un ministru și cinci secretari de stat), să și-l descrie, deci, altfel decât prin precarele aptitudini de administrare cinstită a bunului public dovedite de membrii Cabinetului, Victor Ponta a făcut rău nu numai partidului său, ci întregii clase politice. Despre care nu-mi pare rău că a fost pusă acum cu botul pe labe, dar mă aștept să aibă măcar demnitatea de a-l exclude, fiindcă nu le-a servit nici măcar intențiillor lor dubioase. Ci, făcând caz doar de vârsta care nu are nimic de-a face cu priceperea sau morala, a atras țării atenția cât de urât arată, în aspectul general al clasei noastre politice, chiar și o generație nouă promovată de un partid la putere. A arătat la ce avem a ne aștepta de la noii politicieni, indiferent de partid.
Pentru că, în ultimă instanță, poate conta mai mult când te-ai născut, decât în ce mentalitate ai crescut? Despre cei născuți în comunism se poate pretinde că s-au născut atei?! Am văzut ce frumos și cât de amplu a reînflorit spiritul religios al poporului nostru după apăsarea reală și amenințătoare a polițismului bolșevico-ateu, dacă s-a păstrat tot timpul în căldura ascunsă a familiei! Mutatis mutandis, nici despre unii din generația de acum nu se poate pretinde că s-au născut departe de corupție. Darul cu generația religioasă, iată că se plătește cu asta imorală... Îmi pare rău că trebuie să compar, dar dacă vrem să ne păstrăm lucizi, este neapărat necesar să o facem la fel și cu trăsăturile antisociale păstrate-n familia mai largă a celor care s-au nărăvit la practicile necinstei și demagogiei terorist-dictatoriale, oricât s-ar dori ei a fi considerați doar politicieni ai acestor vremi.
Cu alte cuvinte, aroganța acestei guvernări și a candidatului ei a atras atenția electoratului asupra faptului că va mai urma încă o generație de politicieni disprețuitoare și coruptă pe măsura înaintașilor, poate chiar și mai periculoasă prin infatuarea cu care își clamează asemenea merite. Poate și mai nesimțit avantajându-se personal, prin Ordonanțe de urgență emise, chipurile, la modul general!...Iar votul de la 16 noiembrie a fost dat împotriva unei asemenea perspective. Pentru că, degeaba dăm vina pe mediocritatea, chiar reală, a vreunui staf de campanie, degeaba ne imputăm faptul de a nu fi folosit forța mijloacelor moderne de comunicare. Mai multă forță de comunicare, îndelung organizată și opulent finanțată decât PSD-ul, nu a avut nimeni în această campanie. Problema de fond, însă, nu este COMUNICAREA, ci SINCERITATEA ei!  
 Și iată până unde s-a ajuns dacă, astăzi, cu mintea tulburată de șocul unor asemenea rezultate la recentele alegeri, un politician din aceștia despre care n-am auzit până acuma, vine să propună un proiect de lege de desființare a partidelor  care, la noi, precizează el nu fără motiv: au devenit grupuri infracționale organizate. Ceea ce nu poate dovedi altceva decât continuarea infantilităților și de prost gust și de proastă inspirație, care ne-au costat până acuma destul. Pentru că, chiar dacă disperarea îl conduce pe respectivul legiuitor la un asemenea gest de bună credință, din punct de vedere psihologic demonstrează, de fapt, în ce mediu murdar, de gașcă cu pretenții de partid, s-a format el. Lui nici nu-i poate trece prin minte că partidele politice au apărut în omenire ca nevoie a unor creuzete în care să se formeze, pe de o parte, doctrinele care să asigure progresul iar, pe de alta liderii care să le pună în aplicare dirijând acest progres. Un asemenea adevăr nu există pentru experiența sa murdară din formațiile de pe eșichierul actual. El e pur și simplu îngrozit de perspectiva politicii românești dacă  se va baza numai pe asemenea partide compromise și nici nu mai are minte ca să se întrebe cum s-ar putea ajunge la redresarea lor. Iar, faptul că partidele sunt necesare ca ferment social producător al liderilor de opinie, producător al unor inițiative pe linia doctrinară respectivă și al profesionismului onest în guvernare, nu face parte din învățămintele politice cu care e dotat. Ba, aș îndrăzni să deduc faptul că nu mai are nici încredere în confrații săi de partid, ca să-i îndemne spre această redresare morală de nevoia căreia și-a dat seama chiar prin propunerea pe care a făcut-o. El e într-atât de speriat de curvăsăria practicată în căsătoria lor politică, încât nu vede altă soluție decât să arunce canapeaua! – închei eu acest aspect abținându-mă de la savoarea cu care l-aș mai comenta încă mult, tocmai pentru că, fiind vorba de canapea, ne duce gândul și la aspectul de contaminare venerică prin serviciile de amor tarifat pe care le presupune apartenența la un partid, punându-te să furi de la stat ca să cotizezi la el.  
Regret și mă opresc aici pentru a nu mai comenta mizeriile ultrarecente din interiorul PSD, de care Victor Ponta nu a știut să se delimiteze nici după lecția aspră primită din partea electoratului care, tocmai pentru acele alifii prin care încearcă să acopere lipsa de transparență, l-a sancționat. Fiindcă, iată, eu încă n-am terminat de comentat termenul de „derogare” care se referă cu multe semne de întrebare la contracandidatul său, că voita lipsă de transparență cu care se consumă pernicioasele mocneli din PSD, explodând din când în când, dar mai mult cu fum decât cu scântei care să lumineze cât de cât realitatea, mai scot la iveală un complement circumstanțial de loc exprimat prin substantivul „Dubai”. Și mă-ntreb: Ce i-o fi făcut Ponta lui Giță în Dubai că, la-ntoarcere, ăsta l-a părăsit cu tot cu partid?!... Misterul  „Dubai-Ghiță”, condimentat și cu niște învinovățiri pe care prezentul lui Ion Iliescu nu le merita, adaugându-se la misterul încă neelucidat al certei cu Crin Antonescu, îl discreditează tot mai mult pe Victor Ponta. Barbutul politic se poate juca în secret; dar boxul politic, numai sub reflectoarele ringului, în mijlocul peluzelor pline care urmăresc și aclamă!..
Iar  acest mister al netransparenței e ucigător astăzi pentru politicianul care se consideră deștept-descurcăreț  și, în loc să-i fie rușine, se dă mare că-l practică.
 O  întrebare precum cea de mai sus, însă, și-o pun doar naivii. Noi, ăștia  grav contaminați de suspiciunea pe care ne-o provoacă oportunismul dovedit și necinstea în curs de generalizare la politicieni, am putea să ne-ntrebăm: Ce-or fi pus ei la cale în Dubai, că lucrurile s-au petrecut astfel, după; n-o fi, Ghiță, un fel de Madam Udrea a lui Ponta?!
 Știu, nu e frumos să fii suspicios. Si nici măcar cavalerește!... Dar dacă ei continuă a-și face jocul de underground și nesinceritate politică, nici noi nu putem avea o vină mai mare decât are electoratul care, tocmai din asemenea motive, le-a arătat clar dorința de a-i stopa.

