Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
RĂDĂCINILE NAZISTE ALE BRUXELLES UE - PAUL ANTHONY TAYLOR, ALEKSANDRA NIEDZWIECKI, MATTHIAS RATH și AUGUST KOWALCZYK
România sub invazia mârlăniei” : o alertă sociologică de Nicolae Grosu și Ionel Danciuc
Sfaturi americane despre conexiunea intre naţiuni si trecutul lor istoric, cu referiri la Romania
ZIUA LIMBII ROMÂNE DOCUMENTARUL DESFĂȘURĂRII EDIȚIEI 2014- partea I
ZIUA LIMBII ROMÂNE DOCUMENTARUL DESFĂȘURĂRII EDIȚIEI 2014- partea II
Continuarea convorbirii Corneliu Leu – Florentin Popescu
Actualitatea literară, culturală, editorială și artistică- ARTICOLE DE: Melania RUSU-CARAGIOIU, Augustin BUZURA, Ion JIANU, Elena TRIFAN,Mihaela ROTARU, Petru SOLONARU, Adrian BOTEZ, Stelian GRIGORE, Aurel ROGOJAN, Magdalena ALBU, Mircea CIUBOTARU DESPRE: Anton SOARE, Marin SORESCU, Adrian BOTEZ, Petru SOLONARU, Ioan VASIU, Viorel ROMAN, Lena CONSTANTE,Costin CLIT, I.A.FIGHER, Gheorghe BACIU
ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNUI CICLU DE ROMANE DE CORNELIU LEU Vlad LEU - REPERE CINEMATOGRAFICE ÎN PROZĂ ȘI REPERELE PROZEI VĂZUTE CA FILM
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea III
PAGINA INTAI

EXEMPLARITATEA UNOR DOCUMENTE  ALE STĂRII ACTUALE EUROPENE ȘI ROMÂNEȘTI

 

 Două cărți, apărute destul de recent, una la Bruxelles, în preajma sediului Consiliului Europei și alta la Cluj, ca o reacție a mediului universitar agresat de generalizarea golăniei într-o țară europeană, publică texte și documente atât de evidente, încât nici nu e nevoie și nici nu ne mai permitem să le comentăm, ci reproducem extrase, așteptând reacțiile cititorilor pentru numerele noastre viitoare.
Prima – „DICTATURA BRUXELLES EU” publicată de Fundația Dr. Rath (www4.dr-rath-foundation.org)  care-și asumă, alături de celelalte situri-cheie publicate în ultimul capitol ce cuprinde anexele cărții, întreaga responsabilitate asupra conținutului publicat (oferindu-și și adresa electronică:
info@dr-rath-foundation.org), se dorește a fi „O lucrare despre cum merg si stau lucrurile in lume... O istorie a marelui cartel al medicamentelor si nu numai”.
Cea de a doua – „România sub invazia mârlăniei” : o alertă sociologică de Nicolae Grosu și Ionel Danciuc. - Cluj-Napoca : Ecou Transilvan, 2014, din ale  cărei 22 de capitole  pentru care, de asemenea, autorii îşi asumă întreaga responsabilitate, selectăm spre prezentare primele patru și încă două din finalul lucrării care poate fi comandată în întregime la adresa editurii:
office@edituraecou.ro

 

 

 

 RĂDĂCINILE NAZISTE ALE BRUXELLES UE 

AUTORI:

 PAUL ANTHONY TAYLOR, ALEKSANDRA NIEDZWIECKI, MATTHIAS RATH și AUGUST KOWALCZYK

 

 

 Pentru a citi fragmente din aceasta carte Vă rugăm:

 

    ( Apăsți aici)

 

  

   România sub invazia mârlăniei” :

            o alertă sociologică

de Nicolae Grosu și Ionel Danciuc

 

 
  
  Copertă:  Andreia E. PrecubRedactare şi tehnoredactare:  Andreia E. Precub

Colecţie:  SOCIOLOGIE

Coordonator colecţie:  Prof. Univ. Dr. Traian Vedinaş           
Autorii îşi asumă întreaga responsabilitate pentru conţinutul acestui volum.   © Editura ECOU TRANSILVAN, Cluj-Napoca, 2014e-mail:
office@edituraecou.rotelefon: 0745.828.755; 0364730441 www.edituraecou.ro
 
  
  În loc de motto De pe o tarla pe alta:- Băăă, Gheorghe, băăă, vii, bă, la înmormântarea lu’ Ion?- Nu vin, băăă, nu vin, ce, el vine la a mea? Cam acestea fiind solidaritatea şi înţelepciunea în societatea românească.   
  
  
  

 (Cred că, așa cum Biserica a stabilit câte o pericopă (fragment) evanghelică, de citit la liturghia zilnică, tot astfel ar trebui - dacă vrem să-i vindecăm pe români de relele analizate de dr. Nicolae Grosu - să le citim zilnic o “pericopă” din Tratatul de Sociologie.)

(Am convingerea - pe care o exprim, asumându-mi toate consecințele! - că ne aflăm în fața operei celui mai mare sociolog român de azi și de ieri. De-ar exista un Premiu Nobel pentru sociologie, l-ar merita cu prisosință.)

Florin Constantiniu, istoric, membru al Academiei Române

 

 

ÎN LOC DE ARGUMENT

 

Gândul
Circuitul „pulimii” de la Oprescu la Năstase: „Am spus pulime din respect pentru oameni... cred că i-a plăcut şi domnului Năstase, dacă-l foloseşte.”
Publicat la: 01.03.2009 16:11
Ultima actualizare: 01.03.2009 16:26


Sorin Oprescu a declarat, azi, că termenul de „pulime”, patentat de el şi preluat, acum câteva zile, de Adrian Năstase pentru a cataloga electoratul, a fost uzitat iniţial din respect faţă de oameni.
„L-am folosit, în 2003, când eram faţă-n faţă cu o comisie de analiză a fondurilor Casei de Asigurări şi secretarul de stat de atunci de la finanţe se făcea că nu înţelege despre ce e vorba şi am încercat să dau mai multă plasticitate. Am vrut să spun că oamenii amărâţi nu beneficiază de niciun fel de serviciu medical şi nu ştiam cum să-i explic secretarului ăluia de stat care făcea pe nebunul. Era vorba de oameni bolnavi, săraci, care nu aveau niciun fel de asigurare şi cărora ăştia le dădeau picioare-n fund. Nu cred că a deranjat pe nimeni din simplul motiv că eu am spus-o din respect pentru oameni”, ne-a declarat Sorin Oprescu, precizând că el are o cu totul altă părere despre cei care sunt chemaţi la urne: „Nu mă referisem la electorat. Cred că i-a plăcut şi domnului Năstase, dacă îl foloseşte. Întreabă-l pe Năstase ce gândeşte el de termenul ăsta! În general el nu copiază pe nimeni, dar probabil că ăsta i-a plăcut. Electoratul e format din oameni inteligenţi pe care nu-i mai păcălesc partidele şi cea mai bună dovadă sunt eu”.
Preşedintele CN al PSD, Adrian Năstase, reacţionase, săptămâna aceasta, cu promptitudine la modul în care a fost reflectată vizita sa la Curtea Supremă, la primul termen al procesului pixurilor şi brichetelor din campania electorală 2004. Într-o postare intitulată Cum se dă, şmecher, o ştire “echilibrată”, Năstase a criticat faptul că o agenţie de presă şi-a permis să publice ştiri despre eveniment cu background mai întins decât relatarea evenimentului – deşi el a dat „declaraţii ample”. Cu atât mai mult cu cât, a susţinut el, backgroundul conţine informaţii „din rechizitoriul mincinos al DNA pentru intrat în capul pulimii”. „Sorry, este expresia celebră a lui Oprescu”, a adăugat Năstase între paranteze, explicându-şi termenul ales.

http://www.gandul.info/politica/circuitul-pulimii-de-la-oprescu-la-nastase-am-spus-pulime-din-respect-pentru-oameni-cred-ca-i-a-placut-si-domnului-nastase-daca-l-foloseste-4009463

 

__1 pulime – 123urban – Dicţionar Urban
www.123urban.ro/def/pulime?
pulime – 123urban – Dicţionar Urbanwww.123urban.ro/def/pulime? Translate this page
Definiţie pentru pulime. Termeni similari: sex, muncitori, mascul, prostan; sărac; foame, bărbat.
pulime
1. gloată, generic
 Exemple: “La mine la spital beneficiază de tratament egal şi VIP-urile şi pulimea.” (Sorin Oprescu)
 Autor mowgli la 13 Nov 2006
2. Tagma bărbătească. Termen peiorativ care include în general bărbaţii. Echivalent cu prostime.
 Exemple: Câtă pulime la chefu’ ăsta! Şi beau toţi ca porcii.
 Autor FAKE la 13 Nov 2006
 3. Acei ce muncesc, pentru care managerii se uită şi admiră.
 Exemple: Vezi orice companie.
 Autor ics la 18 Aug 2009
__2 Propun pentru DEX: „Pulime” | Fapte, şi vorbe!
http://chiovari.wordpress.com/2009/07/04/propun-pentru-dex-pulime/
Jul 4, 2009 – Propun pentru DEX (fără intenţia de a fi haios), chiar aşa cred! Pulime = Contribuabili (DEX: Persoane obligate să plăteasca anumite taxe şi impozite.) Excepţie fac cei care administrează dupa bunul plac şi fără să dea socoteală la nimeni banii colectaţi de la cei menţionaţi mai sus şi cei care au beneficii în urma distribuirii acestor bani de către cei care îi administrează.
07/04/2009
Propun pentru DEX: “Pulime”
Filed under: România — Cristian @ 19:31
Deci să înţeleg că pulime e pentru masculin şi pizdime pentru feminin? Adică şi femeile e contribuabile, vorba aia… părerea mea…
Comentariu prin al2lea — 07/06/2009 @ 14:36
__3 Oprescu către pulime – YouTube
? 6:14? 6:14
www.youtube.com/watch?v...?
YouTube
Nov 19, 2009 – Uploaded by putinaemotie
Vezi
http://www.putinaemotie.ro/sorin-opre... Habarnist pafarist populist agramat şi mârlan. Asa s-a…
http://www.youtube.com/watch?v=DwNWcVM1XV4

Sursa: internet Pagina 2/17


1. Tirania pulimezării

La alegerile prezidenţiale din noiembrie 2009, unul dintre candidaţi, cu status social de profesor universitar doctor în ştiinţe medicale, a spus, cu o notă de înţelegere în glas pentru categoriile defavorizate, că eu sunt un medic democrat, la mine beneficiind de aceleaşi tratamente şi VIP-urile, şi pulimea.
      Acest termen, scornit de parvenitura neocomunistă, este substitutul pervers pentru ceea ce ar constiui în dispreţul lor sărăcimea sau prostimea ”de tip nou”, rezultate din comunism.
    Din acest regim, deoarece:
— la nivel de societate,
     –  înainte de comunism
• după mai mult de un mileniu de creştinism, populaţia îşi interiorizase morala creştină;
• după reformele agrare din 1864 şi 1921, când fiecare familie rurală a fost împroprietărită cu câte 5 ha, ţăranii dobândiseră simţul proprietăţii;
• după decenii de muncă pentru sine, ţăranii şi meşteşugarii începuseră să fie pătrunşi de cultul muncii,
           – în comunism
• dezlănţuindu-se propaganda ateistă, morala creştină a fost afectată, în declinul şi breşele acesteia infiltrându-se imoralitatea păgână;
• naţionalizându-se şi colectivizându-se mijloacele de producţie, simţul proprietăţii a fost distrus, în locul acestuia inoculându-se indiferenţa colectivistă;
• convertindu-se munca pentru sine în muncă pentru regim, începutul de cult al muncii a fost înăbuşit, în locul acestuia erupând şmecheria chiulului şi a furtişagului
— la nivel de mase,
 – inainte de comunism, structura societăţii era de aproximativ 90% rurală şi 10% urbană, urbanul având capacitatea să-i integreze pe puţinii imigranţi din rural, atraşi mai ales pentru munci în salubritate, pavatul străzilor şi montarea liniilor de tramvai;
 – în comunism, hotărându-se industrializarea rapidă, jumătate din populaţia rurală a fost dislocată pe şantiere şi în fabrici. Aceste mase, rupte din mediul rural, şi-au pierdut din normele rurale şi, fiind de peste patru ori mai numeroase decât populaţia urbană, n-au putut fi asimilate de aceasta şi deci, n-au dobândit nici norme urbane, rămânând fară niciun fel norme (anomice) şi, astfel, nevoite să-şi satisfacă necesităţile prin impulsii (porniri psihice irezistibile), nu prin norme, adică prin furt, tâlhărie, viol şi crimă. Şi, cum aceste mase mai aveau legături cu populaţia rămasă în rural, au stricat-o şi pe aceasta  şi, respectiv, fiind, prin proporţii, vulgaritate şi agresivitate, copleşitoare în raport cu mediul urban, l-au devastat şi pe acesta, astfel că toată populaţia a decăzut la nivel de mahala.

— la nivel de individ
– înainte de comunism, tăranul:
• posedând pământ, animale şi atelaje, era stăpân;
• conducându-şi singur avutul, era şi mananger;
• gândindu-şi singur treburile, era şi specialist,
– în comunism, ţăranul, după ce i s-a luat totul şi a fost deportat ca necalificat pe şantiere sau în fabrici, a decăzut din:
• stăpân în slugă;
• manager în slugă;
• specialist în slugă,
distrugându-i-se astfel personalitatea şi deci, decăzând din om în neom.
— la nivel valoric,
         – înainte de comunism, societatea se structurase valoric, sub formă de piramidă, vârful acesteia, de la savanţi la ţărani gospodari, constituind elitele, care au fost apte să asigure modelarea, motivarea, mobilizarea, propulsarea şi direcţionarea societăţii;
        – în comunism, elitele fiind, inţial, năucite de barbaria schimbărilor şi apoi, supuse sălbatic distrugerii, societatea a fost decapitată valoric. Fără vârful elitei, piramida socială prăbuşindu-se într-o masă informă, societatea a rămas total neputinciosă în faţa hoadelor de indivizi de ultima speţă, anulându-i-se astfel absolut orice posibilitate de a mai evolua.
      Este astfel incontestabil că regimul comunist a provocat fractura istorică a societăţii, între societatea, populaţia şi omul de până la comunism şi de după nemaiexistând absolut nicio legatură, ceea ce înseamnă că regimul comunist, în ”opera de formare a omului de tip nou” a distrus absolut toate calităţile umane, constituite istoric, în locul lor inoculând cele mai imprevizibile monstruozităţi, fără să fi insuflat vreo calitate, fiind plauzibil a se afirma că acest regim a decerebrat, cel puţin din punct de vedere al inteligenţei emoţionale, societatea românească.
Astfel, deşi în societate există membri de certă inteligenţă teoretică (apţi de realizări teoretice înalte, precum unii universitari, cercetători, medici, farmacişti, scriitori) sau de certă inteligenţă practică (apţi de realizări practice înalte, precum unii medici chirurgi şi dentişti, ingineri, artişti plastici, balerini, sportivi, artizani, meseriaşi), din punct de vedere însă al inteligenţei emoţionale o parte dintre ei se manifestă naiv, aderând la/sau optând pentru partide şi candidaţi de cea mai anchilozată factură comunistă şi, respectiv, savurând în extaz vomismentele unor televiziuni şi ziare de diversiune politruco-securistică.
Procesul de decerebrare este atât de pervers, încât vădesc afinităţi comuniste chiar şi unii membri de vârf ai partidelor istorice şi, respectiv, este atât de inerţial, încât chiar şi tineri care au absolvit cu rezultate maxime universităţi occidentale de faimă se manifestă în cel mai îmbâcsit mod comunist.
Efectele decerebrării transpunându-se şi sub forma stării de pulime, se constată că această stare s-a extins în toată societatea, diferenţiindu-se, în funcţie de statusul social, la nivelul categoriilor favorizate prin ostentaţie (locuinţe, autoturisme, îmbrăcăminte, podoabe şi consum curent de fiţe) şi vulgaritate, iar la nivelul categoriilor defavorizate, prin promiscuitate (lenevie, sărăcie, mizerie, vicii, depravare, violenţă) şi, desigur, vulgaritate. Vulgaritatea fiind comună întregii societăţi, se exteriorizează printr-un arsenal de înjurături şi injurii, între care tronează expresiile “ce pula mea”, “băga-mi-aş pula”, “du-te-n în pula mea”.
Şi din moment ce aceste expresii sunt împroşcate, în pofida absenţei instinctului, de băieţei de vârste din ce în ce mai mici şi, în pofida absenţei organului, de doamne şi domnişoare de condiţie din ce în ce mai bună şi chiar şi de fetiţe de vârste din ce în ce mai mici, rezultă că ele sunt atât de înrădăcinate şi de generalizate, încât au intrat în mentalul naţional ca sloganuri al identităţii de neam, ceea ce îi face pe mulţi români să considere că “am ajuns un fel de de neam al lui Pulă”.
Fiind de aşteptat că un asemenea neam să nu îşi dorească proiecte, ci amăgiri, şi nici soluţii, ci chilipiruri, este cert că dacă pulimii i se oferă la alegeri o porţie de fasole şi un ţoi de ţuică este veselă un ciclu electoral, patru ani nefăcând altceva decât să rânjească tâmp, să se scobească în nas, să se scarpine în fund şi/sau la testicule şi în plus să se şi vaite, motiv pentru care se poate considera că în raport cu pulimea conceptul politologic de electorat captiv este impropriu, cuvântul “electorat” provenind totuşi de la a alege, a opta, propriu în acest caz fiind sintagma fixaţie idolatră, ceea ce este de domeniul patologiei.
Ca un exemplu special de decerebrare este ceea ce s-a întâmplat la parada militară de ziua naţională când, la intonarea imnului naţional, o masă de pensionari militari a huiduit, deci tocmai cei pentru care drapelul naţional şi intonarea imnului naţional au constituit jaloanele şi etaloanele carierei, fiind incontestabil că în capetele şi inimile indivizilor respectivi acordurile sacre ale imnului naţional, intonate în cadrul solemn al paradei militare de ziua naţiunii, n-au avut absolut nicio rezonanţă, rezultând că în cazul acestora decerebrarea a fost totală, şi comunistă şi cazonă.

 

