Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
MIRCEA RUSU NE PREZINTĂ ÎN IMAGINI EMOȚIONANTE SEMNIFICAȚIILE LIMBII PE CARE O SĂRBĂTORIM ASTĂZI.
Caietul șase al Grupului de Reflecție privind democrația reală
ANUL ACESTA, LA 31 AUGUST, VOM SĂRBĂTORI PENTRU PRIMA OARĂ ZIUA LIMBII ROMÂNE
„21 DE POEZII DEDICATE LIMBII ROMÂNE”, DE; Ienăchiță Văcărescu,Gheorghe Sion, Mihai EMINESCU,Coșbuc,Ion Nenițescu, Alexei Mateevici, Tudor Arghezi,Lucian Blaga,V.Voiculescu,St. Baciu,Nicolae Labiș, ,Nichita Stănescu,,Marin Sorescu,Grigore Vieru,Blandiana,Ioan Alexandru,Horia Badescu,,
ACTUALITATEA LITERARĂ SUB CONDEIUL LUI ION PACHIA-TATOMIRESCU -viziunea și opiniile autorului în legătură cu noi apariții de: Iulian CHIVU, Șerban CODRIN, Ana DRĂGOIANU Constantin DRAGU, Gheorghe-Andrei NEAGU, Constantin PĂDUREANU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae TOMA, Luminița ZAHARIA, Cristian ȚÂRLEA, Nicolae BĂCIUȚ, Nina CERANU, Adrian BOTEZ, Victor BODON,Marian BARBU, Mihaela AIONESEI, Mihaela BURLACU,
UN NOU ROMAN DE CORNELIU LEU:„PE ALTARUL REVOLUȚIEI”
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea I
Din folclorul internetului - partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - parteaa III
PAGINA INTAI

 

 MIRCEA RUSU NE PREZINTĂ ÎN IMAGINI EMOȚIONANTE SEMNIFICAȚIILE LIMBII PE CARE O SĂRBĂTORIM ASTĂZI.

 

 

 

 ( Apăsă aici) 

 CAIETUL ȘASE  AL GRUPULUI DE REFLECŢIE PRIVIND DEMOCRAŢIA REALĂ

 

 

 

                                        GRUPUL DE REFLECȚIE
                                                     PRIVIND
                                         DEMOCRAŢIA REALĂ
 
 


caiet de dezbateri, opinii și considerente referitoare la nevoile României
                                                       Nr. 6  An  2013
                                          
                                                    
 
                                          COLECȚIA PERSONALISTĂ
                                        SUB ÎNGRIJIREA LUI CORNELIU LEU
 
 
 
MODERATORII DEZBATERILOR GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRATIA REALĂ:

             Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU
             Prof. Dr. Mihai BERCA
             Dr. Daniela GÎFU
              Prof. Dr. Adrian SEVERIN

 

 

 

 

 

        

  EDICTUL DIN MILANO SAU

CUM S-A AJUNS CA UN ASEMENEA ACT FUNDAMENTAL PENTRU DESTINUL EUROPEI ŞI PENTRU TOATĂ EVOLUŢIA BĂTRÂNULUI CONTINENT SĂ FIE LUAT MAI PUŢIN ÎN CONSIDERARE DE CĂTRE APROAPELE NOSTRU
                    POLITICIANUL?!...



într-un punct de vedere al lui Corneliu Leu şi în dezbaterea pe teme de ieri și de azi susținută de Dr. Daniela Gîfu, profesorii Mihai Berca și Adrian Severin


                                

 

•    17 SECOLE DE CIVILIZAȚIE EUROPEANĂ
ÎNSEAMNĂ, OARE, MAI PUȚIN DECÂT REVOLUȚIILE
PE CARE, TRĂDÂNDU-LE, LE EVOCĂM PIOS?!!!
•    DESPRE LAICITATEA SFINȚILOR CA CETĂȚENI EUROPENI
•    CREAȚIE, EVOLUȚIE, CLIMAT TOLERANT AL LIBERTĂȚII DE CONȘTIINȚĂ
•    EUROREALISM VERSUS EUROSCEPTICISM
•    POSTSECULARISM, REALITATE ȘI INTEGRALITATE
•    EVOLUȚIA FIREASCĂ ȘI ASIGURAREA CONSTRUCȚIEI BINELUI COMUN





 
                                                                         

                      1
    Dacă aș vrea să fiu neiertător și cinic și, în ultimă instanță, eurosceptic, aș răspunde foarte scurt la întrebarea pe care o pun în subtitlul acestui articol. Chiar fără să las loc la nuanțe: Din pricina politicienilor care, odată cu trecerea timpului, au  accentuat ignorarea acestui act fundamental, orbiți de dorința de a glorifica acte mai de suprafață și mai apropiate de interesele lor.
    Mă reține numai faptul că dumnezeiescul eveniment - sau evenimentul care demonstrează că Duhul Sfânt a pogorât asupra lui Constantin cel Mare dând Europei dimensiunea creștină a Sacrificării Fiului, întru triumful religiilor abrahamice asupra spiritualității ei -  a devenit, în fapt, temeiul cel nou al înțelegerii culturale a existenței umane. Fiind în esență vorba de natura blândeții și spiritului de solidaritate  pe care l-a propagat de atunci în mod liber Biserica, eu nu-mi permit un asemenea cinism și mă oblig, conform Învățăturii, să fiu iertător cu păcatele semenilor. Ba, chiar mă străduiesc să ies de sub imperiul necazurilor contemporane care conduc la euroscepticism și nu mai arunc nici anatema asupra aproapelui nostru politicianul. Ci, acceptând toate nuanțările pe care ni le impun vicisitudinile vieții, încerc să mă rezum la blânda explicație pe care o găsese oamenii Bisericii atunci când vorbesc despre desacralizarea vieții și despre prea grava secularizare a trăirilor umane, punând asta pe seama intrigilor diavolului - a căror acceptare revine omenescului păcat, ca și pe seama lipsei de cateheză - a cărei îndatorire le revine lor.
    Cu alte cuvinte, fiind o problemă atât de gravă și de categorică, o las pe seama nuanțărilor provenite din dragostea de semen și din speranța convertirii păcătosului, conform propovăduirii Bisericii, pentru a nu o supune ghilotinei categorice la care ar obliga o judecată strict rațională a perseverării în egolatrie și păcat.
    Pentru că, iată, anul 2013 nu este pentru Europa numai anul unor obiective politico-administrative de tip „Schengen”, „zona euro”, „înaintarea cu două viteze” și chiar de importanța integrării euro-atlantice; nu este nici doar anul celor câtorva evenimente seculare cărora vârfurile politice ale perioadei în care trăim le-au apreciat importanța în a fi evocate, sau celebrate, sau subliniate memoriei cetățenilor continentului; ori a încă unei sărbătoriri anuale dedicate Zilei Europei, adică a Europei așa cum o înțelegem noi în ultimii 68 de ani... Ci este și cel în care trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru faptul că se împlinesc 1700 de ani de când Edictul din Milano a configurat o nouă față, mai umană și mai apropiată de modelul uman spiritualizat prin creștinism, pentru acest continent care, ulterior, s-a edificat pe baza unui asemenea temei. Se împlinesc 1700 de ani de la proclamarea libertății credinței pentru persoana umană; 1700 de ani de recunoaștere a fiecărei persoane în legătura transcendentă cu modelul pe care și-l dorește ea; 1700 de ani marcând o altfel de înflorire spirituală decât cea concepută până atunci; 1700 de ani de bine definire a Europei drept continent al unor credințe libere și a spiritualității ei drept lăcaș de înflorire liberă a omului în legătura sa intimă cu divinitatea. În ultimă instanță și într-o formulare atotgrăitoare: 1700 de ani de EUROPA în sensul spiritual al cuvântului.
    Și, cu toate astea, nu am văzut nici o hotărâre la nivel statal sau european privind o asemenea sărbătoare cum ar merita aceste 17 SECOLE DE CIVILIZAȚIE EUROPEANĂ. Oricât am căutat vreun indiciu în agenda politică a Uniunii Europene, aceasta dovedește că nu consideră a fi vorba - așa cum și alți diriguitori politici din alte epoci și perioade ale istoriei continentului au avut reaua credință să o facă - decât de un eveniment de calendar religios, care nu intră decât în obligațiile parohiale, diocezalo-eparhiale și eclesiastice.
    Ceea ce mă obligă să amintesc adevărul elementar că, oricât de minune dumnezeiască ar fi civilizația europeană, conotațiile ei în determinarea istoriei continentului nostru a fost în egală măsură o problemă de stat  pentru fiecare țară europeană, ea neavând decât a se configura și mai pregnant când vorbim despre elementele comune pe care se bazează Uniunea lor. Iar faptul că, la Milano, arhiepiscopul diocezei catolice în care a fost proclamat Edictul, cardinalul Angelo Scola, s-a întrunit cu patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolelui într-o fraternă celebrare evocând sfânta perioadă de dinante de schismă, n-ar trebui să însemne decât o obligație în plus pentru conducătorii unei Europe care a reușit o mai grabnică reunire decât bisericile ei. Sfinții Împărați Constantin și Elena pot fi doar ai Bisericii; dar Edictul din Milano este un document de drept statal de care, în mod rușinos, au uitat tocmai cei care fac mai mult caz în legătură cu statul de drept.
    Și, atunci, cum să nu ne gândim la orbirea noastră ca produs al obsesiilor politice ale momentului?!