 

7. ÎN ALT FEL DESPRE CÂȘTIGĂTOR
 
 Într-un articol trecut, întrebarea dacă există un câștigător al acestor alegeri se referea la câștigătorul moral și nu la cel formal. Iar concluzia, din nefericire, a fost că, din punctul de vedere moral al alegerilor - care pentru o societate și, mai ales, direcțiile ei de dezvoltare, este mult mai important decât statistica de moment, acest punct de vedere fiind singurul care poate oferi certitudini în perspectiva istorică -  clar este numai teribilismul din cazul celui care a pierdut în fața nemulțumirii unor tineri modești, dar care au ajuns la concluzia că trebuie să devină responsabili față de propriile lor nevoi. Și doar pe linia aceasta putându-se trage învățămintele.
 Câștigătorului statistic, de-abia acum i se caută rațiunile și resoartele care l-au ajutat, unii lăudându-se prea mult și găsindu-și găunoase merite, alții, căutând nod în papură, acuzându-l exact cu ceea ce le-ar conveni lăudăroșilor, dându-le apă la moară tot acestora, chiar  și dacă folosesc înjurături și invective având impresia că procedează la demascări. Ei nu țin seama de faptul că, de la un asemenea vot înaine, e clar modul în care societatea a început să respingă demagogia statistică folosind termeni economici fără acoperire, indicând cifre sau procentaje pe care le poți întoarce și într-un fel și în altul ca-ntr-un soi de filibusterism de aritmetică fără rezultate. S-a demonstrat că memorarea inutilă a unor adunări și scăderi, pe care tot nu le calculează nimeni, nu-ți dă credibilitate de politician și nu convinge decât asupra neputinței de a asigura o guvernare reală, bazată pe economia reală. În ultimă instanță, aceste cifre fiind eticheta nesincerității față de electorat, precum după Ceaușescu a demonstrat-o și Băsescu. 
Deoarece, o populație care nu câștigă mai mult de jumătate din nevoile de subsistență este de-a dreptul jignită prin asemenea promisiuni care-ți arată și ipocrizia și nepriceperea. Ipocrizia de a potoli foamea cu speculații contabile pe hârtie și incompetența dușmănoasă în materie de economie reală.  Ipocrizia de a promite cantități homeopatice, obținute prin jonglerii strict fiscale și nepriceperea de a mânui adevărata pârghie economică de care are nevoie populația pentru a se îndestula. Prin astea, ea te miroase, își dă seama că nu faci decât să-i contrazici interesele sau s-o furi. Și, convingându-se de cancerul social pe care îl reprezinți, te respinge... Prin prisma unei asemenea nevoi de respingere a acelei clase politice la care, tocmai prin demagogia carieristă cu care-și clamează tinerețea cam trecută, în loc de a recunoaște infantilismul întârziat, constați că păstrează aceleași racile și la generația ce se pretinde a-i înlocui pe falimentarii dinainte, electoratul s-a întors spre contracandidatul care a arătat a nu fi robul unor asemenea trucuri de propagandă politică, recunoscând sincer că nu le știe mânui. Și iată că, prin nemulțumirea față de ceea ce a guvernat până acum, acestuia i se ivește șansa de a fi perceput altfel: drept un  candidat nepolitic, neprovenind dintre lătrăii cunoscuți, nesofisticat în materie de politicale și precaut față de promisiunile lipsite de acoperire. Iar, prin asta, el câștigă alături de adevăratul triumfător care, pentru prima dată este electoratul în lupta cu o clasă politică ce nu-l reprezintă și, mai mult, îl diprețuiește și-l desconsideră, de vreme ce-și permite a-l fraieri și a nu-i păsa de nevoile lui reale.
Consecvent în precauție, ceea ce iarăși devine un atu pentru el, acest câștigător nu se-mbată deocamdată cu apă rece, se delimitează de la a defila dâmbovițean și lăcrimos cu Băsescu, alegând o participare sobră în capitala ardeleană a Unirii și lasă guvernul să arate cum își poate ține propriile promisiuni („pomenile electorale” - cum au fost catalogate) după ce i-a fost desființat prin demascare aparatul și metoda de propagandă care, cu vechea și morbida știință lua fața (mai vulgar: lua maul) prin manipularea a tot felul de cifre. Tocmai pentru că această prestidigitație, pentru care membrii Cabinetului Ponta vor primi și își vor da multă vreme palme ne putând-o confirma decât prin alte scumpiri sau taxe, s-a compromis prin votul negativ deja primit.