2. Arta simulacrului

Şi, ca situaţia să se adapteze la nivelul vremurilor, în decembrie 1989 s-a procedat la o diversiune cu aparenţă de revoluţie. Diversiune, deoarece la sfârşitul anilor ’80, averile acumulate şi dosite de activişti şi securişti, deci de eşalonul doi al puterii comuniste, ajunseseră la asemenea proporţii încât, pentru a se putea fi scoase la lumină şi deci folosite nestingherit, aceştia au resimţit nevoia unei schimbări, adică a trecerii spre o economie care să fie de piaţă, dar monopolizată de ei. Din această contradicţie în termeni – căci este o gravă contradicţie în termeni între economia de piaţă şi monopolizare, cam cum este între a fi simultan şi sănătos şi bolnav – a rezultat un mod echivoc pervers de a se face reforme şi, ca atare, o tranziţie interminabilă de democraţie de dezmăţ şi de economie de jaf, ceea ce relevă că evenimentele din decembrie 1989 n au constituit o revoluţie, ci o lovitură de eşalon, prin care s a trecut de la comunismul de clan la capitalismul de gaşcă, sau „de cumetrie”.
 Aşadar, trecerea de la comunismul de clan la capitalismul de gaşcă sau de cumetrie fiind fără precedent în istorie, este contrară a tot ce înseamnă mişcare socială. Aceasta deoarece în anumite condiţii istorice, oamenii pot resimţi necesitatea de a se manifesta în comun pentru promovarea sau pentru apărarea unei idei sau a unui obiectiv. Şi, cum orice manifestare înseamnă mişcare, devine evident că, cu cât mulţimile sunt mai mari, cu atât mişcările pe care le realizează sunt – prin conţinut, obiective şi impact – tot mai sociale, motiv pentru care astfel de mişcări sunt prin sine mişcări sociale.
 Declanşarea mişcărilor sociale presupune atât cauze obiective de nemulţumire, precum ineficienţa formelor de organizare socială, agravarea disparităţilor sociale, blocarea structurală a manifestării intereselor unor categorii sociale, cât şi un nivel subiectiv de înţelegere a cauzelor, de întrevedere a soluţiilor şi, respectiv, de elaborare a ideologiei. De aceea, în consens cu sociologul american A. Oberschall, se poate considera că “mişcările sociale emerg din aranjamentul structurat al indivizilor şi grupurilor în sistemul social, din starea de fapt a organizării sociale”.
Astfel, deşi în societăţile înapoiate privarea absolută de bogăţie, putere şi prestigiu este mare, majoritatea oamenilor trăind în aceeaşi stare nu o conştientizează şi nu o resimt ca motiv de manifestare a nemulţumirii. În societăţile dezvoltate însă, mai ales în mediul urban, deşi privarea absolută este mai mică, privarea relativă – ca discrepanţă faţă de situaţia altora şi faţă de aspiraţiile proprii – este mare, fiind conştientizată de majoritatea oame¬nilor, care o resimt ca motiv de manifestare a nemulţumirii, crescând astfel probabilitatea mişcărilor sociale.
Ţinându se cont şi de faptul că în societăţile dezvoltate emanciparea, conferind oamenilor o sensibilitate critică înaltă faţă de condiţiile obiective, scade pragul subiectiv al motivelor de manifestare a nemulţumirii, reiese că în acest tip de societăţi probabilitatea mişcărilor sociale, fiind multiplu determinată, este cu mult mai mare decât în societăţile înapoiate.
Multitudinea nivelurilor cauzelor obiective de nemulţumire combi¬nată cu multitudinea nivelurilor de înţelegere subiectivă poate genera o diversitate de tipuri de mişcări sociale, atât ca sens, cât şi ca profun¬zime şi realizabilitate. Astfel, în condiţiile unei societăţi cu evoluţie (relativ) normală, dacă nivelul înţelegerii subiective este inferior nivelului cauzelor obiective, risca să apară atât mişcări de rezistenţă, adică de împotrivire faţă de ideile de schimbare sau faţă de mişcările care promovează schimbarea (contramişcări), cât şi mişcări de schimbare improprie, adică ori utopice (nerealizabile), ori de regresie (de revenire la forme depăşite). Dacă însă nivelul înţelegerii subiective este compatibil cu nivelul cauzelor şi, respectiv, există atât condiţii obiective de finanţare, dotare, organizare, comunicare, condu¬cere, adeziune şi întrunire, cât şi încredere subiectivă în reuşită, pot apărea, când condiţiile şi încrederea sunt incipiente, mişcări protestatare, când sunt relativ constituite, mişcări reformatoare, iar când sunt deplin constituite, mişcări revoluţionare.
Sensul, profunzimea şi realizabilitatea unei mişcări sociale rezultă din consistenţa ideologiei sale. Astfel, în măsura în care ideologia realizează o critică credibilă asupra realităţii şi un proiect plauzibil pentru viitor, în aceeaşi măsură ea creează membrilor mişcării o cauză, ca numitor comun pentru toţi şi ca motiv de luptă, inclusiv de sacrificiu, pentru fiecare. De aceea se poate considera, la sugestia sociologului american Neil Smelser, că ideologia constituie vectorul dintre nemulţumiri şi acţiune, fiind sigur că, spre exemplu, revoluţiile burgheze au devenit posibile abia atunci când nemulţumirile specifice exploatării feudale au fost puse în mişcare şi direcţionate de ideologia iluministă a libertăţii şi egalităţii.
În caz că o mişcare reuşeşte înfăptuirea revoluţiei, unitatea mişcării respective este afectată însă de inerţia specifică obişnuinţei cu stagnarea anterioară şi de prudenţa specifică perioadelor de schimbări rapide, care fac ca în cadrul ei să se delimiteze şi să se impună drept credibilă o aripă moderată. Dar, cum acţiunile acesteia sunt interpretate ca excesive de aripa conservatoare şi ca insuficiente de aripa radicală şi, cum revoluţia, ca proces dinamic, dă câştig de cauză celor mai dinamici, aripa radicală se impune ca necesară şi preia conducerea. Excesivitatea acesteia însă tinzând sau chiar ducând la haos, se resimte necesitatea stabilizării situaţiei, motiv pentru care aripa radicală ori riscă să fie înlăturată de o lovitură militară, ori acceptă să se modereze, în timp ce membrii aripei conservatoare, pierzând ritmul, ori se exclud, ori intră într o cadenţă moderată, iar mişcarea se reintegrează la nivel moderat şi devine aptă să instituie o nouă ordine socială.
Ca orice fenomen social, mişcările sociale au o evoluţie care, conform aprecierii sociologului american John Farley, poate cuprinde etapele de: tulburări, ca manifestări spontane şi vag direcţionate, pe parcursul căreia liderii se manifestă prioritar ca agitatori; impact social, ca răspândire în mase a ideilor mişcării, pe parcursul căreia liderii se manifestă prioritar ca profeţi; organizare, ca ierarhizare a conducerii, mobilizare a adepţilor şi captare a atenţiei publice prin diverse manifestări (mitinguri, demonstraţii, marşuri), pe parcursul căreia liderii se manifestă prioritar ca administratori; instituţionalizare, ca structurare birocratică şi, respectiv, ca recunoaştere oficială şi ca integrare în rândul instituţiilor sociale, pe parcursul căreia liderii se manifestă prioritar ca personalităţi publice.
Dar, cum cu cât criza este mai profundă, cu atât nevoia de schimbare fiind mai mare, este sigur că cu atât schimbările sunt mai rapide şi, deci, cu atât mai repede se erodează imaginea celor care apar în fruntea acestor mişcări, ceea ce relevă că „vremurile de cotitură îşi devorează eroii”. În plus, tipurile de lideri din etapele de început, de agitatori şi profeţi, nefiind compatibile cu tipurile necesare în etapele ulterioare, de administratori şi personalităţi publice, este sigur că majoritatea mişcărilor sociale trece, în succesiunea etapelor, prin crize de conducere, riscându se astfel scindarea în facţiuni sau eşuarea în debandadă, ceea ce înseamnă că parcurgerea tuturor etapelor este doar probabilă.
În caz că mişcările sociale au şansa să parcurgă toate etapele, ele sunt pândite de riscul de a fi cooptate de structurile împotriva cărora s au ridicat sau să şi consume, prin îndeplinirea obiectivelor, menirea şi astfel să se destructureze. La toate acestea, se adaugă influenţele pe care le au asupra mişcărilor sociale modul în care adepţii se regăsesc, ca sistem de valori, în obiectivele acestora, gradul în care acestea sunt acceptate de către societate, tipul de reacţie al puterii faţă de ele, tolerarea totală riscând să le banalizeze, iar reprimarea totală riscând să le sufoce.
Dacă însă Puterea îşi pierde parţial suveranitatea asupra societăţii, aşa cum riscă să se întâmple în timpul războaielor sau imediat după acestea, partea de societate pierdută de Putere, neputând rămâne în vid de suveranitate, este preluată instantaneu de cea mai puternică dintre mişcările sociale, reieşind că într un asemenea caz asupra societăţii se manifestă, după cum susţine şi sociologul istoric american Charles Tilly, o suveranitate multiplă, care transformă prin sine lupta pentru suveranitatea totală într un joc de probabilitate cu miză nulă, prin care fiecare parte ori câştigă total ori pierde total şi deci, prin care mişcarea socială, ori câştigă suveranitatea asupra întregii societăţi, ori va fi total distrusă.
Aşa s a întâmplat în România, în timpul rebeliunii legionare din 21 23 ianuarie 1941, când, în urma uzurpării de către Mişcarea legionară a suveranităţii asupra unor instituţii şi cartiere din capitală, s a provocat un conflict cu miză nulă, prin care ori întreaga suveranitate era acaparată de Mişcarea legionară, ori aceasta era complet distrusă, ceea ce a determinat mobilizarea totală a autorităţilor şi a armatei, şi deci distrugerea totală a Mişcării legionare.
Din toate acestea rezultă că în caz că mişcarea socială sau una dintre mişcări este suficient de puternică pentru a crea o alternativă faţă de Putere, este plauzibil că cele două vor constitui prin sine un cuplu sistemic prin care, fiecare reglându se sistemic în raport cu cealaltă, devine posibilă autoreglarea sistemică a societăţii şi deci, ori evoluţia acesteia prin intermediul Puterii, ori revoluţionarea ei prin intermediul mişcării, evitându se astfel schimbările imprevizibile, prin şocuri sociale de tip revoltă.
În orice societate, deşi straturile de jos au cea mai mare nevoie de schimbare, ele neavând însă resurse să o înfăptuiască, este clar că schimbarea va fi înfăptuită de stratul care este şi nemulţumit, dar care are şi asemenea resurse, acesta fiind în majoritatea cazurilor eşalonul doi, ceea ce denotă că, tot în majoritatea cazurilor, schimbarea constituie doar o permutare între primele două straturi, la straturile de jos ajungând doar avantajele minore specifice acestui tip de permutare, decompensate însă de preluarea frontală a dezavantajelor majore, aşa cum sunt şomajul, inflaţia, jafurile dezlănţuite inclusiv de guvernanţi, evacuarea locuinţelor de serviciu sau retrocedate, dezorganizarea serviciilor fundamentale, criza produselor esenţiale, incertitudinea străzii, a traficului şi a locuinţei, destrămarea sistemului personal de relaţii şi înstrăinarea chiar şi de membrii familiei, exact tot ce s-a întâmplat în România după decembrie 1989.
 Aceasta, deoarece atunci nu s-a finalizat o mişcare socială, care ar fi avut ideologie şi program ce ar fi vizat interesele tuturor categoriilor sociale, ci a avut loc o lovitură de eşalon, un puci ce a vizat în exclusivitate interesele de bandă ale eşalonului doi, de activişti şi securişti, ceea a provocat prăbuşirea în masă în cea mai grea stare de pulime, atât de grea, încât oamenii au ajuns să fie nevoiţi să-şi vândă pe o găleată de plastic sau doar pe un ţoi de ţuică demnitatea dreptului lor democratic de a contribui prin vot la destinul ţării.


3. Blestemul genetic

 Deşi toate societăţile comuniste au fost supuse procesului de decerebrare, între ele a existat şi există mari diferenţe de grad, explicabile prin diferenţele de nivel de civilizaţie, gravitatea procesului de decerebrare fiind invers proporţional cu nivelul de civilizaţie. Astfel, în timp ce societăţiile poloneză (1953), maghiară (1956) şi ceholoslovacă (1968) s-au opus eroic, prin revoluţii de referinţă istorică, acestui proces, societatea românească însă l-a acceptat pasiv, excepţie făcând grupurile de luptători de munţi, atât pentru că, alături de societăţile bulgară şi albaneză, era cea mai din urmă, cât şi din cauza unor particularităţi etno-gentice.
Referitor la aceste particularităţi, este posibilă, conform metodologiei filozofice a ipotezei, formularea următoarei ipoteze:
- militarii romani, la momentul lăsării la vatră, după o viaţă de încazarmare şi campanii, nu aveau maturitatea socială necesară constituirii unei familii şi nici maturitatea economică necesară constituirii unei gospodării, motiv pentru care ei s-au manifestat impropriu în rolurile de cap de familie, de părinte şi de gospodar, afectându-se astfel etno-geneza poporului român.
 Conform acestei metodologii, din evidenţa istorică rezultă că:
- iniţial, eterogenitatea etnică a foştilor militari şi a colonilor romani – proveniţi din diverse provincii ale imperiului şi cu pondere de 40-50% din populaţia Daciei Romane – , a împiedicat integrarea în modele unitare a comportamentelor specifice acestor roluri; ulterior, năvălirile barbare au devastat inclusiv începutul de constituire a unor modele naţioanale de comportament; în final, stăpânirea multiseculară străină (turcească, rusească, ungară, austriacă) asupra provinciilor româneşti a influenţat divergent formarea modelelor naţioanale de comportament, reieşind că manifestarea în rolurile de cap de familie, de părinte şi de gospodar şi, respectiv, etno-geneza poporului român au fost şi mai grav afectate.
 Pe acest temei explicativ, din ipoteză se pot deduce următoarele consecinţe: manifestarea improprie în rolul de cap de familie, ca factor al relaţiilor sociale, a frustrat formarea primelor generaţii mixte, daco-romane, de modelul de personalitate respectiv, acestea rămânând astfel socialmente dezbinate; manifestarea improprie în rolul de părinte, ca factor de forţă şi de autoritate, a frustrat formarea primelor generaţii mixte, daco-romane, de modelul de personalitate respectiv, acestea rămânând astfel psihologiceşte slabe; manifestarea improprie în rolul de gospodar, ca factor al motivaţiei muncii, a frustrat formarea primelor generaţii mixte, daco-romane, de modelul de personalitate respectiv, acestea rămânând astfel nemotivate.
Cele trei consecinţe – dezbinarea, slăbiciunea şi nemotivarea – au avut, conform metodologiei amintite, următoarea involuţie:
- dezbinarea, ca indiferenţă faţă de soarta celorlalţi şi a ţării, fiind obligată de dificultăţile vieţii să se definească atitudinal şi cum n-a avut premise să devină atitudine pozitivă, de colaborare, a degenerat, prin confruntarea intereselor, în atitudine negativă, de duşmănie, astfel încât până şi balada naţională simbol, Mioriţa, îşi extrage proiecţia din invidia, duşmănia şi crima dintre români. Aceste resentimente s-au generalizat în nevoia, indusă din aproape în aproape, „să moară capra vecinului”, proces prin care „murind toate caprele”, ţara a rămas, structural şi ireversibil, săracă, fiind cert că numai într-un asemenea mediu puteau să apară expresii de tipul „pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”şi „facerea de bine e futere de mamă”;
- slăbiciunea, nepermiţând maturizarea prin confruntare cu duşmanii – românii retrăgându-se în păduri şi munţi – a degenerat în slugărnicie faţă de străini, motiv pentru care românul a decăzut în străin şi slugă în propria ţără, astfel încât chiar şi în prezent el vorbeşte cu minoritarii în limbile acestora, iar în cazul familiilor mixte, el acceptă formarea copilului în spirit etnic minoritar, fiind cert că numai într-un asemenea mediu puteau să apară expresii de tipul „sărmanul nostru românaş” şi „mămăliga românească nu explodează”;
- nemotivarea, nepermiţând mobilizarea şi direcţionarea individului spre un scop, a degenerat în delăsare şi, respectiv, în haos, asftel că în mod curent românul îşi amână treaba până în ultimul moment şi, apoi, în grabă, o strică şi o ia de la căpăt, motiv pentru care, pierzând mai tot timpul, el este permanent grăbit, fiind iarăşi cert că numai într-un asemenea mediu puteau să apară expresii de tipul „leneşul mai mult aleargă” şi „se învârte ca un coi într-o căldare”.
Şi, cum prin dezbinare şi duşmănie nu se pot crea valori, prin slăbiciune şi slugărnicie eventualele valori nu se pot integra în sistem, iar prin nemotivaţie şi, respectiv, delăsare şi haos eventualul sistem de valori nu se poate înălţa în ideal, este limpede că, fără valori, fără valori integrate în sistem şi fără sistem de valori înălţat în ideal nu poate exista identitate naţională, fiind plauzibil a se considera că, în momentul începerii comunizării (1944-1947), societatea românească se găsea din punct de vedere etno-genetic la stadiul de masă amorfă, specifică stării de populaţie, în cadrul căreia se constituise după Revoluţia de la 1848 un nucleu valoric, specific stării de popor, ce a fost apt să confere societăţii româneşti sens existenţial, concretizat în unirea principatelor, dobândirea independenţei, întregirea naţională şi un ritm semnificativ de dezvoltare.
Astfel, se poate considera că, în momentul începerii comunizării, societatea românească se găsea din punct de vedere etno-genetic la un stadiu căruia, metodologic, i se poate spune de pre-popor. Acest stadiu a fost însă devastat în timpul comunismului. Regimul comunist – ca regim de ocupaţie internă ce a distrus din interior începutul de credinţe, valori, norme, tradiţii, moravuri, legi şi modele de comportament, provocând ceea ce nicio ocupaţie nu a reuşit, părăsirea masivă a ţării – este evident că societatea românescă a trecut printr-o evidenţă istorică fără precedent, care din punct de vedere al metodologiei epistemice a ipotezei rezultă că a fost contra-istorică.
În aceste condiţii, cele trei cupluri de consecinţe au avut următoarea involuţie: dezbinarea şi, respectiv, duşmănia au degenerat în dezertare naţională; slăbiciunea şi, respectiv, slugărnicia au degenerat în trădare de neam; nemotivarea şi, respectiv, delăsarea şi haosul au degenerat în agitaţie perversă şi în jaf organizat, rezultând că starea de pre-popor a fost distrusă şi că, deci, societatea românescă a fost împinsă la stadiul anterior, de populaţie.
Aşadar, societatea românească fiind caraterizată de dezbinare, specifică stadiului de populaţie, nu de unitate, specifică stadiului de popor, relaţiile sociale dintre români sunt – inclusiv la nivelul elitelor (autorităţi, manageri, medici, profesori, preoţi) sau în raport cu acestea – de repulsie, de batjocură şi de jecmăneală, rezultând că viaţa românului este tocmai din cauza românilor o necurmată suferinţă şi că deci, cei mai înverşunaţi duşmani ai românului sunt chiar românii şi că cel mai antiromânesc comportament îl manifestă românii înşişi.
Şi, cum duşmănirea de sine, contrară instinctului de auto-conservare, constituie absolutul patologiei, este cert că această monstruozitate etno-genetică a compromis în mod ireversibil destinul naţional, târându-l de-a lungul istoriei prin starea etichetată actual ca pulime.