                                2
Consemnând faptul că această lună mai 2013 evocă împlinirea a 1700 de ani de la un act fundamental pentru devenirea Europei prin instaurarea libertății de conștiință: Edictul lui Constantin cel Mare, pe care nu numai Biserica are chemarea să-l celebreze, ci referirea la rațiunea lui trebuie să guverneze orice act politic de importanță continentală - articolul trecut pornea de la două  întrebări cărora, dacă vrem să ne aplecăm cu înțelepciune asupra contemporaneității noastre, avem obligația morală să le căutăm răspunsul. Prima era: „Cum s-a ajuns ca un asemenea act fundamental pentru destinul Europei și pentru toată evoluția bătrânului continent să fie luat prea  puțin în considerare de către aproapele nostru politicianul?!”... Iar a doua: „17 secole de civilizație europeană înseamnă, oare, mai puțin decât revoluțiile pe care, trădându-le, le evocăm pios?!”...
    Am spus că trebuie să căutăm răspuns la aceste întrebări. Adică să nu ne mulțumim cu simple reacții. Pentru că, dacă aș vrea să fiu eurosceptic, aș răspunde foarte scurt la această întrebare, chiar fără să las loc la nuanțe: „Din pricina politicienilor...”. Adică să mă înverșunez contestând fenomenul de apostazie pe care, de 1700 de ani încoace, nu-l lasă diavolul să nu se manifeste. Ca dovadă că, pe cât de înfloritoare este pentru continentul nostru (și nu numai, ci demonstrându-și însemnătatea în spiritualitatea întregii omeniri) istoria celor 1700 de ani cărora le stă temelie Edictul, pe atât este ea și năpădită de buruiana renegării dreptei credințe și de sălbăticiunea vechilor năravuri ale renegaților de la dreapta credință.
Iar dreaptă credință nu este numai cea pe care o abordăm cu sens religios; dreapta credință are mari semnificații sociale și de conviețuire obștească, are un sens armonic pentru comportamentul uman șetrgând asperitățile diferențelor materiale și culturale, are esențiale conotații morale și are, mai ales asta are: Importanță capitală pentru conturarea celor care vor să conducă lumea. Deoarece lumea poate fi condusă bine și cinstit și progresist prin bună credință, sau poate fi îngenuncheată și asuprită și dusă spre pierzanie prin renegații dreptei credințe, cei care fără remușcare conspiră împotriva aspirațiilor libertății de gândire și conștiință umană pe care le-a sacralizat Edictul. Conspirație demonstrată tocmai prin desacralizarea și egolatrizarea actului de conducere politică. Și producând astfel, în diverse forme, de la cele de „imperare” tirano-antică în păgânie, până la cele de modernă hegemonie consumeristă în perfidie financiară, tot felul de apostați care pornesc, sau pretind că pornesc revoluții, pentru ca apoi să le trădeze, nu numai dezertând de la ideile lor, ci arătându-și perfidul scop apostatic al setei de putere prin care au parvenit deasupra celor care le-au arătat încrederea.
    Adăugând la aceasta o bună parte din  lista privind sărbătorirea oficială a unor evenimente discutabile din istoria unor popoare sau țări: Provocări războinice care au făcut mult rău altora, răscoale anarhice care n-au condus la schimbări morale superioare sacrificiilor suportate, pseudoeliberări, mai civile sau mai militariste, care au produs decădere și  degradare civică, sărbători împăciuitoriste, menite să ascundă, prin spectacol superficial-demagogic, fondul conflictual al unor contradicții... ca să nu mai vorbim de cunoscutele zile festive ale marilor defilări  pe care le impun întru glorificarea persoanei lor dictatorii -  sărbătoriri prin care politicieni din diverse timpuri, fie au vrut direct să nege, fie s-au derobat de la a da atenție colosalei însemnătăți istorice lumești de la anul 313 care, poate, înseamnă cel mai mare prag de conștiință umană - cred că am răspuns celei de a doua dintre întrebările puse. Adică revoluțiile - cele pornind uneori, împotriva firii, sau din firea cea rea și distructivă a naturii umane, și ne ajungând întotdeauna să construiască pe măsura distrugerii - le sărbătorim încercând a le memora; în vreme ce actul înțelept al asigurării evoluției pașnice și creatoare precum însăși Creația, îl referim doar la  inefabilul religios, dincolo de satisfacțiile umane care merită a fi sărbătorite
    Iar încercarea de justificare prin lăsarea în grija Bisericii a acestui mare act de civilitate și civilizație, fiind vorba chiar de actul libertății de conștiință umană, nu poate dovedi decât sau rea credință, sau ignoranță: Așa cum nici o lucrare civilizatorie nu poate deveni de-a dreptul sfântă, dacă nu și-a probat existența benignă în omenire, nici recunoașterea sfințeniei unui act uman nu e suficientă, dacă el nu devine modelator pentru omenire. Or, rostul real al politicii, oricât de cinico-pragmatici am  vrea să fim, este acela de a perfecționa modelul social, descurajând apostazia față de un asemenea principiu. Reaua credință sau ignorarea sunt la fel de condamnabile. Pentru că ignorarea esențelor afirmării persoanei umane înseamnă nepăsarea privind această afirmare, în vreme ce reaua credință poate însemna de-a dreptul dușmănire a unei asemenea tendințe. Ceea ce pentru istorie este același lucru, ambele atitudini, chiar și neconciliabile între ele, conducând la anihilarea celui mai important factor de progres uman.
Ca să dau un exemplu deloc sfânt, ba chiar brutal de concret, afirm că: Mie, ca cetățean al României în care văd cu stupoare de mai multe decenii cum se urmărește dispariția producătorului agricol, îmi e indiferent dacă asta se face prin actul dușmănos de odinioară al extirpării spiritului de inițiativă țărănească și colectivizare forțată, sau prin cel elegant de astăzi, cu mănușa fină și atrăgătoare, ca toate ambalajele frumoase prin care se oferă, a supermarketurilor cvasimondializate, care ne doresc un popor de consumatori și nu de producători alimentari. Ambele acțiuni sunt dirijate de către apostații ideii de afirmare a valorilor unei țări. Ceea ce continentul nostru, continent afirmat ca spiritualitate prin treapta la care l-a ridicat Edictul de acum 1700 de ani, nu trebuie să permită.
Da, Sfinții Împărați Constantin și Elena sunt aparținători Bisericii noastre universale, tot așa cum Edictul din Milano a fost aparținător acestei biserici universale atâta timp cât ea a reprezentat Europa și, bună sau rea, a stat în fruntea destinelor ei. Dar el este în egală măsură și un document de referință pentru conducătorii secularizați pe care și i-a confirmat în paralel continentul, în măsura în care a decis despărțirea Statului de Biserică. Istoria nu ne îngăduie să-i uităm datele cruciale și nici a-i impune unele în locul altora; ea a intervenit întotdeauna,  cu obiectivitatea ei, atunci când apostaților, considerându-le mai importante ca interes, le-au fost apropiate doar datele preamăririi lor. Orice om își poate da seama de asta numai rememorând câte și ce fel de defilări în fața tribunelor a văzut la viața sa, făcând diferența dintre searbăda perisabilitate a acestora și perenitatea duhovnicească a sărbătorilor religioase.
Cum este chiar cea de astăzi: a Sfinților Împărați Constantin și Elena pe care calendarul bisericesc îi cinstește la 21 mai. Dar perceperea lor laică, de cetățeni de vază ai continentului căruia i-au deschis porțile spre o altă cultură inaugurând conceptul libertății de conștiință, se pare a nu fi destul de clară calendarului politic european.
Ceea ce ne îndreptățește să subliniem că, precum în acest caz, Biserica nu este decât păstrătorul tezaurului celui adevărat, tezaur de fapte cărora le descoperă esența divină, în continuitatea de prefaceri care au urmat facerii lumii, adâncind fenomenul Creației Continue, cum susțin Tielhard de Chardin și Jacques Maritain. Dar beneficiari suntem noi, cetățenii statelor ce există în contemporaneitate ne având dreptul să ignore datele esențiale din devenirea continentului pe care, de la o vreme, se preocupă să-și tot perfecționeze un sistem de  Uniune liberă.


                       3
    În climatul tolerant al libertății de conștiință umană proclamată pentru prima dată  omenirii prin acest Edict, și cealaltă întrebare(de fapt, prima), cu directă referire la aproapele nostru – politicianul modern, capătă răspuns tot prin actul înțelept al asigurării evoluției pașnice și creatoare precum însăși Creația în toată diversitatea lumii acesteia. Actul care nu distruge, ci valorifică; actul care nu alungă, ci tezaurizează; actul de înțelepciune plasat între conservatorism și inovație, cel care perfecționează valorificând tot ce este de folos; care nu neagă ci adaugă, nu aruncă ci îmbunătățește, nu blochează ci stimulează, nu sfidează, ci încearcă să înțeleagă mecanismul spiritual prin care afirmarea omului în diversitatea sa manifestată liber devine afirmarea omenirii. Actul care nu ascunde vreo intenție politică de altă natură ci, cu sinceritate, deschide căi pentru afirmarea naturii binelui, sau chiar pentru triumful binelui, dacă ne gândim la „In hoc signo vinces”. Iar întrebarea devine retorică, deoarece politicienii Europei moderne, construită astfel din dorință de cooperare solidară, asta au de făcut dacă doresc stabilitatea continentului: De renunțat la hegemonii, de perseverat în recunoașterea libertății fiecăruia întru a-și afirma valorile de orice natură, materială sau spirituală și, asta fiind chiar măsura prin care li se poate aprecia contribuția: de stimulat o asemenea afirmare a valorilor.
    Spiritul constructiv și tolerant al Edictului, eu cred că spre așa ceva îndeamnă. Și, în vreme ce Biserica are dreptul să-l considere doar ca un triumf al creștinismului, fiindcă această însemnătate privește propria ei istorie, orânduirea laică este cea datoare să recunoască cealaltă dimensiune: A triumfului social și uman al libertății de conștiință. In vreme ce, ridicarea toleranței la nivel de politică de stat nu este altceva decât punctul de pornire al dezvoltării în diversificare, devenit astăzi criteriul politicilor de înțelegere dintre statele moderne practicat de Uniunea Europeană.
Din acest motiv, aș propune ca pragul ideatic de la 313 să fie evocat ca atare, an de an, recunoscându-i-se primordialitatea în configurarea umanismului european, chiar și prin faptul că este mai vechi decât oricare alt eveniment istoric devenit sărbătoare laică. Pentru ca, odată recunoscută, această primordialitate să devină o pecete asupra politicilor care pot caracteriza un continent sau o zonă a lumii bine definită și fizic și spiritual, adică și geografic și cultural.
 S-ar reajunge astfel, pe o altă cale, a rațiunilor superioare, la o regăsire a rosturilor paralele pe care le-au căpătat prin tradiție instituțiile laic-pragmatice  alături celor spiritual-doctrinare, ambele putând căpăta autoritatea de a feri omenirea de exacerbatele extremisme ale secolului trecut. Un asemenea scop, cred eu, devine mai important chiar și decât bătălia pentru o monedă unică, devine un factor cel puțin tot atât de eficace în păstrarea echilibrelor politice cât un scut anti-rachetă, devine un generator de opinie publică pozitivă și constructivă, concurent parti-priurilor parlamentariste. Creând convingerea că evoluția în continuitate poate asigura mai bine adevăratele acte inovatoare din viața noastră decât revoluțiile care vin să nege totul provocând discontinuitate, actul politic constructiv al Edictului se confirmă prin marile deschideri (demne de considerat cu adevărat revoluționar-nedistructive) ce  le-a adus el omenirii. Iar gestul pașnic al proclamării înțelegerii în locul vrajbei, al încrederii în puterea Cuvântului mai mult decât în cea a brutalității, a indus un alt suflu,  pregătind noua civilizație ce caracterizează continentul.
Acest neoconservatorism pe care îl produce postmodernismul; această reîntoarcere la tradițiile istoricește confirmate pe care le impun experiențele triste ale provocărilor politice și pseudorevoluționarismelor secolului trecut; această lepădare a omului de spiritul distructiv apropiindu-l  de concretul realizării, așa cum conduce concepția umanismului integral, care este o modernizare a filosofiei creștine și, mai mult decât atât: concentrându-i atenția pe ceea ce are de afirmat; acea chibzuință de a crea înainte de a respinge și a aprecia înainte de a refuza, a înnădi și a refolosi înainte de a arunca, a privi cu grijă înainte de a se opune, a fi solidar înainte de a incrimina, a înțelege fără a ataca și a convinge fără a impune -  toate aceste elemente de pozitivism politic ar avea drept rezultat creșterea prestigiului politicienilor respectivi și o mai mare solidaritate a lor cu societatea civilă, cu aspirațiile populare, ștergerea contradicțiilor provocate de scepticismul doctrinar ce minează electoratul.
Este drept că, pornind de la efectele marelui act de deschidere a erei care a configurat specificul culturii în care s-au format popoarele europene de astăzi, trebuie să fim realiști referindu-ne și la apostazia care nu piere. Trăsăsturile de iudă ale omului renasc în diverse forme,  dar tot stârnite de arginți; adică trădând pentru valoarea arginților valoarea ideilor  salvatoare. În acest mod se configurează apostații de astăzi ridicându-se pe ce-au reușit să ruineze din ideea de democrație, din ideea de renunțare la orice gest hegemonic privind drepturile omului, străduind pentru a repune manipularea în locul afirmării libere a gândirii umane și a globaliza în folosul lor nevoile altora. Aceștia sunt apostații ideii de afirmare a valorilor unor țări, de obicei nu ale lor, valori în numele apărării cărora au ieșit cândva  în evidență. Pentru ca, apoi - cu greu credibila scuză a „pragmatismului” pe care îl pun în ghilimele pentru că nu este văzut ca ințelepciune și cumpătare, ci ca un rău necesar al atenției pentru cele despiritualizate - să le trădeze în slujba unor interese oculte. Care, în ultimă instanță, tot apostazie se cheamă.
Iată, așadar, cum evocarea crucialului act al Edictului vine și cu o a treia întrebare. O întrebare în legătură cu strădania noastră de a-i păstra spiritul, care aduce și teama că acest spirit nu se va permanentiza intrinsec și pur, ci împreună cu corolarul său apostatic ce-l alterează. Adică  înțeleapta dorință de evoluție pașnică în folosul tuturor se va însoți mereu cu provocările care aduc revoluțiile în folosul unora.
Față de o asemenea întrebare dubitativă, există și un răspuns de certitudine: Cel că evoluția a fost atacată mereu de provocările cu aspect retoric de nemulțumire critică și fond faptic de interes foarte meschin; dar n-a fost niciodată trădată din interior. Adică de cei care au slujit-o și i-au cunoscut avantajele. Ba, mai mult: acești slujitori ai ei sunt foarte mulți și, în majoritate, oamenii cei mai creatori de bunuri materiale și spirituale. Apostazia modernă s-a manifestat numai în politicile care s-au considerat revoluționare, trădându-și apoi propriile doctrine.
Nu întâmplător, ideea unei Creații continue prin creațiile omului vine tocmai din doctrina a cărei libertate o girează și astăzi Edictul din Milano.