Se subliniază astfel, din partea ambelor tabere, opera de ignoranță politică din care a rezultat votul: Unii au ignorat în mod arogant capacitatea de percepție a electoratului, alții au votat recunoscând că ignoră politica și politicalele, cu gândul la niște interese mult mai pragmatice pentru ei. Ambele forme de ignorare ducând spre rezultatul pro-Johannis.
 Dacă va continua astfel, savurându-și succesul, dar conștient de marile nemulțumiri social-morale care au condus spre acest succes tocmai pentru că „alegătorii s-au maturizat”, pentru că el nu are nevoie de vedete politice, așa cum a și declarat și pentru că că are o obligație față de acei „tineri integri, departe de politică” care l-au votat, atunci toți cetățenii vor câștiga.  Vom fi convinși că avem perspectiva acelei schimbări a cărei dorință o exprimă categoric șocul din rezultatul alegerilor, că șansa pentru România și votul ei cinstit, există. Pentru că o elementară demnitate civic-națională ne obligă să credem în acest vot cinstit, să respectăm sinceritatea rațiunii care a condus la el și, astfel: să sperăm, în ciuda dezamăgirilor de genul luminiței de la capătul tunelului!...  Sigur, este doar un cap de pod, dar este primul, al unei altfel de construcții decât în cei 25 de ani de variante electorale feseniste. Poate că nu înseamnă mult, iar sensul lui – dezamăgire! - va suferi în curând o încercare de deturnare  din partea forțelor ostile. Dar este limpede pentru auzul nostru că, de auzit, acel „Hai să facem alt fel!”, s-a auzit în spațiul politic românesc la un mod foarte clar, ca voință a unei părți decisive a electoratului. De la care nimeni n-ar trebui să dea înapoi, considerându-ne mobilizați de un comandament național. Numai astfel ne vom demonstra apartenența la acele societăți superioare pentru care, față de anumite interese ce se dovedesc majore sau esențiale, există și o rațiune superioară  intereselor cotidiene, de partid, de grupare, de familie sau chiar individuale.
Pentru că, oricât ar spune domnul Klaus Johannis că ținta îi este să ajungă până la urmă la o guvernare liberală, dacă pornim de la acele semne de întrebare pe care le-am exprimat în legătură cu niște sensuri total netransparente pe care le capătă prin persoana dumnealui substantivul „derogare”, constatăm, până la urmă, că îi vor trebui foarte mulți ani ca să ajungă un președinte de drept și fără derogare de la slova statutului PNL. Domnia sa are  un mic număr de luni de activitate în partid iar, cum peste douăzeci de zile va trebui să-și dea demisia, spre a deveni Președinte al tuturor românilor, înseamnă că nu va mai adăuga altă vechime. Așa că, peste o legislatură (sau chiar peste două, cum îi urăm noi din toată inima speranțelor noastre) tot nu va avea vechimea statutară, și tot de derogare va fi nevoie. Iar, dacă va fi nevoie de derogare, de unde știm că nu vor apărea iarăși întrebări neelucidate care să ne cultive suspiciunea. Poate de alt gen decât cele de astăzi în legătură cu turnura privindu-l pe Crin Antonescu sau cu ce interese au avut liberalii când l-au importat pe Johannis, cu faptul dacă este această derogare o decizie internă sau externă, dacă nu cumva este el marioneta  altor jocuri politice, dacă n-a fost impus de cineva, sau cu dorința de a se afla public adevărul despre ce s-a petrecut intim între el și Crin sau între ei și alții care l-au lucrat pe Crin... Și multe altele, la care nu am primit răspuns dar, care, acum când cei care au sperat în ceva l-au votat, nici nu mai contează.