4. Endemia pulimii

 Din moment ce „cei mai înversunaţi duşmani ai românilor sunt chiar românii şi că cel mai antiromânesc comportament îl manifestă românii înşişi”, reiese că românii nu au în comun credinţe, valori, norme, tradiţii, moravuri şi modele de comportament care să îi facă să simtă, să gândească şi să acţioneze în mod asemănător şi, deci, să fie uniţi, ataşaţi atât unii de alţii, cât şi de teritoriul naţional.
De aceea trebuie înţeles că, pentru a supravieţui, oamenii au fost nevoiţi să producă diverse produse ideatice şi materiale. O parte dintre acestea au fost recunoscute de majoritatea membrilor societăţii ca utile pe moment, pentru a fi consumate, şi ca necesare în timp, pentru a fi reproduse. Astfel, producţia s a permanentizat şi, cum existenţa societăţii a devenit posibilă doar pe această bază, rezultă că realizarea de produse este imanentă societăţii, putând fi considerată drept „mod de a fi” al acesteia.
Acest „mod”, fiind în exclusivitate creat, prelucrat, deci cultivat, este prin sine un „mod de a fi” cultural, iar totalitatea produselor spirituale (idei, concepţii, credinţe) şi materiale (mijloace de muncă şi bunuri de consum), deci ansamblul modelelor de gândire, simţire şi acţiune însuşite, practicate şi perpetuate de o anumită populaţie, precum şi produsele rezultate din acestea, constituind o realitate structurată social, total diferită de ceea ce există în natură, se defineşte de la sine drept cultură.
Prin cultură, populaţia de pe un teritoriu, dobândind un numitor comun determinant, se delimitează de celelalte populaţii şi se transformă într o comunitate de sine stătătoare, aptă să supravieţuiască şi să se perpetueze în mod independent, devenind astfel societate. Cultura şi societatea fiind deci imanente una alteia, se subînţelege că orice cultură este prin sine socială şi că orice societate este prin sine culturală.
În fiecare societate cultura fiind pe măsura mediului care a determinat o, rezultă diversitatea culturilor, iar pentru faptul că toate culturile au menirea să asigure nevoia de supravieţuire şi, cum aceasta este universală, denotă că în toate culturile există componente cu caracter universal, ce pot fi denumite universalii, între care antropologul american George Murdock enumeră normele sociale, calendarul, prepararea hranei, curtoazia, căsătoria, credinţele, ritualurile şi îngrijirea sănătăţii.
Cultura a devenit atât de complexă, încât, pentru a fi cât mai bine utilizată de generaţiile formate, transmisă generaţiilor în formare şi stocată pentru generaţiile viitoare, s a impus esenţializarea şi codificarea ei în serii specializate de semne verbale, gestuale şi grafice, denumite simboluri, care, prin operaţionalizare, se integrează de la sine într un ansamblu dinamic, denumit limbaj.
 Aşadar, în măsura în care au început să gândească, oamenii au început să şi pună şi întrebări privind rosturile existenţei, răspunsurile intuitive la aceste întrebări – consacrate, în ansambluri de idei, drept adevăruri fundamentale pentru comunitate – constituind concepţia existenţială sau credinţele.
Din credinţe derivă criteriile abstracte de apreciere raţională (adevărul falsul), morală (binele răul) şi estetică (frumosul urâtul) a tot ceea ce este uman sau de interes uman (persoane, idei, lucrări, lucruri, situaţii, evenimente, fenomene, procese, tendinţe), criterii consacrate prin conceptul de valori.
Din dualitatea adevăr fals, bine rău, frumos urât a valorilor derivă normele sociale, constituite ca reguli concrete de comportament pentru diverse situaţii, prin care individul să fie apt să relaţioneze, să se adapteze şi să se integreze în societate, iar societatea, ca ansamblu al relaţiilor sociale, să se completeze, consolideze şi să funcţioneze continuu. Şi, cum normele constituie prin sine atât un scenariu pentru derularea comportamentului propriu, cât şi o bază pentru anticiparea comportamentului celorlalţi, este clar că ansamblul normelor, făcând posibilă relaţionarea fiecăruia cu toţi, face de fapt posibilă desfăşurarea în ordine a vieţii sociale.
Fiecare normă fundamentează un anumit element de comportament, descoperit în mod practic prin încercare şi eroare, prin diverse influenţe sau chiar din întâmplare. Dacă elementul respectiv de comportament este acceptat ca modalitate curentă de rezolvare a unei necesităţi, precum ştersul nasului cu batista, el devine expresia perfecţiunii practice de la un moment dat, fiind considerat ca demn de urmat şi recunoscut ca un model de comportament. În acest fel, el va fi transmis din generaţie în generaţie şi va deveni tradiţie.
Tradiţiile, fiind comportamente uzuale, specifice membrilor unei comunităţi, sunt însuşite de noile generaţii atât prin imitare spontană (socializare), cât şi prin învăţare sistematică (educaţie). Prin tradiţii, fiecare generaţie, preluând la zi contribuţia, dar şi slăbiciunile generaţiilor anterioare, este condiţionată de viaţă să continuie, nu să repete experienţa înaintaşilor, astfel că orice cultură se înscrie în dinamica generaţiilor ca o concretizare a moştenirii sociale. În acest fel, comportamentele conforme cu tradiţiile sunt apreciate ca normale, iar cele neconforme, ca anormale şi sancţionate informal prin bârfă şi ridiculizare. De aceea, orice comportament este apreciat ca bun sau ca rău, în măsura în care se conformează tradiţiilor, criteriile tradiţionale ale aprecierii „binelui” şi „răului” constituind moravurile.
Moravurile rezultă gradual din practica oamenilor, nu din intenţiile lor, ca decizii de grup, prin care anumite fapte sunt considerate dăunătoare şi trebuie interzise, iar altele sunt considerate folositoare şi trebuie impuse. Ele se consolidează în timp atât prin practicare, cât şi prin diverse întâmplări care, dacă coincid cu cerinţele şi predicţiile lor, sunt interpretate drept confirmări, ca în cazul când cineva, mergând noaptea la furat, se accidentează, accidentul fiind considerat o sancţiune ce confirmă moravurile şi nu o întâmplare cauzată de stres şi de condiţiile acţiunii.
În acest mod, moravurile se supun conştiinţei colective ca norme morale majore, a căror încălcare este considerată imorală şi se sancţionează informal prin dispreţ şi ostracizare. Trecând din generaţie în generaţie, ele sunt receptate ca absoluturi, prin prisma cărora faptele prescrise „sunt bune pentru că sunt bune”, iar cele proscrise „sunt rele pentru că sunt rele”. Astfel, moravurile sunt preluate în succesiunea generaţiilor ca un dat sacru care, anulând dreptul la contestare, transcend judecata fiecărei generaţii, jalonându i anticipat, în proiecţie istorică, modul de gândire, de simţire şi de acţiune şi deci sensul existenţei.
Însuşite din copilărie, moravurile se structurează şi se fixează ferm în conştiinţă, încât dirijează emoţional comportamentul atât prin blocare, făcând astfel imposibilă comiterea de acte interzise, cât şi prin stimulare, facilitând înfăptuirea de acte permise, care pot fi însă inumane faţă de membrii altor familii, comunităţi sau societăţi, precum în cazul exploatării copiilor, ori al torturării prizonierilor.
Suficiente prin ele însele, moravurile se autoconfirmă şi se autoperpetuează, încât pot dăinui chiar şi după dispariţia cauzelor care le au generat. În acest fel se provoacă riscul ca ele să sancţioneze comportamente care nu mai sunt dăunătoare, precum divorţul în caz de incompatibilitate şi relaţiile sexuale premaritale în cazul celor care sunt nevoiţi să amâne căsătoria până la crearea unei situaţii (finalizarea studiilor, angajarea în muncă, deţinerea unei locuinţe şi, eventual, a unui automobil) sau să impună comportamente de¬ve¬ni¬te între timp dăunătoare, precum alimentaţia consistentă în condiţiile vieţii se¬dentare şi pomana ortodoxă în condiţiile crizei economice şi ale sărăciei.
Credinţele, valorile, normele, tradiţiile şi moravurile care pot răspunde satisfa¬cerii unor necesităţi sociale fundamentale – şi deci sunt apte să îndeplinească o funcţie socială fundamentală – s au asamblat în entităţi de sine stătătoare şi au devenit instituţii. Astfel, credinţele, valorile, normele, tradiţiile şi moravurile de existenţă spirituală şi morală au devenit religie, cele de perpetuare au devenit familie, cele de formare a tinerelor generaţii au devenit educaţie, cele de producere şi distribuire a bunurilor materiale au devenit economie, cele de prezervare şi de refacere a sănătăţii au devenit medicină, iar cele de ordine socială au devenit guvernare.
Moravurile vitale, precum cele de interzicere a crimei, a incestului şi a furtului, trebuind să fie în mod cert respectate, au fost impuse ca strict obligatorii, devenind astfel legi, motiv pentru care comportamentele ce încalcă legile, fiind considerate ilegale, sunt sancţionate formal inclusiv prin condamnarea la privarea de libertate pe viaţă. În acest fel, forţa legii consolidează atât moravul pe care îl formalizează, cât şi, prin inducţie, moravurile conexe, rezultând că elaborarea legilor trebuie să se adapteze evoluţiei moravurilor.
Credinţele, valorile, normele, tradiţiile şi moravurile induc oamenilor, în raportarea lor atât la dificultăţile prezentului, cât şi la necunoscutul viitorului şi suferinţele trecutului, stări emoţionale deosebite, de teamă sau de bucurie. Şi, cum teama poate fi diminuată, iar bucuria poate fi împărtăşită doar în comun, rezultă astfel necesitatea exprimării sentimentelor respective în manifestări emoţionale colective, care, sub formă de ceremonii, de ritualuri, creează atât senzaţia şi convingerea întăririi individuale, cât şi prilejul consolidării comunitare.
Cultura este formată din elemente de ordin material (începând cu obiecte simple de uz curent, ca batista) şi elemente de ordin ideatic (începând cu modul de utilizare a obiectelor simple, ca batista, şi alte gesturi, ca salutul). Acestea sunt atât de simple, încât devin ireductibile, motiv pentru care pot fi denumite caracteristici culturale. Mai multe caracteristici culturale înrudite constituie un complex cultural, iar mai multe complexe culturale specializate şi centrate pe o anumită activitate constituind o instituţie.
Prin intermediul complexelor culturale, cultura se structurează într un nucleu de complexe împărtăşite de toată societatea şi o diversitate de serii de complexe împărtăşite, pe diverse criterii (etnice, religioase, pro¬fe¬¬sionale, de vârstă, de sex), de către segmentele sociale corespunzătoare. Astfel, expresia grafică a structurii culturii poate fi o roată al cărei butuc reprezintă nucleul comun şi ale cărei spiţe reprezintă diversitatea seriilor de modele culturale. Nucleul comun de complexe culturale şi o anumită serie de complexe culturale specifice unui segment social, deci butucul cu câte o spiţă, constituie o subcultură.
Reiese aşadar că orice cultură este formată dintr un evantai de subculturi şi că orice individ trăieşte într o anumită subcultură. De aceea se poate considera că, în măsura în care subculturile sunt compatibile, ceea ce presupune compatibilitatea credinţelor, valorilor, normelor, tradiţiilor, moravurilor şi legilor în ansamblul lor, în aceeaşi măsură cultura este integrată, iar societatea structurată şi funcţională. Însă, în măsura în care un segment social împărtăşeşte doar parţial nucleul comun de modele culturale, în aceeaşi măsură scade numitorul comun dintre acesta şi celelalte segmente sociale şi, în aceeaşi măsură, subcultura sa devine incompatibilă cu celelalte subculturi şi cu cultura în general, manifestându se ca o contracultură.
Cultura fiecărei etnii, constând, în funcţie de experienţa sa istorică în mediul natural şi uman dat, în caracteristici şi complexe culturale specifice şi, respectiv, operând prin limba proprie, impune, după cum sesizează sociologul american William Graham Sumner, condiţia etnică drept criteriu de delimitare, raportare şi apreciere a altor culturi, devenind astfel etnocentrică. Etnocentrismul constituind deci o modalitate de evaluare a altor culturi prin prisma propriei culturi, este clar că, prin această prismă, oamenii, având „ochi şi urechi” numai pentru cultura respectivă, se vor manifesta exclusivist faţă de celelalte culturi, motiv pentru care o vor evalua cultura proprie ca pe un etalon a tot ceea ce este normal sau chiar ca pe ceva absolut şi deci, ca pe un motiv total de mândrie faţă de sine, iar pe celelalte culturi, ca pe nişte deviaţii de la normal sau chiar ca pe ceva aberant şi deci, ca pe un motiv total de dispreţ faţă de ceilalţi.
Aceste extreme creează prin permanenta lor contrapunere un mecanism psihic binar, ce produce continuu un liant sufletesc apt să confere etniei respective coeziune şi, prin aceasta, indiferent de clivajele economice, sociale şi politice, sentimentul unităţii indestructibile şi, indiferent de asemănările cu alte etnii, sentimentul unităţii inconfundabile. De pe aceste poziţii, etnocentrismul respinge cam orice influenţă externă, considerând o anticipat inutilă sau chiar dăunătoare. În acest fel, evitându se influenţele şi schimbările dăunătoare, societatea se delimitează şi se consolidează, dar, respingându se şi influenţele şi schimbările folositoare, ea se izolează şi se vulnerabilizează, ceea ce dovedeşte că prin etnocentrism societatea oscilează permanent între şansa de supravieţuire şi riscul de autoprăbuşire.
Din toate acestea rezultând că etnocentrismul depinde de nivelul de dezvoltare culturală, este plauzibil că, în cazul societăţilor dezvoltate, deşi consistenţa criteriilor de evaluare face posibilă preluarea din alte culturi exclusiv a elementelor valoroase, impermeabilitatea culturală însă, specifică acestui stadiu, respinge accesul inclusiv al elementelor valoroase, aşa cum evreii, în urma robiei din Egipt, au respins de la egipteni inclusiv tehnica irigaţiilor, societatea predestinându se astfel stagnării, în timp ce în cazul societăţilor înapoiate, deşi permeabilitatea culturală specifică acestui stadiu face posibil accesul din alte culturi al tuturor tipurilor de elemente, deci atât al celor valoroase, cât şi al celor nevaloroase, inconsistenţa criteriilor de evaluare însă permite preluarea exclusiv a elementelor nevaloroase, aşa cum românii au preluat de la balcanici delăsarea şi ciubucăreala şi de la romi îngălăciunea şi vulgaritatea, societatea predestinându se astfel disoluţiei.
Faţă de toate acestea, este sigur că, spre deosebire de categoriile de rând, categoriile privilegiate, având libertate materială au şi libertate spirituală faţă de cultura proprie şi deci se manifestă receptiv faţă de/sau chiar dominate de valorile altor culturi şi, respectiv, dezinteresate şi chiar dispreţuitoare faţă de cultura naţională, devenind astfel cosmopolite, proces prin care valori ale altor culturi pot să pătrundă în cultura respectivă şi să contribuie la schimbarea ei.
De aceea, se impune drept imperativă cerinţa metodologică ca aprecierea unei culturi să se realizeze prin prisma mediului care a determinat o şi pe care, la rândul său, îl slujeşte şi îl determină, deci nu prin prisma propriei culturi, adică să se realizeze de pe poziţiile relativismului cultural.
Aşadar, în funcţie de contextul cultural, unele caracteristici şi complexe culturale pot fi funcţionale sau disfuncţionale, valoarea unei caracteristici sau complex constând nu în sine, ci în modul în care se integrează şi contribuie la funcţionarea ansamblului, fiind deci relativă. Rezultând astfel relativitatea culturii, este clar că orice cultură trebuie înţeleasă atât ca o cultură ideală, incluzând tradiţiile şi moravurile care trebuie urmate, cât şi ca o cultură reală, incluzând ceea ce în mod curent se practică. În această accepţiune se încadrează, spre exemplu, recunoaşterea de către majoritatea indivizilor a promovării prin competenţă şi a fidelităţii conjugale ca modele culturale incontestabile şi, respectiv, practicarea de către o parte dintre ei a promovării prin nepotism şi a adulterului.
În caz că circumstanţele nu oferă condiţii pentru respectarea modelelor culturale oficiale (licite), caracterul relativ al culturii permite tacit încălcarea, nu însă şi contestarea acestora, prin comportamente neoficializate cultural, ca în cazul în care, neexistând posibilităţi materiale pentru înfăptuirea „ca lumea” a căsătoriei, tinerii „fug de acasă” şi, cu toate că sunt incriminaţi, „faptul fiind împlinit”, ei sunt, în majoritatea cazurilor, reprimiţi în comunitate.
Deşi aceste comportamente par spontane, ele fiind însă îndelung modelate în subconştientul colectiv, constituie tot un fel de modele, dar „modele ilicite”, care, pentru faptul că asigură, în condiţii de excepţie, ajustarea funcţională a societăţii, fac parte, în ultimă instanţă, tot din arsenalul cultural al societăţii. Şi, din moment ce modelele ilicite sunt transmise tainic din generaţie în generaţie, printr o reţea de „secrete” şi „sfaturi” deosebit de eficientă, înseamnă că ele constituie eşalonul de rezervă al modelelor culturale, gata oricând, dacă circumstanţele impun, să iasă la „suprafaţă” şi deci să devină operaţionale.
Raportul dintre modelele oficiale şi modelele concurente relevă gradul de integrare a culturii. Astfel, măsura în care modelele oficiale furnizează comportamente unitare şi previzibile relevă consistenţa şi gradul de integrare a culturii, iar măsura în care modelele concurente afectează unitatea şi previzibilitatea comportamentelor, relevă in¬con¬sistenţa şi gradul de neintegrare ale unei culturi tinere sau gradul de dezintegrare al unei culturi mature.
Nivelul de integrare al culturii determină capacitatea de supravieţuire a societăţii. Astfel, prin schimbările produse prin cultură omul şi a adjudecat tot mai mult de la natură, dar tot prin cultură oamenii au avut şi au practici absurde, poluând şi epuizând mediul, denaturându şi programul de activitate, vestimentaţia şi alimentaţia (arta culinară constituind prin sine o tehnologie a falsificării), depersonalizându se în mari aglomeraţii, copleşindu se informaţional prin mass media, depăşindu se psihofiziologic prin viteze nespecifice, negându şi perpetuarea prin perversiune şi falsificându şi genotipul prin manipulare ştiinţifică. Cultura este deci procesul total prin care omenirea a putut să supravieţuiască, dar şi prin care riscă să dispară.
Este astfel clar că, cu cât cultura este mai înaltă, cu atât mai mult deţinându se soluţii prestabilite pentru situaţiile de viaţă, cu atât mai puţin rezolvarea acestora va necesita gândirea de soluţii, oamenii fiind condiţionaţi să se manifeste robotic, ca în cazul germanilor, în timp ce, cu cât cultura este mai înapoiată, cu atât mai puţin deţinându se soluţii prestabilite pentru situaţiile de viaţă, cu atât mai mult rezolvarea acestora va necesita gândirea de soluţii, oamenii fiind condiţionaţi să se manifeste creativ. Dar, cu cât cultura este mai înapoiată, cu atât lipsind temeiul necesar creativităţii sistematice, cu atât creativitatea poate fi doar de tip spontan, de improvizaţie în raport cu mediul obiectiv şi de şmecherie, de „şmecherie împuţită”, în raport cu mediul subiectiv, ca în cazul românilor.
Din toate acestea rezultă că în măsura în care în societate s-au constituit credinţe, valori, norme, tradiţii, moravuri şi modele de comportament, în aceeaşi măsură oamenii se vor comporta conform acestora şi deci, în mod previzibil. Comportându-se previzibil, devin previzibile şi relaţiile dintre ei şi astfel devine previzibil şi posibil modul de proiectare al instituţiilor pe care aceştia le vor încadra sau le vor folosi. Ca un exemplu simplu, deşi pe vremuri măcelarii erau masivi şi aveau la îndemână satârul înfipt în butucul de carne, clienţiilor însă nu le era frică că le taie capul, pentru ei comportamentul măcelarilor fiind previzibil, că sunt interesaţi să vândă carne, nu să taie capete. La rândul lor, şi pentru măcelari comportamentul clienţilor era previzibil, că au venit pentru carne, să cumpere sau cel puţin să se intereseze, nu să joace bâza. Aşadar, comportamentele ambelor părţi fiind previzibile, erau previzibile şi relaţiilor dintre ele şi astfel devenea posibilă proiectarea măcelăriilor aşa cum le ştim, fără gratii pentru separarea părţilor, ceea înseamnă că, prin generalizare, devenea posibilă proiectarea societăţii şi, deci, ordinea socială.
Nivelul de consistenţă al sistemului de credinţe, valori, norme, tradiţii, moravuri şi modele de comportament dintr-o societate determinând nivelul de maturitate al membrilor ei, este evident că în societatea românească acest nivel este inconsistent, mai ales în urma presiunii de falsificare contrar legii firii, la care a fost supus de către regimul comunist, motiv pentru care el nu are capacitatea să îi modeleze pe membrii societăţii, aceştia rămânând în stare de imaturaţie, stare care, conform Dicţionarului de Psihiatrie Larousse, „se exprimă prin persistenţa unui comportament pueril, printr-un anumit infantilism, printr-o fragibilitate emoţională, ea însoţind, în general, o stare de arieraţie uşoară şi poate predispune la decompensări nevrotice sau psihotice subacute”.
Chiar şi în forme uşoare, arieraţia se manifestă atât „printr-o funcţionare intelectuală globală inferioară”, ceea ce înseamnă naivitate şi inabilităţi practice şi sociale, cât şi prin „deficienţe ale conduitelor adaptative”, ceea ce înseamnă lipsă de voinţă, lenevie, delăsare, consum de alcool şi droguri, vagabondaj, hoţie, violentare şi crimă, situaţii şi manifestări ce, copleşitor, se constată în societatea românească.
Aşadar, în societatea românească situaţiile şi manifestările de arieraţie fiind copleşitoare, înseamnă că această stare este, practic, generalizată, infiltrată chiar şi în straturile favorizate economic, educaţional şi politic, astfel că fiind rare reperele de normalitate faţă de care, prin comparaţie, să i se sesizeze anormalitatea, este percepută ca normalitate şi, deci, acceptată necritic aşa cum este, exact ca în lumea pigmeilor, unde neexistând niciun înalt, toţi se simt normali.
Din demersul prezentat, constatându-se că majoritatea caracteristicilor arieraţiei uşoare de tip emoţional coincid cu cele ale stării de pulime, se poate considera că starea de pulime constituie modalitatea specifică societăţii româneşti de manifestare a acestei forme de arieraţie, adică o patologie de masă specifică societăţii noastre şi, deci, o endemie românească.