                  4
 
Libertatea de conștiință nu este numai o problemă religioasă și nu se rezolvă numai în sfera de opțiune a cultelor și confesiunilor. Ea este o problemă de existență umană și înseamnă, în ultimă instanță, recunoașterea drepturilor inamovibile ale fiecărei persoane umane de a avea adevărurile ei și viziunea ei personală asupra lumii înconjurătoare. Care recunoaștere, dacă este înțeleasă și respectată de fiecare persoană în parte, dacă devine lege de conviețuire pentru oricine, înseamnă baza respectului reciproc între persoanele umane, care dă un cu totul alt conținut conceptului de „toleranță”. Adică depășește cu mult ideea de a ne suporta reciproc spre a conviețui împreună (dacă vreți un termen la modă, ne putem gândi la cel de  a „coabita”,  care poate însemna cel mult a ne potoli foamea din aceeași strachină, fără să mârâim respingându-ne pe față), depășește și pactul pacifist de delimitare, depășește și simpla cunoaștere respectuoasă a deosebirilor, ajungând la semnificațiile superioare ale solidarității prin înțelegerea reciprocă a deosebirilor dintre noi, solidaritate în scop de progres uman, prin care se constituie frumusețea diversității acestei lumi și șansele ei de a înflori în mod cât mai divers.
La fel, toleranța în politica de stat, idee apărută în societatea omenească odată cu Edictul căruia îi aniversăm cei 1700 de ani, nu mai înseamnă doar o înțelegere pe baza principiului definirii agresorului, cum se exprima în secolul trecut Liga Națiunilor, ci ajunge a se defini drept căutarea tuturor căilor de solidaritate reală între state, popoare, populații sau națiuni europene, cum se exprimă așteptările pe care le au astăzi acestea de la Uniunea pe care au creat-o. Astfel, producerea modernă a climatului de toleranță politică, economică și culturală necesar funcționării Uniunii Europene, înseamnă mai mult și decât federalizarea, spre care tind unii, dar chiar și decât subsidiaritatea al cărui principiu îl recunoaștem cu toții. Ca să nu mai vorbim de extremismele ale căror sechele dăinuie fie sub formă iredentistă, fie sub formă exacerbat eurosceptică, tocmai pentru că la vârfurile Uniunii nu există încă o definire a unor măsuri EUROREALISTE prin care să se răspundă decent și constructiv acelor argumente reale pe care le are euroscepticismul. Aceasta ar fi calea prin care, în cadrul ei, toleranța în politica de stat să devină cu adevărat solidaritate în politicile statelor europene pe niște criterii de umanism integral care, în realismul epocii noastre, nu mai sunt străine nici Bisericii.
Recapitulând ideile enunțate și dezbătute între ierarhiile catolice și ortodoxe care au străduit întru caracterul cât se poate de ecumenic al acestei aniversări, putem aminti concepte de mare importanță pentru omenire și destinul ei precum „impactul esențial al Edictului de la Milano asupra dezvoltării societății europene și a definirii căilor ei”, despre care a vorbit Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, sau „asigurarea construcției binelui comun în societatea pluralistă de astăzi”, despre care a vorbit arhiepiscopul de Milano, cardinalul Angelo Scola, spre a menționa faptul că, tot în aceste zile, cu personalitatea sa devenită în scurt timp atât de populară, Papa Francisc I nu s-a sfiit să vorbească despre „dictatura economiei fără o față umană și fără un țel uman” , despre obligația contemporaneității de „a crea o ordine socială mai umană, cu un echilibru mai uman” în care toată lumea să fie convinsă că „banul trebuie să servească și nu să guverneze”. De asemenea, în întâlnirile   ecumenice culminând cu ceremonii comune, care au avut loc la Milano și la Patriarhia Ecumenică de la Istanbul,  ierahii nu s-au rezumat la evocarea importanței acestui eveniment pentru istoria Bisericii și a Creștinismului ci, în mod cât se poate de civic, au vorbit cu grijă despre „aspectele destructiviste ale mondializării” despre modul cum „omenirea trebuie să depășească orice tendință de hegemonie”, despre nevoia de „fraternitate și apropiere civică în societățile pluraliste”, iar la Vatican s-a vorbit despre „originile antropologice ale crizei financiare pe care o traversăm” și despre „pericolul limitării sau decăderii omului la una singură dintre necesitățile sale: consumul”.
Iată cum, ieșind în întîmpinarea nevoilor publice, doctrina socială a Bisericii se dovedește viabilă și creatoare punând degetul (și nu oricare, ci unul căutător de soluții vindecătoare) pe rănile contemporaneității, tocmai atunci când subliniază importanța unui eveniment istoric pe care, așa cum a făcut până acum, ar avea tot dreptul să-l considere doar o victorie a Bisericii sărbătorind-o în interiorul ei. În vreme ce ierarhia laică a continentului nu se grăbește să tragă vreo concluzie privind îndatoririle sale de a aduce la zi marea deschidere umanistă pe care a creat-o pentru omenire Edictul de la Milano. Iar, dacă luăm în studiu, tot la zi, agenda politică europeană, vom constata că ea este întrutotul minoră față de mari comandamente ale politicilor sociale contemporane precum unele dintre cele citate mai sus.
Ca să exagerez, reducând totul la percepția românului îngândurat de nevoile sale, i-aș întreba pe cei din ierarhia Consiliului Europei dacă le-ar conveni ca, în comparație cu ceea ce au înțeles să pună pe tapetul dezbaterii contemporane înalții ierarhi confesionali ai continentului, adică în comparație cu grava tematică de politică socială subliniată mai sus, preocuparea domniilor lor s-ar rezuma în prezent la căsătoriile gay și rezolvarea problemei bicarbonatului din mititelul românesc?!...  
Ca-n folclorul ardelenesc:
-Bace, știi ce-i aia UE?
- D-apăi cum nu?!...  Sunt ăia ce ni-i bagă pe gât pe Tőkes şi Băsescu, dau bacșiș la țigani să se-ntoarcă și au pretențiune de mari democrați fiincă fac nunta pe la spate!
 Pentru că percepția anumitor fenomene de către populație  are loc după cele ce simțim fiecare pe pielea noastră, așa că nimeni nu-i vinovat dacă  noi îi remarcăm pe occidentalii spre care am aspirat, prin amestecul politic neplăcut pe care l-au avut la Referendum, prin discriminările pe care ni le subliniază și țiganii sau traficanții de carne de cal din propriile lor țări cu care ne confundă, prin politicienii obedienți și prin confiscarea depunerilor bancare pe care ar vrea să le impună, prin alinierea la o presupusă disciplină bugetară care reduce salariile menținând fondurile pentru a cumpăra de la ei mărfuri second hand.
Ceea ce demonstrează că perioada când oamenii politici își făceau un ideal din a realiza și practica secularizarea, bine înțeles în scopul unei mai bune administrări a celor ale vieții și evoluției sociale curente, e depășită; și, datorită preocupărilor de altă natură ale politicienilor, s-a cam sleit. Dar, față de această epocă post-secularizare în care pretindem că trăim, ascunzișurile jocului politic tot n-au lăsat să se definească prea bine nici criteriile relațiilor interumane, nici cele ale relațiilor lui homo-politicus cu diavolul.