Va conta numai  apropierea sau contrastul dintre modul cum va fi și cum se va comporta el și modul cum l-au perceput cei care au avut încrederea să-l voteze. Speranța este că, învățând din netrebniciile al căror ecou e prea recent între zidurile Cotrocenilor ca să nu atragă atenția unui om de bun simț, dar și ferindu-se ca de dracu de rolul jucător prin care Băsescu și-a mascat tentativele de dictatură și de act volitiv personal, noul Președinte, ajungând cu adevărat a fi al tuturor românilor, își va da seama de generoasa accepție a acestei poziții și va înțelege că e mai important modul cum a fost perceput  de către electoratul care i-a încredințat astfel mandatul, decât modul cum a candidat fiind propus pe listele și în virtutea unui program de partid. Este drept că, în ambele cazuri, un om cinstit are obligații și de o parte și de alta: Nu poți întoarce spatele unui partid care te-a propus drept candidat al său, dar nici nu poți nesocoti voința unui electorat care te-a ales și te-a mandatat cu toată voința lui care, la ora aceea, era singura forță și deliberativă și decizională a țării. Iar, dacă acest mare credit care ți s-a acordat, se datorează în primul rând faptului că ai fost perceput drept reprezentantul unor valori mai mari decât s-a dovedit clasa politică să respecte, dacă s-a sperat că prin tine se va depăși meschinăria limitării ei la interesul personal și de gașcă, ajungându-se la o guvernare mai de valoare pentru țară, atunci ce faci?... Nu e o alegere ușoară, dar tocmai aceasta va fi proba de foc a alesului față de alegătorii care l-au promovat, dacă respectăm ideea că electoratul e mai mult decât un partid; că democrația, față de acest electorat ne subliniază direcția obligațiilor principale. 
Obligația față de partid a domnului Klaus Johannis, acum, cât îi mai este în frunte, ar fi să-i dea o direcție de guvernare, pe care acum n-o are și să-l curețe bine de corupții guvernărilor trecute de care, ca și partea adversă, nu duce lipsă. Să ferească acest partid de vreo contaminare cu formații de buzunar băsescian gen Udrea sau Macovei; să-i scoată în fața justiției pe parlamentarii vocali altă dată, rămași azi cu ciocul mic, unicul lor scop fiind imunitatea; să condamne metodele prin care, ca la Bistrița-Năsăud, de exemplu, mitul vampiric numit de Bram Stocker „Contele Dracula”, s-ar putea schimba în cel polițisto-penalo-fustangiu numit „Baronul Oltean”,  să pună la afacerile lui Videanu o bordură la fel de clară cum s-a făcut și izolația față de echipamentele electrice vândute de Fenechiu. Apoi abia, distanțându-se de o asemenea clasă politică spre infirmarea căreia a primit el voturile cele sincere, după o experiență de una sau două legislaturi în slujba strictă a întregului electorat, indiferent dacă a votat cu el sau nu, când va constata că nici partidul nu l-a făcut de râs prin nerespectarea valorilor moral-democratice, va putea să se întoarcă cu fruntea sus, chiar și cerând din nou derogare.
 Cât despre șansa noastră, a românilor, ce se poate dori altceva mai bun decât să avem un președinte așa cum l-am perceput pe omul care a întrunit sufragiul?!...  Pentru că, tocmai printr-o asemenea percepție ne-am exprimat speranțele și, în ultimă instanță, voința de a alege dintr-un alt mediu, promovând începuturile unei alt fel de clase politice. Iar, dacă el va înțelege un asemenea comandament, atunci va ajunge și să reprezinte ceva esențial pentru destinul societății românești: Fermentul de schimbare a compromisei clase politice actuale.
În aceste condiții, răspunsul la repetata întrebare cu căștigătorul se oprește la atenționarea că acesta va fi cu adevărat cel care trage cele mai lucide concluzii după penibila experiență de oportunism juvenil, care doar s-a pretins a fi întinerire politică și i-a costat pe români încă doi ani de așteptare în van a redresării. Dar, buni creștini fiind, care vin cu gândul blând al convertirii păcătosului prin forța superioară a Credinței exercitată asupra lui, nu excludem faptul că această concluzie ar putea-o trage chiar perdantul de astăzi și partidul său, tocmai pentru că pornim de la dorința de a-i fi  bine Țării și poporului ei, indiferent din ce direcție vine acest suflu al binelui.