5. Pandemia băştinaşă

 Interiorizând-şi credinţele, valorile, normele, tradiţiile, moravurile şi modelele de comportament, oamenii se simt constrânşi din interior să le respecte, să se conformeze lor. Aşadar, funcţionalitatea societăţii fiind posibilă prin conformitatea comportamentelor cu normele sociale, rezultă necesitatea asigurării per¬ma¬nen¬te a conformităţii, deci necesitatea controlului social al compor¬ta¬mentelor.
Deoarece orice comportament relevă direct măsura în care individul respectă, pe moment, normele şi, indirect, măsura în care şi a însuşit, în timp, normele respective, reiese că, în fapt, controlul social se realizează atât direct, prin sancţionare socială sub formă de recompensare informală (elogiere, respectare, solicitare) şi/sau formală (premiere, promovare, decorare) a com¬por¬tamentelor conforme şi, respectiv, sub formă de pedepsire informală (mustrare, bârfă, evitare) şi/sau formală (pena¬lizare, demitere, excludere) a comporta¬men¬telor neconforme, cât şi indirect, prin mecanisme psihice constituite prin internalizarea normelor în procesul socializării, apte să blocheze comiterea com¬por¬-tamentelor neconforme şi să stimuleze înfăptuirea comporta-mentelor conforme, deci să asigure autocon¬trolul individului. Controlul social se realizează şi prin integrarea individului în medii şi activităţi normate (preşcolare, şcolare, profesionale), ce impun acestuia însuşirea şi respectarea normelor specifice şi, respectiv, prin supravegherea situaţiilor nenormate, precum în pieţe, gări şi stadioane, ce prilejuiesc comportamente ne¬con¬¬forme, ca furtul, cerşetoria şi violenţa.
Abaterea comportamentului de la normele grupului sau ale societăţii constituie devianţă, iar abaterea de la legi constituie delincvenţă (criminalitate).
Criminalitatea se concretizează, în funcţie de faptă şi de modul de comitere, în crime violente, comise împotriva persoanei, precum atacul, tâlhăria, răpirea, violul şi uci¬derea sau comise împotriva proprietăţii, precum furtul, spargerea, furtul de şi din auto¬turisme ori distrugerea; crime morale, prin care făptaşii se autovictimizează, precum consumul de droguri, alcoolismul, pornografia, prostituţia, relaţiile sexuale în grup şi jocurile de noroc; crime profesionale, comise de funcţionari, specialişti şi manageri, precum pretinderea necuvenită de bani, bunuri şi servicii, delapidarea, supradimensionarea devizelor, fraudele de asigurări, fraudele cu cărţi de credit, fraudele prin calculator; crime organizaţionale, comise de conducerea marilor organizaţii, precum impunerea preţurilor, vânzarea de produse ne¬si¬gure, insuficienţa protecţiei muncii, evaziunea fiscală, afecta¬rea mediului natural, coruperea autorităţilor şi spionajul econo-mic; crimă organizată, comisă de organizaţii constituite în acest scop, precum traficul de droguri şi de sex, jocurile de noroc şi camăta; crimă politică, comisă de guverne, organizaţii de stat şi partide, precum mituirea, traficul de influenţă, constrângerea, reţinerea sau chiar uciderea adversarilor şi disidenţilor, pentru a câştiga sau menţine poziţiile şi influenţa politică.
Devianţa şi criminalitatea au fost explicate prin factori biologici, psihologici şi societali.
Factorii biologici sunt de tip degenerare fizică (atavismul), cauzaţi, conform aprecierii medicului şi criminologului italian Cesare Lombroso, de anomalii craniene; de tip predispoziţii temperamentale, cauzaţi, conform apreci¬erii psihiatrului american William Sheldon, de somatoti¬pul mezomorf (osos, musculos, cu forme ascuţite şi energic), nu de cel endomorf (neosos, nemusculos, cu forme rotunde şi comod) sau de cel ectomorf (uscăţiv, delicat, fragil şi meditativ); de tip structuri cromozomiale, cauzaţi, conform cercetărilor din anii '60, de existenţa, în cazul bărbaţilor consideraţi supermen, a unui cromozom suplimentar de tip Y (XYY în loc de XY).
Factorii psihologici sunt de tip psihopatie, cauzaţi, conform aprecierii lui Sigmund Freud, atât de dominaţia superego ului (conştiinţei) asupra id ului (impulsurilor) şi, respectiv, manifestată prin răbufnirea necontrolată a acestuia, cât şi de tip sociopatie, cauzaţi, conform aprecierii aceluiaşi autor, de dominaţia id ului (impulsurilor) asupra superego ului (conştiinţei) şi, respectiv, manifestată prin lipsa sensului binelui şi răului şi a sentimentului de vinovăţie.
Factorii societali sunt de tip anomie, cauzaţi, conform lui Emile Durkheim, de schimbările sociale rapide, astfel că, obiectiv, vechile norme fiind deja destructurate, iar noile norme încă nestructurate, subiectiv, individul este nevoit să se comporte în funcţie de ceea ce stimulii conjuncturali îi oferă şi impulsurile momentane îi pretind, comportamentul rezultat fiind apreciat, dacă nu lezează pe cineva, ca normal, iar dacă lezează, ca deviant; de tip tensiune structurală, cauzaţi, conform aprecierii socio¬logului american Robert Merton, de discrepanţa dintre nivelul înalt al obiectivelor sociale (de educaţie, sănătate, distracţie şi confort), inoculat individului prin socializare şi, respectiv, nivelul scăzut atât al ofertei sociale (locuri de muncă, venituri, locuinţe, servicii educaţionale, medicale şi culturale, libertăţi civile), cât şi al capacităţilor individuale (inteligenţă, robusteţe, motivaţie, economicitate, tenacitate şi spirit întreprinzător) de a realiza obiectivele, indivizii fiind astfel nevoiţi să recurgă la mijloace ilicite şi deci să devină devianţi şi delincvenţi; de tip asociere diferenţială, cauzaţi, conform aprecierii socio¬lo¬gului american Edwin Sutherland, de transmiterea, prin contacte intensive şi de durată, în cadrul subculturilor deviante, mai ales între rude şi prieteni, a comportamentelor deviante către copii, aceştia ajungând să perceapă comportamentele deviante ca pe ceva normal, de preţuit şi de practicat, iar pe cele normale, ca pe ceva straniu, de dispreţuit şi de încălcat; de tip etichetare, cauzaţi, conform sociologilor americani Edwin Lemert, Howard Becker şi Kai Erikson, de aprecierea ca deviante ale unor comportamente, în funcţie de raportul de forţe dintre grupurile de inte¬rese, astfel că individul etichetat ca deviant, fiind incriminat şi exclus social, este nevoit, pentru a supravieţui, să fie receptiv la oferta gru¬purilor deviante sau chiar ca el însuşi să caute ocrotirea acestora şi deci, să înceapă să practice comportamente deviante, iar în timp, pe de o parte, să se abiliteze atât de mult în devianţă, încât să se identifice cu aceasta, iar pe de altă parte, să fie atât de etichetat ca deviant, încât să nu mai aibă alternativa revenirii în societate, astfel că, devianţa ajungând să i fie un fel de a fi (master status), el se îndepărtează total de societate şi se împotriveşte total acesteia, devenind structural şi deci ireversibil deviant.
Faţă de toate acestea, rezultă că aprecierea unui act ca deviant presupune: perceperea actului respectiv ca neuzual şi perturbator; încălcarea prin actul respectiv a unor norme statuate social; provocarea unor reacţii de etichetare a actului respectiv ca deviant. Ţinându se cont însă că aprecierea unui act ca deviant depinde de: mediul cultural de făptuire – acelaşi act, precum divorţul, fiind apreciat ca deviant/normal dacă e făptuit într un mediu catolic/necatolic; locul fizic al făptuirii – acelaşi act, precum coitul, fiind apreciat ca deviant/normal dacă e făptuit în public/in¬timitate; statusul social al făptuitorului – acelaşi act, precum omu¬ciderea, fiind apreciat ca deviant/normal dacă e făptuit de un civil în societate/militar în război, reiese că, într o anumită măsură, devianţa este relativă.
Relativitatea devianţei decurgând din relativitatea normelor, este evident că încălcarea normelor relative, precum interzicerea minciunii, este, în funcţie de context, deci doar postfactual şi, doar în mod probabil, interpretabilă ca devianţă, în timp ce încălcarea normelor absolute, precum tabuurile incestului, violului, omuciderii şi furtului, este, indiferent de context, deci antefactual şi în mod cert interpretată ca devianţă. Şi, cum normele absolute asigură supravieţuirea şi, respectiv, cum imperativul supravieţuirii este universal, înseamnă că înseşi normele absolute sunt universale, constituind universalii, motiv pentru care încălcarea lor, deci incestul, violul, omuciderea şi furtul, este tot universal incriminată şi sancţionată ca devianţă.
Din toate acestea decurge, în funcţie de poziţie socială, sex, vârstă şi rezidenţă, o anumită predispoziţie spre devianţă. Astfel, în ţările dezvoltate defavorizaţii (10% din populaţie), copleşiţi de nevoi şi nesocializaţi pentru a respecta normele, comit 90% dintre faptele deviante; bărbaţii (49% din populaţie), socializaţi spre acţiune şi risc, comit 85% dintre faptele deviante; tinerii (30% din populaţie), aflaţi la apogeul potenţelor, dar imaturi pentru a şi le controla, comit 75% dintre faptele deviante; urbanii din ghetouri (8% din populaţie), slab socializaţi, redus integraţi social şi insuficient controlaţi, dar profund frustraţi de discre¬panţa dintre starea lor şi starea altora, comit 80% dintre faptele deviante.
Prin toate acestea, devine limpede că iritabilitatea nervoasă, specifică stresului şi tentaţiilor din mediul urban şi, respectiv, energiile neconsumate, specifice sedentarismului şi spaţiilor restrânse din acelaşi mediu, sunt, mai ales pentru tineri, precum capsa şi explozivul într un dispozitiv detonant, deci o agregare gata în orice moment să „detoneze” com-portamentele în agresivitate, anarhie şi delincvenţă, mediul urban dovedindu-se antinomic într-o asemenea măsură, încât constituie prin sine atât un factor de civilizaţie, cât şi un focar de barbarie.
Trecerea de la normalitate la devianţă, fiind un proces de destructurare, presupune, conform analizei sociologului american Neil Smelser, o succesiune factori sau faze, între care elaborarea normelor, prin care unele comportamente sunt interpretate ca deviante; adaptarea normelor, ca grad de exigenţă în raport cu comportamentele deviante; comiterea actelor interpretabile ca deviante; etichetarea actelor respective ca deviante; etichetarea făptaşilor ca devianţi; autoidentificarea stigmatizaţilor ca vinovaţi; colectivizarea devianţei, ca structurare pe subculturi a acesteia.
Faţă de cele prezentate, se poate considera că orice comportament deviant se inoculează insidios, mai întâi ca fapt intenţionat de a încerca, acest stadiu putând fi denumit, conform propunerii lui Edwin Lemert, devianţă primară, iar ulterior, intrând în deprindere, devine mod specific de a exista, acest stadiu putând fi denumit devianţă secundară.
În esenţă, cazurile individuale de devianţă sunt cauzate prioritar de factori biologici şi psihologici, iar cazurile de devianţă în grup, precum găştile de tineri, sunt cauzate prioritar de factori societali, de norme de grup contrare normelor sociale.
Devianţa cauzată de factori biologici şi psihologici relevă incapacitatea individului de a se conforma normelor, în timp ce devianţa cauzată de factori sociali relevă o capacitate excesivă de conformare, însă faţă de normele grupului deviant şi, deci, în detrimentul normelor sociale.
Grupurile deviante se delimitează prioritar prin limbaj, care, particu¬larizându se ca argou (jargon), particularizează inclusiv modul de percepere şi apreciere a realităţii sociale, astfel încât determină particularizarea sistemului de valori, atitudini şi relaţii, ca şi cum ar constitui o altă lume. Devine astfel clar că cine se exprimă de adevăratelea, nu în glumă, prin „nasol” şi „mişto”, gândeşte în aceiaşi termeni şi va percepe şi aprecia ca „nasoale” situaţiile de ordine şi muncă şi ca „mişto” situaţiile de haos şi chiul.
Prin toate acestea, argoul stimulează comunicarea în cadrul grupului deviant şi inhibă sau chiar blochează comunicarea cu societatea. Astfel, grupul deviant, conferind membrilor săi justificare şi protecţie împotriva presiunii sociale, creează mecanisme de falsă compensare, prin care comportamentele nonconformiste sau anticonformiste faţă de societate, devenind stereotipe, se transformă în comportamente ultraconformiste faţă de ele. În acest mod, grupul deviant consolidează şi legitimizează deviaţia şi îşi transformă subcultura în contracultură, devenind prin sine un focar de devianţă.
Pentru a se justifica, grupul deviant stimulează, după cum au observat sociologii americani Gresham Sykes şi David Matza, un mod de gândire prin care, reinterpretându se cauzele, se ajunge la concluzii ce justifică devianţa, precum negarea responsabilităţii, în sensul că sărăcia l a determinat; convertirea semnificaţiei, în sensul că n a fost decât o copilărie sau o joacă; blamarea victimei, în sensul că aceasta ar fi provocat comiterea faptei, incriminarea autorităţilor, în sensul că acestea ar fi stârnit prin stupiditate, brutalitate şi corupţie reacţii de împotrivire, apelarea la principii şi/sau autorităţi superioare, în sensul că în numele acestora ar fi încălcat legea.
 Devianţa punând în evidenţă incapacitatea sistemică a societăţii de a se autoregla, rezultă că aceasta este determinată de viciile structurale ale societăţii, aşa cum este şi slăbirea integrării sociale. Şi, cum această slăbire, ca efect, s ar putea recupera acţionându se asupra cauzelor, este plauzibil că şansa refacerii integrării sociale presupune consolidarea factorilor săi determinanţi, între care sociologul american Travis Hirschi enumeră: ataşamentul, ca reţele consistente de relaţii interpersonale, apte să îl reţină pe individ de la deviere; angajamentul, ca investiţie personală în societate, aptă să l cointereseze pe individ în menţinerea ordinii; implicarea, ca dedicare a resurselor psihice, fizice şi de timp personale în activităţi constructive, aptă să îl ferească pe individ de tentaţia activităţilor distructive; credinţa, ca sistem de convingeri personale că normele şi legile trebuie respectate, apt să îl imunizeze psihic pe individ faţă de influenţele negative.
Faţă de toate acestea, este limpede că devianţa forţează flexibilitatea sistemului de norme, constituind, dacă acesta este flexibil, un risc de destrămare, iar dacă este rigid, o şansă de flexibilizare. Aceasta denotă că devianţa, negând o normă în vigoare, împiedică, în mod cert, satisfacerea unei necesităţi prezente şi, respectiv, pregăteşte, deci în mod probabil, satisfacerea unei necesităţi viitoare, putând astfel să afirme o nouă normă. Se subînţelege că devianţa constituie atât un pericol pentru stabilitatea socială, cât şi o modalitate de adaptare a societăţii, motiv pentru care orice devianţă trebuie înţeleasă, în mod cert, ca o disfuncţie prezentă şi, în mod probabil, ca o funcţie viitoare. De aceea, apariţia unor comportamente deosebite trebuie întâmpinată predictiv, nu etichetant, încercându se a se sesiza dacă ele prefigurează modalităţi de adaptare. Aceasta, deoarece, conform aprecierii sociologilor americani Paul Horton şi Chester Hunt, de când e lumea, „unele dintre comportamentele deviante ale unei generaţii devin norme pentru următoarea generaţie”.
Devianţa depinzând de modul în care normele se adaptează circumstanţelor, reiese că, dacă, spre exemplu, normele rămân, în perioadele de criză, inflexibile în raport cu nivelul posibilităţilor, societatea este nevoită să accepte tacit atingerea obiectivelor prin modalităţi ce se abat de la norme, fără însă să le conteste, precum în timpul comunismului când, deşi nu erau contestate normele cinstei, era însă socialmente acceptat furtul de la cooperativele şi fermele agricole, făptaşii fiind consideraţi descurcăreţi, nu hoţi. Ca atare, se poate considera că atunci când modalităţile respective de încălcare a normelor devin, prin practicare, un fel de modele de comportament, confirmate tacit de către comunitate, ele se transformă în norme de un fel deosebit, în norme de evaziune. Deşi acest fel de norme constituie modalităţi semiinstituţionalizate de devianţă, prin care se diminuează cenzura morală, ţinându se cont însă că ele se raportează, fie şi tacit, la normele convenţionale, se desprinde concluzia că normele de evaziune constituie modalităţi flexibile de control social.
În acest context, devine clar că devianţa, constituind, prin flexibilizarea sistemului de norme, un factor de adaptare, contribuie la schimbarea socială; evidenţiind, prin reacţia socială pe care o stârneşte, limitele acceptării sociale a comportamentelor, contribuie la deli¬mi¬tarea, clarificarea şi consolidarea comportamentelor normale; mobilizând, prin pericolul pe care îl prezintă, comunitatea, contribuie la creşterea coeziunii acesteia; stimulând, prin incriminarea socială pe care o provoacă, atitudinea indivizilor, contribuie la accentuarea conformităţii comportamentelor; relevând, prin amploarea şi intensitatea sa, existenţa unor disfuncţii sociale specifice, contribuie la conştientizarea publică şi politică a acestora.
Trecerea interpretării comportamentelor de la normal la deviant şi de la deviant la normal, fiind o problemă de filtrare socială, depinde atât de pragul de exigenţă a normelor şi legilor, cât şi de fidelitatea agenţilor de control social în asigurarea respectării acestora. Deşi fiecare societate are un anumit prag al exigenţei normative şi o anumită fidelitate a agenţilor de control social, totuşi, atât pragul exigenţei, cât şi fidelitatea agenţilor se diferenţiază în funcţie de statusul socioeconomic al indivizilor. Astfel, pentru aceleaşi tipuri de comportamente, indivizii cu status social inferior (săraci, neangajaţi, necalificaţi) sunt consideraţi devianţi sau delincvenţi şi, ca atare, condamnaţi la închisoare pe termen lung sau chiar pe viaţă, în timp ce indivizii cu status social superior (bogaţi, politicieni, manageri) sunt consideraţi normali, cazurile neluându se în seamă, iar dacă se iau nu se înregistrează, dacă se înregistrează nu se instrumentează de poliţie, dacă se instrumentează nu se judecă, iar dacă se judecă, se achită sau se condamnă cu amenzi sau cu închisoare cu suspendare.
Faţă de toate acestea, se sesizează că, în cazul în care delincvenţa este comisă de un majoritar, fapta este analizată în individualitatea sa, în sensul că „iată un criminal”, fiind astfel incriminat individul, iar în cazul în care este comisă de un minoritar, fapta este, prin stereotipul discriminării, analizată pe fondul negativ în care este percepută minoritatea respectivă, în sensul că „iată încă un... criminal”, fiind astfel incriminată etnia.
În plus, dacă ţinem cont că valoarea economică a fraudelor comi¬se de companii şi de profesionişti este de zeci de ori mai mare decât aceea a fraudelor comise prin violenţă asupra proprietăţii, rezultă că devianţa, ca raportare la sistemul de norme, este interpretată de pe poziţii de forţă şi că deci sistemul de norme este un produs al structurii de putere, pus în slujba celor care deţin puterea. Şi e aşa de când lumea.
Deşi comportamentul deviant pare rudimentar, deci necivilizat, ţinându se cont însă că ocaziile de devianţă, precum abundenţa de obiecte valoroase şi uşor transportabile (bijuterii, electronice, arme, automobile); proliferarea magazinelor, a sucursalelor bancare, a bancomatelor şi a oficiilor de schimb valutar; accentuarea purtării ostentative de obiecte de lux; înmulţirea deplasărilor nocturne şi în locuri izolate (munţi, plaje, şosele); extinderea perioadelor de nesupraveghere a locuinţelor (loca¬tari puţini sau doar unu, cu deplasări frecvente în delegaţii şi weekend uri); creşterea ponderii persoanelor vulnerabile (singure, izolate, bolnave, neputincioase, dependente de droguri); lărgirea pieţei de desfacere a bunurilor (electronice, automobile, arme, droguri) şi serviciilor (prostituţie, proxenetism, camătă) asociate devianţei, sunt specifice civilizaţiei, înseamnă că civilizaţia are ca efect pervers agravarea devianţei, ceea ce denotă că civilizaţia este un proces antinomic de progres material şi de regres moral, prin care societatea progresează regresând.
În societatea românească însă, lipsa de civilizaţie „produce” prepoderent regres, regres atât de grav încât până şi simboluri ale moralităţii naţionale – procurori şi judecători de la cele mai înalte niveluri – şi-au pervertit conştiinţa şi deontologia pentru imacularea unor infractori de impact naţional, fiind de înţeles că sub asemenea auspicii infracţiunile mărunte sunt percepute cu toleranţă sau chiar cu duioşie. Toate acestea deorece românii, nefiind pătrunşi de cerinţele credinţelor, valorilor, normelor, tradiţiilor, moravurilor şi legilor, nu simt niciun fel de respect pentru acestea, fiind permanent tentaţi să le încalce, motiv pentru care ei sunt plini de admiraţie faţă de cei care le încalcă în stil mare şi sunt copleşiţi de milă faţă de cei care, încălcându-le, se află în anchetă sau sunt condamnaţi. Aşa se explică faptul că, la alegeri, cu cel mai mare scor au fost aleşi sau realeşi candidaţi aflaţi după gratii. Dar, după cum avertizează marele scriitor englez George Orwell, autor la alegoriei „Ferma animalelor” şi al utopiei politice negative „1984”, „Un popor care votează corupţi, impostori, hoţi şi trădători, nu este victimă! Este complice”.
Conform spuselor academicianului Florin Constantiniu că „popoarele de oi nasc conducători lupi”, fiind evident că slăbiciunea de personalitate a unui popor este dată de slăbiciunea de personalitate a majorităţii, este cert că cu cât decalajul de putere de personalitate dintre majoritate şi minoritatea tare (aristocraţia materială, financiară, managerială, medicală, judiciară, birocratică, religioasă) este mai adânc, cu atât minorităţii tari i se stârneşte pofta de a prădui, exact aşa cum fuga căprioarei stârneşte reacţia de prădător a lupului. În societatea românească prăduirea, transpunându-se în corupţia pretinderii pe faţă a mitei, constrângerii contextuale de a da mită şi practicii curente de a mitui, se manifestă atât de extins încât poate fi considerată pandemie naţională. Şi, aşa cum prădătorii îşi pândesc prăzile în locurile vitale din preajma surselor de apă, tot aşa procedează şi cei care, controlând trecătorile obligatorii ale vieţii, pândesc necruţători momentele scadente de trecere prin boală şi în moarte, aceştia fiind mai ales medicii chirurgi şi preoţii ortodocşi.
În cazul omului însă, prăduirea degenerează în lăcomie. Şi, cum aceasta este cauzată de incapacitatea psihicului de a-şi impune limite raţionale, rezultă că lăcomia constituie o manifestare de dezechilibru psihic şi deci, un sindrom de arieraţie, adică de imaturitate emoţională, de incapacitate sufletească de raportare omenească la sine şi la oameni.
Imaturitatea emoţională îi împinge pe români ca, pe negândite, să fie gata în orice moment, chiar şi pentru „avantaje” de 1% din preţ sau din tarif, să se implice în tocmeli la negru, grăitoare în acest sens fiind şi seninătatea tâmpă şi rânjetul complice cu care atunci când efectuează plăţi nu pretind să li se elibereze documente fiscale, românii dovedindu-se imposibil de convins că toate acestea secătuiesc şi prăbuşesc ţara şi deci, inclusiv pe ei.

..............................................