                                      5
Îmi mărturisec satisfacția că, punând în discuție asemenea idei, un distins comentator, văzându-mi aplecarea către postmodernism mi-a sugerat termenul de „postsecularism”, care se conjugă foarte frumos cu anumite realități sociale de care ne putem bucura. Pentru că momentul secularismului și al secularizărilor a fost unul conflictual istoricește necesar. Și, tot istoricește, necesitatea momentului prezent este salvarea omului de consumerismul care-l subjugă unor noi forme de tentative hegemonice din partea relelor intenții ale celor care ar vrea să-i lase impresia că doar îi satisfac nevoia de consum. Ținând seama de acest context, apropierea celor două autorități, una morală și una administrativă, pe direcțiile de interes ale unui asemenea scop salvator, poate fi benefică omenirii. Așa că preiau conceptul de postsecularism în sensul  diminuării asperităților istorice care au condus la secularism, a rezolvării cauzelor negative care l-au determinat, a regăsirii motivelor de respect între cele două instituții care au depășit starea conflictuală definindu-și fiecare locul. Astfel, în contextul în care în lumea Statului de Drept se procedează la integrări de genul celei europene, iar în lumea religioasă se caută ecumenismul, putem considera că s-a realizat climatul prin care, cel puțin declarativ, la modul mondial se caută căi spre unitate si solidaritate. Și că înțelepciunea omenească ar trebui să profite de acest climat spre a se salva de alte pericole.
Da: o bună definire teoretică și doctrinară a post-secularismului ar fi foarte bine venită astăzi ajutând la a se depăși provocările de despiritualizare a omenirii. Pentru că așa numita nevoie de revoluție nu există în om ca dorință de distrugere. La asta el ajunge numai incitat de forțele răului care, acum sunt bine dovedite atât prin descoperirea dedesubturilor de spionaj (chiar extern) și de provocare sau diversiune (deliberat rău intenționată) a fiecărei revoluții; cât și din constatarea ulterioară a scopurilor de putere și dominație a unor anumite categorii de oameni neintegri, care profită în interes personal.
 Fapt pentru care, cu cinism, ne putem gândi și la vorba de duh care spune că: "O revoluție e întotdeauna începută de naivi, continuată de intriganți și exploatată de escroci"... În slujba unor forțe setoase de putere, provocatorul diversionist se folosește de nemulțumirile pe care e firesc să le aibă omul și care, într-un calm rațional și constructiv se rezolvă prin rectificări, îmbunătățiri, inovații și perfecționare privind orice domeniu, de la tehnic până la social și de la administrativ până la filosofic, folosind în continuare ce a fost bun și convine; bazându-ne, adică, pe realizările trecutului, ca o acumulare întru progres. Așadar, atât prin schimbarea unor oameni cât și prin schimbarea unor proceduri, a unor tehnici, a unor reguli, unor legi, unor comportamente, unor abordări, unor formule, unor mecanisme și unor practici în funcție de resusele și pretențiile noi care apar în omenire, orice proces de schimbare, fie discretă fie trâmbițată, fie calmă și aplicată fie clamată, se termină cu o redefinire. Redefinirea sferei respective în care se desfășoară procesul; redefinirea componentelor acestuia, fie concurente fie conjugate; redefinirea importanțelor și redefinirea relațiilor dintre diferite părți care și-au schimbat poziția. Aceasta este calea pașnică, umană și constructivă a evoluției. Iar, când ajungem a avea de-a face cu aspectele definite ale schimbărilor sau modificărilor reclamate, când raportul de forțe, de interese, de poziționare și de rost uman s-a redefinit, societatea nouă devine o postsocietate a celei în care s-au produs prefacerile istorice necesare. Sau, dacă nu societatea în ansamblul ei, anumite curente în stilul de guvernare, în relațiile de comportament, în abordarea nevoilor sau aspirațiilor, în strategia dezvoltării, a educării, în ideile noi cu care se obișnuiește omenirea, în modul de a trăi și a înțelege viața, în conceptul despre frumos, despre util, despre necesar, etc.etc.etc. Tot așa cum în planul filosofic al proiecției viitorului, redefinirile unor concepte își iau prefixul de „neo” (platonism și neoplatonism, aristotelism și neoaristotelism, tomism și neotomism, etc. – după numele de referință ale gânditorilor, sau neorealism, neoconservatorim, neoliberalism, etc. – după denumirea unor curente), la fel, când e vorba de perioade istorice ale aplicării unor asemenea idei, pentru etichetarea prezentului, ajungem la prefixul „post” care, ca să ne amuzăm, poate ajunge astăzi, de la post-modernismul consacrat ca atare din punctul de vedere al filosofiilor mai noi, la altele care ar arăta numai nevoi de depășire a unor situații subminante pentru relațiile sociale: post-criticism, post-revoluționarism agresiv,
post-materialism vulgar, post-politicianism demagogic,
post-electoralism, post-negaționism,  sau, ceea ce ar fi într-adevăr benefic pentru Uniunea Europeană în care ne-am pus atâtea speranțe: post-euroscepticism.
Dar, chiar în glumă încercând să le formulăm, ca și cum am spune „post-ipocrizie” sau „post-fetișism” sau „post-bigotism” sau „post-șmecherie” într-o speranță de societate ideală dominată de sinceritatea absolută a omului, nu poate fi vorba de o terminologie realistă. Deoarece, în vreme ce toate aceste formulări exprimă mai mult deziderate sau dorințe de remediere  a contextului de nesinceră demagogie în care încă se află viața publică, post-secularismul poate însemna ceva foarte stabil, bine definit la ora actuală, ca un proces realizat și bine maturizat, ale cărui rezultate concrete fiind evidente, permit a fi privite cu seninătate obiectivă, constatând exact în ce măsură pot fi folositoare și chiar cât mai folositoare perfecționării societății. Pentru că redefinirea, care aici e realizată stabil, mai înseamnă de asemenea ștergerea asperităţilor și neconcordanțelor ce au condus la reclamarea schimbării sau implementarea inovațiilor care au modificat un anumit aspect al lucrurilor. Trecând de perioada lui „ori-ori”, atât Statul cât și Biserica și-au redefinit prea bine statutele în contemporaneitate putând fi conștiente de ele și venind cu tot aportul pe domeniul respectiv întru perfecționarea omenirii. Cu o singură condiție: Ca ambele să țină seama cu aceeași sinceritate de ceea ce se cheamă REALISMUL POLITICILOR DE AFIRMARE care au drept scop unic REALIZAREA BINELUI COMUN.
Din acest punct de vedere, mai trebuie făcută precizarea raporturilor dintre REALITATE ȘI INTEGRALITATE, fiindcă semnificația acestui prefix „post” pe care îl punem, nu este neapărat cea temporală de „după”, ci înseamnă transformarea făcută în integralitatea ei. Post-modernismul, nu înseamnă perioada de după căutările moderniste, ci perioada în care aceste căutări au ajuns la un rezultat stabil și bine configurat pentru omenire. Înseamnă modernismul în faza sa matură, când nu se mai luptă cu ceea ce-l împiedică să se afirme, ci are întreaga capacitate de a se impune ca stil de viață și de abordare a aspectelor ei. Înseamnă modernismul în integralitatea sa stabilă, când a ajuns fruct de sine stătător, ne mai atârnând de copacul care îl produce. Atașată la un curent de gândire, particula „post” precizează că nu e vorba de un curent în curs de afirmare, când se manifestă pe cât de vehement pe atât de căutător și de nesigur, ci unul afirmat, sigur pe acțiuni și pe procedee, pe care-l putem vedea sau simți în totalitatea lui. Cu alte cuvinte, acest „post” ar putea caracteriza mecanismul în starea lui stabilă de funcționare și folosire largă, când nu mai presupune inventare și cercetare și testare și zbatere pentru promovare, ci a intrat în folosul public. Este, adică, funcțional și bine impus. Poate, chiar, atât de bine impus încât trezește reacții la cei cu spirit novator, care încep chiar să producă elemente ce proiectează altceva: Un alt curent, o altă structură, cu alte criterii de referință care vin la rându-le a se zbate pentru a se impune. Aceasta explică de ce, în istoria omenirii, asemenea etape sunt cele stabile în care convulsiile sunt înlocuite cu certitudini și, prin toate cele ale convingerilor, ale științelor, tehnicilor și cunoștințelor pe care ni le-am format, știm mai bine ce avem de făcut, având capacitatea de a vedea lucrurile în cel mai realist mod cu putință.
 Și, astfel, oamenii nu se mai mulțumesc cu incertitudini înlăturându-i tot mai mult pe cei care ar vrea să-i conducă orbește. Așa a apărut termenul de „UMANISM INTEGRAL”, gândirea realistă conducând spre aspirația de integralitate în abordarea socială a problemelor omenirii, iar experiențele ei nu mai lasă loc de amatorisme, demagogii sau ipocrizii. Cerința ca abordarea marilor probleme ale omului și ale omenirii să nu mai fie formală, ci integrală este efectul abordării realiste și, tocmai de aici apare conceptul, de la care  nu se mai poate da înapoi, de „DEMOCRAȚIE REALĂ”. El refuză să mai accepte aspectele formale care folosesc doar pescuitorilor în ape tulburi - nesinceri și fără Dumnezeu din punctul de vedere al religiei, iliciți din punctul de vedere al justiției Statului de Drept. Iar, în acest mod aplicat, ne devine mai clară noțiunea de „EUROREALISM”, prin care Uniunea Europeană ar putea deveni o uniune reală, stabilă și nesubminată de nici un fel de hegemonism.