Revenind în încheiere la șansa principală pe care ne-o dorim, cea  prin care câștigătorul să aibă tăria a se demonstra cât mai aproape modelului ideal de alt fel de om politic în care a fost perceput și votat, risc să fiu tras de mânecă pentru disproporție dar, spre  încurajarea speranțelor noastre, mă hazardez să evoc din istorie revirimentul marcat cândva de către o mare națiune în întregul ei, prin exemplul unui președinte devenit simbolic: Este vorba de Abraham Lincoln prin care s-a demonstrat că, indiferent de toate  mecanismele politice, de la cele onorabile și vizibile, până la dedesubturile pe care învață să le stăpânească, o clasă politică trebuie să se schimbe în funcție de cerințele și competențele la care a ajuns electoratul. Pentru că numai el este cel care-ți acordă recunoașterea de om politic, tocmai prin modul în care corespunzi așteptărilor sale. Istoria Statelor Unite menționează în acest caz contrastul  în care apărea Abraham Lincoln, până atunci avocat de provincie obișnuit cu o comportare logică dar modestă, față de politicienii  abili, eleganți și versați în toate secretele și conexiunile subtile ale vieți politice din Capitală. Un contrast nefavorabi lui, fiindcă părea, la prima vedere, a fi destul de stângaci față de abilitățile lor strălucitoare de oameni dăinuind mereu în sfera puterii, și chiar față de anvergura politică pe care o demonstraseră alți președinți ai Statelor Unite. Desigur,  poate că Lincoln nu avea toată aparenta strălucire a speculativului rodaj politic al acelora, rezumându-se la faptul că de acolo, din Illinois-ul de unde venea, învățase să cunoască mai bine nevoile Americii și ale Cetățeanului, ajungând la o adevărată rațiune a lor. Dar când America și cetățenii ei și-au  dat seama de această deosebire, n-a mai existat nici o  îndoială  că tocmai așa se reprezenta șansa providențială a celor care l-au ales. Astfel, nu Lincoln a fost cel care și-a schimbat comportamentul și raționamentele bine învățate în acel colț de Americă reală unde se formase, ci mai degrabă ceilalți, împinși de emanciparea electorală pe care o aducea o astfel de viziune, și le-au însușit pe ale lui. Și iată că despre Abraham Lincoln vorbim întotdeauna cu numele întreg al personalității sale, în vreme ce multor nume de rezonanță e necesar să li se adauge, pentru istorie, precizarea că a fost al nu știu câtelea președinte.

                Așa să ne-ajute Dumnezeu și pe noi!
                  _________________

 

 

 

 
 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971