14. Iobăgimea electorală

 Deşi stratificarea socială pare statică, cerinţele funcţionale ale societăţii îi împun însă să se adapteze. Şi, cum aceasta înseamnă schimbare structurală, deci cel puţin apariţia unor poziţii sociale noi şi, eventual, dispariţia unor poziţii sociale depăşite, devine necesară mişcarea socială a unor indivizi sau grupuri atât în sens ascendent, spre poziţiile superioare nou create sau părăsite de indivizii care n au mai corespuns, cât şi descendent, spre poziţiile inferioare părăsite de indivizii deplasaţi spre alte niveluri sau spre poziţii nou create de societate, ori chiar de către indivizii respectivi prin însuşi procesul căderii. Acest proces de mişcare socială prin schimbarea poziţiei unui individ sau a unui grup în cadrul structurii societăţii, relevând gradul de mobilitate al acesteia, poate fi denumit mobilitate socială.
Mobilitatea socială se determină atât prin raportarea statusului social prezent al individului la un status social anterior semnificativ deţinut de el, aceasta fiind mobilitatea intrageneraţională, cât şi prin raportarea statusului social al individului la statusul social deţinut de tatăl său la aceeaşi vârstă, aceasta fiind mobilitatea intergeneraţională.
Deşi individul realizează în cazul mobilităţii intergeneraţionale ascendente o ascensiune absolută a statusului său social în raport cu cel al tatălui, ţinându se cont însă că în intervalul dintre cele două generaţii structura societăţii se poate modifica ascendent, astfel încât statusul social al individului să fie în cadrul structurii sociale cam la acelaşi nivel cu cel al tatălui, reiese că mobilitatea socială este în unele cazuri relativă.
În cazul individului, mobilitatea socială depinde, pe de o parte, de cerinţele funcţionale ale societăţii, de modificare a structurilor şi de flexibilitatea structurilor de a se modifica conform cerinţelor funcţionale, iar pe de altă parte, de capacitatea individului de a şi modifica poziţia socială pe măsura cerinţelor funcţionale şi a flexibilităţii structurale, deci pe măsura oportunităţii.
Dar, cum structura se dovedeşte flexibilă când se trece de la practica tradiţională de moştenire a poziţiilor sociale, deci de la imobilitate socială, la atribuirea funcţională, după merit, a acestora, rezultă că, în momentul în care societatea acceptă căderea socială a indivizilor din clasele privilegiate, trece testul de flexibilitate şi devine o societate deschisă. Este astfel clar că societăţile deschise au structura formată prioritar din statusuri sociale achiziţionate, în timp ce societăţile închise au structura formată prioritar din statusuri atribuite.
La stadiul de societate deschisă, societatea îşi poate încadra funcţional poziţiile cu indivizi valoroşi, devenind astfel tot mai performantă, iar indivizii se pot împlini performant, devenind astfel tot mai valoroşi. Complementaritatea creată în acest fel între individ şi societate generează atât echilibrul dinamic, apt să prevină convulsiile specifice mişcărilor egalitariste, cât şi un nou sistem de valori, bazat pe pregătire, carieră, cultură şi prosperitate. Şi, cum toate acestea diminuează semnificaţia valorică a statusului de părinte, ceea ce denotă că bogaţii şi deştepţii îşi trăiesc viaţa, iar săracii şi proştii o perpetuează, este sigur că indivizii din clasele de sus având tot mai puţini copii sau chiar deloc vor fi succedaţi de indivizi din clasele de jos, stimulându se astfel mobilitatea socială.
Cum orice proces are şi costuri, mobilitatea socială poate avea ca preţ social atât creşterea aşteptărilor de ascensiune peste nivelul posibilităţilor şi forfecarea, în acest fel, a unei părţi a societăţii în frustrare, deziluzie, înstrăinare şi devianţă, cât şi perturbarea stabilităţii structurilor şi, respectiv, afectarea funcţionalităţii sociale. Dar, preţul social presupunând şi un preţ individual, acesta poate consta pentru indivizii care urcă din punct de vedere social în pierderea legăturilor protective şi în sentimentul de insecuritate, în efortul învăţării unor roluri tot mai înalte şi mai ales în responsabilitatea preluării unor atribuţii tot mai mari, pentru care neavând, în mod obiectiv, prin lipsa precedentului, măsura posibilului, în mod subiectiv însă ei sunt nevoiţi să se supramo¬bilizeze şi deci, iniţial să se streseze, iar în timp să se epuizeze.
Şi, cu cât ascensiunea individului este mai înaltă, cu atât discrepanţele faţă de trăirile (sărăcia, mizeria, umilinţele, erorile, gafele) trecutului fiind mai mari, este cert că cu atât disconfortul psihic resimţit de individ este mai grav şi, respectiv, cu cât ascensiunea individului este mai rapidă, cu atât amintirile trecutului fiind mai recente, este din nou cert că cu atât disconfortul psihic resimţit de individ este şi mai grav, reieşind că cu cât individul urcă mai mult şi mai repede, cu atât forfecarea sufletească îi este mai sfâşietoare şi, deci, suferinţa mai apăsătoare.
Ca atare, individul va fi marcat de complexe de inferioritate faţă de cei de care încearcă să se apropie şi, respectiv, de complexe de superioritate faţă de cei de care încearcă să se detaşeze, scindându se astfel în invidie şi umilinţă faţă de primii şi în dispreţ şi aroganţă faţă de ultimii, într un proces ce i împinge personalitatea spre patologie şi dezadaptare.
Acest proces este agravat şi de scindarea specifică luptei dintre aspiraţia spre un început de comportamente civilizate (de a vorbi mai îngrijit, de a merge la teatru şi expoziţii), pe care însă nu le poate însuşi şi totalitatea deprinderilor înapoiate (de a vorbi vulgar, de a se scobi în nas, de a scuipa pe jos), de care însă nu se poate dezbăra. Dacă însă individul care parvine este mitocan, prin parvenire el nemairesimţind restricţii materiale nu mai resimte nici restricţii comportamentale, comportându se exact „aşa cum vrea muşchii săi”, deci şi mai mitocăneşte, ceea ce dovedeşte că prin parvenire mitocanul nu se emancipează, ci se hipermitocănizează.
Toate acestea relevă că individul, încercând să şi caute prin ascensiune fericirea, îşi găseşte prin înstrăinare nefericirea, fiind limpede că şansa individului de a se situa suprasocial presupune neşansa de a trăi asocial, deci de a trăi fără trăire, ceea ce înseamnă că societatea sancţionează sistemic cazurile ce riscă, fie şi doar prin ascensiune rapidă, să îi afecteze structura, stabilitatea şi funcţionalitatea.
Pentru indivizii care cad din punct de vedere social, costul constă în panică şi umilinţă, în demotivare, deznădejde şi înstrăinare, în destrămarea familiei şi afectarea sănătăţii mintale şi fizice. Dar, toate acestea putând fi şi cauze ale căderii sociale, ele se înscriu într un determinism circular, constituind în majoritatea cazurilor atât cauza principală, cât şi efectul agravat al mobilităţii sociale descendente. În esenţă, mobilitatea provoacă o convertire socială apreciată ca mai gravă şi mai dramatică decât convertirea religioasă.
În societatea contemporană, flexibilitatea structurilor constituind deja un „dat” istoric, rezultă că mobilitatea socială depinde de oferta de ocupaţii şi, respectiv, de potenţialul indivizilor de a răspunde acesteia. Dar, cum potenţarea indivizilor pe măsura ocupaţiilor se realizează prin educaţie, devine evident că aceasta constituie vectorul de legătură dintre individ şi ocupaţie, deci mijlocul de realizare, nu determinantul mobilităţii sociale.
Deşi educaţia este un mijloc comun atât pentru individ, cât şi pentru societate, totuşi, din cauza inegalităţii de putere dintre cei doi factori, ea se manifestă asimetric în raport cu aceştia, constituind un mijloc practic cert de adaptare funcţională a societăţii şi, respectiv, o şansă, deci un mijloc doar probabil, de ascensiune structurală a individului.
Ca mijloc, educaţia trebuind să fie pe măsura scopului, este plauzibil că, în cazul în care este inferioară acestuia, ea devine neoperaţională şi frenatoare, iar în cazul în care este superioară, nepermiţând regăsirea motivaţională a individului în ceea ce face, ea devine demotivantă şi perturbatoare. De aceea, se impune necesitatea pregătirii predictive a forţei de muncă în funcţie de perspectiva ocupaţiilor şi a mobilităţii sociale. Ca proces complex, educaţia presupune inclusiv modelarea psihică a individului pe măsura ascensiunii la care aspiră, fiind sigur că o ascensiune înaltă presupune o durată mare de realizare, motiv pentru care devine necesară formarea unei mari capacităţi de aşteptare şi de efort. Aceasta constă prioritar în aptitudinea individului de a persevera şi de a sacrifica satisfacerea necesităţilor minore, precum distracţiile şi, respectiv, de a amâna satisfacerea necesităţilor majore, precum căsătoria, până la finalizarea studiilor şi rezolvarea problemelor privind serviciul, locuinţa şi automobilul. Dar, cum clasele sociale au suporturi motivaţionale diferite faţă de aptitudinea perseverenţei şi aşteptării pe termen lung, se subînţelege că această aptitudine este utilă tinerilor din clasa de mijloc, este inutilă tinerilor din clasele de sus, pentru care se pune problema doar de a menţine, nu de a obţine şi, respectiv, este inutilizabilă pentru tinerii din clasele de jos.
Faţă de toate acestea, devin convingătoare aprecierile sociologilor americani Peter Blau şi Otis Dudley Duncan că mobilitatea socială depinde de: nivelul de instrucţie al tatălui, ca determinant pentru mode¬larea culturală primară şi pentru crearea motivaţiei şi aspi¬raţiilor de ascensiune socială; ocupaţia tatălui când individul avea 16 ani, ca termen pentru finalizarea modelării primare şi fixarea motivaţiei de ascen-siune şi, respectiv, pentru proiectarea traiectului ascensional şi lansarea ascensională efectivă; prima ocupaţie a individului, ca modelare culturală determinantă pentru modelarea ulterioară, nivelul prezent de instrucţie al individului, ca potenţial de modelare în continuare; moştenirea etnică, tipul de familie, numărul şi sexul fraţilor, sexul şi rangul individului între fraţi, ca particularităţi semnificative.
Din cele prezentate rezultă că indivizii cu statusuri atribuite considerate superioare (bărbaţi albi, proveniţi din familii bogate şi educate) au platforma necesară pentru a se proiecta spre statusuri de tip achiziţionat (pregătire, ocupaţie, venituri) pe măsură, dobândind un status social care, fiind format din statusuri atribuite şi statusuri achiziţionate cu niveluri compatibile, este prin sine consistent, motiv pentru care ei sunt percepuţi şi apreciaţi în mod pozitiv, ca valoroşi şi, respectiv, se simt confirmaţi, protejaţi şi puternici. Dacă însă asemenea indivizi nu reuşesc statusuri de tip achiziţionat pe măsură, căderea lor socială este percepută în mediul lor cu compasiune, iar ei înşişi, sperând să şi redobândească poziţiile pierdute, se proiectează în comportamente şi mişcări sociale conservatoare, de refacere a dominaţiei albilor asupra celorlalţi, a bărbaţilor asupra fe¬mei¬lor, a bogaţilor asupra săracilor, rezultând, conform aprecierii sociologilor americani Beth Hess, Elisabeth Markson şi Peter Stein, că „nu prejudecăţile alimentează resentimentele, ci poziţio¬narea socială hrăneşte atitudinile”.
Din cele prezentate mai rezultă şi că indivizii cu statusuri atribuite considerate inferioare (bărbaţi de culoa¬re, femei, proveniţi din familii sărace şi needucate) nu au platfor¬ma necesară pentru a se proiecta spre statusuri de tip achiziţionat (pregătire, ocupaţii, venituri) superioare, dobân¬dind astfel, dacă totuşi reuşesc, un status social care, fiind format din statusuri atribuite şi statusuri achiziţionate incom¬pa¬tibile, este prin sine inconsistent, motiv pentru care ei sunt percepuţi şi apreciaţi în mod negativ, ca arivişti, şi, respectiv, se simt contestaţi, chinuiţi şi vulnerabili. Şi, cum asemenea indivizi, tocmai din cauza incompatibilităţii dintre statusurile atribuite de către părinţi şi statusurile achiziţionate, nu se mai regăsesc în relaţiile cu părinţii şi, cum tocmai din cauza inconsistenţei statusului lor social este puţin probabil ca proprii copii să i egaleze ca status achiziţionat, ei nu se vor regăsi nici în relaţie cu aceştia, motiv pentru care vor fi atât de dezamăgiţi de deşertăciunea strădaniei depuse, încât, prăbu¬şindu se motivaţional, riscă să-şi anuleze ascensiunea socială prin cădere psihică.
Condiţionarea socială a mobilităţii individului este atât de mare, încât Peter Blau şi Otis Dudley Duncan ţin să atenţioneze că orice societate stratificată se defineşte prin existenţa unei probabilităţi determinate de a prevedea statusul unui individ la un moment dat pe baza cunoaşterii statusului său ori al familiei sale la un moment anterior, ceea ce în limbaj popular se poate parafraza prin expresia „spune-mi ce eşti sau de unde provii, ca să-ţi spun ce vei fi”. Din această probabilitate reiese măsura în care structura socială determină struc¬tura educaţională şi, prin aceasta, structura ocupaţională, respectiv măsura în care inegalitatea socială determină inegalitatea şanselor şi, în consecinţă, perpetuarea inegalităţii.
Deşi mobilitatea socială se impune ca un proces obiectiv, se nuan¬ţează însă subiectiv prin voinţă. Astfel, cu toate că niciun individ normal nu şi propune să cadă din punct de vedere social, totuşi din cauza lipsei de voinţă unii, „lăsându se pe tânjală”, se prăbuşesc gravitaţional spre „drojdia societăţii”, în timp ce alţii, având voinţa să „scoată bani şi din piatră seacă” şi „să mute şi munţii din loc”, urcă exponenţial spre poziţii de vârf.
Faţă de acestea, ţinându se cont că voinţa depinde inclusiv de recompensele sociale şi că acestea variază exponenţial odată cu nivelul stratului social, este clar că cei din straturile favorizate, fiind copleşiţi de posibilitatea recompenselor, sunt socialmente stimulaţi să aibă voinţa de a se menţine şi de a urca, în timp ce cei din straturile defavorizate, fiind frustraţi de imposibilitatea recompenselor, nu sunt socialmente stimulaţi să aibă voinţa de a nu stagna şi de a nu cădea.
Şi, pentru că, de când e lumea, „cine împarte parte îşi face”, cei din straturile favorizate „cooptează” în rândurile lor, fără însă a le conferi şi puterile specifice, indivizi valoroşi din straturile defavorizate. Şi, cum prin cooptare, indivizilor respectivi li se amăgeşte aspiraţia de ascensiune, iar prin neacordarea puterilor specifice li se exploatează potenţialul de muncă, este limpede că astfel ei sunt supuşi unui proces de forfecare, care – scindându-i între luciditate la nivel de mijloace şi obnubilare la nivel de scopuri –, îi constrânge să se înhame, chiar cu entuziasm, la consolidarea şi perpetuarea stării de fapt.
În România, industrializarea comunistă a stârnit o mobilitate socială uriaşă, dar statusurile dobândite astfel, chiar şi cele înalte, de inginer, de economist, de profesor, – manifestându se, conform principiilor comuniste, necompetitiv, deci în mod nevaloric, şi, conform practicii comuniste, sub presiunea discreţionară a activiştilor şi securiştilor, deci în mod antivaloric – s au devalorizat la nivel de roluri de mici funcţionari şi chiar de muncitori necalificaţi, pentru corvezi în agricultură, construcţii şi salubritate. În acest fel, mobilitatea socială constând în obţinerea de diplome, nu de statusuri sociale autentice, a fost o mobilitate aparentă care, creând indivizilor anumite pretenţii de status, dar nu şi posibilităţile de rol de a şi le satisface, a dus la forfecarea şi prăbuşirea motivaţională a acestora într o apatie ce pare de neurnit chiar şi la atâţia ani de la revoluţie.
Deşi unele statusuri sociale vitale, precum cele din medicină, şi au putut practica rolurile, ţinându se cont însă că aceasta s a produs în condiţii de întârziere informaţională şi tehnologică de ordinul deceniilor faţă de nivelul mondial şi, respectiv, în condiţii de salarizare ce au convertit deontologia în lichelism, rezultă că şi în aceste cazuri mo¬bi¬li¬ta¬tea socială ascendentă a fost, într o măsură semnificativă, tot aparentă.
Ca proces funcţional, mobilitatea diminuează inegalităţile specifice stagnării structurilor tradiţionale, măsura diminuării inegalităţilor fiind relevată de diferenţa dintre numărul de indivizi care au urcat din punct de vedere social şi numărul de indivizi care au căzut din acest punct de vedere, deci de mobilitatea netă. În măsura în care mobilitatea modifică ponderea claselor sociale, deci structura socială, ea devine mobilitate structurală. Dacă la acest stadiu structurile asigură eliberarea funcţională a societăţii, înseamnă că aceasta a trecut din stadiul de societate deschisă la acela de societate dinamică şi devine astfel aptă să funcţioneze pe măsura potenţialului.
Fiind plauzibil că dacă în societatea românească mobilitatea socială s-ar manifesta ca într-o societate dinamică, ar exista şansa ca ponderea pulimii să scadă şi deci, să se diminueze şi efectele trenante ale inerţiei ei statice asupra dinamicii societăţii. Dar, din moment ce societatea românescă este, la nivel central, blocată sub călcâiul clanurilor de cumetrie, iar la nivel judeţean şi local, închisă în feudele noilor baroni prin puterea de şantajare pe care o au aceştia de a acorda alocaţiile sociale în funcţie de interesele lor electorale, rezultă că pulimea este supusă programatic perpetuării ca iobăgime electorală şi că, deci, şansele ieşirii din această stare sunt impredictibile.


.........................................
.......................................