                          6
În final, revin la propunerea primului pas care ar trebui făcut: Recunoașterea aniversării promulgării Edictului de la Milano ca sărbătoare politică a continentului nostru. Precedentul este deja creat deoarece chiar și pentru Biserică datele sunt precizate în două feluri: una de calendar bisericesc și una de istorie a Bisericii; așa că, în mod firesc, de la istoria creștinismului ajungându-se la istoria civilizațiilor pe care el le-a influențat, ajungem a ne convinge de importanța evenimentului pentru civilizația Europeană. Mai mult decât atât: Actul laic al documentului se confirmă prin faptul că numai unul dintre autorii lui a devenit sfânt în calendarul sărbătorilor creștine, celălalt, co-imperatorul de la vremea aceea Valerius Licinianus Licinius rămânând până astăzi muritor de rând evocat doar pentru funcția sa laic-statală de muritor, dacă asta îi încălzește cu ceva pe politicienii radicali de astăzi. Iar faptul că e vorba de un „Edict” - termen care parcurge întreaga istorie a legislației lărgirii drepturilor omului, de la edictele de emancipare națională până la edictele de eliberare a sclavilor și iobagilor, însemnând, de fapt: „decret cu norme imperative la o anumită problemă sau anunțarea unui program de activități viitoare sub formă de norme juridice” – sărbătorirea lui de către Europa Statelor de Drept nu ar face decât să marcheze mai bine caracteristica de emancipare umană a continentului nostru.
Fac toate aceste precizări pentru că eu nu le propun conducătorilor Europei să fie atât de buni creștini încât să  creadă în „In hoc signo vinces”. Ba, chiar consider că nici n-ar fi convenabil fiindcă, atrăgându-le astfel atenția, mulţi dintre păcătoşii de ei, carieriști cum sunt, ar avea pretenția să-i beatificăm și sanctificăm.. Dar de ținut seama de  un eveniment istoric care înseamnă atât de mult pentru Europa, nu se poate să nu-și dea seama că sunt obligați. In plus, dacă ne gândim din punctul de vedere al societății contemporane cu multe populații la care adorația pentru cele bisericești dăinuie și la altele care revin la Biserică; dacă ne gândim că tocmai această revenire nu mai are bazele schismei de altă dată, ci tinde ecumenic spre unitate, așa cum tinde și politica continentului, atunci ne dăm seama de sensurile comune ale demersului politic și social cu cel al politicilor religioase.
Ceea ce justifică a se acorda mai multă atenție acestei aniversări care poate deveni o mare sărbătoare europeană. Iar, dacă ne uităm ce semnificații a căpătat ea prin evocările de anul acesta care au depășit faza aniversară aducând-o chiar la zi cu preocupări de imperativă actualitate precum: „asigurarea construcției binelui comun în concepția pluralistă de astăzi, prin obligația contemporaneității de a crea o ordine socială mai umană, cu un echilibru mai uman, în care omenirea să depășească orice tendință de hegemonie ajungând la fraternitate și apropiere civică în societățile pluraliste, depășind pericolul limitării sau decăderii omului la una singură dintre necesitățile sale: consumul” - atunci chiar că nu văd de ce, o asemenea sursă de înțelepciune și concluzii de filosofie a istoriei, a religiei și a politicii nu ar constitui motivul unei sublinieri cu roșu în calendarul laic al Europei. La distanță de mai puțin de o săptămână de Ziua Europei, avem doar un pas de făcut pentru a proclama „Zilele Europei”. Care incep cu evocarea  actului din  secolul 20,  dar se pot încheia apoteotic prin evocarea perenității însemnătății Edictului, nu numai pentru creștinism, nu numai  pentru monoteismul mondial, ci pentru întreaga civilizație a lumii.
S-ar sublinia astfel mai bine faptul că, exact precum ne arată experiența europeană, orice pas de înaintare a emancipării se realizează numai prin unul înapoi al hegemonismului, că tot ce a însemnat și înseamnă progres social în civilizația europeană s-a bazat pe limitarea hegemoniei și delimitarea de ea. Ceea ce ar proiecta și pasul care mai trebuie făcut spre democrația reală: Prin salvarea omului de consumerismul care-l supune noii forme de tentativă hegemonică din partea celor care ar vrea să-i lase impresia că doar îi satisfac nevoia de consum, dar prin asta își ascund relele intenții de  subjugare. Cât despre  pledoaria pentru  emanciparea prin evoluție și continuitate în loc de revoluții distrugătoare, aducătoare de toate convulsiile discontinuității - convulsii pe care le simțim prea bine chiar în această tristă contemporaneitate, când nu mai reușim să ne redresăm după dictaturile extremiste ale secolului trecut și cele globalist-monopoliste ale secolului acestuia - putem spune că, în măsura în care istoria tot se repetă, ar fi bine să se repete pe parametrii superiori ai evoluției lucrurilor și nu pe cel al repetării spiritului distrugător de altă dată.
Nu neg faptul că ar putea exista o doză de subiectivism în toată această pledoarie, iar asta se explică prin importanța dorinței mele de a trăi într-o societate românească bine europenizată, depășind gravul euroscepticism care i s-a cultivat prin nesinceritățile, tocmai de natură hegemonică, de care ea nu este nicidecum de vină. Ci, cel mult, politicienii obedienți cu tentativa hegemonică a celor care cultivă ideea de viteze diferite, demonstrându-ne prin asta că ei își doresc drepturi, avantaje, privilegii și profituri diferite. Pe aceștia, îndrăznesc să-i îndemn  creștinește să facă înapoi acest ultim pas pe care trebuie să-l facă hegemonia în fața ideii de solidaritate prin care ar vrea să se caracterizeze Europa. Să înțeleagă că, noi, aici, la acest nivel al geografiei politice a continentului, la fel cum ne-am simțit frustrați prin năvăliri care, distrugându-ne sau furându-ne din acumulări ne-au tot întrerupt evoluția, la fel cum ne simțim încă frustrați de dictaturile secolului trecut care, prin distrugerile lor „revoluționare”, au decapitat și elitele și aspirațiile de emancipare normală a unui popor, tot așa   ne-am putea simți frustrați încă multă vreme față de starea tot „revoluționară” mai nouă, pe care ne-au impus-o chiar unii dintre ei: Făcându-ne să ne distrugem producția ca să devenim clienții mărfurilor lor și să ne vindem la fier vechi industria ca să devenim dependenți de investițiile lor. Pentru că, „revoluţie” în sensul nociv pe care i l-am precizat aici, s-ar putea numi și ce s-a intâmplat în ultimii douăzeci de ani cu industria sau producția noastră, bune-rele, așa cum or fi fost ele. Iar, să distrugi ce se produce doar ca să impui alte produse, deci să impui profitul altcuiva prin eliminarea celui existent, e tot mână criminală, de aceeaşi natură cu diversiunile bolșevismului.
Fără a învinui pe altcineva decât, cel mult, propriile noastre cozi de topor ca și în cazul comunismului, e vorba de ultimul aspect distructiv al revoluțiilor pe care le-am trăit, de fapt, fără voia noastră, mai mult prin inducție din afară. Iar acesta este unul dintre argumentele reale care, față de marile speranțe pe care le aveam prin ceea ce așteptam de la integrarea noastră cu occidentul, ne justifică astăzi  euroscepticismul.  Desigur, în mod categoric: demnitatea nu ne permite să externalizăm vina; iar conștiința creștină trebuie să ne facă să ne recunoaștem în acest caz propriile păcate. Dar de acest euroscepticism care, vrând-nevrând, s-a instalat, nu mai putem garanta. Externalizarea lui nu mai depinde de noi, deoarece contaminarea nu vine numai de la noi. E un pericol general, care poate fi depășit numai dacă emanciparea cu adevărat democratică a continentului va putea face categoricul pas înainte. Pas condiționat, cum am spus, de cel înapoi, înspre neantul trecutului, pe care mai trebuie să-l facă hegemonismul contemporan, chiar și în formele sale mascate.  Iată de ce, consider că semnificațiile unei asemenea sărbători cât mai largi și cât mai popular europene, chiar formal adoptată la început, tot ar crește gradul de sensibilitate și de bună credință al formării noilor generații de politicieni, întru gloria și înțelepciunea bătrânului continent!
mai 2013





STIMAȚI CITITORI,
SUPUNEM ATENȚIEI DUMNEAVOASTRĂ ACESTE PUNCTE DE VEDERE ȘI PROPUNERIRUGÂNDU-VĂ SĂ INTRAȚI ÎN DEZBATERETRIMIȚÂND OPINIILE LA ADRESA DE E-MAIL:
leuc@upcmail.ro