      18. Sacralizarea trândăviei

 Organizaţi în familii şi reglementaţi de religie, oamenii au început atât să îşi potenţeze capacitatea de efort, cât şi să-şi conştientizeze necesităţile, încercând să treacă de la simpla supravieţuire spre un mod de vieţuire. Aceasta fiind posibilă doar prin a-şi produce bunurile necesare, ei au fost şi constrânşi şi stimulaţi să muncească. Dar, cum fiecare om în parte nu putea să şi producă toate tipurile de produse, oamenii s au simţit condiţionaţi să facă schimb, deci să interacţioneze pe baza produselor muncii lor. Astfel, în funcţie de cât de mult şi cât de bine producea fiecare, munca s a transformat din mijloc individual de supravieţuire în criteriu social de apreciere a utilităţii, valorii şi prestigiului personalităţii, devenind atât temei al identităţii personale, cât şi vector al racordării şi integrării sociale.
Din toate aceste motive, munca a fost atât de însuşită, de internalizată, încât a trecut de la nivelul de necesitate extrinsecă, de supravieţuire a persoanei, la nivelul de necesitate intrinsecă, de definire a personalităţii, devenind astfel, conform psihosociologului american Abraham Maslow, „necesitate de obiectivare”, deci necesitate resimţită de om de a-şi materializa, de a-şi transpune potenţialul fizic şi psihic în ceva, de a lăsa ceva în urmă. Şi, cum doar printr o astfel de necesitate s a putut, pentru prima dată în istoria umanităţii, adăuga ceva la natură, devine clar că „necesitatea de obiectivare” constituie o necesitate de dezvoltare, care este, prin sine, o necesitate în exclusivitate umană. De aceea, în măsura în care oamenii şi au internalizat necesitatea de a munci, în aceeaşi măsură munca s a transformat pentru ei, dintr o cauză de epuizare, într un motiv de împlinire, de materializare a ideilor, a iniţiativei, a autonomiei şi a responsabilităţii.
Prin toate acestea, munca a integrat într o modalitate de sine stătătoare credinţe, valori, tradiţii, moravuri şi modele de comportament funda¬men¬tale, constituindu se astfel ca instituţie socială. Cum însă în timp, necesitatea de a munci s a transformat în cult al muncii, rezultă că munca s a confirmat istoric ca instituţie socială absolută, în cadrul căreia modelele de producere, distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor s au structurat în mod interdependent, creându se astfel sistemul economic al societăţii.
În societăţile dezvoltate, oamenii consumând în funcţie de ceea ce se produce, adică în funcţie de cum se munceşte, tind să consume în mod raţional şi deci moral, în timp ce în societăţile înapoiate ei constatând ceea ce se consumă în societăţile dezvoltate dar nu şi cum se produce, adică nu şi cum se munceşte, tânjesc să consume cât mai mult sau chiar să se îmbuibe dar să muncească cât mai puţin sau chiar deloc, ceea ce relevă că tind să consume în mod iraţional şi deci imoral, este evident că instituţia muncii, depinzând şi de decalajele de dezvoltare dintre societăţi, se înnobilează în societăţile dezvoltate şi, respectiv, se degradează în societăţile înapoiate, precum şi cea românească.
Ca instituţie socială absolută, munca reflectă fidel evoluţia societăţii. Astfel, în epoca preindustrială, producţia primară, de dobândire a resurselor naturale, presupunând munci fizice, realizate manual, cam de acelaşi nivel de pricepere şi îndemânare, oamenii au rămas compa¬ti¬bili între ei şi deci apropiaţi. În epoca industrială însă, producţia secundară, de prelucrare a resurselor naturale, presupunând munci tehnologice, realizate cu ajutorul maşinilor, diferite ca nivel de pregătire, oamenii au început să devină incompatibili între ei şi deci să se îndepărteze. În plus, organizarea tehnologică impunând fragmentarea muncii în operaţiuni simple şi repetitive, oamenii au receptat munca drept monotonă, plictisitoare, chinuitoare şi descurajantă, simţindu se astfel, după cum relevă sociologul american M. Seeman, lipsiţi atât de putere faţă de ceea ce, cu ce, cum şi pentru cine produc, cât şi de semnificaţia valorică a produsului la care participă şi, respectiv, înstrăinaţi de conţinutul muncii, de ceilalţi şi de sine, toate acestea provocând dramatic procesul alienării.
Dar, cum nivelul motivaţional al individului influenţează intensi¬ta¬tea şi efectele alienării, este limpede că în cazul indivizilor cu nivel motivaţional superior muncii pe care o practică, aceştia simţindu se alienaţi, alienarea are asupra personalităţii lor efecte devastatoare, iar în cazul indivizilor cu nivel motivaţional pe măsura muncii pe care o practică, chiar dacă aceştia nu se simt alienaţi, alienarea are asupra personalităţii lor efecte cel puţin stagnante.
În cazul în care însă munca este pasionantă, ea poate să ajungă atât de captivantă încât să devină exclusivă şi deci, să l alieneze şi să l trunchieze total pe individ, astfel că acesta, căzând într o adevărată beţie a muncii (workalcoholism), riscă să desceadă din alienare în alienaţie, ceea ce relevă că, indiferent de trăirea subiectivă, alienarea constituie în mod obiectiv, la scară societală, o risipire a potenţialului uman.
Faţă de toate acestea, trebuie ţinut cont că diviziunea muncii specifică stadiului industrial a transformat, conform analizei lui Emile Durkheim, solidaritatea mecanică, de dependenţă statică a indivizilor cu munci similare, în solidaritate organică, de interdependenţă dinamică a indivizilor specializaţi. Şi, cum în acest fel au devenit interdependente inclusiv satele, oraşele şi regiunile, se subînţelege că pe această bază, creându se din aproape în aproape macrostructurile, a devenit posibilă constituirea societăţii ca entitate de sine stătătoare.
În plus, funcţionarea societăţii presupunând inclusiv munci plictisitoare, izolate, umilitoare, istovitoare şi periculoase, rezultă că pentru o parte însemnată a societăţii plictiseala, izolarea, umilinţa, istovirea şi pericolul constituie prin sine preţul pe care partea respectivă a societăţii îl plăteşte zilnic pentru a supravieţui, ceea ce dovedeşte că şi pentru omul zilelor noastre probabilitatea de a supravieţui încă se plăteşte anticipat prin certitudinea de a se chinui. Cu toate acestea, din moment ce totuşi munca conferă omului şansa implicării şi a recunoaşterii sociale, a obiectivării potenţialului său în ceva şi a ordonării vieţii într o cadenţă funcţională, reiese că, indiferent de servituţile pe care le presupune, munca are virtuţi existenţiale incontestabile.
Pe măsură ce a crescut productivitatea muncii, cam în aceeaşi măsură a scăzut timpul de lucru, rămânând astfel anumite disponibilităţi de timp, deci timp liber. Acest tip de timp depinzând atât de cantitatea, cât şi de calitatea muncii, este plauzibil că în cazul în care munca reprezintă pentru individ un factor de:  împlinire, modul de trăire a timpului liber este comple¬men¬tar faţă de muncă, prin preocupări şi relaţii de tip pasional, precum studiul de specialitate, întâlnirile de consultare; indiferent, modul de trăire a timpului liber este compensatoriu faţă de muncă, prin preocupări şi relaţii de tip recreativ, precum cititul, plimbările, distracţiile; alienant, modul de trăire a timpului liber este antagonic faţă de muncă, prin preocupări şi relaţii de tip defulatoriu, precum beţia, scandalul, desfrâul sexual. În esenţă, munca obiectivând timpul de lucru şi determinând timpul liber, determină în fond viaţa, motiv pentru care ea poate fi considerată ca mod de viaţă, fiind sigur că, din moment ce, în zilele noastre munca este alienantă, viaţa însăşi este alienată.
Durata şi calitatea petrecerii timpului liber depinzând atât direct cât şi indirect, prin intermediul muncii, de apartenenţa de clasă, rasă şi gen a individului, constituie probleme de status social şi de tip de socializare, ele fiind: extinse şi, respectiv, de tip pasional în cazul categoriilor favo¬rizate; medii şi, respectiv, de tip recreativ în cazul categoriilor de mijloc; restrânse şi, respectiv, de tip defulatoriu în cazul categoriilor defavorizate. Dar, cum în ultima sută de ani timpul de lucru a scăzut, în ţările civilizate, de la 80 la 32 de ore pe săptămână, este clar că şi categoriile defavorizate beneficiază de un timp liber mai mare, dar nefiind încă socializate (pregătite) pentru a şti cum să şi l petreacă, mulţi dintre indivizii din aceste categorii au căzut din suferinţa muncii în chinul plictiselii. Din cauza acestui chin şi, respectiv, amăgit de discreţia întunericului şi feeria iluminatului electric, omul civilizat tinde să se culce şi deci, să se trezească tot mai târziu, transformând noaptea în zi şi ziua în noapte. Dar, transformând noaptea în zi pentru a petrece, nu pentru a produce şi, respectiv, ziua în noapte pentru a zăcea, nu pentru a se odihni, el se supune denaturării şi degenerării.
Şi, cum „a se plictisi” – „plictiseală” sunt printre primele cuvinte ab¬stracte pe care copilul, resimţindu le existenţial semnificaţia chiar „pe pielea lui”, şi le însuşeşte cu exactitate şi, respectiv, cum condamnarea la închisoare, ca cea mai severă sancţiune socială, este în esenţă o condamnare la plictiseală, rezultă cât de marcată este existenţa umană de fenomenul plictiselii. Fiind evident că intensitatea nevoii de distracţie este pe măsura plictiselii şi că plictiseala constituie o suferinţă psihică, este verosimil că nevoia de distracţie exprimă indirect suferinţa psihică a individului, reprezentând expresia disimulat perversă a acesteia.
Aşadar, fenomenul plictiselii decurgând din capacitatea gândirii umane de a crea omului disponibilităţi de timp – adică timp liber în care omul poate să nu aibă nimic de făcut, deci nici să gândească – înseamnă că, tocmai prin virtutea de a gândi, doar omul, scindându se între dorinţa de a trăi şi plictiseala trăirii, este predestinat suferinţei, ceea ce denotă că ad¬mi¬nistrarea timpului liber şi deci, conducerea de sine sunt cu mult mai dificile decât administrarea timpului de muncă şi deci, decât conducerea altora.
Din toate aceste motive, omul nemaigăsindu şi stare şi loc, se simte atât de înstrăinat de propriul mediu, încât este tot mai marcat de dorul de ducă, de a pleca pentru a avea de unde să se întoarcă, deşi de fiecare dată constată cu multă uimire, dar uitând foarte repede, că „nicăieri nu e mai bine ca acasă”. În acest fel a apărut, la proporţii de masă, turismul. Cum însă acesta este un fenomen defulatoriu, de descărcare psihică, nu spiri¬tual, de încărcare sufletească, este limpede că turiştii având o motivaţie superficială, de divertisment, sunt incompatibili cu semnificaţia profundă, inclusiv sacră, a locurilor, precum mănăstirile şi templele vizitate, afectându-le patrimoniul, mediul şi moralitatea.
Dar turismul presupune costuri inclusiv din partea turiştilor, fiind de nivelul judecăţii comune că dacă locurile vizitate sunt mai prejos decât locurile proprii nu merită să te duci, iar dacă sunt mai presus nu merită să te mai întorci. Turistul, fiind astfel forfecat între amăgire şi frustrare, este nevoit să încerce compensarea frustrării printr o nouă amăgire şi, respectiv, compensarea dezamăgirii printr o nouă frustrare, din acest proces decurgând perpetuarea plecărilor fără sens şi a întoarcerilor fără trăire, ceea ce relevă că turismul de masă constituie prin sine de exod de rătăcire.
În dinamica raportului dintre „timpul de muncă” şi „timpul liber” se resimte necesitatea unor momente periodice de referinţă, consacrate sub denumirea de sărbători, care – prin ritualuri spirituale (posturi, rugăciuni, slujbe, colinde, urări specifice) sau cel puţin prin festivisme şi relaxări sau doar prin a se ghiftui şi, respectiv, prin a zăcea –, creând o senzaţie de reînnoire, ele sunt apte să dea confirmare şi sens existenţei şi deci, un nou suflu motivaţional luptei pentru supravieţuire. Şi, din moment ce forfota, eforturile şi cheltuielile cu care oamenii se agaţă de zilele de sărbătoare au proporţii de disperare, motiv pentru care în perioda premergătoare acestora pieţele şi magazinele se transformă în arene de apocalipsă, rezultă de fapt cât de mare este nevoia de a se evada din monotonia vieţii curente şi deci, cât de disperantă este această monotonie.
În ultimul secol, productivitatea muncii a crescut atât de mult, încât rezultând sistematic excedente consistente s a putut organiza sistemul „asigurărilor sociale”, inclusiv cel al pensiilor. Dar, pe baza pensiei individul putând vieţui fără să mai desfăşoare vreo activitate, deci fără să mai depună muncă vie, iar contra cost putând supravieţui fără să mai facă vreun efort, deci tot fără să mai depună muncă vie, este plauzibil că omul modern, nemaidesfăşurând vreo activitate şi nemaifăcând vreun efort, putrezeşte de viu în claustrarea de cavou a garsonierelor (apartamentelor) de bloc. Acest proces este atât de insidios, încât deşi individul încă mai vrea să trăiască, lăsându se însă toropit de comoditate declină galopant spre moarte.
Evoluţia muncii având efecte structurale asupra forţei de muncă, aceasta s a divizat continuu într un nucleu restrâns de specialişti de înaltă calificare, încadraţi permanent, cu normă întreagă şi bine plătiţi şi, respectiv, o periferie de muncitori slab calificaţi sau chiar necalificaţi, încadraţi temporar, cu normă parţială şi rău plătiţi. Şi, cum în prima categorie intră prioritar bărbaţii albi, de vârstă medie şi sănătoşi, este clar că în cealaltă categorie intră prioritar femeile, adulţii de culoare, tinerii şi vârstnicii, persoanele cu dizabilităţi şi suferinzii, ceea ce denotă că în condiţiile organizării tehnologice munca devine deci, o instituţie socială de discriminare rasial etnică, de sex, de vârstă şi de stare fizică.
Tot ca instituţie socială absolută, munca receptează şi relevă toate tipurile de perturbări şi disfuncţii din societate. Astfel, în perioa¬dele de criză politico militară sau de calamitate naturală, necesităţile de muncă pot fi atât de mari, încât depăşesc capacitatea forţei de muncă, iar în perioadele de criză economică pot fi atât de mici, încât o parte importantă a forţei de muncă să fie disponibilizată în şomaj. Fiind sigur că se disponibilizează prioritar partea cea mai puţin calificată, angajată temporar şi cu normă parţială a forţei de muncă, înseamnă că femeile, bărbaţii de culoare, tinerii şi vârstnicii constituie, în perioadele de criză, partea sacrificată a forţei de muncă. Cum însă tot aceste categorii constituie, în perioadele de avânt, rezerva de forţă de muncă, reiese că partea periferică a acesteia constituie, de fapt, partea socială pe seama căreia societatea, ca sistem, se autoreglează. Ca măsură a sacrificiului pe care partea periferică a forţei de muncă este predestinată să l suporte pentru autoreglarea sistemului social sunt relevante prin sine dovezile statistice conform cărora creşterea cu 1% a ratei şomajului se corelează cu creşterea cu 6 8% a ratei sinuciderilor, uciderilor, îmbolnăvirilor psihice şi deceselor infantile.
Deşi sistemul social se autoreglează inclusiv pe baza sacrificării prin şomaj a părţii periferice a forţei de muncă, ţinându se cont însă că tot prin şomaj se provoacă: scăderea puterii de cumpărare şi, respectiv, a producţiei şi deci, agravarea şomajului; creşterea cheltuielilor de şomaj şi deci, incapacitatea socială de a suporta şomajul; constrângerea şomerilor spre economia subterană şi deci, imposi¬bilitatea socială de a recupera şomajul, rezultă că şomajul afectează funcţio¬nalitatea sistemului social, riscând să i afecteze inclusiv structurile.
Munca receptează şi relevă disfuncţiile societăţii prin dinamica unor conflicte proprii, înţelese atât ca tipologie, cât şi ca frecvenţă şi intensitate. Astfel, în condiţiile conştientizării reduse a disfuncţiilor, conflictele se manifestă mai mult individual, sub formă de absenteism, ca modalitate intimă de respingere sau sub formă de sabotaj, ca mo¬dalitate reactivă de compensare. În condiţiile conştientizării supe¬rioare a disfuncţiilor însă, conflictele se manifestă mai mult colectiv şi organizat, sub formă de grevă, ca modalitate conceptuală de apărare a intereselor fundamentale ale salariaţilor (salarii, condiţii de muncă, menţinerea locurilor de muncă, prezervarea mediului). Ţinându se cont că grevele presupun organizarea prealabilă a salariaţilor în sindicate şi că la acest nivel de maturitate organizatorică ajung prioritar salariaţii calificaţi, încadraţi permanent şi cu normă întreagă, care în majoritatea lor sunt bărbaţi, albi, de vârstă adultă, devine evident că în mediile respective probabilitatea grevelor este mai mare, prefigurându-se astfel atât riscul perturbărilor, cât şi şansa progresului.
În ultimele decenii, automatizarea şi informatizarea au contribuit prin scăderea necesarului de forţă de muncă în sectorul secundar, al industriei, la constituirea şi dezvoltarea sectorului terţiar, al serviciilor şi, respectiv, la apariţia unei noi epoci, postindustrială. În acest context, criteriul forţei instituţionale trecând de la tehnologie la informaţie, reiese că pot fi performante şi viabile inclusiv firmele mici. În cadrul acestora, munca presupunând pregătire multi şi interdisciplinară se realizează prioritar în echipă, astfel încât însăşi munca poate să se reintegreze la nivel de produs sau cel puţin de subansamblu, relaţiile de muncă pot redeveni de colaborare, iar indivizii îşi pot remanifesta autonomia, iniţiativa, creativitatea şi responsa¬bilitatea, recuperându se din alienare. În aceste condiţii, reducându-se sau chiar dispărând motivele specifice conflictelor de muncă, este limpede că scăzând probabilitatea acestora creşte funcţionalitatea societăţii, într o perspectivă ce poate conferi muncii şi vieţii conţinut şi semnificaţii umane. Tot în aceste condiţii a devenit posibilă apariţia profesioniştilor, precum avocaţii, medicii, contabilii şi informaticienii, ca specialişti ce lucrează sub propria autoritate ştiinţifică şi pe baza unui cod deontologic, fiind plauzibil că diferenţierea forţei de muncă pe niveluri de pregătire prefigurează posibilitatea ca munca să redevină factor de eliberare şi de împlinire.
În acest context, fiind cert că informaţia are cea mai mare capacitate de răspândire, înseamnă că mondializarea informaţiei stimu¬lează mondializarea economiei. O dovadă în acest sens o constituie corporaţiile multinaţionale prin care, crescând interdependenţele dintre state, se fundamentează posibilitatea dezvoltării tuturor zonelor lumii şi, respectiv, stabilitatea mondială şi se prefigurează, precum în cazul Uniunii Europene, integrarea politică.
În societatea românească, mai ales în Muntenia şi Moldova, instituţia economiei a fost afectată de influenţa turcească, aceasta inducându-se direct în rândul boierilor, care au preluat atât portul turcesc, îmbrăcându-se în straie improprii şi celui mai mic efort, cât şi tabieturile acestora, zăcând cu zilele ameţiţi de narghilele şi cafele. Şi, cum toate acestea înseamnă trândăvie şi, respectiv, cum „peştele de la cap se împute” este incontestabil că trândăvia s-a indus structural până în straturile de jos unde, pentru a dobândi legitimitate, s-a convertit într-un număr ruinător de sărbători aberante, precum „lunea broştelor”, „marţea ciorilor” şi altele de felul acesta, astfel afectându-se istoric motivaţia pentru muncă a omului de rând şi deci, şansa de progres a întregii societăţi.
Şi, când tocmai se prefigura şansa de progres, destinele instituţiei economiei au fost uzurpate de cei care n-au muncit vreodată şi nici nu erau în stare să o facă, aceştia fiind activiştii de partid şi securiştii. Astfel, începutul de motivaţie a muncii s-a prăbuşit la nivel de chiul. Şi, cum motivaţia muncii este, în ierarhia constituirii motivelor, întâia motivaţie specific umană, rezultă că mulţi oameni, prăbuşindu-se motivaţional, s-au dezumanizat, decăzând din oameni în neoameni.
Din demersul nostru rezultând că se impune, atâta timp cât încă pare posibilă, schimbarea radicală a societăţii, este imperios ca patronii şi managerii, în măsura în care se simt pătrunşi de exigenţele demnităţii, în aceeaşi măsură, pe lângă prestaţia antreprenorială şi managerială corectă, să ofere salariaţilor propriul exemplu de demnitate, conducându-i spre performanţă prin a-i motiva, nu prin a-i exploata, prin a-i respecta, nu prin a-i batjocori,  prin a li se adresa politicos, cu „doamnă” şi „domnule”, nu vulgar, cu „Pulete” şi „Pulică”, astfel încât să li insufle dorinţa de a se comporta, exprima şi achita de îndatoriri în mod onorabil şi deci, de a se forma ca oameni demni, respectabili, de încredere.


............................