 COMENTARII ȘI ALTE PUNCTE DE VEDERE
PORNIND DE LA CELE EXPUSE MAI ÎNAINTE




 
                          PE MARGINEA EDICTULUI DE LA MILANO, 
  UNELE COMENTARII PRIVIND DEZVOLTREA SPIRITUALA A EUROPEI
                                                                                                      
                                                                            Prof.univ.dr. MIHAI BERCA


Se pare, ca Edictul de la Milano nu a fost deloc o constructie intelectuala si spirituala a lui Constantin si Licinius in 313, care sa fi aparut din interiorul gandirii si spiritului celor doi imparati ai aceluiasi fost mare imperiu. El a venit din spiritul omului “nascut liber” si oprimat pana la distrugere timp de peste 300 de ani si care isi dorea precizate principiile libertatii lui.
    Din capetele Imparatilor predecesori, asa cum a fost Diocletian n-au iesit niciodata legi favorabile crestinilor si mai degraba persecutii elaborate, care mergeau pana la moartea credinciosilor. A existat totusi, in ciuda nerecunoasterii oficiale a credintei in Christos, o anumita „toleranta” fata de credinciosi, toleranta infaptuita practic in valuri, nesigura si adeseori neglijata, transformata in persecutii dure. Poate este bine sa redam un citat, din care reies atat dimensiunile credintei crestinilor din imperiu, cat si profunzimea persecutiilor. Citam: “In anul 185, s-au apropiat de proconsulul Asiei, Arrius Antonius, un grup de crestini, care i-au cerut acestuia sa fie executati.  Proconsulul le-a indeplinit dorinta unora dintre ei, iar pe ceilalti i-a izgonit spunandu-le ca daca vor sa moara au la dispozitie suficienta franghie si sunt suficiente stanci de pe care sa se poata arunca” (Barnes T.D, 1968).
    Galerius, in prima parte a vietii sale, a alocat mult timp si rautate persecutarii crestinilor. Si cu  toate acestea, in timpul si ca urmare a unei boli grave, de pe urma careia a si murit, acelasi Galerius a emis un “edict de toleranta” fata de crestini in anul 311. Dupa aceea, persecutiile au incetat. Ca si in zilele de astazi, caci „istoria se repeta” (Badescu, 2011), era nevoie de un act de consfintire legala a abrogarii persecutiei, iar acest lucru s-a intamplat in 313 prin documentul semnat de Constantin si Licinius.
    Scrisoarea de la Milano, desi are in centrul sau reglementarea religioasa a tolerantei si egalitatii confesiunilor religioase din imperiu, nu a fost semnata de inalti prelati ai bisericii ci de doi oameni politici, conducatori de armate si popoare. Pe buna dreptate putem considera, ca “Edictul de la Milano” este in primul rand un act politic, in care s-au asezat in egalitate, nu numai religiile, confesiunile, ci si natiunile, popoarele care faceau parte inca din imperiu.
    Actul politic a fot creat la presiunea fantastica a crestinilor credinciosi. Ca om, Constantin era impotriva edictului semnat, dar ca imparat era pentru el un comportament real de om politic.
    Putem de asemenea spune, ca edictul a avut o legitimitate „divina”. Aceasta a fot intarita cu vointa politica a Senatului si poporului. A devenit deci un act politic, care prin biserica iesita din catacombele imperiului si-a creat si institutia necesara oricarei doctrine.
    Biserica crestina nu s-a nascut insa de la inceput ca o forta spirituala, ca o unitate a constructiei stat-religie in imperiu. Ea s-a dovedit suficient de fragmentata, obligandu-l pe Constantin sa intervina adeseori in actiuni de reorganizare, care sa o transforme intr-o institutie a carei activitate religioasa sa devina vitala, integratoare, cuceritoare si sa reprezinte religia oficiala a statului, adica acea unitate necesara dezvoltarii spirituale, dar si economico-sociala a Europei in devenirea de azi.
    Desi a dorit foarte mult Constantin si edictul sau, nu au reusit sa consolideze unitatea bisericii, iar crestinismul se transforma incet dar sigur dintr-o credinta intr-o religie, dintr-o credinta a iubirii intr-o religie a puterii, confirmata si de Pacea de la Augsburg din 1555. Regii conlucreaza cu capii bisericii pentru o politica unica, dar adeseori au loc conflicte devastatoare in care cade fie un cap de rege, fie unul de episcop. Pe de alta parte, razboaiele ecleziastice au demonstrat fara dubii lipsa de unitate a bisericii, finalizata cu “instaurarea si normalizarea treptata a intolerantei” (Athanosiodi P.).
    Ne convine sau nu, suntem obligati sa recunoastem, ca odata cu acelasi edict si cu Constantin s-au nascut cei doi samburi ai celor doua mari civilizatii, care se afla astazi intr-un conflict major si care capata pe zi ce trece denumirea de “razboi al civilizatiilor”, cu sau fara parerea lui Huntington.
    Urmare a dezvoltarii religiilor, pornind de la Edictul de la Milano, se cuvine sa facem cateva reflectii:
1.    Imperiul roman a fost printre putinele constructii imperialiste, unde „elementul constructiv” a predominat asupra celui distructiv. De aici si o anumita eleganta istorica a sistemului. Despre el se vorbeste inca foarte mult, despre imperiul lui Alexandru Macedon se mai vorbeste doar in unele carti de istorie.
2.    Exista o corelatie intre imperialismul religios al evului mediu si imperialismul administrativ, imperialismul arealelor. Biserica si centrul imperiului au conlucrat la acapararea si aservirea popoarelor si a resurselor lor. Institutiile religioase au devenit mari purtatoare de patrimoniu, de banci si putere, uitand de misiunea lor de propagare a credintei si iubirii de Dumnezeu. Ori, daca „in fapt” biserica insasi conserva fenomenul de apostazie, cel putin la nivelul varfurilor administrative, de ce n-ar face-o si politicienii ?
3.    Exista la nivelul bisericii ortodoxe , mai des in zona mediana, dar si aproape in toata zona monahala preocuparea reala de a conserva si propovadui credinta crestina, iubirea de Dumnezeu si foarte important, iubirea de oameni si de viata. Romanii de azi sunt oameni credinciosi, cu conditia sa nu fie politicieni. Si totusi, exista si aici un semn de intrebare: sunt ei, romanii, credinciosi sau bisericosi ? Badescu ( 2011) crede ca atata vreme cat fiinta umana presupusa credincioasa, viziteaza biserica si practica credinta numai pentru a cere ceva lui Dumnezeu sau Sfintilor, nu este deloc o fiinta credincioasa, ci numai una interesata de „binefacerile dumnezeiesti” pe care considera ca le poate rezolva cu ajutorul bisericii. Asadar, ne-am bisericit si nu ne-am intarit in credinta noastra, in spiritul si harul dumnezeiesc. Fenomenul este valabil cu prioritate pentru biserica ortodoxa, dar este prezent si in cea catolica unde fenomenul capata o nuanta de „noblete crestineasca”, bazata pe o ordine ecleziastica si nu pe profunzimea iubirii de Dumnezeu. Prezenta politicienilor in biserici, stangacia cu care fac semnul crucii si saruta o icoana, denota un mare efort public din partea lor, un sacrificiu pe care nu l-ar face niciodata daca bisericile si manastirile n-ar fi pline de votanti. In occident mersul la biserica seamana leit cu “a merge la teatru”, mai ales ca toate bisericile catolice, si nu numai, sunt dotate cu orgi, din care mai niciodata nu lipsesc concertele lui Bach.
4.    In aceste conditii, e greu de crezut ca vreun politician european se va gandi vreodata la Edictul de la Milano, la Imparatul Constantin si la corelatia lor au actuala civilizatie europeana.
5.    O idee care ma preocupa mai de multa vreme, este : cat de credincioasa este lumea neo-imperialismului de astazi si ce fel de „credinta” practica ea?
In perioada capitalismului clasic, atat in America cat si in Europa, exista un raport just intre investitii, profit si social. Pana la inceputul secolului XXI America ajuta natiunile si impunea respect prin respectarea „drepturilor omului”. Acelasi lucru se intampla si in Europa. Sa nu uitam insa ca secolul XX a fost pentru Europa secolul celor doua razboaie mondiale, secolul instaurarii dictaturii comuniste pe 70% din suprafata continentului si ca bisericile n-au avut nimic de spus fata de acestea. Ba dimpotriva, in tari ca Rusia, dar si in Romania, dictatura comunista si-a dat mana cu cea bisericeasca devenind unul si acelasi lucru. Altminteri n-ar fi fost distruse atatea biserici frumoase.
    80% din cei care conduc astazi Romania provin din fluidul rosu al comunismului, in frunte cu presedintele Basescu. Poate n-ar fi rau daca ar intelege ca imperiul rosu s-a destramat. Dar daca s-a destramat se pune intrebarea ce a aparut. Badescu si colab. (2011), Stiglitz (2010) si altii sustin ca a aparut un nou imperiu de nuanta neo-imperialista denumit Uniunea Europeana  si ca sa raspundem la intrebare, se constata ca inceputurile dezvoltarii neo-imperialismului european par a se corela cu o biserica mai ordonata si unita in plan european, dar si mondial, poate si datorita unor leaderi de exceptie ai bisericii, precum Papa Ioan Paul al II-lea. Efectul mesianic si educatia unui contact real cu Dumnezeu, a unei credinte sincere si binefacatoare, ramane un deziderat.
    Evolutia Uniunii Europene a trecut usor de la pozitivism la negativism, iar modul cum judeca astazi aceasta criza, cum trateaza populatia si popoarele, nu inseamna deloc ca politicienii conducatori ar mai avea vreun Dumnezeu. Civilizatia pornita de la Constantin spre Europa si-a atins apogeul si se indreapta spre extinctie, asa cum spunea de curand americanul Friedmann, si a ajuns deja pe marginea prapastiei, asa cum spunea tot de curand Weidmann, seful Bancii Federale. Günther Oettinger, comisar si el, spunea recent criticand Romania, ca „Uniunea Europeana este in pragul esecului”. Criza economico-financiara se va transforma in criza sociala.
    Crede cineva ca acesti politicieni de marca sunt patrunsi de har dumnezeiesc si spirit european pentru a-si aduce aminte de Edictul de la Milano si efectul lui asupra civilizatiei europene? Care civilizatie? Acelasi lucru este valabil si pentru politicienii romani. Crede cineva ca Basescu , Ponta & company au vreun Dumnezeu si cred in ceva? Ca sa nu fi uitat de edict, politicienii europeni ar fi trebuit sa dispuna de o solida educatie moral-religioasa. Ar fi fost necesara dezvoltarea unor structuri mentale de receptie si preluare a cunostintelor religioase, cu scopul elaborarii unor raspunsuri proprii, europene,la problematica vietii si existentei.Se pare insa ca singura religie  a Europei actuale este banul si salvarea bancilor, care nu au nimic in comun cu sensul vietii si Dumnezeul iubirii.  Dumnezeul iubirii a murit pentru ei. Cine isi poate imagina azi un Baroso, o Merkel, o Vivian Read, un Basescu preocupati de gasirea raspunsului la problematica vietii si existentei ? In procesul grav al manipularii oamenilor se cauta azi acapararea zonei mentale a oamenilor in scopul de control mefistofelic si nicidecum dezvoltarea lor intelectuala si spirituala.
    De cel putin 10 ani neo-imperialismul european a renuntat la articolul 2 din Declaratia Universala a drepturilor omului, iar Romania a renuntat la articolele 25 , 26 si 27. SUA a renuntat indeosebi la articolul 12 si 13 ale aceleiasi Conventii. Egalitatea in drepturi a popoarelor europene, prinsa si in tratatele de aderare, a fost eliminata din practica. Romania si Bulgaria au devenit tari periferice, subalternizate, fara drept la decizie in interiorul tarii. A disparut distinctia dintre afacerile interne si externe: dispunem de amestec mutual in afacerile interne si supravegherea mutuala, granitele au devenit irelevante si la fel si proprietatea nationala, impunerea de noi limitari (Schengen, Mastrid, etc.).
    Cetatenii romani sunt lipsiti de dreptul lor la sanatate, hrana si educatie. Li se impun biruri si taxe in afara legislatiei statale. Li se impun credite fara sa aiba nevoie de ele, numai pentru control si manipulare.
    De la nasterea principatelor romane si pana astazi  s-a practicat tradarea, ca factor de conservare sau de acoperire a puterii. Tradati au fost Buerebista, Tepes, Petru Rares, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu, Horea, Closca si Crisan, Tudor Vladimirescu, Cuza-Voda, Ceausescu si multi altii. In cele mai multe cazuri “tradarea” a avut loc prin para la inalta curte otomana. Istoria insa se repeta, caci nici un popor nu poate fi ingenuncheat fara un consimtamant din interior. Azi tradeaza Basescu, Macovei si multi altii ca ei, cu ajutorul unui adevarat grup pseudo-intelectual de sustinere, care creeaza o noua baza teoretica a actului tradarii. Tradarea a reusit sa fie transformata in procedeu de mandrie nationala.
    Romania are biserica, are bisericism, dar nu mai are credinta in Dumnezeu si nicicum iubire de tara, de semeni si de viata. Tot istoria a demonstrat, ca cine ridica sabia de sabie va pieri. Atentie deci la folosirea cuvantului puci.
    Maestrul Leu are dreptate, practicarea  egolatriei a devenit preocuparea de baza a politicii romanesti. Disparitia majoritatii drepturilor omului in Romania, corelata cu pericolul impus, cu risipa imensa de resurse care iau drumul consumerismului metropolei europene, nu aveau cum sa aminteasca de Edictul de la Milano si nici de Constantin. Astazi exista alte preocupari. Astazi oamenii nu mai trebuie salvati, astezii si credinciosii in Dumnezeu nu mai e necesar a fi apreciati. Azi e necesar sa aparam bancile. Aceasta este preocuparea de baza a U.E. in acest moment.
    Ca tara aservita, subalternizata, batjocorita, umilita cu ajutorul impotentei politicienilor Romaniei si romanilor li s-au furat inclusiv bunul Dumnezeu, li s-au furat iubirea in Dumnezeu, li s-au luat Dumnezeul iubirii oferindu-le doar spectacolul sinistru al metropolei vest-europene in permanenta degringolada. In absenta moralei crestine, a credintei insasi, politicienii nu aveau cum sa-si aminteasca de Edictul de la Milano, nici cum sa-l mai si sarbatoreasca.

         




 
 
Dr. Daniela GÎFU

                 Politicianul de azi şi Edictul din Milano


În articolul Edictul din Milano, cel supus de altfel dezbaterii publice în mediul virtual, Corneliu Leu se simte dator să semnaleze, şi o face cu cearneală roşie!, lipsa de considerare cu privire la actul fundamental prin care împăratul Constantin a recunoscut libertatea de cult a religiei creştine.
Domnia sa, cu intenţia nu de a căuta vinovaţi, ci de a-i dojeni pe cei care dau dovadă de o etică îndoielnică faţă de Edictul lui Constantin, care marchează începutul libertăţii omului modern. Corneliu Leu, încă din titlul propus, unul retorico-rezumativ, lasă de-nţeles că în cercetarea sa - şi, de ce nu a fiecăruia dintre cei care (iată!) se pot numi, sau le place să creadă că sunt, oameni liberi - vina se învârte în jurul clasei politice, care pasează cei 1700 de ani de civilizaţie statală/europeană în obligaţiile parohiale , fără a se sinchisi să-i dea şi o altfel de recunoaştere. Citez: Din pricina politicienilor care, odată cu trecerea timpului, au accentuat ignorarea acestui act fundamental, orbiţi de dorinţa de a glorifica acte mai de suprafaţă şi mai apropiate de interesele lor.
La rândul meu, întreb retoric:

Putem vorbi de o relaţie între etică şi politică?

    La prima vedere s-ar părea că cele două se exclud reciproc şi doar una din ele este adevărată. Şi totuşi, activitatea politică se supune unei etici ca orice altă activitate. Statul devine laic, odată cu înscăunarea împăratului Constantin. Şi când spunem stat laic, avem în vedere faptul că acesta nu rămâne surd, ignorant… în afara contextului electoral (Sâc!), în faţa religiei, ci recunoaşte sacralitatea omului, care are şi implicaţii sociale, de cele mai multe ori, ireversibile.
    Cu tot curentul de laicizare  a instituţiilor politice, care s-a dezvoltat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, puterea, ca instrument specific al politicii, a conservat, în societăţile moderne, trăsăturile sacrului. Acestea apar mai ales prin intermediul „liturghiilor politice”, pe care le observăm chiar şi în societăţile ce proclamă separaţia puterilor civile şi religioase. Sacralitatea puterii politice nu este în mod necesar legată de originea ei divină, nici de formele ei specifice din societăţile tradiţiei.
    Émile Durkheim aminteşte că trăsătura distinctivă a gândirii religioase, care se află la fundamentul oricărei vieţi sociale, constă în principal în divizarea lumii în două domenii, „unul cuprinzând tot ceea ce este sacru, celălalt tot ceea ce este profan” . Deci, sacrul se fundamentează pe existenţa în societate a două sfere separate, total eterogene una faţă de alta, şi pe care spiritul refuză să le pună în contact. Totuşi, această separaţie absolută nu poate merge până acolo încât să facă imposibilă orice comunicare între aceste două domenii. Actorii politici, asemenea sfinţilor, nu supravieţuiesc decât dacă sunt adoraţi şi, în acest sens, ei depind de oameni.
    Analiza antropologică a sacrului permite sesizarea anumitor dimensiuni fundamentale ale articulării dintre societate şi sistemul politic: la fel ca orice religie, care reglează, prin ritualuri, deplasarea fidelilor către spaţiul interzis al sacrului şi în interiorul acestuia, tot aşa, orice sistem politic reglează punerea în relaţie a oamenilor cu spaţiul inviolabil al puterii în jurul căruia se ordonează. Se naşte o nouă întrebare:

Se poate sustrage democraţia determinantului antropologic
al ordinii sociale şi politice?