22. Sperarea speranţei

 Starea catastrofală, de pulime, a societăţii româneşti impune ieşirea grabnică din ea, aceasta presupunând găsirea de soluţii. Şi cum soluţionarea este posibilă numai prin shimbare, este logic că trebuie să înţelegem ce este schimbarea socială şi cum se poate realiza în cadrul societăţii româneşti.
 Aşadar, prin modalitatea culturală de a exista a societăţii, este evident că schimbările culturale determină schimbările sociale. Şi, cum cultura ideatică determină cultura materială, reiese că la baza schimbărilor sociale se află schimbările din cultura ideatică, mai ales cele din planul nemijlocit al ideilor. Modalitatea majoră de schimbare în planul ideilor o constituie descoperirea ştiinţifică, înţeleasă ca un câştig de cunoaştere, realizat prin explicarea unui aspect al realităţii.
O descoperire ştiinţifică are valoare, în măsura în care este: utilizabilă, adică devine fapt de cultură materială, concre¬tizându se în invenţii tehnologice şi organizatorice, înţelese ca modalităţi noi de combinare şi de folosire a cunoştinţelor; difuzată, adică răspândită în societate atât sub formă de enunţ teoretic, cât şi concretizată sub formă de invenţii.
Realizarea descoperirilor şi a invenţiilor, în general a inovaţiilor, este determinată de gradul de dezvoltare a culturii, prin fondul său de cunoştinţe, mijloace, procedee, metode şi resurse şi, respectiv, este influenţată de mai mulţi factori printre care: flexibilitatea structurii societăţii, prin delimitarea relativă, mobilă a statusurilor şi a rolurilor sociale, precum în societăţile industriale, bazate pe dobândirea prin merit a statusurilor, nu ca în societăţile agrare, bazate pe atribuirea prin moştenire a acestora; permeabilitatea structurii culturii, prin integrarea relativă, flexibilă a componentelor (valorilor, normelor, moravurilor) acesteia, precum în societăţile urbanizate, bazate prag¬ma¬tic pe proiecte, nu ca în societăţile rurale, bazate obişnuielnic pe tradiţii; emanciparea mentalităţii, prin orientarea pe prezent, utili¬tate şi performanţă, nu pe trecut, comemorări şi ritualuri, precum în societăţile secularizate, bazate realist pe principii, nu ca în societăţile religioase, bazate fatalist pe dogme; maturitatea necesităţilor sociale, prin conştientizarea pro¬ble-melor de rezolvat, rezultate din epuizarea resurselor, degradarea mediului şi, respectiv, din creşterea şi dezechilibrarea structurii de vârstă a populaţiei, precum în societăţile ştiinţifice, bazate raţional pe teorii, nu ca în societăţile naive, bazate emoţional pe temeri; accesibilitatea geografică, prin facilitarea relaţiilor cu alte societăţi şi culturi, precum în societăţile deschise, bazate extensiv pe schimburi, nu ca în societăţile autarhice, bazate reductiv pe sine.
Difuziunea inovaţiilor depinde de: accesibilitatea înţelegerii utilităţii lor practice; compatibilitatea lor cu cultura, aceasta putând fi atât parţială, caz în care inovaţiile sunt ori respinse, ori accep¬ta¬te cu modificări, ori acceptate aşa cum sunt, dar reinterpretate, cât şi nulă, caz în care, dacă inovaţia este de tip substitutiv (înlocuieşte ceva existent în cultura respectivă), va fi în mod cert respinsă, iar dacă este de tip aditiv (se adaugă la ceea ce există), poate fi, deci doar probabil, acceptată; impactul lor social, concretizat atât în cheltuielile sociale (umane, financiare, materiale, tehnice) pentru a fi implementate şi, eventual, pentru înlocuirea elementelor existente, cât şi în afectarea intereselor categoriilor care au beneficiat de pe urma elementelor existente, ca în cazul muncitorilor manuali la introducerea maşinismului şi al muncitorilor maşinişti la introducerea automatizării; abilitatea agenţilor de schimbare de a cunoaşte şi a se adapta culturii în cauză şi de a promova convingător inovaţiile, iniţial în rândul clasei de sus, de unde prin inducţie de sus în jos şi prin imitaţie de jos în sus pot penetra în toată societatea.
Din toate acestea rezultă că pentru a fi cât mai eficientă schimbarea trebuie să fie, obiectiv, pe măsura posibilităţilor şi, subiectiv, în consens cât mai larg cu populaţia. De aceea, trebuie să se ţină cont că proiectele de schimbări majore stârnind teamă, inhibiţie şi chiar opoziţie în rândul populaţiei, devin schimbări efective minore, provo¬cându se astfel, practic, stagnarea societăţii, în timp ce proiectele de schimbări minore fiind acceptate de mulţi oameni pot deveni, prin acest multi¬pli¬cator, schimbări efective majore, producându se astfel, practic, evoluţia societăţii, aceasta fiind raţiunea pentru care în toate societăţile se consideră că schimbarea trebuie facută înţelept „pas cu pas” sau „step by step”.
Pentru aceasta, omul trebuie să fie şi raţional şi emoţional, fiind plauzibil că dacă el ar fi în exclusivitate raţional ar fi atât de performant la nivel de mijloace încât ar trăi optimal tot timpul şi, totodată, atât de conştient de lipsa de scop a vieţii încât s-ar sinucide în fiecare clipă, ceea ce înseamnă că, pentru a-şi suporta viaţa, omul trebuie să fie atât de raţional încât să vadă multe şi deci, să fie eficient la nivel de mijloace, dar şi atât de emoţional încât momentan să nu vadă totul şi deci, să accepte amăgirea la nivel de scopuri, adică de a lua viaţa cam aşa cum este, din relativitatea acestei proiecţii decurgând atât premisa echilibrului, cât şi şansa progresului.
Dacă factori perverşi blochează însă proce¬se¬le de schimbare, ca în cazul monopolizării comuniste a societăţii, necesităţile obiective de schimbare se acumulează şi se tensionează atât de mult, încât nemaiputând fi controlate riscă să se mani¬fes¬te exploziv, ceea ce în condiţii favorabile poate produce revoluţionarea societăţii, iar în condiţii nefavorabile riscă să provoace distrugerea ei.
De aceea, trebuie ţinut cont, în consens cu Richard Schaefer, că tinerii fiind mai puţin implicaţi în instituţiile sociale consacrate şi având mai puţine legături economice, sociale şi politice cu structurile existente, constituie segmentul social cel mai receptiv şi cel mai modelabil pentru schimbare, motiv pentru care în toate timpurile, inclusiv în decembrie 1989, ei au constituit avangarda şi, pe măsura poziţiei, tot ei au plătit cel mai greu tribut de sânge.
În esenţă, personalitatea tinerilor, fiind flexibilă, este deschisă la schimbare, în timp ce personalitatea bătrânilor, fiind anchilozată, este încrâncenată în stagnare, reiese că, iniţial, schimbarea trebuie să fie suficient de promiţătoare pentru a pica pe apetitul tinerilor, dar insuficient de ameninţătoare, pentru a nu pica în pofida bătrânilor, iar ulterior, pe măsură ce generaţiile deschise/închise la schimbare cresc/scad în pondere şi importanţă, în aceeaşi măsură să se accelereze.
Dacă schimbarea socială este însă prea rapidă, ca în cazul revoluţiilor, poziţiile sociale majore rămase libere fiind ocupate imediat de indivizi băgăreţi – adică de cei care nu resimt niciun fel de reţinere, deci de mitocani – şi, cum aceştia sunt structural lipsiţi de valoare, este sigur că, prin poziţiile pe care le acaparează în structura societăţii, ei în loc să contribuie la structurarea acesteia, îi provoacă destructurarea, aşa cum s a întâmplat în România după decembrie 1989, ceea ce denotă că schimbările sociale rapide sunt, cel puţin în perioada iniţială, momente de destructurare şi deci, de regres.
Faţă de toate acestea se impune a se reţine că implementarea inovaţiilor are, conform aprecierii sociologului american William Ogburn, efecte de tipul: dispersiei sau al efectelor multiple ale unei inovaţii, precum cele produse de inventarea microscopului în diverse domenii ale ştiinţei, învăţământului şi tehnologiei; succesiunii sau al efectelor derivate ale unei inovaţii, precum constituirea, pe baza descoperirii electricităţii, a domeniilor electrotehnicii, energeticii, electronicii şi automaticii; convergenţei sau al efectelor comune ale unor inovaţii din domenii diferite, precum constituirea informaticii pe baza desco¬peririlor din matematică, logică, fizică, electronică, automatică ş.a.
Dispersia, succesiunea şi convergenţa efectelor schimbărilor sociale relevă că schimbarea unei (unor) părţi afectează părţile cu care se core¬lează şi că între momentul schimbării primei (primelor) părţi şi schimbarea întregii societăţi se provoacă o decalare ce poate fi considerată întârziere culturală. Întârzierea culturală desincronizează părţile, motiv pentru care părţile devin incompatibile, diminuându se funcţionalitatea întregii societăţi, iar sistemul de norme se scindează, diminuându se unitatea normativă a societăţii, cu efecte atât asupra unităţii structurale a acesteia, riscându se astfel destructurarea, dezorganizarea şi prăbuşirea socială, cât şi asupra unităţii psihice a individului, riscându se astfel dezorientarea, demoralizarea şi devierea personală.
Pentru prevenirea efectelor specifice desincronizării este necesară evitarea întârzierilor culturale prin realizarea cât mai concertată a schimbărilor, aceasta presupunând ca adoptarea inovaţiilor să fie simultană sau rapid succedată de adaptarea (modificarea, înnoirea) instituţiilor sau de crearea unor instituţii corespunzătoare. Devine astfel clar că industrializarea forţată adoptată de regimul comunist, neputând fi în mod obiectiv susţinută de adaptarea mentalităţilor, pregătirii forţei de muncă, habitatului şi a sistemului de comunicaţii (căi şi mijloace de transport şi, respectiv, de transmitere a informaţiei) a cauzat societăţii dezechilibre structurale ce par irecuperabile, constituind deci o aberaţie.
Ţinându se cont de condiţia de sistem a societăţii, este plauzibil punctul de vedere al sociologilor francezi Bernard Valade şi Raymond Boudon, că: atâta timp cât procesele din societate sunt de tip „reproductiv”, neproducându se „efecte de retroacţiune asupra sistemului de interacţiune şi asupra mediului”, nu se realizează schimbare socială şi, respectiv, cât timp procesele din societate sunt de tip „cumulativ”, producându se doar „efecte de deschidere spre retroacţiune asupra sistemului de interacţiune şi asupra mediului”, încă nu se realizează schimbarea socială, rezultând că, abia atunci când procesele din societate sunt de tip „transformator”, producându se „efecte de retroacţiune asupra sistemului de interacţiune şi asupra mediului”, se realizează schimbarea socială. Este clar că numai în măsura în care inovaţiile validate sunt difuzate, cele difuzate sunt acceptate, cele acceptate sunt utilizate, iar cele utilizate produc efecte sesizabile, pot avea loc schimbări sociale.
Reieşind că schimbarea socioculturală provine, obiectiv, atât din presiunea necesităţilor, cât şi din capacitatea culturii respective de a o suporta – altfel provocându se contramişcări faţă de schimbare, precum în Iran – este limpede că, subiectiv, rapiditatea şi simultaneitatea schimbărilor pot fi doar influenţate de încercarea de a le planifica. O dovadă istorică în acest sens este, prin sine, dezastrul experimentului comunist de creare planificată a unei societăţi şi a unui om de „tip nou”.
În plus, schimbările fiind benefice unor categorii şi păgubitoare altora şi, respectiv, având inclusiv efecte imprevizibile, dintre care unele foarte îndepărtate, ele nu pot fi evaluate ca bune sau rele, ca evolutive sau involutive, ca progresiste sau regresive, ci ca expresie a unui mers implacabil.
Deşi schimbările socioculturale sunt, prin efectele lor antitetice, greu de evaluat, pe termen lung însă, producând trecerea societăţii de la o existenţă bazată pe modele tradiţionale, de raportare inerţială la evenimente, la una bazată pe modele raţionale, de raportare activă la scopuri, ele au dobândit un anumit sens, de factură ascen¬dentă. În acest fel, societatea s a urbanizat, industrializat şi secularizat şi, dobândind diferenţiere internă şi complexitate, s-a modernizat. Prin modernizare, societatea a trecut de la stadiul preindustrial, bazat pe agricultură, la stadiul industrial, bazat pe tehnologie, apoi la stadiul postindustrial, bazat pe informaţie, iar relaţiile sociale au trecut de la criteriul preindustrial, al forţei fizice, la criteriul industrial, al forţei economice şi, apoi, la criteriul postindustrial, al forţei profesionale.
Dar, raţionalitatea, ca raportare ştiinţifică a mijloacelor la scopuri, deşi a conferit societăţii performanţă, nu i a conferit şi sens, motiv pentru care societatea a evoluat tot mai performant spre propria distrugere, proces în care epuizarea resurselor, poluarea mediului, distrugerea moravurilor şi accidentele tehnologice constituie, în esenţă, nuanţe de cenuşiu ale unui spectru din ce în ce mai sumbru.
Schimbarea socioculturală a fost interpretată drept: evolutivă, de către sociologul englez Herbert Spencer şi alţi darwinişti sociali, în sensul dezvoltării progresive, uniliniare, spre mai bine; ciclică, de către sociologul german Oswald Spengler şi istoricul englez Arnold Toynbee, în sensul repetării alternative a perioadelor de avânt şi de declin; funcţională, de către sociologul american Talcott Parsons şi alţi structuralişti, în sensul înţelegerii societăţii ca sistem apt să se echilibreze, să se menţină şi să se dezvolte; conflictuală, de către marxişti, în sensul unei dinamici rezultate prin lupta contrariilor.
 Impactul uman al schimbărilor socioculturale a impus încercarea ştiinţifică de a le anticipa, folosindu se metoda: extrapolării, ca determinare grafică a tendinţei proceselor trecute şi prezente; modelării, ca esenţializare structural funcţională a situaţiilor reale; simulării simbolice, ca experimentare pe model a unor procese certe; simulării formalizate, ca experimentare pe calculator a unor procese probabile.
Apariţia după cel de al Doilea Război Mondial, a calculatorului electronic, ca mijloc de muncă, dar mai ales ca mijloc de gândire şi ca mijloc de relaţionare umană, determină trecerea omenirii de la stadiul bazat pe produse la stadiul bazat pe informaţii, prin care societatea industrială se transformă în societate informatică, iar economiile naţionale în economie globală, stadiu prefigurat de economistul Daniel Bell ca „societate postindustrială” şi de sociologul Alvin Toffler ca „al treilea val”.
Faţă de toate acestea, rezultă că în cazul societăţilor a căror structură de rezistenţă nu a fost compromisă, în măsura în care populaţia şi a creat sisteme de valori, norme, tradiţii şi moravuri, în aceeaşi măsură a devenit aptă să supravieţuiască pe cont propriu şi, respectiv, s a delimitat de celelalte populaţii, transformându se deci de jos în sus în popor. În cazul însă al populaţiilor întârziate în acest stadiu, handicapul faţă de popoarele propriu zise nepermiţându le să se structureze cultural ca popoare, şansa unei asemenea structurări ar consta în adoptarea, prin intermediul elitelor formate în alte culturi sau cu ajutorul altor culturi, deci de sus în jos a unor valori, norme, tradiţii şi moravuri din culturile respective şi adaptarea acestora la condiţiile mediului, aşa cum s a întâmplat în societatea românească prin generaţia de la 1848.
În condiţiile actuale, principalul purtător al valorilor, normelor, tradiţiilor şi moravurilor constituindu l prin tehnologii şi modele de organizare şi de comportament investiţiile străine, se subînţelege că în măsura în care o societate prezintă atât interes, cât şi încredere pentru venirea în ţară a marelui capital, în aceeaşi măsură va avea şansa adoptării şi adaptării unor valori, norme, tradiţii şi moravuri apte să-i confere unitate culturală de popor şi, respectiv, şansa compatibilizării cu popoarele civilizate, deci şansa de a intra în rândul lumii.
În raport cu aceste aspecte, ţinându se cont că procesul de structurare a economiei de piaţă creează premisele ca tot mai mulţi oameni să dobândească maturitatea practică de a fi independenţi şi, apoi, pe cea emoţională de a fi interdependenţi, este evident că în proporţia în care oamenii vor dobândi maturitatea practică şi emoţională de a fi independenţi şi, respectiv, interdependenţi, în aceeaşi proporţie ei se vor reumaniza şi tot în aceeaşi proporţie vor fi în stare să se preţuiască reciproc şi deci, să interacţioneze.
În cazul societăţii româneşti însă, a cărei structură de rezistenţă a fost grav afectată, teoria schimbării sociale trebuie aplicată diferenţiat, pornind de la viziunea, deja prezentată, a savantului Max Plank, conform căreia „un adevăr nu va triumfa convingându-şi adversarii, ci pentru că, până la urmă aceştia mor şi se va ridica o nouă generaţie căreia acel adevăr îi va apărea ca firesc”. La starea societăţii româneşti, aceasta înseamnă ca, prin legea firii, generaţia de pulime să dispară şi dacă, global, cadrul istoric va fi favorabil (fără războaie, crize economice mondiale, cataclisme devastatoare, pandemii) este posibil, deci doar probabil, nu cert, ca din generaţia de pulime să rezulte o generaţie de trei sferturi pulime; din aceasta, o generaţie de jumătate pulime; din aceasta, o generaţie de un sfert pulime şi din aceasta, o generaţie normală, adică să treacă aproximativ 120-130 de ani.
Evoluţia prezumată este însă improbabilă, fiind elaborată exact de către cine nu trebuia. De către foşti activişti şi securişti. Aceasta, deoarece „domocraţia” şi „economia de piaţă” concepute de aceştia constituind incompatibilităţi genetice basculează în prim-planul vieţii publice exemplare de factură mutantă, caracterizate de raţionalitate aberantă, naţionalism cosmopolit, umanism banditesc, afacerism demolator, lux mizerabil şi manierism mârlănesc, din monstruozitatea acestor exemplare neputând rezulta decât o proiecţie întocmită pe democraţie de dezmăţ, cu politicieni imuni faţă de orice fărădelege şi legi dedicate chiar şi unei singure persoane şi, respectiv, pe economie de jaf, cu prăduirea proprietăţii de stat, a bugetului şi a fondurilor europene, sau prin salarii de câteva ori mai mari decât cel al preşedintelui SUA. Pe termen lung, la toate acestea se adaugă înrobirea prin îndatorare a generaţiilor tinere, mici şi viitoare (încă nenăscute), prin deturnarea piraterească a împrumuturilor efectuate de stat. Dar, în exaltarea jefuirii, toţi aceştia nu-şi dau absolut deloc seama că, urcându-se prin jaf pe catargul corabiei ţării, ei de fapt i-au spart şi îi sparg cu înverşunare carena, provocându-i, cât mai grabnic, scufundarea, cu ei cu tot.
Toate acestea sunt cauzate în primul rând de faptul că după revoluţia din anul 1989 n-a avut loc un proces de acumulare a capitalului şi, prin acesta, de formare şi maturizare a întreprinzătorilor. Comparativ, în vechiul capitalism acumularea capitalului s-a realizat în funcţie de modul în care întreprinzătorii au muncit, au economisit şi au investit, deci s-a realizat într-un mod lent şi, prin sine însuşi, maturizant, maturizarea atinsă astfel producând de la sine convergenţa intereselor private cu interesele ţării. În capitalismul de după anul 1989 însă, s-a dezlănţuit  prăduirea în masă a uriaşului capital de stat, prăduirea desfăşurându-se atât de rapid încât hiper-îmbogăţiţii de la o zi la alta, neavând cum să se maturizeze peste noapte, au rămas la stadiul imatur de prădători, incapabili să priceapă că, potrivit legităţilor de funcţionare a societăţii, interesele lor trebuie să fie convergente cu interesele ţării şi că deci, nu pot exista afaceri şi averi viabile într-o ţară prăduită.
Şi, cum mutaţiile genetice ale primei generaţii se transmit genetic urmaşilor urmaşilor ei, în această accepţiune se întrevede viitorul României. La această proiecţie se adaugă procesul galopant de romizare a societăţii româneşti. Cu precizarea că, în  societatea românească, romii civilizaţi nu sunt absolut deloc discriminaţi, procesul de romizare trebuie înţeles din punct de vedere cultural, nu demografic, ca proces de extindere a culturii romilor atât prin creşterea rapidă a ponderii lor demografice, cu câte 7-15 copii de familie, cât şi prin aculturaţie secundară, ca transfer cultural dinspre minoritari spre majoritari, cultura romilor penetrând, ca limbaj, voce, mentalitate, moralitate, comportament şi stil de viaţă, cultura românilor într-o asemenea măsură încât  a alterat-o definitiv, România fiind, în accepţiunea denumirii istorice  a populaţiei rome, „o ţară ţigănizată”. De aceea, din în ce mai mulţi străini ne consideră romi, unii dintre ei etichetându-ne chiar şi în public, mai ales la posturile de televiziune şi pe stadioane, prin sintagmele „ţigani împuţiţi”, „ţigani cerşetori” şi „ţigani infractori”.
Aşadar, în condiţiile scăderii vertiginoase a populaţiei României, atunci când comunitatea romă va atinge atât pragul critic de pondere, de peste 50% din populaţie, cât şi pragul critic de prevalenţă, de ocupare a poziţiilor dominante din instituţii şi economie, în pieţele agro-alimentare având deja  dominare de monopol, atunci se va auto-scrie actul de deces al României. În aproximativ 25-30 de ani!
Şi, din moment ce clanuri banditeşti ale romilor au penetrat, inclusiv prin încuscrire, până la vârfurile puterii politice şi ale puterii judecătoreşti, rezultă că este major riscul ca actul de deces al României să se auto-scrie mult mai repede.
 Conştienţi că această carte va avea impact, fie ca cititorii care au rezonat la conţinutul ei să îi resimtă şi să-i preia mesajul drept numitor comun pentru a se contacta din aproape în aproape, într-un model de extindere de tip arbore şi astfel să se înscrie de la sine în fluxul unei mişcări de tresărire a sentimentului naţional, faţă de care iniţiativa economică, specifică liberalismului şi rigoarea politică, specifică democraţiei să se instituie atât ca bază de pornire, cât şi ca vector de direcţionare spre standardele de existenţă ale societăţilor civilizate.
În sensul acestei proiecţii, ţinându-se cont că cuvântul rom constituie rădăcina cuvintelor român-România, ceea ce provoacă tot mai mult confuzia că România ar fi ţara romilor, iar firmele sale de conexiune internaţională, precum TAROM şi PETROM, ar însemna „Transporturile Aeriene Ţigăneşti”, respectiv „Petrolul Ţigănesc”, se impune emanciparea grabnică de sursa acestei confuzii prin trecerea la denumirea istorică a teritoriului naţional, aceea de DACIA, denumirea având din start un anumit prestigiu, graţie renumelui internaţional al mărcii omonine de automobile,
Şi, pentru că oraşul-capitală trebuie să fie plasat, pentru a fi relativ egal situat faţă de toate provinciile şi faţă de toate graniţele, cât mai central, dar şi mai implicat în soarta provinciei care a fost, prin cotropiri şi genociduri, şi încă mai este, prin hărţuieli iredentiste şi autonomiste, cea mai vitregită, acestă provincie fiind Transilvania, este imperios atât din punct de vedere raţional-funcţional, cât şi din punct de vedere emoţional-compensatoriu ca oraşul-capitală al României să fie în Transilvania.
Acestor imperative – de a fi în Transilvania, de a avea centralitate teritorială, dar şi accesibilitate, prin defilee adiacente, spre toate provinciile şi spre toate graniţele – răspund municipiile Sibiu şi Braşov. Dar, cum toponimul Bucureşti a constituit şi constiuie simbolul românismului, soarele tuturor românilor răsărind de la Bucureşti, este imperios-simbolic ca extensia noi capitale să se denumească Noul Bucureşti (New Bucharest), Când toate acesta s-ar împlini, atunci românii ar începe să inspire aerul demnităţii naţionale şi să se elibereze de blestemul etnogenetic de a fi „cei mai înverşunaţi duşmani” ai neamului lor.

 

 

              C U P R I N S
- a.  În loc de motto
- b.  În loc de argument
- 1.  Tirania pulimezării
- 2.  Arta simulacrului
- 3.  Blestemul genetic
- 4.  Endemia pulimii
- 5.  Pandemia băştinaşă
- 6.  Iadul interpersonal
- 7.  Impulsiile înhăitării
- 8.  Avântul înapoierii
- 9.  Ecuaţia nenorocirii
- 10. Dispreţul de sine
- 11. Antinomii de gen
- 12. Golgota vârstelor
- 13. Destin polarizat
- 14. Iobăgimea electorală
- 15. Abordarea inabordabilului
- 16. Singurătate  în doi
- 17. Evlavie parazitară
- 18. Sacralizarea trândăviei
- 19. Debandada inocenţilor
- 20. Umanism hulpav
- 21. Anarhie congenitală
- 22. Sperarea speranţei

 

 

 

 

 
  
  
 

 În încheierea acestei pagini, chiar dacă le-am mai publicat cândva, reluăm niște sfaturi americane despre conexiunea intre naţiuni si trecutul lor istoric, cu referiri la Romania

 

 

                        Dezrădăcinarea planificată a europenilor
                         prof. Paul Gottfried
 
 

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a găzduit mai de mult, în iunie 2010, conferinţa “Worrying about Europe’s historic nations” susţinuta de Paul Gottfried. Gottfried este profesor universitar doctor la Departamentul de Ştiinţe Politice, Elisabethtown College, Statele Unite şi cel mai cunoscut critic american al neoconservatorismului, multiculturalismului şi elitelor manageriale ale statului. Este autor a numeroase cărţi, articole şi studii despre istoria intelectualităţii, paleoconservatorism, istoriografie veche şi teorie politică, publicate în mai multe limbi.
. Prof. Paul Gottfried este autorul lucrării “Mişcarea conservatoare”, apărută în toamna anului trecut la Editura Logos, în traducerea lui Dragoş Moldoveanu şi sub îngrijirea lui Mircea Platon.
Prezentăm mai jos textul integral al conferinţei susţinute de Paul Gottfried, în traducerea lui Mircea Platon.
 
 

“E o onoare deosebită pentru mine să mă adresez astăzi dumneavoastră cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la întemeierea universităţii dumneavoastră. Universitate care, am aflat, e cel mai vechi centru de învăţământ superior din România. Mărimea si facilităţile impresionante ale Universităţii “Al. I. Cuza” precum si distinşii profesori si membri ai administraţiei universitare pe care i-am întâlnit mi-au dat o idee despre rolul pe care îl jucaţi in propăşirea educaţională si culturală a României. Ca atâtea alte centre europene de educaţie care au devenit proeminente in secolul al nouăsprezecelea, Iaşul a reflectat si a promovat in acelaşi timp renaşterea naţionala care avea loc in acea epoca. Nu era, si nici nu e încă, nicio incompatibilitate intre a fi unul din punctele focale ale gândirii si cercetării si redescoperirea tradiţiei naţionale. Aceste procese au mers mana in mana in Europa Centrala si de Est, si din acest punct de vedere Iaşul si România nu sunt excepţii.

Un fenomen mai nou e insa încercarea deliberata de a slabi conexiunea care exista intre naţiuni si trecutul lor istoric, diminuarea relaţiei dintre învăţământ sau alte activităţi culturale si contextul specific naţional. Aceasta moda a implicat tratarea politicii, a educaţiei si a “valorilor” ca exerciţii de antrenare a conştiinţei globale. Desigur ca nimeni nu neaga standardele de decenta umana sau impulsurile conştiinţei care ne fac sa tratam alte fiinţe omeneşti cu respectul cuvenit.   
 