    În spatele oricărei forme de putere, deci şi a puterii politice, stă constrângerea, ca mijloc de influenţare. Organizarea rolurilor de guvernanţi o demonstrează: accesul la putere, pe urmă exerciţiul acesteia, se acompaniază de constrângeri rituale (ceremonii de învestire, proceduri şi coduri de activitate publică etc.) tot mai numeroase şi mai precise pe măsură ce reglează pătrunderea de profani în chiar inima domeniului interzis.
    Să ne amintim că prin aplicarea constrângerii s-a construit „epoca de aur”, la care aspirase „conducătorul suprem” al ţării, deţinătorul unic al puterii.
    Înainte de învestire, politicienii, aflaţi în competiţie electorală, sunt încă profani; doar intimitatea contactului cu puterea îi transformă şi îi face inaccesibili, la rândul lor, pentru restul societăţii. Numeroase simboluri (insigne, protocoale, însemne de respect etc.), precum şi solemnitatea locurilor unde evoluează şi chiar izolarea de care se plâng uneori amintesc de natura radical diferită a deţinătorilor puterii. Votul democratic constituie momentul lor privilegiat şi analiza lui permite sesizarea trăsăturilor fundamentale ale acestei relaţii cu politicul.
    În timpul campaniei electorale, cetăţeanul, în calitatea lui de (tele)spectator, are posibilitatea să aibă un contact superficial cu sfera interzisă a puterii, urmărind prestaţiile televizate ale candidaţilor, întâlnindu-i în pieţe, asistând la mitingurile electorale etc. Acest contact va părea cu atât mai excepţional cu cât candidatul posedă deja o notorietate naţională, adică el este deja „sacralizat” prin locul pe care-l ocupă în spaţiul puterii, în stat sau în formaţiunea sa politică.
    Doar în ziua scrutinului, cetăţeanul, de data aceasta în calitatea sa de elector, are un contact direct, apropiat cu puterea: în momentul în care prin votul său pătrunde în spaţiul interzis, este el însuşi sacralizat. Actul votului, chiar dacă stabileşte un ritual sărac în faţa celor religioase, este încadrat până la cele mai mici detalii prin codul electoral, care reglează comportamentul actorilor şi organizarea biroului de votare, normează materialul folosit, standardizează şi universalizează procedurile electorale, contribuind – cum afirmau Ihl  şi Deloye  – la solemnitatea momentului, conferindu-i o dimensiune sacră. Votul poate fi considerat, deci, un ritual, în sensul dispozitivului antropologic indispensabil pentru crearea şi revitalizarea liantului social pe care Durkheim îl dă acestui termen. În această perspectivă analitică, „votul este o manipulare socialmente reglată a interzisului” .

Şi totuşi, prin ce se deosebeşte polemica susţinătorilor puterii aşa-zisă a „noii etici” de cea a susţinătorilor opoziţiei, în comparaţie cu orice alt tip de demagogie?

    Ceea ce contează, în cele din urmă, sunt mijloacele folosite. Astfel, putem vorbi de o etică religioasă care îndeamnă la „Du-te, vinde tot ce ai (...) şi-Mi urmează Mie!” . Actorul politic va respinge o astfel de pretenţie lipsită socialmente de sens, dacă este impusă doar unei părţi dintre indivizi. În politică nu putem vorbi de o nobleţe a intenţiilor, regăsită în etica absolută a Evangheliei, ci, dimpotrivă, se mizează pe a răspunde cu aceeaşi monedă răului, ca să nu fii tras la răspundere pentru extinderea lui.
    O altă discrepanţă între religie şi politică este modul de abordare a adevărului. Dacă datoria creştinească de a spune adevărul, oricât ar fi el de dureros, este primordială, politicianul va găsi de-a dreptul periculoasă adoptarea acestei căi, care poate să declanşeze abuzuri şi sentimente necontrolate.
    Punctul decisiv care plasează pe niveluri diferite politica şi religia este consecinţa unui demers.
    Aşa cum afirma Weber, „toate activităţile etic orientate pot fi puse sub semnul a două precepte fundamental diferite din punct de vedere etic şi, indiscutabil, contrare: ele pot fi orientate după o etică a convingerilor sau după o etică a responsabilităţii” .  S-a văzut clar că există un profund contrast între a acţiona după preceptul eticii convingerilor – în sens religios – şi a acţiona după preceptul responsabilităţii, fiind răspunzător de urmările faptelor întreprinse. Dacă urmările unei acţiuni politice, rezultate din cele mai sincere convingeri, sunt puse sub semnul eşecului, actorul politic nu se va declara vinovat, ci va arunca răspunderea pe umerii adversarilor, influenţei externe mafiote, corupţiei etc.
    Desigur, nici o etică din lume nu poate pierde din vedere faptul că atingerea obiectivelor urmărite, aceea de a fi legitimaţi, este condiţionată de folosirea unor mijloace de influenţare politică îndoielnice moraliceşte, care au ca finalitate posibilitatea apariţiei unor efecte secundare negative. În politică, principalul mijloc de influenţare este constrângerea legitimă.
    În faţa radicalului îndemn machiavelic „scopul scuză mijloacele”, orice etică a convingerilor pare să eşueze. Logic vorbind, un actor politic trebuie să facă apel doar la posibilitatea de a respinge toate acţiunile care recurg la anumite mijloace „neortodoxe”, deşi, faptic, lucrurile nu stau deloc aşa. În special după câştigarea puterii, constatăm că eticianul, proaspăt legitimat, al unor anumite convingeri, îşi schimbă brusc atitudinea.

Vă mai amintiţi de atitudinea favorabilă a lui Traian Băsescu la adresa ţiganilor, aşa cum a dorit să-i numească în cadrul unuia dintre discursurile sale electorale din 2009?

     Naţionalismul a fost înlocuit cu patriotismul local: „Dincolo de români, avem în ţară unguri, romi, eu le spun ţigani, că mi-s dragi cântecele lor, ucraineni, lipoveni, toţi aceşti oameni au drepturi la fel ca oricare român. [...] Va veni timpul să vorbim, şi o vom face imediat după alegeri, cu respect şi despre conaţionalii noştri ţigani. Şi lor trebuie să le dăm şansa ca familiile lor, copiii lor să trăiască cu decenţă" .
    În momentul înscăunării se uită discursul electoral pacifist, făcându-se uz de forţă, care ar duce, spre exemplu, la stârpirea corupţiei. Să nu pierdem din vedere faptul că, prin păcatul originar, corupţia lumii a permis includerea instrumentelor constrângerii în etică, tocmai în vederea pedepsirii greşelilor celor care îşi puneau în pericol sufletele. Prin analogie, instrumentul constrângerii în viaţa publică a devenit statul autorităţii publice legitime, un fel de instituţie socio-divină. Practic, aşa cum spunea Weber, „eticianul convingerilor nu suportă iraţionalitatea etică a lumii. El este un raţionalist al eticii acosmice” . Este aproape imposibil de decretat care mijloc e justificat şi care nu în vederea atingerii unui scop, desigur, pe baza unei etici a convingerii. Întreaga experienţă cotidiană se supune legii conform căreia răul poate duce la bine, iar binele poate naşte răul. Aşadar, instrumentul specific al acestei aşa-numite constrângeri legitime determină particularităţile eticii politicii. Odată câştigat acest instrument, indiferent de scopul urmărit, toţi liderii politici sunt expuşi unor consecinţe neluate în calcul.
    Desigur, în condiţiile democraţiei de azi, putem afirma că satisfacerea setei de răzbunare, chiar a pizmei, reprezintă modalitatea de a arăta că puterea a avut dreptate. Puterea se află practic în întregime dependentă de cetăţeni, care au un rol foarte important odată la 4/5 ani, dar e scurt şi manevrabil, arătând prin acţiunile sale, de cele mai multe ori discursive, că este interesată de aşteptările publice. Ostilitatea manifestată de electori faţă de actorii politici se regăseşte într-o serie de activităţi prin care cetăţenii sunt abilitaţi să intre în contact cu universul sacru al puterii, dar cu respectarea unor constrângeri rituale. Tot ce se obţine prin acţiuni electorale care fac uz de instrumentele constrângerii şi încearcă să se supună unei etici a responsabilităţii, pune în pericol – ceea ce religia numeşte – mântuirea sufletească.
Politica se face cu mintea, dar şi cu sufletul, iar cei implicaţi politic trebuie să acţioneze după o etică a convingerilor, sau după o etică a responsabilităţii, ţinând totodată seama de momentul potrivit aplicării preceptelor fiecăreia. Cele două etici nu sunt complementare şi actorul politic care ştie să le folosească în tandem poate fi numit cu adevărat om politic.
Din cele consemnate şi multe altele pe care le putem adăuga, laicitatea autentică cere o colaborare vie şi permanentă între Parlament şi Biserică, dat fiind faptul că fiecare dintre cele două instituţii ale statului sunt în slujba vocaţiei personale şi sociale a aceloraşi cetăţeni.


 
 
  O ADUCERE LA ZI A ACESTOR IDEI IN CONCRETUL
     FUNCȚIONĂRII PARLAMENTULUI EUROPEAN


Derapajul democratic al Comisiei Europene

Este titlul sub care, pe 26 iunie in sediul Parlamentului European de la Bruxelles, europarlamentarul roman Adrian Severin a organizat o noua conferinta pe tema referitoare la „Cauzele euroscepticismului”.
Daca precedenta reuniune a analizat impactul refuzului Germaniei de a-si onora datoriile fata de Romania, asupra increderii in capacitatea UE de a asigura egalitatea de tratament a statelor membre, de asta data s-a vorbit despre „asasinatele politice” si „dublele standarde” la care recurge Comisia Europeana spre promovarea unor agende putin onorabile. Este vorba despre acea Comisie care da lectii de moralitate politica si etica judiciara Romaniei si care a impus atat ramanerea in fruntea statului roman a unui presedinte demis de popor, cat si un pact de coabitare intre acel presedinte si guvern care ignora, dintr-o lovitura, Constitutia si vointa electoratului exprimata la urne.
Practicile nedemocratice ale uneia dintre principalele institutii europene au fost ilustrate prin doua studii de caz: „cazul Dalli” cunoscut si sub numele de „Barrosogate” sau „Olafgate”, precum si „cazul Tymoshenko” pus in contrast cu „cazul Nastase”.
John Dalli, om politic de origine malteza, a fost, in perioada 2009-2012, comisar european pentru sanatate. In aceasta calitate a promovat proiectul unei directive interzicand comercializarea tutunului de mestecat. Asa a devenit tinta puternicului lobby al tutunului si in special al firmei suedeze Swidish Match. In acelasi timp Dalli isi pregatea candidatura pentru o inalta functie in statul maltez, intrand astfel in concurenta cu seful sau de partid, care era si premier al Maltei.
Invitat spre a prezenta cazul, domnul Saviour Balzan, distins jurnalist si membru al societatii civile malteze, a demonstrat cu fapte concrete cum s-a pus in miscare un angrenaj infernal implicand conducerea firmei Swidsh Match, pe Presedintele Comisiei Europene si pe Primul Ministru maltez, angrenaj menit sa asigure „asasinarea” politica a incomodului comisar european. Acestia au lansat, inclusiv prin mass-media, legenda ca John Dalli ar fi fost gata sa accepte mita pentru a bloca propria sa initiativa legislativa. Spre a credibiliza acuzatia a fost introdus in scena OLAF (Oficiul European pentru Lupta impotriva Fraudei), al carui director, italianul Giovani Kessler s-a implicat personal intr-o pseudo-ancheta terminata printr-un raport secret a carei concluzie – singura parte publica – arata ca, desi nu exista nici o proba directa a vinovatiei domnului Dalli, au fost adunate „probe circumstantiale”, adica indirecte, atestand ca acesta stia ca se poarta discutii legate de posibilitatea mituirii lui si nu a facut nimic spre a le opri. De mentionat ca nici aceste probe nu au fost aratate cuiva, totul limitandu-se la „rationamente logico-juridice”. Evident, asemanarile cu motivarea ICCJ din cazul Nastase sunt cu totul intamplatoare dar ele arata cum scoala de gandire a domnului Barroso a facut prozeliti in (in)justitia domnului Basescu.
Pornind de la concluzia amintita, domnul Barroso i-a acordat colegului sau maltez cincisprezece minute spre a demisiona. Refuzul acestuia a fost rezolvat de maniera originala: printr-un comunicat de presa Comisia Europeana a anuntat ca domnul John Dalli a demisionat „spre a-si apara reputatia” iar Guvernul maltez, luand informatia de buna – in ciuda notificarilor scrise ale celui in cauza prin care arata ca nu isi prezentase demisia, a nominalizat o alta persoana spre a-i lua locul. Aceasta a fost rapid audiata si confirmata prin votul Parlamentului European. Simultan, in Malta, a fost declansata urmarirea penala impotriva celui suspectat de coruptie. In acest context, aplicarea interdictiei de comercializare a tutunului pentru consum oral a fost blocata, spre satisfactia lobistilor din domeniu.
Caderea guvernului maltez si lipsa unui „pact de coabitare” intre procurorii lui si executivul care i-a urmat, a facut, insa, ca o ancheta obiectiva sa conduca la scoaterea domnului Dalli de sub acuzatie, constatandu-se nu doar ca este nevinovat ci ca este obiectul unei inscenari. In acelasi timp, la Bruxelles s-au descoperit probe prin care s-a dovedit ca directorul OLAF a distorsionat procedura, ca a folosit cu buna stiinta martori mincinosi si a impins lucrurile spre un deznodamant pe placul sefilor sai politici din Comisia Europeana. In semn de protest un inalt functionar din OLAF a demisionat iar Comitetul de supraveghere al acestei institutii, printr-un raport scurs in presa, a decis ca regulile de procedura au fost incalcate. In plus, parchetul belgian a pornit o cercetare proprie in legatura cu posibilele infractiuni comise in initierea si anchetarea inscenarii careia i-a cazut victima ex comisarul Dalli. (Cine oare ar putea intreprinde o cercetare penala similara asupra abuzurilor DNA?)
De la inceputul acestei uluitoare povesti, europarlamentarul roman Adrian Severin s-a implicat direct in sprijinul restabilirii adevarului. L-a invitat pentru o discutie pe John Dalli; a adresat intrebari scrise Comisiei Europene; l-a sesizat pe Presedintele Parlamentului European; a alertat grupurile politice; a adresat o petitie oficiala Ombudsmanului european. Acestor demersuri li s-au alaturat cu timpul si alti europarlamentari (in special din Franta si Germania).
Printre raspunsurile primite, unul, prezentat si in cadrul conferintei de saptamana trecuta, este uluitor. Sub semnatura proprie domnul Barroso precizeaza ca, de fapt, OLAF nici nu exista intrucat nu are personalitate juridica si de aceea anchetele sale au doar caracter admnistrativ si preliminar, nu pot fi contestate nicaieri, nu atrag raspunderea anchetatorilor dar nici nu aduc atingere prezumtiei de nevinovatie. In acest fel Presedintele Comisiei recunostea ca a demis sau l-a impins la demisie pe un comisar oficial nevinovat. Ceea ce reprezinta o nesocotire flagranta a principiilor statului de drept.
Nu mai putin strigator la cer este faptul, relevat in aceeasi discutie, ca acest ong fara identitate juridica numit OLAF are reprezentanti pe langa parchetele nationale cu care, chipurile colaboreaza. In cazul Romaniei, omul de legatura al OLAF isi are biroul in chiar sediul DNA. De acolo face presiuni pentru ca DNA sa-i confirme „constatarile preliminare” sprijinite pe „probe circumstantiale” si trimite la Bruxelles informatii pe baza carora Comisia intocmeste scandaloasele sale rapoarte in cadrul MCV. Tinand seama de practicile OLAF, astfel cum au fost revelate acum de „cazul Dalli”, incepem sa intelegem multe cu privire la presiunile Comisiei Europene asupra Romaniei pe tema reformarii justitiei si luptei anti-coruptie orientata spre anumiti lideri politici. In special cei dezagreabili domnului Barroso si prietenilor sai politici.
„Cazul Tymoshenko” este ceva mai simplu de prezentat dar nu mai putin scandalos. Doamna Iulia Tymoshenko, fost prim ministru al Ucrainei, a fost judecata si condamnata la inchisoare pentru comiterea unor infractiuni de abuz in serviciu. Aprecierea finala a corectitudinii procesului de la Kiev este de competenta Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, in conditiile in care Ucraina este membru al Consiliului Europei.
Sub inraurirea unor state membre (in special Germania) care urmaresc sa tranzactioneze cu Rusia trasarea frontierei estice a UE in asa fel incat Ucraina sa ramana in sfera de interese euro-asiatica, la nivelul institutiilor europene „s-a decis”, fara a se astepta pozitia instantei judecatoresti competente, ca procesul doamnei Tymoshenko a fost unul politic si ca fara gratierea ex-premierului nu se va semna Acordul de asociere dintre Ucraina si UE. Ceea ce, practic, inseamna impingerea Ucrainei spre Moscova. Un exemplu de utilizare cu ipocrizie a valorilor statului de drept spre promovarea unor agende geo-politice ascunse.
In prezentarea cazului la Parlamentul Eurpean, domnul Mykola Obykhod, personalitate a societatii civile ucrainene in calitate de vice-presedinte al unor ong-uri specializate in analiza politica, a evidentiat ca: in timp ce Comisia Europeana a cerut parlamentarilor romani sa nu critice hotararile instantelor judecatoresti, in cazul Ucrainei parlamentarii ucrainieni sunt incurajati sa o faca; in timp ce Romaniei i s-a cerut sa adopte reguli care sa nu permita presei a pune la indoiala corectitudinea justitiei, in cazul Ucrainei jurnalistii care denunta justitia partinitoare sunt elogiati; in timp ce in cazul Romaniei posibila gratiere a premierului Nastase a fost calificata ca o inadmisibila anulare a efectelor decurgand din hotararile judecatoresti, in cazul Ucrainei integrarea europeana insasi a devenit ostatecul fostului premier Tymoshenko a carei eliberare constituie conditia asocierii ucraino-europene. In cadrul sesiunii de intrebari si rapunsuri a fost citat un document european oficial in care se arata ca hotararea de condamnare a lui Adrian Nastase ar fi rezultatul, fie si indirect, al recomandarilor Comisiei Europene. Fara a mai analiza care dintre pozitii este corecta, dublele standarde sunt evidente; iar dubla masura si dublul limbaj ascund totdeauna interese politice prea putin onorabile spre a fi declarate public.
Este limpede ca asemenea abordari distrug credibilitatea UE in ochii cetatenilor europeni dar si in ai celor care nu sunt cetateni europeni, alimentand euro-scepticismul inauntrul si in afara UE. Aceasta a fost concluzia evenimentului organizat de europarlamentarul roman Adrian Severin.
Apreciat de partcipanti pentru curajul de a pune pentru prima data in discutie in mod public si in incinta Parlamentului European teme tabu, ca si pentru taria de a afirma ca „regele este gol”, evenimentul a trecut practic neobservat in presa romana. Ceea ce este regretabil.
Manifestarea merita cateva remarci. In primul rand, ea a demonstrat ca moralistii Europei si, mai ales ai Romaniei, de la Bruxelles sunt in realitate niste lupi care omagiaza virtutea numai intrucat practica cu pasiune viciul. De aceea, ei nu ar mai trebui deificati la Bucuresti.
In al doilea rand, s-a putut vedea cum spre a fi european si a castiga respectul celorlalti europeni fata de Romania, un roman trebuie sa apere valorile europene si atunci cand victima violarii lor este din afara spatiului romanesc. Europa ne va considera europeni iar ceilalti europeni ne vor respecta si sprijini numai atunci cand vom arata ca orice cauza europeana este si a noastra, precum si ca suntem capabili a-i proteja pe altii iar nu doar a cere de la altii.
In al treilea rand, evenimentul prezentat este un mic model asupra felului – ton, continut, fermitate etc. – in care autoritatile romane trebuie sa se comporte in raporturile cu omologii europeni. Nu numai ca nu le suntem inferiori dar ei sunt cei care exista din mandatul nostru, din munca noastra si din banii nostri iar nu invers.
Derapajul democratic al Comisiei Europene a fost afirmat cu date concrete in Parlamentul European si asezat fara echivoc printre cuazele euroscepticismului. Este un motiv pentru ca Guvernul roman sa ceara clarificari si remedieri institutiilor europene. Dincolo de aceasta, cum afirma, insa, si domnul Adrian Severin in concluziile intalnirii, raul nu este in ideea europeana ci in faptele celor care astazi sunt chemati sa o serveasca. De aceea euroscepticism nu inseama respingerea Europei politice ci respingerea felului vicios in care ea functioneaza in prezent.
SURSA:  corespondenta Corectnews la Bruxelles, Catalina Navi

    
 COLABORATORII ACESTUI NUMĂR:



MIHAI BERCA
Profesor universitar doctor, sef de catedră la UASMV Bucuresti, profesor asociat al
mai multor universități europene, laureat al premiilor Academiei Române, Academiei Oamenilor de Știință, Academiei de Științe Agricole.

DANIELA GÎFU
Cunoscuta scriitoare din noua generație,cercetător  cu lucrări în domeniul procesării limbajului natural în corelație cu analiza de discurs și Profesor asociat la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Redactor-șef  al revistei „Destine literare”, care apare la Montreal.

ADRIAN SEVERIN
Profesor universitar doctor de drept al comerţului internaţional şi construcţie europeană, europarlamentar, ex-viceprim ministru şi ministru al Afacerilor Externe, Raportor special ONU pentru drepturile omului, ex-Președinte al Adunarii Parlamentare a OSCE.




 
 
caiet de dezbateri, opinii și considerente referitoare la nevoile României
 
Nr. 6 / iulie 2013

 COLECȚIA PERSONALISTĂ
 SUB ÎNGRIJIREA LUI CORNELIU LEU

 Așteptăm contribuții, intervenții și comentarii în dezbaterea noastră la adresele de mail: leuc@upcmail.ro, leuc@clicknet.ro, invitând pe oricine să se asocieze astfel grupului nostru de reflecție.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971