 Nu voi nega nici faptul ca încleştările si conflictele etnice si naţionale si ura la care au dat naştere au avut, in special in aceasta parte a Europei, consecinţe nefericite. S-a vărsat mult sânge nevinovat din cauza ca naţiunile europene nu au putut sa îşi rezolve in mod paşnic disputele etnice si teritoriale. Ca descendent al unor oameni care au suferit mult in ambele războaie mondiale, declanşate din cauza unor răni naţionale lăsate sa se infecteze, pot sa înţeleg refuzul unor europeni de a se întoarce in acel punct. De ce sa trezeşti monstrul care doarme si care ar putea sa ne rănească dacă-l sculam din somn?
Dar astăzi nu aceasta e principala noastră problema. Problema noastră e diferită şi cel puţin la fel de gravă. Ameninţările la adresa libertăţilor individuale si colective vin din Occident, dintr-o civilizaţie cu care România are legături lingvistice, culturale si religioase. Ameninţările la care mă refer vin de la cei care, in numele luptei împotriva inamicului “fascist”, vor să niveleze si să omogenizeze omenirea, începând cu cei care ţin prea mult la trecutul lor. Statul universal omogenizant care nivelează până la anihilare naţiuni, sexe si comunitati e acum pericolul care i-a luat locul lui Hitler, Stalin si altor tirani recenţi. Daca vechii tirani mărşăluiau împotriva duşmanilor naţionali sau mobilizau masele împotriva aşa-ziselor “clase duşmănoase”, noul inamic îmbrăţişează întreaga omenire pentru a o reeduca. Nu ştiu ce e mai periculos, tiranul care ne lipseşte de viaţă sau cel care ne lipseşte de identitate, de tradiţie. As prefera, in orice caz, sa nu am de-a face cu niciunul.

Părţile centrale si de vest ale continentului european s-au depărtat atât de tare de idealul lui Charles de Gaulle, al unei “Europe a naţiunilor”, ca ne vine greu sa credem ca nu mai târziu de anii ’50 cei din Europa Centrala si de Vest se considerau o confederaţie de comunităţi naţionale. Uniunea Europeana reglementează acum pana si cele mai mici aspecte ale comportamentului social in numele tolerantei. E intr-adevăr imposibil pentru orice naţiune membra a UE sa încerce sa se conducă după propriile standarde naţionale sau religioase fara sa fie învinuita ca incalca vreunul din “drepturile omului” confecţionate birocratic. Aceleaşi autoritati internaţionale ne dictează si ce putem sau ce nu putem sa spunem despre propria noastră istorie, si ce trebuie sa credem si sa predam in scoli pentru a nu fi consideraţi “intoleranţi”.
Lucrând la cartea mea despre stânga europeana post-marxista, adică multiculturala, am fost şocat sa descopăr dezrădăcinarea planificata a europenilor, un proces controlat si încurajat de administratorii guvernamentali, si care se petrece deja de multa vreme in tari receptive la asemenea tratament precum Spania, Germania, Suedia si Anglia. Printre vecinii dumneavoastră occidentali, corectitudinea politica se afla la loc de cinste si orice abatere de la criteriile ei e considerata, din ce in ce mai des, o crima.
“Hate speech” e pedepsit ca ofensa împotriva oricărui grup, cu excepţia creştinilor europeni albi, iar populaţiile majoritare au fost reeducate conform modelului cultural-politic propus de marxistul cultural Jürgen Habermas, printre alţii. Europenii ar trebui sa se vadă pe sine nu ca membri ai unor naţiuni etnice sau istorice, ci ca cetăţeni ai unei democraţii generice. Aceasta democraţie rezista sau cade odată cu ceea ce s-au declarat a fi nişte drepturi ale omului universal aplicabile, deşi in acest sistem grupurile imigrante sunt uneori considerate “mai egale” decât populaţia indigena. Din acest punct de vedere, asocierea cu o tara e relevanta doar din raţiuni de convenienta lingvistica. Totuşi, Habermas insista ca germanii au o raţiune speciala de a ramane germani, de a se perpetua ca si entitate colectiva, si anume pentru a ispasi la infinit trecutul lor de o răutate ieşita din comun.

Recent, un politician creştin-democrat german s-a plâns ca imigranţii turci din tara lui nu devin cu adevărat germani. Identitatea germana la care se gândea creştin-democratul respectiv implica si obligatoria acceptare a vinovatiei pentru Holocaust si pentru tot felul de nenumărate alte atrocitati puse astăzi in cârca unor germani morţi demult. In forma ei teutonica, aceasta pervertire a identitatii naţionale presupune acte de autoînjosire – sau ceea ce germanii numesc “Sündenstolz”, adică sa fii mândru ca iti mărturiseşti vina de a fi membru al unei naţiuni mandre de a-si mărturisi vina.

Dar eurocratul Jacques Attali, romancierul Umberto Eco, si teoreticianul social Antonio Negri au plăsmuit o imagine mult mai senina a viitoarei ordini globaliste. Aceasta ordine va fi caracterizata prin nomadism, mai specific, prin năvala popoarelor din Lumea a Treia în Occident. Problema pe care si-o pun asemenea veseli profeţi ai unei Europe reeducate, falsificate din temelii, nu e dacă europenii ar trebui sa fie lăsaţi să-şi decidă singuri viitorul. Europenii pur si simplu nu au nimic de spus in această privinţă. Problema lor e, mai degrabă, după cum se întreba in 1991 un fost ministru italian al imigraţiei, Margherita Boniver, cum vom construi mai repede acest tip ideal de societate. Se va petrece prin socializarea indivizilor, sau prin “integrare”, adică prin incorporarea comunitatilor etnice străine in ceea ce erau cândva naţiuni europene recognoscibile ca atare?
Deşi sociologul francez, si consilier al fostului preşedinte Mitterand, Edgar Morin a celebrat in paginile ziarului Le Monde “haosul care devine Europa”, obiectul celebrării sale nu e rezultatul unei evoluţii organice si nici un simplu răspuns la nevoia de forţa de munca ieftina. “Haosul care devine Europa” e rezultatul unui plan pentru reconstrucţia radicala susţinut de factori de decizie cândva naţionali si acum supranaţionali. In urma cu doua luni, un consilier al lui Tony Blair a dezvăluit ca Blair, ca prim-ministru, a încurajat ideologia multiculturala, protejata de legi împotriva lui “hate speech” si de preferinţa acordata minoritatilor, nu din raţiuni economice, ci pentru a distruge Anglia conservatoare si electoratul Partidului Conservator. Blair a inventat sau a exagerat nevoile economiei pentru asemenea forţa de munca ieftina pentru a-si justifica planurile de transformare culturala a Marii Britanii. Blair nu si-a cerut scuze pentru nobila sa minciuna. Abaterea sa de la adevăr a servit avansării unei cauze nobile, adică transformării ţării sale in ceva mai puţin englez dar mai la modă.

Să reţinem că acest plan pentru o ordine democratica globala de un fel sau altul nu e deloc străin culturii politice americane. Faptul ca sunt cunoscut ca un critic al acestei idei specific americane a transformării democratice globale a dus la încercarea de a mă izola si de a mă distruge profesional. A dus la strania situaţie ca mai degrabă mă citesc polonezii, romanii si ruşii decât universitarii si jurnaliştii americani. Pe scurt, am devenit un fel de non-persoana la mine in tara, deoarece am exprimat sentimente ne-americane. Ideile mele deviaţioniste au avut in vedere de obicei misiunea noastră de a impune, fie si prin forţa armelor, drepturile omului in alte tari, aparent mai puţin dezvoltate. Mai recent am atras atenţia asupra indiferentei falşilor “conservatori” americani in privinţa asaltului asupra libertăţilor civile si a identitatilor naţionale care se petrece in Canada si in Europa. Cenzurarea limbajului incorect politic e in general privita de mass-media noastră, inclusiv de presa Republicana, drept un lucru necesar pentru ajutorarea fostelor societati autoritare in drumul lor spre democraţie. Central-europenii care protestează împotriva acestui aranjament sunt trataţi in presa americana ca “extremişti de dreapta”.

Dar dezavantajele acestui tip de control multicultural sunt prea evidente pentru a putea fi ignorate. Ele merg de la întemniţarea celor care neaga versiunea istorica impusa de stat in privinţa anumitor evenimente istorice, cum ar fi Holocaustul sau masacrul armenilor din Turcia (deşi cei care neaga crimele comise de tirania sovietica nu patesc nimic), pana la persecuţia creştinilor care susţin deschis morala biblica. In Anglia, luna trecuta, un pastor baptist de 42 de ani a fost arestat pentru ofensa adusa ordinii publice si drepturilor omului pentru ca a spus intr-o predica cum ca “homosexualitatea e un păcat in ochii lui Dumnezeu”. Dat fiind sensul cat se poate de clar al textului pe care acest pastor si pana de curând întreaga lume occidentala îl considera ca fiind de inspiraţie divina, e greu de văzut cum anume ar fi putut pastorul cu pricina sa spună altceva. In Canada si in Suedia, li s-au intentat procese penale preoţilor creştini care au îndrăznit sa citească cu voce tare in biserica parti ale textului biblic care condamna stilurile de viata alternative.
Dar lasă-i pe germani sa le impună tuturor cu forţa o educaţie politic corecta. Creştinii germani care vor sa-si educe copiii acasă sunt acum aruncaţi in închisoare fără prea multe discuţii. Câtă vreme inamicii libertăţii fac uz de limbajul drepturilor omului sau de antifascismul bun la toate, nu lipsesc oportunităţile de suprimare a celor care sunt consideraţi necorespunzători.

Există desigur posibilităţi sporite de control atunci când acesta se face in numele democraţiei. Exista anumite criterii, general acceptate, conform cărora o tara e considerata “democratica”.
De exemplu, o tara e “democratica” atunci când partidele privilegiate pot organiza alegeri pe baza de subvenţii de la stat, când sistemul de educaţie publica obligatorie se ocupa cu reeducarea si resocializarea cetăţenilor, când opinia publica e modelata cu ajutorul mass-media favorabile acestui proiect transformaţional, si când totul e supus presiunilor unei economii din ce in ce mai globalizate.
Paradoxal, rezultatele acestei aparente democratizări s-au dovedit a fi opuse libertăţii, sistemelor de credinţă tradiţionale si identităţii naţionale.

Dar cei care avansează noua ordine dau din bagheta magica a drepturilor universale si nimic nu li se poate opune. Deja acest termen a ajuns sa ilustreze “pericolul doctrinei înarmate”, termen pe care Edmund Burke l-a inventat pentru a descrie pretenţiile universaliste si violenta expansionista ale Revoluţiei Franceze. Ceea ce un anumit grup aflat la putere decide ca e convenabil pentru el trebuie sa fie aplicat tuturor, si daca asta nu se poate face prin mijloace paşnice, atunci se vor face presiuni pentru ca toata lumea sa se conformeze unui anumit principiu, unei anumite valori sau unui anumit drept.

Dar imediat ce acest plan e pus in aplicare apar anumite tensiuni. Acest plan a provocat, nu întâmplător, din toate părţile lumii, o revărsare de populaţii diverse cultural si uneori duşmănindu-se reciproc. Suntem îndemnaţi sa primim cu braţele deschise aceasta revărsare de umanitate care îşi exercita dreptul la libera circulaţie, deşi membrii acestor comunităţi nu sunt de obicei dispuşi sa accepte îndoctrinarea postmoderna care li se aplica occidentalilor dezmoşteniţi cultural. Exact cum sa creezi din aceste sisteme de credinţa diferite un tot unitar, exemplificat in unele tari prin coexistenta paşnică a occidentalilor creştini corecţi politic si a patriarhilor musulmani practicând Sharia, e o problema pe care nu mă ofer sa o dezleg. Le voi lăsa doctorilor bisericii universale a drepturilor omului misiunea de a-si armoniza părţile comunităţii lor globale.
Si soluţii sau finaluri fericite au venit de la susţinătorii acestui experiment. Acestea merg de la cele evocate de Michael Hardt si de Antonio Negri in best-sellerul lor Empire, in care propun o “lume a nomadismului si miscegenarii” care va pune capăt hegemoniei economice si politice a Occidentului, până la speranţa pe care si-o pun neoconservatorii americani intr-o lume clădita pe dogmele drepturilor omului si pe pieţele de consum. Asemenea vizionari considera migraţiile de populaţii spre Vest ca binefăcătoare, din cauza ca duc fie la un socialism triumfător, fie la o religie post-creştina universala a democraţiei teleghidate. Clasele politice si mediatice ale Occidentului nu sunt doar resemnate cu aceasta noua ordine. Sunt îndrăgostite pana la extaz de ea, si oricine citeşte New York Times, Wall Street Journal, Le Monde, Süddeutsche Zeitung, sau orice alt mare ziar occidental nu poate sa nu observe acest lucru.

O ultima observaţie pe această temă: pe măsură ce construirea societăţii globale pe bazele ideologiei drepturilor omului avansează, posibilitatea unei opoziţii devine din ce in ce mai redusa. Devine din ce in ce mai greu sa lupţi împotriva acestui proces făcând apel la ceea ce comunităţile sau naţiunile obişnuiau sa creadă. Experimentul îngustează si in cele din urma exclude orice posibilitate de apel la trecut, mai ales la ideile unei naţiuni majoritare care a existat înainte de iniţierea marşului forţat in viitor. In cele din urma devine necesar, pentru a rezista unui stagiu mai avansat al crizei culturale declanşate de experţii in drepturile omului, sa recrutezi radicali mai puţin radicali. Tot ce mai poţi susţine odată ajuns in acest punct e ca acest nobil experiment a început bine dar ca a fost exagerat puţin.

Acest lucru explică de ce toţi cei care se opun concentrării de musulmani fundamentalişti in Olanda s-au raliat in jurul unui susţinător al drepturilor homosexualilor, Pym Fortun, si mai târziu s-au îngrămădit in jurul unei feministe de Lumea a Treia, Hirsi Ali. Aceasta doamna e acum in SUA, unde e subvenţionata cu bani frumoşi, ca fellow si autor, de neoconservatorii de la American Enterprise Institute. Combinaţia ei de feminism si secularism a făcut-o draga pretinşilor noştri conservatori. Au găsit in aceasta figura o foarte oportuna (si poate in acest moment si singura posibila) critica a Islamului reacţionar. Ce tovarăş de drum mai bun pot găsi aceşti proslăvitori moderni târzii ai diversităţii si ai drepturilor omului decât o somaleza feminista si secularistă, cineva care nu ar putea fi niciodată confundata cu un tradiţionalist WASP (alb, anglo-saxon, protestant)? Nici măcar un pretins critic de dreapta al Islamului ca olandezul Geert Wilders nu invoca niciodată calvinismul tradiţional olandez; nici nu invoca trecutul naţional olandez atunci când previne împotriva imigranţilor musulmani. Mai degrabă alege sa evidenţieze incompatibilitatea dintre Coran si drepturile femeilor sau autoinventarea individuala.

Aceasta tendinţa de a traduce identitatea in limbajul drepturilor omului e caracteristica americanilor. In SUA, creştinii albi sunt foarte dispuşi sa lase minorităţile etnice si religioase sa vorbească in numele lor împotriva Stângii culturale. Membrii culturii candva dominante se simt rusinati sa-si apere traditiile,din cauza ca sunt convinsi ca traditiile sunt compromise de asocierea cu un trecut plin de prejudecati. Câteodată apărarea tradiţiilor poate fi făcuta de o maniera mai sensibila sau mai convingătoare daca non-WASP, non-albi si non-creştini pot fi făcuţi sa spună lucrurile pe care le-ar spune albii daca nu si-ar fi pierdut onoarea in proprii lor ochi.

La fel de neliniştitor, dispariţia străvechilor tradiţii si identităţi naţionale a făcut uneori ca elitele locale, in compensaţie – lucru valabil mai ales in cazul administraţiei Bush –, sa întreţină relaţii conflictuale cu restul lumii. Aici se poate observa cu dureroasa claritate zelul misionar al guvernului american care încearcă sa aducă alte societăţi in turma democratica si pluralistă. Un prieten mi-a spus recent ca in SUA există două partide naţionale: unul ar primi pe toata lumea înăuntru, in vreme ce celalalt ar face acelaşi lucru daca nu ar fi interesat sa controleze sau sa ocupe toate tarile altora. Desigur ca cele doua partide invoca aceleaşi concepte ale drepturilor omului.

Dumneavoastră, cei din audienţă, vă întrebaţi poate ce legătura au observaţiile mele cu celebrarea aniversarii unei renumite universităţi naţionale. De ce ar trebui sa le pese profesorilor si studenţilor de la Universitatea “Al. I. Cuza” de problemele pe care le ridic aici? Mai precis, ce are a face avertismentul meu in privinţa imperialismului drepturilor omului cu acest avanpost al civilizaţiei dacice, fondat odată cu renaşterea naţiunii dumneavoastră istorice? Si de ce ar trebui eu, a cărui familie a luptat pentru Imperiul Austro-Ungar in Primul Război Mondial, sa fiu interesat de viitorul naţiunii a cărei moştenire e întrupată si transmisă de instituţia dumneavoastră?

Răspunsul stă in reacţia mea la auzul unei afirmaţii atribuite preşedintelui american Woodrow Wilson, care in 1919 a ajutat la redesenarea graniţelor Europei. Conform sarcasticului său critic si tovarăş de Congres de Pace la Versailles, Harold Nicolson, liderul american a devenit lăcrimos de sentimental “când a vorbit de micile naţiuni ale Europei”. Lui Nicolson i s-a părut ca acest lucru e nedemn de un adevărat om de stat, si ca om ai cărui bunici se aflau de partea celor care au pierdut ceva din acest conflict, nu pot sa spun ca am fost foarte mişcat de descrierea romanţioasei duioşii a lui Wilson pentru ţările mici, si mai ales pentru cele care au căpătat teritorii luate de la noi, cei învinşi.

Dar recent ceea ce Nicolson intenţiona ca o ironie a căpătat valenţe noi si pozitive pentru mine. Mă trezesc ca spun si eu cu Wilson: “Dumnezeu sa binecuvânteze micile natiuni ale Europei!” Pronia divina v-a dat şansa sa terminaţi revoluţiile naţionale pe care le-aţi început in secolul al nouăsprezecelea, fără gafele care au însoţit prima încercare. Pentru reuşita acestei a doua încercări, va trebui sa evitaţi Scylla si Charybda trecute si prezente, adică si naţionalismul divizator, care face imposibile relaţiile cu vecinii, si pericolul de a sucomba ideologiei drepturilor omului si presiunilor globaliste care va ataca dinspre Occident. De acum vechile pericole si tentaţii pot sa nu mai fie atât de periculoase, aşa că m-am concentrat pe noile provocări cărora trebuie sa le faceţi faţă ca naţiune cultural-politică.

Va rog sa reţineţi că nu va indemn sa începeţi sa va certaţi cu ungurii sau cu rusii sau chiar să vă reprimaţi expresia sincera a simpatiei pentru americani. Trebuie sa încercam să convieţuim cât de bine putem cu vecinii noştri, mai ales daca sunt mari puteri; si dacă interesul naţional o cere, trebuie sa facem uneori si alianţe de convenienta, jucând marile puteri una împotriva alteia. Dar in relaţiile cu SUA trebuie sa-i imitaţi pe polonezi si pe baltici, nu pe germani. Trebuie sa fiţi motivaţi in aceste relaţii de ceea ce e bun pentru tara dumneavoastră, nu de sentimentul ruşinii sau al inferiorităţii morale. Nici nu trebuie să lăsaţi să deveniţi complet dependenţi de marile puteri, aşa cum aţi fost forţaţi sa faceţi sub sovietici si, înainte de asta, sub domnia nazista.

In final, ţara dumneavoastră poate avea doar doua tipuri de viitor: să fie o America de mana a doua, proslăvind “deschiderea”, “diversitatea”, si “drepturile omului”, sau sa fiţi urmaşii strămoşilor dumneavoastră. A fi român nu trebuie să vă oprească de la a asculta politicos predicile americane despre democraţia globală, dar ar trebui sa va împiedice de la a le lua prea in serios. Si dacă sunteţi îndreptăţiţi sa reconstruiţi infrastructura materiala, aceste preocupări economice nu ar trebui sa fie exclusive. Nu ar trebui să vă facă să uitaţi cine sunteţi.
Moralitatea publica si cultura naţională va definesc ca naţiune istorică, si aveţi o datorie colectiva de a controla aceste forte in interiorul graniţelor dumneavoastră.
Poate că toate acestea vă sună straniu venind de la un oaspete american vorbind in engleza, dar tocmai datorita modului meu american de a gândi îndrăznesc sa va dau aceste sfaturi. Veţi face mai multe pentru dumneavoastră rămânând naţiunea lui Eminescu si a lui Vasile Alecsandri decât daca urmaţi ca nişte sclavi directivele multi cultu rale ale UE sau devenind ceea ce decid ca trebuie sa fiţi experţii in politica externa de la Washington.

Ca distinsă universitate românească reprezentând continuitatea poporului roman, dumneavoastră, aici, la Iaşi, puteţi sa va aduceţi cea mai importanta contribuţie la istoria umanităţii si a ţării dumneavoastră fiind mai deplin romani”.

 


 
 
 

 

 
 
 
 DISCLAIMER:
Toate părerile, punctele de vedere, afirmaţiile, atitudinile şi detaliile informative reprezintă angajarea fiecărui autor în parte. Portalul nostru nu îşi însuşeşte responsabilitatea pentru conţinutul articolelor publicate. Fiecare link şi articol pe care îl prezentăm are propriul copyright © şi răspundere personală pentru conţinut.
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971